Înot

ELENA MUREŞAN
CURS DE ÎNOT
ediţia a II-a
Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002
ISBN 973-582-512-0
Redactor: Maria CERNEA

Tehnoredactare: Vasilichia IONESCU
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 08.04.2002; Coli tipar: 7

Format: 16/61 x 86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, Sector 6, O. P. 78
Telefon: 410 43 80; Fax. 411 33 84; www.SpiruHaret.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
Conf. univ. ELENA MUREŞAN
CURS DE ÎNOT
ediţia a II-a
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2002

CUVÂNT INTRODUCTIV
Am elaborat prezentul curs pentru studenţii „Facultăţii de

Educaţie Fizică şi Sport”, selectând din manuale şi cursuri de profil,
din literatura de specialitate pe care am reuşit să o consult, în baza
experienţei didactice acumulate de-a lungul anilor, cele mai eficiente
mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea înotului.
Cursul însumează necesarul de cunoştinţe, în probleme de înot, înot
sincron, sărituri în apă şi polo, pentru un profesor de educaţie fizică.
Descrierea tehnică a celor 4 procedee de înot, cu starturile şi în-
toarcerile specifice, corespunde noutăţilor apărute în tehnica modernă.
Fiecare procedeu este încadrat în regulamentul de înot, privind
desfăşurarea competiţiilor la nivel naţional.
Cei interesaţi vor găsi în curs o multitudine de exerciţii pentru
însuşirea şi predarea corectă a acestui sport, într-o eşalonare logică.
Înotul fiind o disciplină aparte, dat fiind mediul în care se
desfăşoară – apa –, am considerat necesar să oferim viitorilor
profesori explicaţii cu privire la organizarea şi desfăşurarea lecţiilor
de înot, precum şi detalii referitoare la măsurile de protecţie a
tinerilor pe uscat şi în apă.
Autoarea

6

CUPRINS
Capitolul I
Importanţa înotului ………………………………………….. 9
Capitolul II
Scurt istoric al apariţiei înotului …………………………….. 11
Înotul în România …………………………………………… 14
Capitolul III
Forţele care acţionează asupra corpului înotătorului în apă.
Pluta, alunecarea şi respiraţia la înotători …………………... 19
Capitolul IV
Tehnica procedeelor sportive de înot:
A – Tehnica procedeului de înot craul (liber) …………… 24
B – Tehnica procedeului de înot bras …………………… 35
C – Tehnica procedeului de înot spate ………………….. 42
D – Tehnica procedeului de înot fluture ………………… 51
Capitolul V
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea metodică
a procedeelor de înot sportiv ..………………………………. 58
A – Eşalonarea exerciţiilor pentru învăţarea metodică
a procedeului de înot craul ……………………….… 60
B – Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea metodică
a procedeului de înot bras …………………………… 63
C – Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea metodică
a procedeului de înot spate .…………………………. 64
D – Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea metodică
a procedeului de înot fluture .……………………….. 67
Capitolul VI
Metodica învăţării înotului cu copiii ………………………... 68
7

Capitolul VII
Metode de învăţare a înotului ……………………………….. 73
Capitolul VIII
Lecţia de înot ………………………………………………... 75
Capitolul IX
Sistemul competiţional la înot şi organizarea concursurilor .... 87
Capitolul X
Înotul aplicativ-utilitar. Salvarea de la înec ………………… 93
Capitolul XI
Înotul sincron
Generalităţi ………………………………………………….. 100
Capitolul XII
Săriturile în apă
Generalităţi …………………………………………………... 103
Capitolul XIII
Polo pe apă
Generalităţi ………………………………………………….. 108
BIBLIOGRAFIE …………………………..………………... 112

CAPITOLUL I
IMPORTANŢA ÎNOTULUI
Înotul se defineşte astfel: Arta de a armoniza funcţiile aparatului

respirator cu mişcările combinate, pentru a da corpului propulsie şi
un echilibru continuu într-un ritm anumit. Se deosebeşte total de
celelalte discipline sportive, deoarece mişcările specifice acestui sport
se execută într-un mediu deosebit – apa.
Factorii naturali – apa, aerul, soarele – au o acţiune binefă-
cătoare asupra organismului, contribuind la întărirea sănătăţii, călind
corpul împotriva agenţilor nocivi externi.
Călirea este rezultatul acţiunii soarelui, aerului şi apei, în forma
lor naturală, combinată cu practicarea exerciţiilor fizice, pentru a mări
rezistenţa organismului. Sub influenţa soarelui, metabolismul, func-
ţiile hematopoetice şi termoreglarea cresc. Razele ultravioletele au o
acţiune bactericidă (distrugând microbii), antirahitică (de prevenire a
rahitismului), melanică (de pigmentare-bronzare), de stimulare a apa-
ratului cardio-vascular şi a celui respirator, a glandelor cu secreţie
internă (tiroidă), precum şi a sistemului nervos vegetativ.
Razele infraroşii au o acţiune termică (de încălzire) de suprafaţă şi
de profunzime, prin sensibilizarea receptorilor termici, iar climatul
marin este curat, fără praf, cu particule fine de apă, care conţin clorură
de sodiu, sulfat de magneziu, iod, siliciu coloidal etc. Aerul conţine o
mare cantitate de ozon, ceea ce completează baia de soare cu cea de aer.
Impactul mediului acvatic asupra organismului are o multitudine
de aspecte.
Apa are o acţiune mult mai puternică decât aerul asupra termo-
reglării, având o conductibilitate termică de cca 30 de ori mai mare.
Baia din apa mării are o influenţă mai mare decât baia în apa de râu
sau lac, datorită proprietăţii apei de mare, care conţine săruri minerale,
în special particule de sare, care au efect stimulator, iar valurile aduc
permanent în contact cu pielea noi mase de apă rece. Poziţia orizon-
tală a corpului în timpul înotului solicită din partea organismului o
9

cheltuială de energie de 5-9 ori mai mare decât pe uscat, în aceeaşi
poziţie; presiunea apei asupra toracelui îngreunează respiraţia, fapt ce
va duce la o activitate suplimentară a muşchilor respiratori, dezvol-
tându-i. Înotul ajută la o dezvoltare armonioasă a taliei, greutăţii şi
perimetrelor toracice, potrivit cercetărilor efectuate de prof.dr. Ioan
Drăgan în acest domeniu.
Sportivii care practică înotul au o inimă mai puternică, hiper-
trofică, rezistentă, pentru a face faţă condiţiilor cerute de practicarea
acestui sport, în sensul satisfacerii nevoii crescânde de oxigen.
Capacitatea vitală atinge cifre de peste 5000 cm3, uneori 7000 cm3.
Ventilaţia pulmonară şi elasticitatea toracică este crescută, cu valori
între 10-16 cm. Mişcările respiratorii fiind ample, ritmul este scăzut la
9-10 respiraţii pe minut.
Prin practicarea înotului, pielea îşi îmbunătăţeşte capacitatea
funcţională, ca organ excretor şi termoreglator.
Înotul este folosit cu mare eficienţă în cultura fizică medicală, ca
factor de terapie funcţională într-o serie de afecţiuni, ca: sechele de
poliomelită, deviaţii ale coloanei vertebrale, insuficienţe respiratorii etc.
Are valoare igienică, socială, utilitară, recreativă, competitivă etc., fiind
sportul tuturor vârstelor (poate fi început încă de la vârsta de 4-12 luni),
utilizându-l ca un mijloc eficace de menţinere a sănătăţii, dezvoltând
multilateral organismul, cât şi unele calităţi moral-volitive deosebite,
cum sunt: curajul, stăpânirea de sine, perseverenţa, voinţa etc.
În timp ce unele animale înoată din instinct, realizând mişcări
specifice speciei, moştenind unele structuri ereditar, omul posedă
puţine mecanisme care să funcţioneze reflex; el învaţă aceste mişcări
datorită capacităţilor sale mentale.
10

CAPITOLUL II
SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ÎNOTULUI
Diogenian, scriitor grec din sec. II e.n., a înregistrat următoarea

zicătoare: Omul fără educaţie este acela care nu ştie nici să scrie, nici
să înoate. (Palestrica, pagina 100).
Scriitorul Teodor Mazilu arată că vechii greci priveau cu egală
ironie pe cei care nu ştiau să înoate şi pe cei care nu ştiau să citească.
Înotul se confundă cu apariţia umanităţii. El a fost prezent în toate
timpurile şi la toate popoarele. Istoria şi etnografia ne oferă date pentru
documentare, cât şi pentru înţelegerea fenomenului exerciţiilor fizice.
Cea mai veche ilustraţie, din anul 9000 î.e.n., cu privire la arta
înotului, s-a găsit în desenele murale, într-o grotă din deşertul Libiei.
Din studiul hieroglifelor egiptene, între anii 3300 î.e.n. şi 525 î.e.n.,
când aceştia au fost cuceriţi de perşi, reiese că se practica un înot în
care apa era împinsă cu mişcarea alternativă a braţelor. La fel înotau şi
asirienii, lucru dovedit de o frescă din palatul Ninive, capitala Asiriei.
Hawaienii, în salba de insule unde locuiau, erau foarte buni înotători şi
scufundători, rezistând 3-4 minute sub apă. În Grecia Antică, înotul
era considerat sport naţional, fiind cunoscut chiar şi de către femei.
La spartani, înotul intra în educaţia tinerilor, ei având un cult
pentru frumuseţea fizică. Grecii orăşeni înotau în bazinele gimnaziilor
sub supravegherea pedotribilor, legându-şi de corp bucăţi de plută ori
băşici pline cu aer. Având marea aproape, înotul era folosit mult în scop
utilitar. Ei se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureţilor, stridiilor
etc., pentru controlul şi repararea chilelor vaselor, ceea ce necesita reţi-
nerea respiraţiei mult timp sub apă.
La romani, înotul se va dezvolta îndeosebi în mediu militar, sub
formele sale aplicative: treceri de râuri, transportări de obiecte etc. Ei
au adaptat palestrele greceşti la gustul lor. Primul bazin de înot l-au
construit în sec.IV î.e.n. şi ne-au lăsat vestitele terme (bazine) cu apă
caldă. Baia reprezenta gimnaziu, club şi for, prilej de a schimba idei
politice şi de a-şi petrece timpul în mod cât mai plăcut. Piscinele erau
11

cu apă caldă, călduţă şi cuprindeau saloane de odihnă, saune, duşuri
etc. La Roma (sec.IV e.n.), existau 854 de băi, separate pentru plebe şi
separate pentru patricienii bogaţi. Sunt cunoscute băile lui Caracalla
(împărat roman între anii 211-217) şi termele lui Diocleţian (împărat
roman între anii 286-305), întinse pe o suprafaţă de 13 ha.
La greci, înotul nu figura în probele Jocurilor Olimpice, care au
fost iniţiate în anul 776 î.e.n. şi au fost desfiinţate în anul 394 e.n., de
către împăratul Teodosiu I.
Jocurile se desfăşurau în dumbrava sacră numită Altis, un spaţiu
înconjurat de zid. Punctul central era vechiul altar al lui Zeus, patronul
jocurilor. Statuia lui era construită din aur şi fildeş, executată de
celebrul Fidias, fiind una din cele 7 minuni ale antichităţii. Alături era
măslinul sacru sădit după tradiţie, de Hercule, din ramurile lui fă-
cându-se coroniţe învingătorilor. În jurul templului se găsea un oraş de
temple, altare, statui închinate zeilor, bazine care însumau un an-
samblu arhitectonic uluitor. Dincolo de zid urmau construcţia pales-
trelor, stadionul şi hipodromul. După această perioadă de avânt şi
apreciere a exerciţiilor fizice, a urmat o perioadă de declin, o dată cu
intrarea în Evul Mediu. În această perioadă, educaţia religioasă şi-a
pus amprenta pe întreaga societate. Tertulian Quintus Septimus
Florens (aprox.160-aprox. 220), teolog creştin obscurantist, susţinea
că „exerciţiile fizice sunt opera diavolului”.
Clasele conducătoare au interzis practicarea înotului şi folosirea
apei pentru scăldatul în aer liber. El va fi menţinut totuşi în pregătirea
militară, la traversarea apelor, pe atunci neexistând poduri. Înotul face
parte din cele 7 îndeletniciri cavalereşti: călăria, înotul, mânuirea
armelor, aruncarea, lupta, viaţa la curte şi turnirul.
Biserica a protejat instituţia cavalerească, deoarece urmărea să o
atragă de partea sa, aceasta fiind un puternic instrument de luptă.
O serie de pedagogi, filosofi şi scriitori s-au opus spiritului
dogmatic din timpul orânduirii feudale. Printre ei se numără: Vittorino
di Rambaldoni da Feltre (1378-1446), pedagog italian, care a reco-
mandat, alături de alergări, aruncarea lanciei şi înotul. El a creat o
şcoală de educaţie pentru fiii ducelui din Mantova.
Renaşterea a fost un fenomen istoric complex, care a reprezentat
avântarea omului spre viaţa reală, spre căutarea adevărului şi frumo-
sului. Dintre promotorii ideilor renascentiste, menţionăm pe Michel
Montaigne, scriitor şi filosof francez (1553-1592), care a susţinut ne-
cesitatea echilibrului între corp şi educaţie, realizat prin mişcare.
12

Secolul XVII, secolul realismului, aduce în prim plan oameni ca:
John Locke, medic, filosof englez (1632-1704), Jean Jacques
Rousseau, iluminist elveţian-francez, scriitor (1712-1778), care situau
educaţia fizică pe acelaşi plan cu educaţia spirituală. Ei recomandau
înotul ca mijloc de recreere şi întărire a sănătăţii.
Johann Cristoph GutsMuths, născut în anul 1759 în Saxonia,
este considerat întemeietorul sistemului german de gimnastică şcolară.
În cartea sa Cărticică despre arta înotului pentru salvare, apărută în
anul 1797, recomanda pentru prima dată 3 etape pentru deprinderea
înotului: exerciţii pe uscat, exerciţii de acomodare cu apa, exerciţii în
apă. Tot el recomanda scăldatul în ape reci, pentru valoarea sa igienică
şi pentru folosul practic.
Gerhard Ulrich Anton Vieth (1768-1836), un excelent pedagog,
contemporan cu GutsMuths, este printre cei dintâi autori care pun la
baza educaţiei fizice anatomia şi fiziologia umană. El descrie structura
corpului omenesc în legătură cu mecanismul mişcărilor şi al efectelor de
pârghie ale oaselor, acţionate de muşchi. A descoperit mecanismul miş-
cărilor la înot, motivate ştiinţific, valabile şi astăzi.
În perioada imediat următoare, înotul a evoluat sub aspect
competitiv. Primul club de înot a luat fiinţă la Londra, în anul 1837,
iar mai târziu, în anul 1858, a avut loc primul campionat al lumii în
Australia. Ulterior, întrecerile sportive s-au extins într-o serie de ţări.
În Anglia, în anul 1869, au avut loc primele campionate naţionale,
folosind ca procedeu de concurs înotul bras; primele campionate ale
Americii s-au desfăşurat în anul 1877; Londra organizează primul
campionat în anul 1895, iar Franţa organizează primele campionate
naţionale în anul 1899.
Anul 1896 marchează definitiv apariţia înotului, alături de cele-
lalte discipline sportive, în programul primei Olimpiade moderne. De
atunci şi până în prezent, înotul nu a lipsit de la Jocurile Olimpice.
Evoluţia tehnicii procedeelor de înot în cadrul J. Olimpice va fi
tratată la fiecare procedeu de înot, separat.
13

Înotul în România
Evoluţia înotului la noi în ţară a fost legată de construcţia
bazinelor de înot. În anul 1880 s-a construit primul bazin în Bucureşti,
al Societăţii Tirul, de dimensiuni mici, aparţinând primei Şcoli de înot;
primul concurs s-a desfăşurat în anul 1888. Deşi au apărut centre de
înot la Timişoara, Arad, Lugoj, Constanţa, nu se poate vorbi de înot
ca sport, decât după primul război mondial. În această perioadă de
incertitudine, s-a desfăşurat, în anul 1912, prima ediţie a concursului
de fond pe Dunăre, între Măcin şi Ghecet, pe o lungime de 13 km,
păstrată şi după război. În prima etapă a evoluţiei înotului în ţara
noastră, întrecerile s-au desfăşurat pe distanţe variate, 30, 60, 90,
300m, în bazine de dimensiuni neregulamentare. A existat şi o comisie
de nataţie care s-a ocupat de organizarea primului campionat naţional,
precum şi de întâlnirea internaţională între oraşele Cluj şi Budapesta,
în anul 1925. O dată cu construirea unor noi bazine la Cluj, Galaţi,
Craiova, Brăila, numărul competiţiilor a luat amploare. Evenimentul
deosebit al anului 1929 a fost darea în folosinţă a bazinului Kiseleff
(azi Ştrandul Tineretului) din Bucureşti. Prima competiţie la care
participă şi femeile este legată de inaugurarea acestui minunat bazin;
probele de concurs au cuprins distanţe mai mari, respectiv 100m liber,
bras, spate, 400, 1500m liber bărbaţi, 200m bras femei şi ştafeta de
3 x 100 mixt bărbaţi.
Etapa a doua a dezvoltării înotului s-a legat de apariţia
FEDERAŢIEI ROMÂNE DE NATAŢIE, în anul 1930, ca organ de
conducere al nataţiei. Numărul întrecerilor sportive, al probelor de
concurs, al întâlnirilor internaţionale, a crescut de la an la an. A apărut
un nou centru important al nataţiei la Eforie, o dată cu construirea
bazinului de înot, în anul 1935, care a devenit baza de pregătire a
studenţilor de la O.N.E.F. (astăzi A.N.E.F.S.).
Perioada 1937-1940 a însemnat un sensibil regres al nataţiei,
datorită condiţiilor deosebite economice şi politice ale ţării. În timpul
celui de-al doilea război mondial, activitatea competiţională a fost
întreruptă. După anul 1946, s-au reînfiinţat concursurile inter-oraşe
şcolare, regionale, sindicale, iar concursurile internaţionale s-au reluat.
România a participat la campionatele balcanice, dominând ani de zile
această întrecere.
În anul 1956, câţiva înotători au participat la J. Olimpice de la
Melbourne, unde cel mai bun rezultat l-a avut Maria Both, locul 9 în
proba de 100m spate. Locuri fruntaşe au obţinut şi alte sportive la
14

diverse campionate: Sanda Iordan, locul I la Universiada de la Sofia
în proba de 200m bras, 1961, Geta Cerbeanu, locul II la campionatele
europene de juniori, 1967, Carmen Bunaciu la 100m spate, locul III
la campionatele mondiale, 1982.
Ultima etapă în evoluţia înotătorilor noştri poate fi menţionată
după anul 1980, când rezultatele au fost cu mult superioare celorlalţi
ani. Centrul de înot de la Baia Mare a devenit puternic datorită rezul-
tatelor de excepţie ale unor înotătoare. Astfel, Pătrăşcoiu Anca a
obţinut locul III, în proba de 200m spate, la J. Olimpice de la Los
Angeles, 1984, iar Noemi Lung obţine mai târziu, în anul 1988 – la
J. Olimpice din Seul, locul II în proba de 400m mixt şi locul III în
proba de 200m mixt; mai târziu, Nicolae Butacu a obţinut un rezultat
de excepţie, în 1995, la Campionatele Europene din Viena – locul II
în proba de 200m spate. Cel mai bun rezultat rămâne locul III, obţinut
de componenţii echipei de ştafetă 4 x 100m liber la Campionatul
Mondial, ţinut la Rio de Janerio, 1995, toţi cei 4 componenţi, Nicu
Ivan, Nicolae Butacu, Petcu Răzvan, Alexandru Ioanovici, au co-
borât sub graniţa celor 50'' la 100m liber.
REZULTATELE TEHNICE LA JOCURILE OLIMPICE

SIDNEY 2000, 16-22 septembrie
Cele mai bune rezultate ale sportivilor români:
I Mocanu Diana 100 m S-1.00.21 Rec. Olimpic + 18 sept.

Rec. Naţional; calif. 1.01.18 R.N. –
semifin. 1.00.70 R.N.
Mocanu Diana 200 m S – 2.08.16 Rec. Naţional; 22 sept.
calif. 2.09.21 E.N. – semifin. 2.09.64
II Câşlaru Beatrice 200 m M – 2.12.57 Rec. Naţional 19 sept.
egalat; calif. 2.13.72 – semifin.
2.13.31
III Câşlaru Beatrice 400 m M – 4.37.18 Rec. Naţional; 16 sept.
calif. 4.41.04
IV Stafeta 4 x 200 m L Feminin – 20 sept.
8.01.63 Rec. Naţional: Potec
1.59.10, Păduraru 2.01.52, Diaco-
nescu 2.01.47, Câşlaru 1.59.54 (în
calif. Herea 2.01.86)
15

V Coman Dragoş 400 m L – 3.47.38 Rec. Naţional; 16 sept.
calif. 3.48.77
VI Florea Răzvan 200 m S – 1.59.05 Rec. Naţional; 21 sept.
calif. 1.59.79 R.N. – semifin.1.59.44
R.N.
VII Potec Camelia 200 m L – 1.59.46; calif. 2.00.18 – 19 sept.
semifin. 1.59.54
Bădiţă Cezar 400 m M – 4.20.91; calif. 4.17.11 17 sept.
R.N.
VIII Mocanu Diana 100 m F – 0.59.43; calif. 0.59.72 17 sept.
R.N. – semifin. 0.59.12 R.N.
IX Coman Dragoş 1500 m L – 15.12.64 22 sept.
Ştafeta 4 x 200 m L masculin – 19 sept.
7.24.06: Coman 1.50.25, Bădiţă
1.49.90, Florea 1.52.85, Gherghel
1.51.06
XI Bădiţă Cezar 200 m M – 2.02.02 Rec. Naţional; 20 sept.
calif. 2.02.48
Potec Camelia 400 m L – 4.11.92 17 sept.
XII Stafeta 4 x 100 m L Feminin – 16 sept.
3.48.72: Herea 57.28, Diaconescu
57.77, Mocanu 57.26, Potec 56.47
XVI Păduraru Simona 400 m L – 4.13.89 17 sept.
XVII Coman Dragoş 200 m L – 1.50.20. Rec. Naţional 17 sept.
Gherghel Ioan 200 m F – 1.59.48 18 sept.
XVIII Stafeta 4 x 100 m M Feminin – 22 sept.
4.23.56
Udroiu 1.04.44, Păduraru 1.17.54,
Herea 1.03.75, Diaconescu 57.83
XXI Florea Răzvan 100 m S – 0.56.35 Rec. Naţional 17 sept.
Gherghel Ioan 100 m F – 0.54.13 21 sept.
Rezultatele meritorii sunt urmare a construirii în ţară a bazinelor

de înot din Bucureşti (5), Ploieşti (2), Brăila (3), Galaţi (2), Cons-
tanţa (2), Buzău (1), Bacău (2), Suceava (2), Baia Mare (2),
Oradea (2), Arad (2), Timişoara (1), Reşiţa (4), Turnu Severin (1),
Piteşti (1), Braşov (1), Sibiu (2), Cluj Napoca (2), Tg. Mureş (1),
Alba Iulia (1), Hunedoara (1), cu lungimi variind între 25, 33, 50m,
cât şi a pregătirii profesionale permanente a profesorilor, a inten-
sificării cercetărilor ştiinţifice în domeniu, a îmbunătăţirii tehnicii şi
metodicii de predare şi perfecţionare a înotului.
16

• Ramurile nataţiei
Nataţia cuprinde următoarele ramuri:
– Înotul de concurs
– Jocul de polo
– Săriturile în apă
– Înotul sincron
– Înotul de mare fond.
Se mai adaugă obligativitatea cunoaşterii salvării de la înec şi
înotul utilitar. Fiecare din ramurile nataţiei prezintă regulamente sepa-
rate, pe baza cărora se desfăşoară activitatea competiţională.
• Organele de conducere ale nataţiei

1. Pe plan internaţional, Federaţia Internaţională de Înot Amator
(F.I.N.A.) este cea mai importantă organizaţie mondială a înotului
sportiv. Ea a luat fiinţă în anul 1908 şi în prezent are afiliate peste 142
de federaţii naţionale.
2. Liga Europeană de Nataţie (L.E.N.) a fost înfiinţată în anul
1926 şi cuprinde peste 43 de federaţii naţionale.
În România, fiinţează din anul 1930 Federaţia Română de Nataţie
(F.R.N.), care este afiliată la cele două organisme internaţionale
(F.I.N.A. şi L.E.N.) menţionate mai sus.
Jocul de polo pe apă în România este coordonat de Federaţia
Română de Polo pe Apă. Salvarea de la înec pe plan internaţional
poate avea caracter competiţional, fiind coordonat de Federaţia Inter-
naţională de Salvare şi Înot utilitar (F.I.S.).
• Probele înotului sportiv

– La procedeul liber: 50m, 100m, 200m, 400m, feminin şi masculin,
800m, 1500, masculin şi feminin;
– La procedeul bras, spate şi fluture: 50 m, 100m, 200m (F. şi M.);
– La probele mixte: 100 m, 200 m, 400m (F. şi M.), ordinea pro-
belor fiind: fluture, spate, bras şi liber;
– La ştafete: 4 x 100m liber (F+M);
– 4 x 200m liber (F+M);
– 4 x 100m mixt (F+M), în ordinea: spate, bras, fluture, liber.
La aceste probe, se pot înregistra recorduri.
• Bazinele de înot
Recordurile mondiale, europene, naţionale se pot stabili numai în
bazine construite în conformitate cu regulamentele internaţionale de înot.
17

Bazinele trebuie să aibă o lungime de 50m, cu o lăţime de 21m,
adâncimea apei pe toată lungimea distanţei trebuie să fie de minimum
1,80m. Ele trebuie să fie marcate de 8 culoare instalate pe partea cea
mai lungă a bazinului, având o lăţime între ele de 2,50m. Pe o distanţă
de 5m de la fiecare capăt al bazinului, culoarea plutitoarelor poate să fie
albă sau roşie, distinctă de restul lungimii. Culoarul de mijloc favorit (4)
este marcat de culoarea galbenă. Uneori, 2 culoare, nr. 4 şi 5, sunt
marcate (favorite) în culoarea galben. Pereţii bazinului trebuie să fie
verticali şi paraleli între ei. Fundul bazinului va fi marcat de benzi de
culoare închisă, trasate în centrul fiecărui culoar. Lăţimea lor va fi între
20-30 cm. Aceasta se va termina cu 2m înainte de capătul bazinului.
Frânghia pentru startul greşit va fi aşezată la 15m de la ambele
capete ale bazinului.
Bloc-startul va avea o înălţime minimă de 50-70cm de la supra-
faţa apei. Ele vor fi antiderapante, având montate de o parte şi de alta
mânere pentru startul în procedeul de înot spate, plasate la o înălţime
de 30-60cm de la suprafaţa apei. Fiecare bloc-start va fi numerotat pe
toate părţile, pentru a fi vizibil de către arbitri. Nr. 1 va fi numerotat în
partea dreaptă a liniei de plecare, privind cu faţa spre bazin.
Echipamentul electronic va trebui montat pentru fiecare culoar
în parte, ele ridicându-se cu 30cm deasupra apei şi sub suprafaţa apei
cu 60cm. Temperatura apei în bazinele din aer liber trebuie să aibă
22-250C, iar în bazinele acoperite – 27-280C.
18

CAPITOLUL III
FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA CORPULUI

ÎNOTĂTORULUI ÎN APĂ. PLUTA, ALUNECAREA
ŞI RESPIRAŢIA LA ÎNOTĂTORI
Pentru a înţelege tehnica procedeelor de înot, trebuie să cunoaş-

tem unele particularităţi fiziologice şi anatomice ale omului, precum şi
unele legi ale hidrostaticii şi hidrodinamicii.
Asupra corpului în apă acţionează două forţe: greutatea corpului
(de sus în jos) şi aceea care îl împinge în sus, denumită portantă
hidrostatică. Un corp cufundat în apă, conform principiului lui
Arhimede, este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea
volumului de apă dizlocuit de acel corp, numită portanţă hidrostatică.
Ea depinde de: volumul corpului, de partea sa scufundată în apă, pre-
cum şi de densitatea lichidului. Plutirea unui corp în apă este legată de:
greutatea specifică a corpului, densitatea apei şi presiunea hidrostatică
care influenţează aparatul respirator.
Greutatea specifică se obţine împărţind greutatea corpului la
volumul său. Ea se notează cu „g” şi variază în funcţie de vârstă şi de
elementele care compun corpul. Copiii plutesc mai uşor, de asemenea
şi femeile, deoarece amândouă aceste categorii au sistemul osos mai
uşor decât la bărbaţi. Cea mai mare greutate specifică a elementelor
care compun corpul omului o au oasele, urmează muşchii, ligamen-
tele, straturile de grăsime, plămânii, tubul digestiv. Cu cât corpul are o
densitate mai mare, el va pluti mai puţin. Oamenii graşi plutesc mai
uşor, mai bine decât cei slabi, deoarece ţesutul adipos are o densitate
mai mică. Cu cât apa este mai sărată, corpul pluteşte mai bine, datorită
densităţii relative a apei de mare (cu 1,035 mai ridicată decât
densitatea relativă a apei dulci – 1,007).
Cu cât cantitatea de aer în torace este mai mare prin inspiraţie,
greutatea specifică a corpului scade şi deci plutirea este mult
îmbunătăţită. Presiunea hidrostatică influenţează aparatul respirator,
dezvoltând musculatura inspiratorie, perimetrul toracic, diametrul
cutiei toracice, precum şi capacitatea vitală. Presiunea executată asu-
pra oricărui corp scufundat în apă creşte proporţional şi cu adâncimea.
19

Datorită mişcărilor din apă, pe lângă cele două forţe, greutatea
corpului şi portanţa hidrostatică la înaintare, apare o a treia, rezultanta
hidrodinamică, care are două componente: portanţa hidrodinamică pe
verticală şi rezistenţa hidrodinamică pe direcţia de deplasare, aceasta
opunându-se înaintării corpului.
La înot, ca şi la alte discipline sportive, se va ţine cont de Legea a
III-a a lui Isaac Newton – Legea acţiunii şi reacţiunii, conform căreia
toate acţiunile provoacă o reacţie egală şi de sens invers. De exemplu,
un alergător împinge în sol în jos şi înapoi cu gamba din spate; ca
urmare, el va crea o reacţie care îl va împinge în sus şi înainte de aceeaşi
forţă. Acest principiu se aplică şi la înot. Dacă un înotător împinge
înapoi (12,5 kg) cu mâna şi (2,5kg) cu picioarele va rezulta o forţă mai
mare care îl va propulsa înainte, cunoscând că la mare viteză picioarele
nu contribuie atât de mult la propulsie ca mişcarea braţelor.
Studiile celebrilor antrenori James Counsilman (1968) şi
C.E. Silva (1970) au fost orientate spre cercetarea propulsiei hidrodina-
mice la înot, ei reuşind să dezvolte teorii noi. Ei au arătat că sursa
propulsiei este portanţa hidrodinamică. Denumirea de portanţă suge-
rează o deplasare în sus. Cu ajutorul acestei forţe care ridică înotătorii,
se reuşeşte păstrarea unei poziţii orizontale. Ea acţionează întotdeauna
perpendicular pe rezistenţă şi poate fi exercitată în orice direcţie pe care
se dezvoltă rezistenţa.
Forţele portante rezultă din mişcările verticale şi laterale ale
membrelor, dovedind că ele domină propulsia la înot.
Până nu de mult mecanismele de vâslit cele mai bune au fost
acelea care permiteau înotătorilor să împingă apa direct spre înapoi,
sub linia de mijloc a corpului, pe o distanţă cât mai mare. Această
teorie a fost infirmată de filmările subacvatice care au demonstrat că
mâinile înotătorului parcurg o traiectorie sinusoidală, şerpuitoare, în
„S” şi nu una dreaptă spre înapoi, în timpul înotului de competiţie.
Această traiectorie permite înotătorilor să găsească, în timpul
vâslirii, porţiuni de ape liniştite în care să împingă şi să obţină mai
multă rezistenţă.
Traiectoriile luminoase (beculeţele aprinse pe braţele înotăto-
rului) au arătat astfel că mâinile se deplasează pe o direcţie dominant
laterală şi verticală, cu mişcări minime spre înapoi. Prin înclinarea
corectă a mâinilor şi labelor picioarelor în timpul fazei propulsive a
fiecărei vâsliri se poate obţine unghiul de atac cel mai bun, mărind
astfel portanţa (asemănător teoriei lui Benoulli pentru zborul avioa-
nelor). Astfel, înotătorii trebuie să folosească muchiile mâinilor şi
labelor picioarelor ca pe nişte pale de elice, înclinându-le într-un unghi
20

de atac corect. Mişcarea cea mai bună de împingere este aceea care
permite reducerea la minimum a factorilor de împingere către în sus şi
în jos a mişcării, realizând împingerea mai importantă spre înainte.
În toate cazurile în care se ridică o parte a corpului deasupra apei
(braţe, umeri, picioare), se micşorează partea rămasă în apă, deci
portanţa hidrostatică, corpul devenind mai greu şi scufundându-se.
Pentru menţinerea unei poziţii înalte pe apă, este necesar ca
picioarele şi braţele să lucreze repede şi în forţă.
Creşterea vitezei membrelor produce creşterea corespunzătoare
a forţei propulsive, ceea ce sugerează că viteza optimă a membrelor va
produce cea mai mare viteză de înaintare, când ele se mişcă în direcţie
bună şi orientate cu un unghi de atac corect.
Viteza mişcării membrelor depinde de factori ca: eficienţa
mecanică, forţa musculară şi mobilitatea articulară a înotătorului.
Mişcările înotătorului în apă vor întâmpina rezistenţa apei în faţa
acestora şi în jurul părţilor corpului. Această rezistenţă a apei este denu-
mită simplu rezistenţă. Ea acţionează întotdeauna în direcţie opusă celei
de mişcare. Această opunere va produce forţă de portanţă, care, după
cum vom vedea în continuare, este perpendiculară pe rezistenţă.
Există trei feluri de rezistenţă care acţionează în apă asupra
înotătorului: a) rezistenţa frontală; b) rezistenţa valurilor; c) rezis-
tenţa de frecare.
a) Pentru reducerea rezistenţei frontale, înotătorul trebuie să-şi
menţină corpul aproape de suprafaţa apei, având de la cap până la
picioare cele mai mici înclinări posibile. Mişcările excesive în lateral,
în sus şi în jos, măresc rezistenţa frontală, făcând să se mărească
suprafaţa corpului şi deci şi rezistenţa la înaintare.
b) Mişcările braţelor la intrarea în apă, precum şi mişcările
exagerate laterale şi verticale ale corpului produc valuri, creând un
adevărat „zid de apă”, ce împiedică deplasarea. De exemplu, ondu-
larea exagerată la înotul fluture produce stropi la suprafaţa apei şi mici
vârtejuri ce împiedică înaintarea.
c) Suprafeţele netede produc frecări mici. Unii înotători se rad în
cap, pentru ca părul să nu opună rezistenţă la înaintare, iar costumele
lor aderă neted la suprafaţa corpului, fără a avea cute care să adune
apa şi să frâneze astfel înaintarea (costume numite „piele de rechin”).
• Plutirea şi alunecarea
Poziţia la înot este orizontală pe suprafaţa apei. Cele mai simple
exerciţii de plutire sunt: pluta pe piept, pluta pe spate, pluta pe verticală.
21

Plutirea pe piept: Corpul este în poziţie orizontală cu faţa spre
apă, braţele întinse înainte încadrează capul, cu palmele orientate spre
apă, având degetele de la mâini apropiate şi picioarele menţinute
întinse cu vârfurile orientate spre interior. Respiraţia se menţine în
apnee. Orice înclinare a corpului spre înainte sau înapoi va produce
dezechilibrul şi instabilitatea corpului, ducând la scufundarea lui.
Plutirea pe spate: Corpul se va găsi în poziţie orizontală cu faţa
în sus, afară din apă, având bărbia mai aproape de piept. Braţele se vor
menţine întinse, încadrând capul prin atingerea urechilor, iar picioarele
vor fi întinse păstrând vârfurile uşor spre interior, corpul va fi relaxat.
Respiraţia este uşurată prin menţinerea capului deasupra apei. Orice
schimbare a poziţiei braţelor, a capului, bazinului sau picioarelor duce
la dispariţia plutirii.
Plutirea pe verticală şi călcarea apei: Corpul este într-o poziţie
verticală pe apă, uşor oblic înainte prin tragerea umerilor în faţă.
Braţele se ţin cu coatele uşor îndoite pe apă, vâslind uşor din palme în
sensul aducerii apei spre înăuntru şi în afara liniei mediane a corpului,
presând apa. Picioarele se menţin uşor depărtate şi îndoite din
genunchi, ele calcă apa spre în afară, alternativ.
În această poziţie înotătorul poate sta puţin nemişcat, plutind, iar
apoi continuă exerciţiul de călcare a apei. În toate aceste exerciţii, impor-
tantă este respiraţia, respectiv inspiraţia şi expiraţia corectă; ea va ajuta să
ne menţinem la suprafaţa apei plutind şi mişcându-ne cu uşurinţă.
Alunecarea pe piept: din poziţia ghemuit la marginea bazinului,
se vor executa împingeri de la perete în plută pe piept. Corpul se va
deplasa prin apă înainte, alunecând pe diverse distanţe, expiraţia se va
efectua obligatoriu în apă.
Alunecarea pe spate: din poziţia ghemuit la marginea bazinului,
se vor executa împingeri de la perete în plută pe spate. În timpul alune-
cării, respiraţia este liberă. În ambele cazuri, se va evita o rezistenţă
frontală mărită.
• Respiraţia înotătorului
În mod obişnuit, actul necesar al respiraţiei pulmonare este
executat inconştient, fără intervenţia voinţei; mecanismul nervos al
respiraţiei funcţionează în virtutea automatismelor înnăscute. Pentru a
realiza coordonarea mişcărilor respiratorii cu mişcările specifice
înotului, intervenţia voinţei este absolut necesară. Este vorba de de-
prinderea motrică, deci de un fenomen de învăţare, prin care comanda
voluntară înlocuieşte comanda automată a mişcărilor respiratorii.
22

După ce procedeul de respiraţie a fost însuşit şi modelul de execuţie a
fost depozitat în sistemul nervos central, controlul voluntar dispare
treptat, respiraţia executându-se în timpul înotului, după un nou auto-
matism dobândit.
În timpul înotului, respiraţia pare să se desfăşoare continuu,
există totuşi momente de apnee (aerul este menţinut în plămâni) atunci
când toracele este blocat. Ea este intercalată între respiraţie şi expi-
raţie, mai ales în probele rapide, când respiraţia se efectuează la două
cicluri de braţe.
Aceste blocaje toracice (apnee prelungite) le întâlnim la înotătorii
foarte avansaţi în probele pe distanţe scurte.
Inspiraţia acvatică se execută mai repede, decât pe uscat,
momentul prielnic fiind relativ scurt. Ea se efectuează pe gură la
nivelul apei şi este caracteristică înotului sportiv.
Expiraţia, în mod normal este un act pasiv, ea devine activă în
timpul înotului, deoarece trebuie învinsă presiunea hidrostatică, excepţie
făcând respiraţia la înotul pe spate. Ea se execută cu intensitate progre-
sivă, aerul fiind expulzat la început mai mult pe gură, apoi pe nas. În
mod obligatoriu ea va fi efectuată complet. La înotul fără respiraţie,
plutirea este mai bună, datorită poziţiei pe apă. Acest exerciţiu este
folosit în pregătirea pentru corectarea tracţiunii mişcărilor de braţe.
23

CAPITOLUL IV
TEHNICA PROCEDEELOR SPORTIVE DE ÎNOT
A. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT CRAUL (LIBER)
În terminologia Federaţiei Internaţionale de Nataţie (F.I.N.A.),

este folosit pentru acest procedeu cuvântul „liber” în loc de „craul”, deoa-
rece, la început, englezii numeau înot liber orice fel de mişcare care di-
ferea de înotul bras. Se folosesc astăzi ambii termeni, fără a fi o greşeală.
Este procedeul de înot cel mai rapid şi spectaculos. Craulul are la
bază înotul over, apărut prin anul 1850. Înotătorul înainta culcat în apă
pe o latură, vâslind cu un singur braţ, iar picioarele executau o foarfecă
laterală. În anul 1873, James Trudgeon, din Buenos Aires (Argen-
tina), înota ducând ambele braţe înainte pe deasupra apei, alternativ,
picioarele continuând mişcarea specifică brasului. Prima demonstraţie
de craul aparţine lui Harry şi Alex Wickham (Australia), care târau
(crauling) picioarele prin apă, asemănător craul-ului de astăzi.
De-a lungul anilor, o serie de înotători de valoare mondială şi
olimpică au adus modificări tehnice procedeelor de înot. Astfel: la
J. Olimpice din 1912 de la Stockholm, sportivul american Duke
Kahanamoku (născut în Hawaii) câştigă 100m liber cu timpul de
1’004, îmbunătăţind bătaia de picioare, apropiind-o mult de tehnica de
astăzi. La cele două ediţii ale J. Olimpice, Paris – 1924 şi la
Amsterdam – 1928, proba de 100m liber a fost câştigată de Johny
Weismüller, cu timpul de 58''6, primul înotător care a coborât sub 1'.
El avea o poziţie înaltă pe apă, cu un moment de alunecare pe braţ, iar
bătaia de picioare o efectua sub apă, mai jos decât în mod obişnuit.
Înotătorii japonezi au obţinut victorii categorice, păstrând o
poziţie întinsă pe apă, cu 6-10 bătăi de picioare.
În întrecerile J. Olipice de la Los Angeles, din 1932, la
J. Olimpice din 1956, Melbourne (Australia), 1960, Roma (Italia) şi,
1964, Tokio (Japonia), înotătorii australieni au dominat probele de
liber, spulberând recordurile mondiale. Ei înotau având o poziţie ori-
zontală pe apă, cu oscilaţii libere în axa longitudinală, accentuând
mişcarea umerilor şi vâslirea în bumerang. S-a remarcat o varietate
mare în numărul bătăilor de picioare – 2, 4, 6 bătăi la un ciclu de braţe.
24

Marii campioni olimpici şi recordmeni mondiali, ca: Dawn
Fraser, Murray Rose, John Konrads (Australia), Kornelia Ender,
Michael Gross, Rolands Mattes (Germania), Mark Spitz, Jim
Montgomery, Don Schollander, Matt Biondi (America), Alexandru
Popov (Rusia), au adus îmbunătăţiri tehnicii înotului constituind mo-
dele de lucru şi studii pentru mulţi antrenori şi specialişti.
Caracteristici principale ale procedeului de înot craul (liber)
Execuţia bătăii de picioare la procedeul craul trebuie să fie
foarte eficientă, recomandându-se un minim de bătăi pe lungime, fără
ca viteza să fie influenţată, negativ.
Viteza va fi menţinută constant pe parcursul distanţei de înot.
Braţele trebuie să execute mişcări rapide, coordonate cu mişcarea
capului şi a picioarelor.
Poziţia corpului în apă. Corpul înotătorului este întins pe su-
prafaţa apei, braţele se găsesc în prelungirea trunchiului, capul va avea
privirea înainte, fiind scufundat până la nivelul sprâncenelor, picioa-
rele sunt menţinute uşor sub apă, cât să asigure o bună plutire, umerii
vor fi cât mai aproape de suprafaţa apei, pentru a micşora rezistenţa la
înaintare şi bazinul este uşor ridicat. Corpul cu suprafaţa apei va forma
un unghi de aproximativ 100 (vârful fiind la nivelul umerilor). Poziţia
corpului la craul de viteză diferă faţă de craul de fond.
Mişcarea braţelor. Aceasta prezintă 2 părţi distincte: vâslirea şi
drumul aerian. Vâslirea sau faza activă, propulsivă, cuprinde mai multe
componente: intrarea braţului în apă şi prinderea apei, tracţiunea,
împingerea. Intrarea braţului în apă trebuie executată în faţa capului,
mai precis între mijlocul capului şi extremitatea umărului cu palma
îndreptată diagonal spre în afară, degetul mare fiind primul care atinge
apa. Braţul alunecă, se întinde din umăr şi din cot, căutând să apuce
apa cât mai departe, pentru a efectua o tracţiune eficace. După ce
mâna a pătruns în apă complet, se presează palma în jos, întorcându-se
spre noua direcţie prin rotirea antebraţului, cu o mişcare de rotunjire,
având palma în formă de căuş.
Tracţiunea. Odată apucarea apei executată, mâna se va mişca în
jos şi apoi spre înăuntru, înspre linia mediană a corpului. Tracţiunea
durează până când palma şi cotul aflat pe aceeaşi linie au ajuns în
dreptul umărului şi se încheie în dreptul centrului general de greutate,
braţul aflându-se la un unghi de 900 faţă de corp şi un unghi, între braţ
şi antebraţ, de cca 100-1100. Tracţiunea se execută diferit în conformi-
tate cu particularităţile anatomice şi funcţionale şi după cum fiecare
25

înotător şi-a însuşit bazele acestui procedeu tehnic. Unii efectuează
mişcarea pe o linie aproape dreaptă, sau cu cotul îndoit, alţii execută
aşa-zisa „şerpuire” sau traiectorie sinusoidală, descrisă mai sus la alte
capitole. Marii înotători ai lumii duc mâna în şerpuire în formă de „S”
pe o traiectorie eliptică, pentru a întâlni mereu apă nemişcată (Figura 1).
Figura 1
Împingerea este a doua şi ultima fază propulsivă a mişcării.

Palma braţului care a efectuat vâslirea împinge apa spre în afară şi în
sus, iar înapoi, spre acţiunea finală, până în dreptul coapsei piciorului
din aceeaşi parte. La ieşirea din apă, braţul va fi complet întins, cu
palma orientată în sus faţă de direcţie şi de mişcare, mâna iese din apă
pe muchie cu degetul mic în sus. Este de preferat revenirea mâinii la
suprafaţă, cu cotul ridicat.
Drumul aerian al braţelor (faza nepropulsivă). Când umărul s-a
ridicat din apă, va începe drumul aerian. Punctul maxim de flexie va fi
atunci când palma şi cotul ajung în dreptul umărului, mişcare uşurată de
răsucirea treptată a axei umerilor. Evitarea pendulărilor laterale se poate
face printr-o ridicare accentuată a cotului în sus cât mai aproape de
umăr. După trecerea palmei şi cotului de linia umărului, urmează
răsucirea în sens contrar axei umerilor şi întinderea braţului înainte.
Intrarea în apă se face în următoarea ordine: palmă, antebraţ,
braţ pe linia umărului, între mijlocul capului şi extremitatea umărului.
Viteza de aruncare a braţului înainte trebuie să fie continuă şi
uniformă, lucru dovedit de aplicarea legii inerţiei, care demonstrează
că o mişcare încetinită necesită o energie mult mai mare pentru a
continua drumul cu viteza iniţială. Dacă mâna se aşază într-o formă
26

adecvată, raportat la traiectoria pe apă, ea va putea servi ca propulsor,
care împinge pe înotător înainte. Cei mai mari înotători folosesc o
coordonare continuă; un braţ trebuie să intre în apă, înainte ca celălalt
să-şi termine vâslitul sub apă.
Mişcarea picioarelor are două faze:
Faza activă. Această mişcare se realizează din articulaţia coxo-
femurală, cu piciorul uşor îndoit din genunchi, cu laba piciorului orien-
tată spre interior. În ultima parte, se execută o lovire a apei printr-o
mişcare de biciuire a ei cu laba piciorului. Presiunea exercitată de apă
obligă glezna să efectueze o mişcare de hiperextensie. O mobilitate
bună a articulaţiei gleznei ajută la o mişcare eficientă şi economică.
Faza pasivă. Ea reprezintă o mişcare pregătitoare, realizată prin
ridicarea unui picior de jos în sus, iar celălalt ducându-se întins înapoi,
spărgând suprafaţa apei, călcâiul ieşind puţin deasupra. Amplitudinea
este relativ mică (Figura 2).
Figura 2
27

Figura 2 (continuare)
28

Coordonarea mişcărilor de braţe, picioare şi respiraţie
Cea mai frecventă coordonare este aceea cu 6 bătăi de picioare
la un ciclu de braţe. Pe distanţe lungi, înotătorii folosesc 2 şi 4 bătăi de
picioare la un ciclu de braţe, acţiunea braţelor fiind mai puternică.
Fiecare înotător îşi va forma coordonarea în funcţie de calităţile sale
individuale.
O tehnică respiratorie perfectă nu va influenţa poziţia corpului la
un ciclu de braţe pe o singură parte sau la 3 braţe, pe ambele părţi.
Inspiraţia se efectuează la suprafaţa apei sau chiar sub orizontala ei, în
valul, golul, depresiunea, rezultată în dreptul feţei la înaintarea corpului
prin apă. În momentul inspiraţiei, capul trebuie să fie întors lateral,
privirea orientată oblic, înainte şi în sus. Momentul bun pentru inspiraţie
este atunci când braţul se scoate afară din apă, umărul opus este răsucit
pe axa sa spre apă, până la momentul când acelaşi braţ, în drumul său
aerian, ajunge în dreptul umerilor. Odată cu ducerea braţului de la umăr
înainte, axa umerilor se răsuceşte spre interior, faţa se scufundă în apă şi
începe faza de apnee şi expiraţie sau direct expiraţie pe nas şi gură.
Expiraţia este mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de coordonarea pe
care o alege înotătorul, o respiraţie la 2, 3, 4, 5 braţe.
Rotirea capului. În timpul înotului, înotătorii îşi rotesc continuu
corpul în jurul axei longitudinale. Ca timp, ei sunt mai mult pe părţile
laterale, decât pe abdomen. Rotirea are importanţă în menţinerea
aliniamentului lateral al corpului şi pentru reducerea rezistenţei.
Înotătorul de craul trebuie să se rotească cu cel puţin 450 pe fiecare
parte, pornind de la poziţia plată, pe abdomen.
Greşeli frecvente în execuţia tehnicii procedeului craul
Greşeli în mişcarea braţelor:
– drumul aerian cu braţele întinse nu va permite o bună alunecare;
– drumul braţului încrucişat la umărul opus va crea oscilaţii mari
ale întregului corp;
– vâslirea cu braţul complet întins sau exagerat îndoit, pe lângă
corp, duce la frânare;
– vâslirea foarte departe de linia mediană a corpului va duce la o
tracţiune ineficace;
– răsucirea accentuată a corpului în timpul tracţiunii va frâna
înaintarea;
– poziţia mult prea ridicată pe apă duce la o respiraţie ineficientă
şi lipsa alunecării;
– poziţia mult prea scufundată în apă frânează înaintarea.
29

Greşeli în mişcarea picioarelor:
– bătaia executată numai din genunchi va face ca înotătorul să
stea pe loc sau să meargă înapoi;
– bătaia cu picioarele întinse şi menţinerea lor încordată (rigidă)
va avea ca efect o înaintare defectuoasă;
– pedalajul exagerat, imitând mersul pe bicicletă, frânează înaintarea;
– bătaia picioarelor mult la suprafaţă va obosi sportivul, fără să
obţină înaintarea dorită, iar bătaia scufundată a picioarelor în
adâncime modifică poziţia de plutire a corpului;
– împungerea apei cu labele întinse sau în exterior încordate
duce la frânarea înaintării;
– bătaia unui picior pe verticală şi a celuilalt în lateral frânează
înaintarea şi dereglează întreaga coordonare;
– ruperile de ritm în timpul bătăii picioarelor duc la întreruperea
coordonării.
Greşeli în respiraţie:
– inspiraţiile prelungite;
– expiraţiile incomplete.
Startul
Starturile se execută în conformitate cu regulamentul concursu-
rilor de înot. În prezent, se execută un singur start.
Până în anul 1960, startul la craul, bras, fluture se executa cu
balansarea braţelor. În anul 1970, startul prezintă o nouă variantă, cu
braţele plasate anterior corpului. Americanii îl perfecţionează plasând
braţele paralel cu membrele inferioare, executând un avânt scurt.
Plecarea se execută de pe blocul de start. La cele 4 procedee de înot,
startul are aceleaşi elemente tehnice:
– poziţia de plecare;
– împingerea (elanul, săritura);
– drumul aerian (zborul);
– intrarea în apă.
Starturile se deosebesc de la un procedeu la altul, prin modul de
intrare în apă şi după mişcările specifice efectuate sub apă.
Scopul startului este acela de a câştiga teren cât mai mult, printr-o
săritură mai lungă, pentru a se obţine şi un timp mai bun.
La craul există 2 modalităţi de efectuare: 1) startul cu pendula-
rea braţelor, utilizat actualmente mai mult pentru începători; 2) startul
„grab” (în engleză înseamnă „apucat”); i se mai spune şi „furat”,
utilizat de avansaţi.
30

La primul semnal (fluier) al starterului, înotătorul se va urca pe
partea dinapoi a blocstartului, în poziţia stând sau puţin aplecat şi va
efectua inspiraţii şi expiraţii profunde.
La comanda „luaţi locurile!”, înotătorul ia poziţia de plecare, la
marginea dinspre apă a blocstartului, astfel: stând aplecat înainte, cu
picioarele depărtate la lăţimea umerilor, călcâiele orientate în exterior,
prinde cu toate degetele de la picioare marginea bazinului. În tehnica
modernă a înotului de mare performanţă, în ultimii ani, se utilizează cu
succes şi startul cu elan pe un picior. Picioarele sunt uşor flexate din
genunchi şi mâinile apucă marginea blocstartului, iar capul este aplecat
având bîrbia în piept. Când înotătorii vor sta liniştiţi pe blocstarturi, se
va da al treilea semnal, cel de plecare, prin fluier sau pistol, după care
sportivul va părăsi blocstartul.
Elanul: După semnal, înotătorul, având picioarele în uşoară fle-
xie, împinge puternic în marginea blocstartului, avântându-şi braţele
înainte şi în sus, deasupra capului. Practic, efectuează o săritură puter-
nică, cât mai lungă, pe două picioare, un plonjon.
Drumul aerian sau zborul
În prima jumătate a zborului, înotătorul priveşte peste mâini,
înainte, având corpul întins. Traiectoria în arc de cerc, pe care o
descrie corpul înotătorului prin aer, este dirijată de mişcarea capului,
care coboară între braţe pregătind intrarea în apă.
Plonjarea în arc de cerc permite înotătorului să zboare pe dea-
supra apei cât mai departe.
Intrarea în apă: Corpul înotătorului trebuie să fie perfect întins,
sub un unghi cât mai ascuţit faţă de orizontala apei, pentru a intra în
apă fără a produce valuri sau turbulenţă în jurul său. De obicei, se
spune că trebuie să intre întreg corpul prin aceeaşi spărtură în apă.
Regulamentul prevede că, după startul greşit, înotătorul este eliminat
din concurs.
Greşeli frecvente la start în procedeul de înot craul:
– intrarea în apă în poziţie frântă-echer;
– atingerea suprafeţei apei în poziţie orizontală;
– poziţia picioarelor în aer îndoite;
– plonjonul prea adânc în apă;
– lipsa de alunecare pe sub apă.
Întoarcerile
Se vor efectua conform regulamentului de înot pentru fiecare
procedeu.
31

Scopul acestora este următorul:
– să fie executată într-un timp cât mai scurt;
– să nu modifice ritmul de înot al înotătorului;
– să nu împiedice o bună respiraţie;
– să permită o bună împingere de la peretele bazinului;
– să nu fie executată prea adânc în apă.
Întoarcerea în procedeul craul se execută atingând peretele bazi-
nului cu orice parte a corpului, fie cu o mână sau numai cu picioarele.
Întoarcerea presupune următoarele momente:
a) atacul peretelui;
b) întoarcerea propriu-zisă;
c) împingerea de la perete;
d) lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă:
La craul se utilizează următoarele întoarceri:
1) Întoarcerea laterală, simplă pe o parte

Atacul peretelui. Înotătorul atinge peretele bazinului cu braţul
de atac întins aproape de nivelul apei, celălalt braţ este menţinut în
faza de împingere. Braţul de atac, apropiindu-se de perete, se flexează.
Întoarcerea propriu-zisă
Corpul se va ghemui uşor spre lateral, răsucind bazinul spre braţul
de atac, fixând tălpile picioarelor de perete. Înotătorul va efectua o
inspiraţie profundă.
Împingerea de la perete şi alunecarea
Împingerea se va efectua energic. Braţul de atac va reveni lângă
cel de sprijin, corpul alunecă având pieptul paralel cu fundul bazinului.
Lucru sub apă şi ieşirea la suprafaţă
În timpul alunecării, braţele sunt întinse sub apă, iar picioarele
execută mişcarea alternativă sub apă. După prima vâslire, corpul iese
la suprafaţă.
Întoarcerea descrisă mai sus este utilizată de înotătorii
începători, mai ales în probele pe distanţe lungi.
2) Întoarcerea prin răsturnare înainte (flip) (Figura 3)
32

Figura 3
33

Atacul peretelui se va face asemănător, ca la întoarcerea simplă,
fără a atinge peretele cu mâna.
Întoarcerea propriu-zisă
Înotătorul se apropie de peretele bazinului, fără să reducă viteza.
Braţul de atac va executa o vâslire puternică, o dată cu ducerea capului
cu bărbia în piept (după ce, cu privirea, a apreciat distanţa care îl
separă de zid), execută răsturnarea înainte, peste cap. Aceasta se
continuă cu o jumătate de înşurubare (900), după ce picioarele au
trecut de poziţia lor perpendiculară pe apă. Se continuă cu aşezarea
tălpilor cu vârfurile apropiate în poziţie laterală, perpendiculare pe
peretele bazinului, cu picioarele îndoite.
Împingerea de la perete
Împingerea se va efectua cu întinderea picioarelor, continuând
înşurubarea pentru a reveni pe piept, în poziţia de alunecare.
Lucru sub apă şi ieşirea la suprafaţă va fi executată la fel ca la
întoarcerea simplă.
Greşeli frecvente la întoarcerile în procedeul de înot craul
Întoarcerea laterală simplă:
– atacul peretelui prea aproape, cu braţul îndoit;
– atacul peretelui prin ridicarea mult peste apă;
– gruparea picioarelor fără răsucire laterală;
– revenirea sub apă în poziţie pe spate;
– aşezarea pe perete a unui singur picior (talpă);
– împingerea cu picioarele mult prea depărtate;
– efectuarea întoarcerii cu capul mult sub apă;
– lipsa alunecării după împingere.
Toate aceste greşeli vor duce la nerealizarea întoarcerii corecte,
ceea ce duce la pierderea unor secunde importante în timpul competiţiei.
Greşeli la întoarcerea prin răsturnare înainte sau flip:
– lipsa de apreciere corectă a distanţei faţă de perete;
– efectuarea răsturnării prea adânc în apă;
– reducerea vitezei o dată cu apropierea de perete;
– înşurubarea de 900 nu se face înainte ca picioarele să atingă
peretele;
– revenirea după întoarcere în poziţia pe spate;
– lipsa unei împingeri eficiente cu picioarele.
Precizări din regulament legate de cursa înotătorului în timpul

competiţiei
Înotătorul este obligat să parcurgă şi să termine proba în culoarul
său, care i-a fost repartizat şi în care a luat startul.
34

– Dacă se constată că a pătruns neintenţionat pe alt culoar şi nu
şi-a stânjenit adversarii, nu va fi descalificat dacă revine înapoi pe
culoarul lui imediat. La procedeul de înot bras i se permite să facă o
scufundare şi să treacă pe culoarul lui. Când mai mulţi înotători pătrund
pe culoarul unuia, arbitrul general permite celui jenat repetarea cursei.
– Dacă un înotător se opreşte din cursă, se sprijină pe fundul
bazinului sau pe frânghia culoarului, fără a stânjeni adversarul şi apoi
reia cursa, nu va fi descalificat (dacă merge pe fundul bazinului sau se
trage de culoar, va fi descalificat).
– La proba de ştafetă, în cazul în care un concurent a plecat
înainte ca cel din apă să fi atins peretele bazinului, nu va fi descalificat
dacă, sesizând greşeala, se întoarce şi pleacă din nou, numai prin
împingerea din apă, de la peretele bazinului (fără să iasă din apă).
– Întreaga echipă de ştafetă este descalificată dacă unul din ei sare
mai repede în apă, înainte ca cel ce termină cursa să atingă peretele
bazinului.
B. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT BRAS
Acest procedeu de înot este cunoscut încă din antichitate.

Mişcările lui apar pe fresce, obiecte de artă, iar pe un papirus egiptean
s-au găsit urme din anul 3400 î.e.n.
Probele de înot bras au fost introduse în programul J.O. în anul
1904, la Saint-Louis. Sportivii utilizau mişcarea braţelor cu traiectorii
largi, fără momentul de alunecare.
J. Olimpice din anul 1924 de la Paris aduc îmbunătăţiri în
tehnica tracţiunii de braţe, care s-a executat mai în adâncime, având
braţele aproape întinse.
J. Olimpice din anii 1932, de la Los Angeles, şi din 1936, de
la Berlin vor aduce ca noutate accentuarea vâslirii cu braţele îndoite,
mărind frecvenţa lor.
În jurul anilor 1935, brasiştii duc braţele pe deasupra apei, dând
naştere ulterior unui nou procedeu de înot, numit fluture.
La J. Olimpice din anul 1952, de la Helsinki, înotătorii japo-
nezi înoată bras pe sub apă. Acesta a fost preluat de către sovietici,
răspândindu-se rapid în toată lumea. Congresul FINA, ţinut în anul
1957, interzice înotul bras pe sub apă în întrecerile oficiale, conside-
rându-l dăunător sănătăţii. Acest procedeu este astăzi bine definit de
regulament, pe sub apă acceptându-se doar un ciclu de braţe şi
picioare după start şi întoarceri. Dintre procedeele de concurs, înotul
bras este cel mai puţin rapid. El a evoluat ca tehnică pe parcursul
35

anilor, punându-se accentul pe acţiunea braţelor şi perfecţionarea
împingerii cu picioarele, în mod mai evident.
Astăzi în tehnica acestui procedeu există 2 tendinţe:
1. Un procedeu bras cu imitarea poziţiei pe apă de la înotul
fluture, care implică ridicarea umerilor în sus şi înainte, în timpul execu-
tării mişcării spre înăuntru a braţelor, capul fiind mult deasupra apei,
inspirându-se în timpul porţiunii finale a mişcării spre înăuntru a bra-
ţelor şi a primei părţi a revenirii. În timp ce braţele sunt extinse înainte,
capul revine în apă. Acest procedeu este superior poziţiei orizontale,
mărind mult propulsia, reducând în acelaşi timp rezistenţa la înaintare.
2. Stilul american tradiţional, care este caracterizat de o poziţie
orizontală a corpului, bazinul menţinându-se la suprafaţa apei sau aproape
de aceasta, umerii fiind în apă pe parcursul întregului ciclu de vâslire.
Poziţia corpului prezintă 2 aspecte:
a. În timpul fazei propulsive a mişcării, corpul trebuie să aibă o
poziţie hidrodinamică, iar când se realizează inspiraţia, corpul va
forma cu apa un unghi cât mai mic, apa ajungând până sub bărbie.
b. În momentul alunecării, corpul trebuie să plutească perfect
întins, fără oscilaţii pe orizontală sau verticală, capul scufundându-se
până la nivelul frunţii.
Caracteristici principale pentru procedeul de înot bras modern
- Tracţiunea braţelor prezintă forma unei inimi întoarse. Mişcă-
rile sunt ciclice, simultane şi simetrice, executate numai pe sub apă.
Vâslirea prinde apa pentru a o trimite circular – accelerat în regiunea
superioară a trunchiului. Inspiraţia este întârziată şi urmată de o
„plonjare” energică cu capul şi braţele întinse în alunecare.
- Mişcările de picioare execută vâsliri circulare eliptice, simultane
şi simetrice.
- În momentul respiraţiei, capul se înalţă la terminarea rotirii spre
interior a braţelor şi se scufundă după terminarea revenirii braţelor.
În acţiunea braţelor există 2 faze: activă şi de tracţiune. La acest
procedeu nu există un drum aerian al braţelor, întreaga mişcare desfăşu-
rându-se sub suprafaţa apei (Figura 4).
Figura 4
36

Faza activă. Mişcarea braţelor începe spre în afară, fiind întinse
la o adâncime de 15-20 cm sub apă. Ele se depărtează lateral până în
dreptul umerilor, iar palmele vor fi orientate în afară şi înapoi în formă
de cupă. Apucarea apei este făcută prin înclinarea palmelor uşor în jos
şi prin schimbarea direcţiei mâinilor, dinspre în afară spre în jos.
Faza de tracţiune. Braţele încep să se flexeze, direcţia mâinilor
se va schimba dinspre în afară spre interior, coatele se strâng sub piept,
moment în care capul şi umerii se vor ridica în sus şi înainte pentru a
respira. Mişcarea mâinilor în sus coboară bazinul, iar gambele încep să
se flexeze. Când mâinile se apropie una cu alta, înotătorul întrerupe
presiunea asupra apei, impulsul acţiunii ducându-le la suprafaţă, capul şi
umerii revenind la poziţia orizontală pe apă.
Mişcarea picioarelor cuprinde 2 faze (Figura 5):
Figura 5
37

Faza pregătitoare, în care picioarele întinse se vor aduce
depărtate până la lăţimea umerilor, se vor flexa gambele pe coapse,
călcâiele pe şezută, genunchii fiind uşor apropiaţi, iar labele vor fi
depărtate mai mult decât lăţimea umerilor. Înaintea împingerii
puternice înapoi, labele se vor orienta cu călcâiele perpendiculare pe
direcţia de înaintare, cu vârfurile spre exterior. Această fază se încheie
pe punctul maxim de flexie, cu orientarea spre lateral.
Faza activă. Cu picioarele îndoite şi călcâiele apropiate de fese se
începe mişcarea circulară, spre în afară a labelor picioarelor, împingând
în jos şi spre înăuntru până când se vor apropia extinse, în poziţie
hidrodinamică.
Dacă bătaia picioarelor este executată corect, atunci împingerea
spre în jos şi înăuntru a labelor picioarelor va face ca bazinul să se
ridice într-o acţiune ca la fluture.
Coordonarea dintre acţiunea braţelor cu cea a picioarelor şi
cu respiraţia (Figura 6)
Figura 6
38

Un ciclu de braţe corespunde unei împingeri cu picioarele.

Braţele încep vâslirea când picioarele sunt încă întinse şi apropiate, iar
corpul pluteşte întins pe suprafaţa apei. În timpul fazelor de tracţiune a
braţelor, picioarele se strâng, capul se ridică pentru inspiraţie, bazinul
coboară puţin sub nivelul apei. Expiraţia începe în timpul întinderii
braţelor înainte şi al împingerii în picioare.
Greşeli frecvente în execuţia mişcărilor în procedeul de înot bras
La poziţia corpului:
– scufundarea accentuată a corpului determină o rezistenţă mai
mare la înaintare;
– oscilaţiile pe verticală sau orizontală aduc modificări în tehnica
tracţiunii de braţe, deci o propulsie mai slabă şi o frânare accentuată la
înaintare.
39

În mişcarea braţelor:
– vâslirea mult prea laterală, în afară, are ca efect „mângâierea
apei”, lipsa de tracţiune eficientă;
– îndoirea cotelor departe de corp frânează înaintarea;
– mişcarea braţelor ca la înotul „câinească”, pe linia mediană are
ca efect tracţiunea pe loc, frânarea înaintării şi producerea de valuri în
faţa pieptului;
– tracţiunea braţelor prea scufundată jos, în loc de înăuntru, frâ-
nează înaintarea şi dereglează coordonarea cu mişcarea de picioare;
– ducerea braţelor înainte, depărtate între ele şi cu coatele îndoite
va scădea eficienţa alunecării şi a tracţiunii;
– lipsa poziţiei aerodinamice frânează mult mişcarea braţelor şi a
picioarelor.
În mişcarea picioarelor:
– asimetria mişcării de picioare duce la pierderea echilibrului
corect pe apă;
– flexia accentuată a coapsei pe abdomen duce la o frânare foarte
puternică a înaintării;
– menţinerea labelor picioarelor în interior micşorează execuţia
propulsiei cu picioarele;
– depărtarea exagerată a picioarelor în momentul final al împin-
gerii diminuează alunecarea;
– scoaterea tălpilor la suprafaţă frânează înaintarea, picioarelor
lovind în gol.
Greşeli de coordonare:
– mişcarea braţelor mult prea întârziată faţă de picioare;
– menţinerea permanentă a capului sus, peste nivelul apei;
– inspiraţii şi expiraţii prea rapide sau insuficiente.
Startul
La acest procedeu, startul se ia de pe blocul de start. Poziţia de
plecare, elanul, zborul sunt asemănătoare cu cele descrise la startul de
craul. Intrarea în apă se face la o adâncime mai mare, pentru a se
permite efectuarea mişcărilor pe sub apă. Conform regulamentului,
înotătorul are voie să efectueze pe sub apă un ciclu complet de braţe şi
picioare, al doilea ciclu de braţe trebuie obligatoriu finalizat cu ieşirea
pentru inspiraţie.
Sub apă mişcările sunt următoarele:
După intrarea în apă, începe momentul de alunecare prin apă cu
braţele paralele şi întinse înainte. Spre finalul alunecării începe vâslirea
cu braţele, continuată până la apropierea coatelor de piept; de aici
40

palmele nu se duc înainte spre suprafaţa apei apropiate, ci vor împinge
de-a lungul corpului pe sub apă, până la întinderea lor completă. După
terminarea împingerii, braţele se îndoaie mult prin faţa corpului spre în
sus, depăşind nivelul umerilor, apropiindu-se întinse înainte. Picioarele
executau un ciclu complet. După terminarea mişcării de picioare începe
al doilea ciclu de braţe cu ieşirea la suprafaţă.
Greşeli frecvente la start în procedeul bras:
– intrarea în apă prea adânc sau prea la suprafaţă;
– mişcările obligatorii sub apă nu sunt efectuate, vâslirea este
prea lungă sau alunecarea nu se mai efectuează.
Greşelile pentru faza de zbor sunt asemănătoare ca la startul de craul.
Întoarcerea
Înotătorul atacă peretele bazinului cu amândouă braţele întinse,
cu palmele în acelaşi timp, nu şi la acelaşi nivel, dar obligatoriu
menţionând umerii paraleli cu suprafaţa apei. După acest moment,
ridică trunchiul, uşurând astfel inspiraţia, se răsuceşte şi se scufundă.
O dată cu răsucirea îşi ghemuieşte picioarele, fixând tălpile pe perete,
va împinge puternic alunecând, după care efectuează un ciclu complet
de braţe şi picioare pe sub apă, la fel ca la start.
Greşeli frecvente la întoarcerea procedeului înot bras:
– lipsa unei respiraţii corecte înainte de intrarea în întoarcere;
– ieşirea mult din apă în timpul întoarcerii;
– propulsarea prea la suprafaţă;
– atingerea marginii bazinului cu o singură mână;
– aruncarea pe sus, pe deasupra apei, a ambelor braţe;
– lipsa de coordonare a mişcărilor sub apă.
Precizări din regulamentul FINA cu privire la procedeul de

înot bras
1. De la începutul primei mişcări de braţe după start şi întoarceri,
corpul trebuie menţinut continuu cu pieptul pe apă şi cu umerii paraleli
cu linia apei.
2. Toate mişcările de braţe vor fi simultane şi vor fi executate în
acelaşi plan orizontal, fără mişcări alternative.
3. Mâinile trebuie întinse înainte împreună, de la piept şi apoi
readuse la piept, peste, la sau sub suprafaţa apei. Cu excepţia startului şi a
întoarcerilor, mâinile nu vor depăşi linia şoldului la mişcarea spre înapoi.
4. Toate mişcările de picioare bras vor fi simultane şi se vor exe-
cuta în acelaşi plan orizontal, fără mişcări alternative.
41

5. Labele picioarelor trebuie să fie întoarse în afară la faza
propulsivă. Mişcările forfecate, în formă de „mişcare fluturată” sau
delfin nu sunt permise. Spargerea suprafeţei apei cu laba piciorului este
permisă, în afară de cazul când este urmată de o mişcare în jos de delfin.
6. La fiecare întoarcere şi la sosire, atingerea peretelui se face cu
ambele mâini simultan, la, deasupra sau sub suprafaţa apei. Umerii tre-
buie să rămână orizontali cu suprafaţa apei, până în momentul atingerii.
Capul poate fi scufundat după ultima tracţiune de braţe înainte
de întoarcere, cu condiţia ca el să fi spart suprafaţa apei într-un anume
punct pe parcursul ultimei tracţiuni complete sau incomplete care a
precedat atingerea peretelui.
7. În tot timpul unui ciclu complet de braţe şi al unei mişcări de
picioare, o parte a capului înotătorului va trebui să spargă suprafaţa
apei, cu excepţia momentului de după start şi după fiecare întoarcere,
când înotătorul poate face o mişcare completă de braţe (depăşind linia
şoldurilor) şi o mişcare de picioare, cu scufundare completă. Capul
trebuie să spargă suprafaţa apei înaintea executării celei de a doua
mişcări de braţe.
C. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT SPATE
Procedeul de înot spate a fost introdus la J. Olimpice din anul

1900 de la Paris, pentru prima oară ca probă de concurs, înotându-se
pe spate, cu mişcarea picioarelor ca la procedeul bras. Acest mod de a
înota s-a menţinut şi la J. Olimpice din 1904 de la Saint Louis şi
1908 de la Londra. Până în anul 1912, s-a înotat bras pe spate şi
trudjen pe spate.
La J. Olimpice din 1912, de la Stockholm, americanul W. Hebner
a câştigat proba de 100 m spate cu timpul de, 1'24'', folosind un
pedalaj al mişcărilor de picioare, având genunchii mult deasupra apei.
La J. Olimpice din anul 1924, de la Paris, înotătorii hawaieni
obţin timpi superiori (1'15''2) în aceeaşi probă, perfecţionând tot miş-
carea de picioare.
La J. Olimpice din 1932, de la Los Angeles, înotătorii înlocu-
iesc vechiul pedalaj cu mişcarea de picioare din zilele noastre. Ei aduc
îmbunătăţiri în mişcarea braţelor, observându-se o alunecare pe ele.
J. Olimpice din anul 1936, de la Berlin, au ca vedetă pe cele-
brul american Kieffer A., care va executa vâsliri mai adânci cu braţele,
iar poziţia sa pe apă fiind mult aproape de orizontală.
42

Fostul campion european Georges Vallery, în anul 1948, obţine
un timp superior (1'07''6), introducând vâslirea cu braţele îndoite. La
întrecerile olimpice din anul 1956 (Melbourne), înotătorii îmbunătă-
ţesc tehnica lucrului braţelor în apă, prin efectuarea unei mişcări în val
cu palma, continuând împingerea până dincolo de nivelul şoldurilor.
Ca îmbunătăţiri în tehnica înotului pe spate, menţionăm: rotarea
din umăr, care a făcut ca traiectoria de vâslire să capete un contur
sinusoid, un „S” culcat; bătăile de picioare s-au modificat de la un
ciclu de braţe cu 6 bătăi de picioare, la un ciclu de braţe cu 4 bătăi,
tehnică folosită de către înotătorii americani.
Contribuţia însemnată în perfecţionarea tehnicii înotului pe spate
au adus-o înotătorii americani, olandezi, germani, maghiari şi chinezi,
ceea ce a dus şi la creşterea performanţelor lor.
La noi în ţară, rezultate deosebite au avut Maria Both, locul 9 la
Jocurilor Olimpice din 1956, de la Melbourne, Cristina Balaban,
locul III la Campionatele europene din 1966 şi învingătoare la mica
Olimpiadă de la Bremen, din 1967.
Printre cele mai bune specialiste ale ţării s-au situat Carmen
Bunaciu, locul III la Campionatul Mondial, şi Anca Pătrăşcanu,
locul III la Jocurile Olimpice în anul 1984, la Los Angeles.
În prezent, Diana Mocanu este cea mai bună înotătoare, care la
vârsta de 16 ani a devenit dublă campioană Olimpică la Jocurile Olim-
pice din Australia (Sydney) 2000, în probele de 100 şi 200 m spate.
Caracteristici principale ale procedeului de înot spate

– Mişcarea braţelor este ciclică alternativă, simetrică, vâslirea
sinusoidală în „val” executându-se energic.
– Picioarele execută pendulări alternative, active de regulă în
ambele sensuri. Genunchii nu sparg oglinda apei. Şoldurile menţin o
poziţie ridicată.
Înotul pe spate are utilitate în înotul aplicativ, pentru transportarea
obiectelor uşoare, precum şi pentru transportarea salvaţilor de la înec.
Poziţia corpului
Spre deosebire de celelalte procedee de înot, la spate corpul
pluteşte cu faţa în sus, având bazinul, pieptul cât mai aproape de
suprafaţa apei. Capul este în apă până la nivelul urechilor, cu bărbia
orientată spre piept.
Acţiunea braţelor (Figura 7)
43

Figura 7
Mişcarea braţelor, ca şi la procedeul de înot craul, este alterna-

tivă, având o fază acvatică şi una aeriană.
a. Faza acvatică cuprinde:
1. alunecarea şi prinderea (apucarea apei)
2. tracţiunea
3. împingerea
1. Alunecarea şi prinderea. Intrarea braţelor în apă se face îna-
intea capului şi în continuarea umerilor, fiind complet întinse (ora 11
sau 12). După intrarea în apă, mâna se duce înainte, în jos şi în afară,
în timp ce palma se roteşte în jos, umerii, şoldurile şi picioarele se vor
răsuci spre braţul care se mişcă spre în jos.
2. Tracţiunea. Atunci când mâna trece prin punctul cel mai
adânc, palma execută o rotire spre în sus, înăuntru şi înapoi, pe o
traiectorie sinusoidală, până când braţul este flexat la aproape 900.
Tracţiunea durează până când cotul ajunge la linia umerilor.
3. Împingerea este ultimă fază, când mâna se apropie de
suprafaţă, palma continuă drumul spre înapoi în jos pe lângă coapsă,
asigurând astfel o poziţia înaltă a corpului. Braţul se scoate din apă
întins pe muchie.
b. Faza aeriană. Braţul va fi scos din apă întins cu degetul mare
înainte, îndreptat în aer prin faţa corpului. Când braţul întins ajunge în
dreptul umerilor, se face o răsucire din umăr, o jumătate de rotaţie,
pentru a orienta braţul cu palma rotită spre exterior, spre apă.
44

Mişcarea picioarelor
1. faza activă
Mişcarea activă se execută de jos în sus din articulaţia coxo-
femurală. În ridicare, genunchiul se întinde treptat, zvârlind laba picio-
rului cu vârful în sus, orientat spre interior şi spărgând suprafaţa apei.
2. faza pasivă
Mişcarea pasivă se execută de sus în jos. Piciorul coboară întins
relaxat, iar spre sfârşitul mişcării genunchiului se îndoaie pentru a
pregăti mişcarea inversă.
Coordonarea mişcărilor de braţe cu cea de picioare (Figura 8)
Figura 8
45

46

Coordonarea obişnuită este de 6 bătăi de picioare la un ciclu de
braţe.
Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare cu respiraţia.
Inspiraţia se efectuează pe gură, în timpul drumului aerian al unui
braţ, iar expiraţia are loc în timpul vâslirii aceluiaşi braţ. În general
înotătorii folosesc o respiraţie la un ciclu de braţe.
Greşeli în execuţia tehnicii procedeului de înot spate
Greşeli în poziţia corpului în apă
– Poziţia prea înaltă sau prea scufundată în apă are ca urmare
frânarea înaintării.
– Poziţia îndoită a corpului în apă (echer).
– Capul şi umerii foarte ridicaţi sau foarte scufundaţi.
Greşeli de braţe
– Intrarea braţului în apă prea îndoit sau prea întins duce la
dezechilibru sau la tracţiuni ineficace ale braţelor.
– Plescăirea apei prin orientarea palmei în sus.
– Tracţiunea cu braţul întins sau mult în lateral.
– Finalizarea cu braţul întins sau mult în lateral.
– Finalizarea împingerii cu mâinile în sus şi nu în jos.
– Lipsa coordonării între braţe.
Greşeli în mişcarea picioarelor
– Ridicarea genunchilor deasupra apei prin flexia exagerată a
coapsei pe abdomen.
– Menţinerea picioarelor încordate şi întinse.
– Orientarea labelor picioarelor în exterior.
– - Târârea picioarelor prin apă.
Greşeli de coordonare
– Călărirea apei, datorită lipsei de coordonare între mişcarea de
braţe şi cea de picioare.
– Mai puţine bătăi de picioare.
– Balansarea laterală a întregului corp, având oscilaţii puternice,
picioarele bătând numai lateral.
Startul
În tehnica de înot spate, startul se ia din apă.
Poziţia de plecare
La primul semnal de start, înotătorul intră în apă, aşezându-se
ghemuit cu faţa la blocul de start, ţinându-se cu mâinile de mânerele
acestuia. Picioarele îndoite cu genunchii la piept se aşază cu tălpile
asimetric pe perete sub suprafaţa apei.
47

La comanda „luaţi locurile”, se execută o tragere în braţe, apropi-
ind pieptul de perete. Capul va fi aplecat, iar şoldurile vor fi afară din apă.
Zborul
La semnalul de plecare al startului (pocnet de pistol sau fluier),
înotătorul împinge puternic cu picioarele în peretele bazinului, spre
înapoi şi se avântă pe spate, energic, peste apă, cu corpul arcuit în
extensie, aruncând braţele prin lateral în sus. Poziţia capului, tras pe
spate, imprimă traiectoria corpului peste apă.
Intrarea în apă se execută cu corpul într-o poziţie hidrodinamică
în uşoară extensie. Înotătorul îşi îndreaptă poziţia capului, continuând
alunecarea. Ordinea de intrare în apă este braţe, cap, corp, picioare.
Drumul prin apă
Sub apă, înotătorul are voie să efectueze mai multe mişcări
ondulatorii şi simultane cu picioarele. O dată cu oprirea acestor mişcări,
se va efectua o vâslire coordonată, cu aducerea bărbiei în piept, corpul
fiind redus la suprafaţă.
Greşeli frecvente la start
– Poziţie greşită la plecare prin menţinerea braţelor întinse.
– Târârea picioarelor prin apă în timpul plonjării.
– Atingerea apei în poziţie orizontală pe spate.
– Aruncarea capului înapoi cu întârziere.
– Lipsa arcuirii corpului prin apă.
– Căderea în poziţie frântă în apă.
– Lipsa alunecării pe sub apă.
Întoarcerile
La probele de înot pe spate, regulamentul întrecerilor, până nu de
mult, obliga înotătorul să atingă peretele bazinului cu mâna, în poziţia
culcat pe spate. La sosire, sau în momentul întoarcerii, concurentul nu
avea voie să se întoarcă pe piept, înainte de a atinge peretele bazinului.
În prezent, regulamentul permite înotătorilor să atingă bazinul, la
întoarceri, cu mâinile sau picioarele, exact ca la întoarcerile de craul, cu
unele restricţii specifice acestui procedeu. De-a lungul anilor, s-au
executat mai multe tipuri de întoarceri, printre care menţionăm:
1. Întoarcerea prin pivotare laterală (farfurie), care se menţine
şi astăzi pentru grupele de începători.
La aceasta există varianta Naber.
2. Întoarcerea prin semirostogolire, combinaţie între rostogolirea
înapoi şi pivotarea laterală.
48

3. Întoarcerea prin rostogolire înapoi „Kiffer”.
4. Întoarcerea prin răsturnare înainte „flip” ca şi la procedeul craul.
Descrierea întoarcerii simple (farfurie)

Atacul peretelui
Peretele bazinului se atinge cu palma mâinii avansate, celălalt
braţ fiind lângă coapsă pentru sprijin. Atingerea peretelui se face, la
nivelul apei, cu palma orientată în sus.
Întoarcerea propriu-zisă se execută în plan orizontal. Picioarele
se îndoaie şi se flexează pe abdomen, efectuându-se o pivotare laterală
pe partea braţului de atac, aşezându-se tălpile pe perete.
Împingerea. În poziţia de împingere, înotătorul se va găsi cu faţa
în sus, cu braţele întinse, având picioarele îndoite. Corpul prin
împingere se va întinde, urmând alunecarea pe sub apă, unde regula-
mentul îi permite să efectueze şi mişcări de picioare, ca la procedeul
de înot fluture, după care va putea ieşi la suprafaţă.
Întoarcerea prin răsturnare înainte (flip) ca şi la procedeul craul
Din poziţia de înot pe spate la o distanţă de un braţ de marginea
bazinului, înotătorul va executa o singură tracţiune de braţ ca la craul,
trăgând puternic în jos, culcând capul după braţ, fără să atingă peretele
bazinului cu el. Înotătorul se va întoarce complet pe piept, începând
răsturnarea înainte, pe timpul răsturnării braţele contribuie la efec-
tuarea rotaţiei printr-o vâslire simultană, executată sub apă la nivelul
umerilor. Răsturnarea se încheie când înotătorul a ajuns sub apă cu
faţa în sus, cu picioarele îndoite, având tălpile sprijinite de perete.
Împingerea în peretele bazinului cu amândouă picioarele se efectuează
puternic, după care va urma alunecarea pe sub apă cu braţele întinse
înainte. Se vor executa mişcări ondulatorii de picioare pe sub apă şi
prima vâslire cu un băţ.
Greşeli frecvente la întoarceri
1. Întoarcerea simplă
– Aprecierea greşită a distanţei de perete.
– Întârzierea în strângerea picioarelor la piept.
– Dezechilibrări ale corpului în timpul pivotării.
– Aşezarea tălpilor pe peretele bazinului peste apă, sau mult sub apă.
– Lipsa unei alunecări bune datorate slabei împingeri de la perete
sau a menţinerii braţelor îndoite.
Greşeli frecvente la întoarcerea prin răsturnare înainte – flip
– Lipsa vitezei de apropiere spre capătul bazinului.
– Aprecierea greşită a distanţei faţă de peretele bazinului.
49

– Dezechilibrări în timpul întoarcerii.
– Executarea mai multor mişcări de braţe craul, în momentul
atacului cu braţul avansat.
– Răsturnarea mult prea adâncă în apă.
– Revenirea din răsturnare cu faţa în jos, ca şi la craul.
– Lipsa unei împingeri eficiente a picioarelor în marginea
bazinului.
Precizări legate de regulamentul de concurs cu privire la

procedeul de înot spate
1. Înotătorii, în momentul startului, stau în apă cu faţa spre
perete cu mâinile prinse pe mânerele de start. Picioarele, inclusiv
degetele, trebuie să fie aşezate sub suprafaţa apei. Este interzis să se
sprijine picioarele în sau pe marginea „sparge valului”.
2. La semnalul de start şi în momentul executării întoarcerii,
sportivul trebuie să se împingă de la perete şi să înoate pe spate pe tot
parcursul cursei. El trebuie să fie pe spate tot timpul, cu excepţia
momentului de execuţie a întoarcerii. Poziţia normală pe spate poate
include o mişcare de răsucire a corpului în jurul axei longitudinale,
răsucire care să nu depăşească 90 de grade, faţă de orizontala apei.
Poziţia capului nu interesează.
Excepţie de la această regulă face întoarcerea în procedeul spate,
când este permisă orice deviere de la poziţia normală pe spate, pentru
efectuarea unei acţiuni de întoarcere cursivă.
3. O parte a corpului înotătorului trebuie să spargă în perma-
nenţă suprafaţa apei, cu excepţia întoarcerii şi a distanţei de maxim
15 m după start sau întoarceri, când îi este permisă imersiunea com-
pletă, dar după această distanţă, capul trebuie să se afle la suprafaţă.
4. În timpul întoarcerii, este permis înotătorului să se răstoarne
trecând prin plan vertical, dar el trebuie să se reîntoarcă pe spate
înaintea desprinderii de peretele bazinului. În timpul întoarcerii şi
până la desprinderea de perete, o parte a corpului înotătorului trebuie
să atingă peretele bazinului.
5. La sosire, înotătorul trebuie să atingă peretele cât încă se
găseşte în poziţie normală pe spate.
50

D. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT FLUTURE
În competiţiile oficiale, este cel mai nou procedeu.

În anul 1935, s-a înotat fluture cu mişcarea de picioare bras.
Primul înotător care a înotat în acest fel a fost americanul Jack Sieg.
Procedeul nu a fost omologat. Fiind un procedeu obositor, a avut
puţini adepţi. Înotătorii de „bras” îl utilizează cel mai mult. S-a înotat
fluture cu mişcarea de picioare bras, la Jocurile Olimpice din anul
1948, de la Londra, şi la Jocurile Olimpice din 1952, de la
Stockholm. În anul 1953, acest procedeu a fost omologat, înotându-se
cu braţele fluture şi mişcarea de picioare asemănătoare delfinului.
Primul înotător de delfin a fost Gyorgy Tumpek (Ungaria) care a
stabilit şi recordul mondial. El executa 2-3 ondulări la un ciclu de
braţe Maghiarul Tumpek a executat mişcarea picioarelor delfin,
urmare a faptului că-i lipsea laba unui picior.
La Jocurile Olimpice din Melbourne (1956), toţi participanţii în
probele de fluture au înotat delfin. Acest procedeu a devenit astfel al
doilea procedeu de viteză. Contribuţii în dezvoltarea tehnicii procede-
ului fluture au adus înotătorii australieni, germani, americani, japonezi,
ruşi. Americanul Mark Spitz a accentuat rolul tracţiunii braţelor,
reducând ondulaţiile corpului. La noi în ţară, primul care a avut recor-
duri de valoare la delfin a fost Alexandru Popescu, în anul 1953.
Caracteristicile principale ale procedeului de înot fluture
– Braţele execută mişcări ciclice, simultane, simetrice, vâslirea
urmează un contur asemănător unei „găuri de cheie” sau al unei clep-
sidre, sau desenul a două litere „S”, faţă în faţă.
– Ondulaţiile sunt simultane, de preferat simetrice.
– Capul şi respiraţia determină o ondulaţie corectă, intrând în apă
înaintea trecerii braţelor peste umeri şi ieşind din apă (pentru inspiraţie)
înaintea terminării vâslirii.
Poziţia corpului este orizontală pe apă cu faţa în jos. Nu avem ca
la celelalte procedee un moment când corpul va pluti cu picioarele şi
braţele întinse.
În timpul înotului, corpul înotătorului execută mişcări ondulatorii.
Mişcările de braţe şi picioare sunt asemănătoare craului, cu deosebirea
că ele sunt simetrice şi simultane. Cu toate ondulaţiile pe care le execută
un înotător, el trebuie să fie cât mai la suprafaţă, cu bazinul cât mai
puţin desprins de aceasta.
Mişcarea de braţe are, ca şi la craul, 2 faze: acvatică şi aeriană.
(Figura 9).
51

Figura 9
a. Faza acvatică are următoarele momente:

1. apucarea apei, 2. tracţiunea, 3. împingerea.
1. Intrarea braţelor în apă se face în linie sau uşor în afara
liniei umerilor. Muchia mâinilor pătrunde în apă cu minimă rezistenţă.
La intrarea mâinilor în apă, capul trebuie să fie scufundat puţin sub
suprafaţa apei. Imediat după intrarea în apă, mâinile se vor mişca spre
înafară şi apoi pe o traiectorie circulară, până când vor depăşi linia
umerilor, unde are loc apucarea apei. Aici se va termina mişcarea în
jos a primei părţi.
2. După ce mâinile trec de punctul cel mai adânc, braţele se
îndoaie din coate, urmând începerea tracţiuni – a mişcării spre înăuntru,
palmele, coatele continuă vâslirea până ajung la linia umerilor, palmele
neatingându-se pe linia mediană.
În formă de căuş, palmele schimbă orientarea mâinilor dinspre
în afară şi înapoi, spre înăuntru. Mişcarea spre înăuntru este o mişcare
puternic propulsivă.
Viteza mâinilor este accelerată spre înăuntru în sus şi înapoi, de
la început până la sfârşitul mişcării.
În timpul tracţiunii, se efectuează expiraţia, la început pe gură
apoi pe nas. În această fază, braţele descriu un „S” dublu spre linia
mediană. Picioarele ajung în poziţia lor cea mai joasă.
3. Mişcarea braţelor continuă printr-o împingere care se efectu-
ează până la nivelul şoldurilor şi se termină la nivelul coapselor spre
înapoi, în afară şi în sus spre suprafaţă. În timpul fazei de împingere,
corpul şi capul înotătorului se ridică, iar în clipa în care gura a ajuns la
suprafaţa apei se efectuează inspiraţia.
Capul în ultimul timp se întoarce lateral, asemănător ca la
procedeul craul. Momentul inspiraţiei coincide cu faza de împingere şi
prima jumătate a drumului aerian al braţelor.
52

b. Faza aeriană a mişcărilor de braţe
După încetarea mişcării de împingere a apei la nivelul coapselor,
urmează ducerea braţelor înainte prin lateral deasupra apei. Printr-o
mişcare de rotare a umerilor, braţele ajung în dreptul lor. La trecerea
de linia umerilor, se va expira în apă, aplecând capul înainte, în acelaşi
timp cu ridicarea şoldurilor, coapselor şi gambelor.
Mişcarea picioarelor (Bătaia delfinului)
Picioarele execută o mişcare asemănătoare cu aceea de craul pe
piept, însă cu o bătaie simultană.
Mişcarea nu se execută din articulaţia coxo-femurală, ca la craul,
ci este rezultatul mişcărilor pe care le execută înotătorul de sus în jos
şi de jos în sus cu şoldurile, reprezintă rezultatul acţiunilor ondulatorii
ale întregului corp al înotătorului.
Pentru a fi eficiente, mişcările ondulatorii ale umerilor şi bazi-
nului trebuie coordonate cu cele ale picioarelor. Se disting două faze:
Faza descendentă a picioarelor reprezintă mişcarea activă care
propulsează uşor înainte. Picioarele se vor flexa pe apă până la întin-
derea lor.
Faza ascendentă este faza pasivă pregătitoare, care se realizează
prin ducerea simultană a picioarelor înapoi, flexând gamba pe coapsă.
Coordonarea dintre braţe şi picioare (Figura 10)
Figura 10
53

54

La un ciclu de braţe se vor executa două mişcări de picioare.

Prima bătaie, cea propulsivă, se va face în momentul intrării braţelor
în apă. A doua, cea de sprijin, fiind mai uşoară, se va face o dată cu
scoaterea braţelor din apă, în momentul împingerii. La un ciclu de
braţe, se poate face şi o singură bătaie de picioare.
Greşeli în execuţia mişcărilor la procedeul fluture
Greşeli ale poziţiei corpului în apă:
– ondulaţii prea mari sau reduse în plan vertical;
– menţinerea mult prea ridicată a trunchiului;
– scoaterea prea accentuată a bazinului pe deasupra apei.
Greşeli de braţe:
- ducerea braţelor mult prea întinse sau mult îndoite din cot pe
deasupra apei;
– lipsa de apucare a apei;
– tracţiunea braţelor mult în lateral;
– intrarea capului în apă după intrarea braţelor;
– lipsa împingerii finale, prin scoaterea braţelor rapid la suprafaţă.
Greşeli în bătaia picioarelor:
– faza activă nu este coordonată cu mişcările ondulatorii;
– flexia accentuată a coapsei pe bazin;
– târârea picioarelor, cu lipsa fazei de împingere;
– executarea mişcării numai din genunchi;
– poziţia înafară a labelor picioarelor;
– picioarele mult depărtate în timpul ondulării.
55

Greşeli de coordonare;
– extensia prea mare a trunchiului în momentul inspiraţiei, cu ridi-
carea lui aproape de verticală;
– lipsa de ritm între braţe şi picioare.
Toate aceste greşeli au ca urmare frânarea înaintării, precum şi
apariţia mai devreme a oboselii, ca urmare a efortului muscular depus.
Startul
Startul de la înotul fluture este identic cu cel de la înotul craul.
După efectuarea startului, la procedeul fluture, drumul prin apă este
mai lung, înotătorul executând mai multe mişcări ondulatorii ale
braţelor şi ieşirea la suprafaţă.
Întoarcerea
Întoarcerea este asemănătoare cu aceea de la procedeul de înot
bras, cu deosebirea că atacul peretelui se face cu palmele în acelaşi
timp şi la acelaşi nivel, iar drumul prin apă este mai adânc. Se fac una
sau mai multe mişcări ondulatorii ale picioarelor, o vâslire completă
cu braţele, urmate de ieşirea la suprafaţă.
Greşeli frecvente în timpul întoarcerii, la fluture, au fost des-
crise la capitolul înotului bras, iar cele de start la capitolul înotului craul.
Respiraţia la procedeul de înot fluture
Când braţele finalizează mişcarea acvatică, spre înăuntru, faţa iese
la suprafaţa apei pentru inspiraţie, iar când braţele ajung în faza aeriană,
trecând de linia umerilor, capul se apleacă în faţă, executând expiraţia.
Prevederi ale regulamentului la procedeul fluture

1. Corpul trebuie menţinut cu pieptul pe apă, paralel cu suprafaţa
apei, de la începutul primei mişcări de braţe, după start şi după fiecare
întoarcere şi trebuie să rămână în această poziţie până la sosire. Nu
este permisă răsucirea pe spate în nici un moment.
2. Ambele braţe trebuie să fie duse înainte, pe deasupra apei şi
aduse înapoi simultan.
3. Toate mişcările picioarelor trebuie să fie executate simultan.
Sunt permise mişcări de ridicare şi coborâre în plan vertical şi simul-
tan ale membrelor inferioare.
Nu este obligatoriu ca picioarele sau labele picioarelor să fie
menţinute la acelaşi nivel, însă nu se permit mişcări alternative.
4. La fiecare întoarcere sau sosire, peretele va fi atins cu ambele
mâini simultan, la, deasupra sau sub nivelul apei.
56

La start şi întoarceri, înotătorului i se permite să efectueze una sau
mai multe mişcări de picioare şi o tracţiune de braţe sub apă, care să-l
aducă la suprafaţa apei, dar nu are voie să depăşească limita a 10 m.
Înotul mixt
Înotul mixt a fost introdus ca probă în anul 1953. La Tokio, în
1964, s-a introdus proba de 400 m mixt individual, iar la J.O. din
1968, proba de 200 m mixt individual. Derularea probei se desfăşoară
corespunzător tehnicii fiecărui procedeu. Cea mai bună specialistă a
României rămâne Beatrice Câşlaru, deţinătoarea recordului naţional.
1. În probele de mixt individual, înotătorul trebuie să acopere
distanţa înotând în toate cele patru procedee, în următoarea ordine:
fluture, spate, bras şi liber.
2. În probele de stafetă mixt, înotătorii trebuie să înoate cursa
înotând, fiecare, câte unul din cele patru procedee, în următoarea ordine:
spate, bras, fluture şi liber.
3. Încheierea fiecărei distanţe parcurse într-un procedeu se con-
sideră ca sosire şi, deci, este necesară respectarea prevederilor regula-
mentare privind sosirile.
Tehnica sosirilor
Apariţia sistemelor electronice de cronometrare, care de la declan-
şarea pistolului (fluierat), şi până la atingerea capătului bazinului, pe
parcursul distanţei de înot, înregistrează, automat şi cu mare precizie,
timpul înotătorilor, i-a determinat pe aceştia să execute cât mai rapid
ultimele mişcări dinaintea sosirilor, pentru a atinge primii plăcuţele de
sosire. Plăcuţele de sosire, montate la capetele culoarelor, au o sensibi-
litate foarte mare şi, ca atare, pot fi acţionate prin atingerea lor cu vârful
degetelor, fără să fie nevoie de a lovi cu toată palma.
La procedeul craul (liber), pe ultima parte a cursei, bătăile de
picioare se vor accelera, ceea ce face ca ultima impulsie prin împin-
gerea braţului întins înainte să ajungă la plăcuţe cât mai repede.
La procedeele fluture şi bras, înotătorul va atinge plăcuţele cu
ambele mâini simultan.
La procedeul spate, între fanioane şi perete, înotătorul numără
câte mişcări de braţe execută în plină viteză. În mod normal, acelaşi
număr de vâsliri îl va păstra şi pentru întoarceri. Accelerând bătaia
picioarelor, va întinde braţul spre perete o dată cu întinderea capului
înainte şi lateral spre acelaşi braţ.
57

CAPITOL V
SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA

METODICĂ A PROCEDEELOR DE ÎNOT SPORTIV
În teoria şi practica pedagogică, noţiunea de metodică cuprinde

ansamblul tuturor mijloacelor, metodelor şi procedeelor metodice care
caracterizează în general modul de realizare a sarcinilor formative sau
educative.
Metodica predării procedeelor de înot sintetizează principalele
exerciţii de respiraţie acvatică, plutire, alunecare, mişcare de picioare,
mişcare de braţe, exerciţii de coordonare, care duc la învăţarea mai
rapidă a acestora.
Respiraţia acvatică (iniţiere)

Pe uscat:
– inspiraţii şi expiraţii prelungite;
– inspiraţii normale şi expiraţii prelungite;
– inspiraţie specifică (pe gură) şi expiraţii prelungite;
– inspiraţie, apnee, expiraţie cu întreruperi succesive;
– inspiraţie specifică, apnee, expiraţii alternative cu apnee;
– inspiraţie specifică, expiraţii specifice (forţate şi prelungite).
În apă:
– inspiraţie normală, scufundarea feţei şi eliberarea treptată
a aerului în apă;
– bolborosirea apei la suprafaţă;
– inspiraţie specifică pe gură, scufundarea capului în apă, apnee,
expiraţie treptată în apă;
– alternări de inspiraţii şi expiraţii specifice, de pe loc şi din
mers pe fundul bazinului, cu ridicarea capului în lateral;
– expiraţie forţată către o minge de plastic mică (tenis de masă).
Exerciţii de acomodare cu apa

În apa mică:
– mers şi alergare prin apă;
– stropitul în doi sau în grup;
58

– spălarea feţei cu apă, a gâtului şi pieptului;
– scufundări cu menţinerea deschisă a ochilor;
– sărituri succesive prin împingere cu picioarele de la fundul
bazinului;
– jocuri în apă.
În apa adâncă:
– sprijin la marginea bazinului în spargere-val, cu scufundarea
feţei în apă;
– deplasarea laterală cu sprijinul unui braţ pe marginea bazi-
nului, călcând apa pe verticală;
– acelaşi exerciţiu mărind viteza de execuţie a picioarelor prin apă;
– jocuri, scufundări, 2 câte 2 faţă în faţă, cu sprijin la marginea
bazinului, menţinerea ochilor deschişi sub apă (oglinda, numărarea de-
getelor, statuile).
Exerciţii pentru învăţarea plutirii pe piept şi pe spate

Pe uscat: poziţii de plutire pe piept şi pe spate, executate pe o bancă.
În apa mică:
– plutire pe orizontală cu sprijin pe marginea bazinului, braţele
întinse, faţa în apă în apnee;
– plutire pe orizontală, cu ajutorul unui partener, de pe loc şi din
deplasare;
– plutire orizontală cu poziţii diferite de picioare, depărtate,
apropiate, ghemuite, cu capul în apă, în apnee.
În apa adâncă:
– pluta înainte, cu capul având faţa în apă, în apnee şi sprijin la
marginea bazinului;
– aceeaşi cu spijinul unui coleg;
– scufundări în plută, pe verticală, cu sprijin la marginea bazinului;
– pluta pe verticală cu mişcări de picioare (călcarea apei).
Pluta pe verticală
– călcarea apei, cu sprijin la marginea bazinului;
– călcarea apei, sprijinit cu o mână de un baston al instructorului;
– pluta pe verticală, cu uşoare desprinderi de la marginea bazi-
nului, a bastonului şi cu apucări rapide;
– acelaşi exerciţiu de plută se poate executa şi pe spate, atât în
apa mică, cât şi în apa adâncă;
– treceri din exerciţii de călcare a apei, în plută pe piept şi plută
pe spate.
59

Exerciţiile de plută pe verticală (călcarea apei) dau siguranţa în
apă, executându-le ori de câte ori ne vom găsi în dificultate.
Exerciţii de alunecare pe piept şi pe spate:

– exerciţiile se vor executa din plută pe piept şi spate, cu împin-
geri de la peretele bazinului sau cu tracţiunea unui coleg;
– acelaşi exerciţiu sub formă de întrecere;
– alunecare cu sprijinul unei plute;
– treceri, din pluta pe piept, pe spate şi invers;
– aceleaşi exerciţii cu mişcări de picioare craul pe piept şi spate
(cu sau fără labe de cauciuc).
A. EŞALONAREA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA

METODICĂ A PROCEDEULUI DE ÎNOT CRAUL
Exerciţii pentru mişcarea picioarelor

Pe uscat;
– se va executa mişcarea de picioare craul din poziţia culcat
înainte (pe iarbă, bancă, plută etc.).
În apa mică:
– mişcarea de picioare pe loc, din plută pe piept, cu sprijinul
palmelor de marginea bazinului, scării sau cu partener;
– mişcarea de picioare, din plută pe piept în deplasare, cu
ajutorul unui partener;
– mişcarea de picioare, din plută pe piept în deplasare, cu
ajutorul unui partener;
– mişcarea de picioare, din plută pe piept cu sprijinul braţelor pe
un obiect plutitor (plută, pernă de plastic etc.);
– împingeri de la peretele bazinului cu executarea bătăii picioarelor;
– acelaşi exerciţiu cu respiraţie specifică.
În apa adâncă:
– mişcări de picioare, din plută pe piept cu sprijinul mâinilor în
sparge-val, având poziţia capului ridicată şi expirând apoi în apă;
– mişcări de picioare, din plută pe piept, având o mână sprijinită
pe marginea bazinului, cu deplasare laterală;
– mişcări de picioare, din plută pe piept, cu sprijinul unei mâini
în sparge-val, având o mână pe pluta de antrenament şi deplasare de-a
lungul bazinului;
– mişcări de picioare cu sprijinul ambelor braţe pe pluta de
antrenament, cu sau fără labe de cauciuc;
– acelaşi exerciţiu ca mai sus, cu respiraţie specifică;
60

– pluta pe piept, mişcarea de picioare craul cu traversarea
bazinului pe colţ şi apoi mărind treptat unghiul.
Mişcarea braţelor
Pe uscat:
– din poziţia stând aplecat cu trunchiul înainte, imitarea mişcă-
rilor alternative din procedeul craul;
– din stând aplecat înainte se execută tracţiunea cu un braţ o dată
cu momentul execuţiei inspiraţiei;
– aceeaşi poziţie şi cu execuţia momentului expiraţiei.
În apa mică:
– din poziţia stând cu capul şi trunchiul aplecat în apă, imitarea
mişcării alternative a braţelor;
– acelaşi exerciţiu din deplasare;
– sprijinind braţele în sparge-val la marginea bazinului, se
execută mişcarea de picioare craul apoi tracţiunea cu un braţ şi
celălalt, fără respiraţie;
– acelaşi exerciţiu cu respiraţie specifică;
– mişcarea de braţe din poziţia de alunecare în plută.
În apa adâncă:
– sprijinit la marginea bazinului, tracţiunea cu un singur braţ;
– având poziţie orizontală pe apă, se execută mişcarea de
picioare craul, o dată cu tracţiunea unui braţ;
– acelaşi exerciţiu cu respiraţie specifică;
– deplasare laterală pe marginea bazinului, având o mână
sprijinită în sparge-val, cealaltă executând mişcarea de craul, cu şi fără
respiraţie;
– picioarele sprijinite de plutitor, tracţiune numai cu braţele.
Coordonarea braţe-picioare-respiraţie
Pe uscat:
– din poziţia culcat pe piept pe o bancă, se execută mişcările
complexe, braţe, picioare, respiraţie;
– din deplasare sau de pe loc, se va mima mişcarea de picioare
(6 bătăi), cu execuţia unui ciclu complet de braţe;
– din stând aplecat, se execută respiraţia la 2-3 şi 4 braţe,
mimând mişcarea de picioare.
În apa mică şi adâncă:
– înot craul fără respiraţie;
– înot craul în alunecare;
– înot craul cu respiraţie la 2, 3 şi 4 braţe;
– înot craul cu labele de cauciuc şi palmare.
61

Eşalonarea exerciţiilor pentru învăţarea startului la craul
Pe uscat:
– din ghemuit, săritură cu întinderea braţelor în sus.
În apa mică şi adâncă:
– sărituri simple în picioare, de pe marginea bazinului şi de pe
bloc-start;
– din poziţia pe genunchi cu pluta de antrenament, aflată
jumătate deasupra apei şi jumătate sprijinită de profesor, cădere
înainte cu intrarea în apă în poziţia în cap;
– săritură globală (poziţia de plecare, elan, desprindere, zbor
aerian, intrarea în apă, mişcările sub apă, ieşirea la suprafaţa apei) de
la marginea bazinului şi de pe blocstart;
– execuţia startului cu comenzile de concurs şi corectările de
rigoare.
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea întoarcerilor la craul

Întoarcerea simplă
Pe uscat:
– imitarea mişcării de braţe craul atacând peretele cu un braţ, cu
răsucire de 1800 a corpului spre noua direcţie şi cu aşezarea tălpii
corespunzătoare braţului.
În apă:
– atacul peretelui cu un braţ şi răsucirea corpului cu 1800 spre
noua direcţie;
– scufundări şi împingeri în alunecare, ieşirea la suprafaţă
vâslind cu un braţ;
– legarea celor două elemente;
– aceleaşi exerciţii din viteză crescândă.
Întoarcerea rostogolită „flip”
Pe uscat:
– rostogoliri înainte, pe bănci, sol, saltele, ladă etc.
În apă:
– rostogoliri de pe loc din deplasare, rostogoliri peste culoare;
– jumătate rostogolire cu fixarea tălpilor pe peretele bazinului;
– atacul peretelui, la distanţe din ce în ce mai potrivite, cu
fixarea tălpilor pe perete şi executând gruparea;
– alunecarea, după împingere şi executarea mişcările de picioare,
ca la întoarcerea simplă;
– întoarceri executate în viteză.
62

B. SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA
METODICĂ A PROCEDEULUI DE ÎNOT BRAS
Exerciţii pe uscat:
– genuflexiuni cu orientarea genunchilor spre interior sau exterior;
– din şezând, cu sprijinul palmelor înapoi, având călcâiele
apropiate de bazin, depărtarea lor laterală prin ducerea labei piciorului
mult în exterior, împingeri circulare, apropiind picioarele în poziţia de
echer (acestea se reiau de mai multe ori);
– culcat pe abdomen – având picioarele depărate la lăţimea
umerilor, ridicarea gambelor spre şezut, apoi revenire cu orientarea
labelor picioarelor spre exterior.
Exerciţii în apa mică şi adâncă:

– sprijin pe marginea bazinului sau în sparge-val, mişcarea de
picioare bras;
– împingeri de la perete cu executarea mişcării de picioare;
– acelaşi exerciţiu cu mâinile sprijinite pe o plută;
– alunecare pe spate cu mişcări de picioare bras;
– picioare bras cu exerciţii de respiraţie.
Mişcarea braţelor
Exerciţii pe uscat:
– stând aplecat, mişcări imitative de braţe bras;
– aceleaşi mişcări de braţe din poziţia culcat pe piept;
– mişcări de braţe cu respiraţie specifică.
Exerciţii în apă:
– braţe bras din alunecare pe piept;
– braţe bras cu mişcări de picioare craul;
– braţe bras din alunecare, cu pluta între coapse sau cu plutitor.
Exerciţii pentru învăţarea coordonării mişcărilor de braţe cu

mişcările de picioare şi cu respiraţia
Pe uscat:
– culcat facial pe o bancă, simularea mişcărilor de picioare şi
braţe, cu respiraţia specifică.
În apă:
– înot bras, fără respiraţie, pe o distanţă menţionată;
– un ciclu de braţe cu două mişcări de picioare şi respiraţie specifică;
63

– două cicluri de braţe şi un ciclu de picioare în alternări diferite;
– înot bras cu respiraţie normală.
Eşalonarea exerciţiilor pentru învăţarea startului la proce-

deul de înot bras
Startul este asemănător ca la procedeul de înot craul, cu deosebi-
rea că intrarea în apă este mai adâncă, iar mişcările sub apă sunt diferite.
Pe uscat:
– executarea mişcării de braţe din poziţia stând, până la întin-
derea braţelor pe lângă şold, cu revenire la mişcările normale.
În apă:
– împingeri cu scufundare, în alunecare cu mişcarea braţelor
prelungită pe lângă şold;
– înot bras pe sub apă, cu pauze lungi de alunecare;
– sărituri globale la comenzi (comanda de starter), cu corectările
de rigoare.
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea întoarcerii (la bras)

Pe uscat:
– din mers, apropierea de perete cu atingerea acestuia cu ambele
mâini, simultan, întoarcerea dreaptă, urmată de gruparea picioarelor,
cu sprijinul unei tălpi de perete.
În apă:
– înot spre perete, atacul simultan al palmelor cu întoarcere,
scufundare şi împingere (la început defalcat, apoi global).
Notă:
La întoarcerea de bras, sub apă, se execută o împingere lungă cu
picioarele, urmată de o tracţiune de braţe şi ieşirea la suprafaţă.
C. SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA

METODICĂ A PROCEDEULUI DE ÎNOT SPATE
Pe uscat:
– mişcarea picioarelor din poziţia culcat pe spate, pe bancă, iarbă,
sol, pluta etc.
În apă mică:
– exerciţiile menţionate la metodica înotului craul, cu condiţia ca
ele să se efectueze din poziţia pe spate.
64

În apa adâncă:
– mişcarea de picioare spate, cu sprijinul ambelor braţe de sparge-val.
În apa mică:
– împingeri succesive, de la peretele bazinului, cu picioarele,
executând mişcări de picioare şi braţe împreună;
– parcurgerea unor distanţe mici, înotând pe spate sub controlul
permanent al profesorului, care va face corectările de rigoare, pentru a
realiza 2, 4, 6 bătăi de picioare, la un ciclu de braţe.
În apa adâncă:
– alunecare cu tracţiune pe un braţ;
– alunecare în tracţiune cu 2 braţe, alternativă sau simultană;
– înot pe spate complet, braţe şi picioare, cu respiraţii accentuate,
sub supravegherea profesorului, care va face corectările de rigoare (pe
distanţe mai scurte sau mai lungi);
–înot pe spate, cu labe de cauciuc şi palmare.
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea coordonării

Pe uscat:
– din culcat pe spate (pe iarbă, bancă etc.), se execută mişcări
complete ale acestui procedeu (braţe şi picioare);
– din stând, alergare pe loc, se imită mişcarea de braţe.
În apa mică:
– împingeri succesive, de pe peretele bazinului, cu picioarele,
executând mişcări de picioare şi braţe împreună;
– parcurgerea unor distanţe mici, înotând pe spate sub controlul
permanent al profesorului, care va face corectările de rigoare, pentru a
realiza 2, 4, 6 bătăi de picioare, la un ciclu de braţe.
În apa adâncă:
– alunecare cu tracţiune pe un braţ;
– alunecare cu 2 braţe, tracţiune alternativă sau simultană;
– înot pe spate complet, braţe şi picioare cu respiraţii accentuate,
sub supravegherea profesorului, care va face corectările tehnice de
rigoare, pe distanţe mai scurte sau mai lungi.
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea metodică a startului

Pe uscat:
– arcuiri de trunchi, cu braţele întinse în prelungirea corpului;
– sărituri pe verticală, cu extensia trunchiului;
– sărituri din ghemuit în extensie.
65

În apă:
– din poziţii ghemuite la marginea bazinului, extensii pe spate,
cu aruncarea braţelor în sus şi înapoi;
– împingeri la perete prin sărituri, cu trecere în alunecare spate şi
cu mişcări de picioare şi braţe;
– startul de concurs cu comandă, cu corectările de rigoare.
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea metodică a întoarcerilor

a) Întoarcerea laterală simplă
Pe uscat:
– din poziţia culcat pe spate, întoarcere de 1800, stânga-dreapta,
cu corpul uşor ghemuit, atingerea unui perete cu un braţ, întoarcere pe
partea acestuia, cu fixarea tălpilor, în final, pe perete.
În apă:
– atacul peretelui cu o mână, din plutire pe spate, cu un braţ
sprijinit la marginea bazinului, celălalt lângă coapsă, apoi mişcări de
picioare spate. Oprirea bătăilor de picioare, întoarcerea prin lateral cu
aşezarea tălpilor pe perete, apoi ducerea braţului sus şi scufundarea
completă;
– împingeri de la perete, cu scufundarea completă, executarea
mişcărilor ondulatorii cu revenire la suprafaţă.
b) Întoarcerea prin răsturnare

Pe uscat:
– rostogoliri (pe bănci, iarbă etc.) înainte şi înapoi.
În apă:
– rostogoliri din înot craul înainte;
– rostogoliri peste culoare;
– plută pe spate, cu întoarcerea pe piept, executarea întoarcerii,
totul din deplasare;
– Înainte de perete cu o jumătate de braţ, se trece din înotul pe
spate în înot pe piept, întorcând exact ca la procedeul de înot craul.
Notă:
Sunt interzise de regulament executarea mai multor mişcări de
braţe, precum şi mişcarea în timpul întoarcerii.
66

D. SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA
METODICII PROCEDEULUI DE ÎNOT FLUTURE
Este procedeul de înot care se învaţă ultimul după celelalte trei –

craul, bras şi spate.
Pe uscat:
– se vor executa mişcările de braţe, din poziţia stând şi din
deplasare, aruncarea ambelor braţe înainte, executând câte o rotare
(acelaşi lucru şi înapoi);
– se vor executa ondulări de trunchi din poziţia stând;
– se vor executa valuri de trunchi;
– mişcările de braţe se vor combina cu cele de respiraţie.
În apă mică:
– din plută pe piept, ondulări de corp, aceeaşi din plută pe spate
şi din poziţia pe o latură;
– executarea mişcării de picioare ondulatorii cu pluta, fără
respiraţie şi cu respiraţie folosind labele de cauciuc;
– împingeri în alunecare, executând ondulări de corp;
– împingeri în alunecare, cu executarea mişcării de braţe;
– mişcări de braţe, mergând prin apă sau stând pe loc;
– mişcări de braţe cu pluta de antrenament (sau plutitor),
sprijinită pe genunchi sau gleznă;
– acelaşi exerciţiu cu labele de cauciuc şi palmare.
În apă mare:
– scufundări cu ondularea corpului pe verticală;
– sprijin la marginea bazinului, executând ondulări de trunchi;
– acelaşi exerciţiu din deplasare laterală, cu sprijin pe marginea
bazinului cu o mână;
– mişcări de braţe, cu respiraţii la 2, 3, 4 tracţiuni;
– mişcări de picioare fluture, cu pluta de antrenament;
– înot fluture, fără respiraţie, cu mişcări de braţe şi picioare;
– mişcări de picioare ondulatorii, cu mişcări de braţe, fără faza
aeriană;
– înot fluture complet, cu respiraţii la 2 şi 3 braţe.
Notă
La toate aceste exerciţii, se pot utiliza labele de cauciuc şi palmarele.
Labele nu se pot folosi pentru executarea mişcărilor de picioare bras.
67

CAPITOLUL VI
METODICA ÎNVĂŢĂRII ÎNOTULUI CU COPIII
Cercetările recente au demonstrat că înotul poate fi practicat la o

vârstă foarte fragedă. Încă din primii ani de viaţă, copiii, supravegheaţi
de părinţii lor sau de profesori, înoată. Ei plutesc uşor, deoarece stratul
de grăsime îi ajută, oasele sunt mai uşoare, nefiind încă calcifiate, iar
volumul capului proporţional cu al adultului este mai mare, echili-
brându-se cu greutatea picioarelor. Copii în apă se rotesc pe piept şi pe
spate, instinctiv, scoţând capul pentru a respira, iar mişcările braţelor
şi picioarelor îi ajută să menţină o poziţie de plutire ridicată.
Este indicat să se lucreze numai individual, cu fiecare copil, iar
durata menţinerii lor în apă depinde de mai mulţi factori: temperatura
apei, temperatura încăperii, lucrul în bazine, acoperite sau descoperite
etc. Prezenţa unui medic în incinta piscinei este absolut necesară.
Copiii, la vârsta de 3 şi 4 ani, manifestă de obicei o teamă nejusti-
ficată faţă de intrarea în apă. Frica de apă este un reflex înnăscut şi
apare la majoritatea copiilor. Ea poate fi depăşită prin măiestria profe-
sorului, prin tactul său pedagogic, prin răbdarea de care dă dovadă. La
această vârstă, atenţia lor este scăzută, bagajul de cuvinte este sărac, iar
din punct de vedere motric sunt puţin dezvoltaţi; se integrează cu greu
în grup, de aceea se preferă lucrul individual. Copilul mic trebuie să
aibă încredere foarte mare în cel care îl învaţă să înoate.
Profesorul va începe pregătirea în apă numai când copilul doreşte
să intre în ea, în nici un caz nu-l va sili să o facă.
La copiii între 4-6 ani, se observă o dezvoltare mai bună a
organismului, fiind mai înalţi, cu o masă musculară mai mare, creierul
creşte în greutate (1,300 gr.), îmbunătăţindu-şi funcţiile lui, ceea ce
determină apariţia unui bagaj de cuvinte mai bogat.
Paralel cu dezvoltarea organismului şi a psihicului, se remarcă o
creştere a motricităţii. Deprinderile motrice se dezvoltă treptat, sub
formă de mers, alergare şi aruncări. Copiii se pot îmbrăca şi dezbrăca
singuri, ei pot aprecia, de asemenea, gesturile colegilor lor, învaţă să-i
68

respecte pe profesori etc. Ei au însă o capacitate redusă de a depune
eforturi de intensitate crescută şi de lungă durată.
La 5 şi 6 ani, înotul se poate învăţa în grup, fie separat pe sexe,
fie mixt. În apă, se va urmări realizarea acomodării şi a capacităţii de
mişcare, pentru a-i face să se simtă mai în siguranţă. Se vor executa
scufundări, alunecări, sărituri, toate sub formă de joc şi mici întreceri.
Ei nu vor fi introduşi niciodată transpiraţi în apă, iar în momentul în
care încep să tremure, vor fi scoşi şi trimişi să facă duş cald.
Disciplina va fi respectată atât pe uscat, cât şi în apă. Copiii nu au
voie să se împingă de pe mal în apă şi nici să se scufunde unul pe celălalt.
Pe timp răcoros, la ieşirea din bazin, li se va recomanda un echi-
pament adecvat, căciuliţa, treninguri etc. Iarna vor mai rămâne în
vestiare câteva minute pentru a se acomoda, în vederea trecerii la aerul
rece de afară.
Învăţarea înotului este o activitate, uneori, plictisitoare, prin
nenumărate repetări pe care le cere. De aceea, ţinând cont de particula-
rităţile psihice ale copiilor, lecţiile trebuie să cuprindă cât mai multe
jocuri, care să se poată executa pe uscat şi în apă, cu elemente de
întrecere sub forme variate, a principalelor procedee tehnice de înot.
La începutul instruirii (4-5 ani), copiii trebuie să-şi formeze o
reprezentare, o imagine globală, asupra procedeului tehnic de înot, pe
baza explicaţiei scurte şi a demonstraţiei clare a profesorului. Practic
ei vor imita ce le-a fost demonstrat, fără a avea răbdarea să asculte o
explicaţie mai lungă de 30 de secunde. Treptat se va trece la descom-
punerea pe părţile dominante a procedeului tehnic, folosindu-se toată
gama exerciţiilor ajutătoare, suplimentare, care uşurează însuşirea
tehnicii specifice fiecărui procedeu.
Esenţial este ca profesorul (părintele) să înţeleagă că, la 4-5 ani,
învăţarea înotului este o joacă în apă, organizată, care trebuie să-l
satisfacă pe copil, ca acesta să-şi dorească o asemenea activitate.
Treptat, în raport cu vârsta, jocul se transformă în întrecere organizată,
în care trebuie respectate anumite reguli. Dar până la 14 ani, copiii, la
sfârşitul fiecărei lecţii sau pe parcursul lor, trebuie lăsaţi să se joace;
astfel vor face faţă mai bine efortului fizic la care-i solicită lecţiile de
antrenament şi vor fi satisfăcuţi şi bucuroşi.
În cadrul lecţiilor, copiii vor fi împărţiţi în grupe, pe criterii
valorice şi de vârstă. Criteriul valoric îi împarte în: începători, avansaţi
şi perfecţionaţi. După criteriul vârstei, ei pot fi încadraţi astfel:
1) copii sub 7 ani;
2) copii între 7 şi 8 ani;
69

3) copii între 9-10 ani;
4) copii între 11-12 ani;
5) copii între 13-14 ani.
Copiii intră în întreceri oficiale ale campionatului naţional de la
vârsta de 10 ani, având probe de concurs specificate în regulament.
Jocurile în apă
Ele sunt parte integrantă a învăţării înotului, cu ajutorul lor copiii
vor trece mai uşor la învăţarea mişcărilor de înot, iar progresele în
însuşirea diferitelor procedee tehnice vor fi mai rapide.
Jocurile contribuie la dezvoltarea multilaterală a copiilor, lărgin-
du-le sfera propriilor reprezentări despre tot ce-i înconjoară, le educă
calităţile morale şi intelectuale şi le perfecţionează deprinderile mo-
trice. Copiii capătă mari satisfacţii ca urmare a întrecerilor desfăşurate
în comun, a efortului depus şi a succesului obţinut. Jocul aduce
bucurie şi plăcere. În afară de valoarea lor igienică, jocurile în apă au
şi o valoare instructiv-educativă. Copilul care ştie să înoate nu mai are
frică de apă; aceasta devine pentru el un mediu cunoscut.
Organizarea şi desfăşurarea jocurilor cer o bună pregătire teh-
nică şi pedagogică din partea celor care le conduc şi supraveghează.
Va trebui să se ţină seama de locul unde se desfăşoară jocul, de vârsta,
sexul, de gradul de pregătire al colectivului, de condiţiile atmosferice,
de măsurile de prevenire a accidentelor etc.
Principalele cerinţe:
1) Alegerea locului, cunoaşterea lui, delimitarea spaţiului de joc
Dacă locul de desfăşurare va fi bazin acoperit sau descoperit nu
vor fi probleme deosebite. Dacă însă se va desfăşura într-o apă
naturală, râu, lac sau mare, se va căuta un loc ferit de curenţi, cu
fundul apei curat, nisipos, fără mâl, bolovani, stânci, pietre, denivelări,
gropi etc. Se va alege un loc unde toate acţiunile copiilor să poată fi
observate, supravegheate şi controlate. În apele curgătoare, se vor
alege locuri care nu au în susul curentului localităţi, case, tabere etc.,
pentru ca apa să nu fie infectată de gunoaie sau infiltraţii de la
instalaţiile de salubritate. Locul va fi marcat cu balize din lemn sau
alte semne la îndemâna profesorului.
2) Alegerea jocului se va face ţinându-se cont de:
a) scopul urmărit; obişnuire cu apa; jocuri care să conţină unele
exerciţii pentru braţe sau picioare dintr-un anumit procedeu de înot;
70

b) temperatura aerului şi apei; în apă de 180, când temperatura
aerului este peste 25-260, se vor face doar treceri prin apă, cu ieşiri pe
mal, pentru a evita îmbolnăvirea copiilor.
3) Pregătirea materialelor necesare în joc – umflarea mingi-
lor, procurarea unui fluier etc.
4) Măsuri de prevenire a accidentelor, prin:
a) menţinerea unei bărci în preajma copiilor;
b) cunoaşterea procedeelor de salvare de la înec.
Până la vârsta de 7 ani, ponderea jocurilor în lecţie poate fi de
60% din volumul total al activităţilor fizice şi apoi reduse treptat în
funcţie de vârstă.
Ele pot fi folosite în oricare parte a lecţiei (verigă), în funcţie de
tema propusă. Se vor organiza şi jocuri distractive, forma deseori hazlie
dând un caracter atrăgător, plăcut şi recreativ, ajutând la dezvoltarea
iniţiativei şi a spiritului creator al copiilor. Cu cei mici se va folosi un
limbaj adecvat vârstei, pentru a le crea imagini cât mai sugestive: „săriţi
ca pinguinii”, „feriţi-vă de rechini”, „caracatiţa se întinde”, „balena vă
atacă”, „meduzele se ascund” etc.
De obicei, grupelor mari le plac exerciţiile în apă, cu mingii
având reguli precise. Ei nu se dau înapoi nici de la înotul îmbrăcat, de
la transportul obiectelor, preferând mult întrecerea.
Exemple de jocuri în apă

Şarpele: Copiii se plimbă (apucaţi de mâini) în serpentină, tra-
versând bazinul.
Paşii uriaşului: Traversarea bazinului cu paşi foarte mari.
Lupta: Copiii lovesc apa cu mâinile, după care se vor împinge
în palme, încercând să se dezechilibreze unul pe celălalt, având braţele
cu palmele faţă în faţă.
Marşul prin apă: Ţinându-se în lanţ de braţe, merg cântând prin
apă, schimbând deseori direcţia.
Crabul: Mersul crabului pe fundul bazinului, înaintând cu braţele
şi picioarele, asemănător lui.
Podul: Profesorul ţine un baston la cca 20 cm sub nivelul apei,
copiii vor trece succesiv pe sub pod, într-un sens şi în celălalt.
Răţuştele: Sărituri de pe marginea bazinului. Se execută sărituri
în apă cu întrecere, cine ajunge mai repede, alergând prin apă la
marginea cealaltă.
Fântâna: Apa se va aduna cu ambele mâini căuş şi se va sufla în
ea cu putere.
71

Broasca: Sărituri de pe fundul bazinului, în poziţie de broască
(cu întreceri).
Moara se învârte: Elevii plutesc pe spate, cu mâinile şi braţele
depărtate, rotindu-se în cerc.
Meduza: În poziţie alungită pe abdomen, cu sprijin pe degete, se
vor lăsa să-i aducă apa. Pentru stabilitate, capul va fi în apă, braţele şi
picioarele vor fi depărtate.
Plasa şi peştişorii: Elevii se ţin câte doi de mână, ei fiind urmă-
riţi de alţii care îi vor prinde în plasă. Ei pot evita plasa prin scufun-
darea în apă.
Spălatul rufelor: Doi parteneri susţin un elev culcat pe spate.
Unul îl ţine de glezne, celălalt de axile. Îl vor scufunda şi ridica de mai
multe ori, sau îl vor răsuci uşor.
Furtună în bazin: Elevii se ţin de bara bazinului, cu braţele întin-
se, având picioarele foarte aproape de bordură. Îşi vor îndoi braţele spre
bazin succesiv, provocând valuri care se izbesc de marginea bazinului.
Cal şi călăreţ: Susţinerea partenerului pe umeri, mers prin apă,
după care rolurile se schimbă (numai băieţii de 13-14 ani).
Dopurile plutesc: Ghemuit cu braţele în jurul genunchilor, capul
în apă. Se vor ridica picioarele, lăsând corpul ghemuit să plutească.
Căutătorii de perle: Se vor aşeza două echipe la marginea bazi-
nului. Profesorul va arunca un obiect la distanţă între cele două echipe.
La semnal, elevii se aruncă, aducând obiectul cât mai repede.
Jocul cu mingea: Elevii formează un cerc şi aruncă mingea de
la unul la altul. Doi elevi la mijlocul cercului încearcă să o prindă. Nu
se va arunca mingea la vecin.
Mingea proiectil: Elevii se vor aşeza în cerc. Mingea va fi arun-
cată, încercând să lovească unul din colegi. Ei vor încerca să scape
plonjând. Se ţine evidenţa celor atinşi şi neatinşi. Mingea trebuie să fie
uşoară.
Căderea în cascadă: Şezând pe marginea bazinului cu spatele la
apă, elevii vor forma un lanţ de mâini. Se vor răsturna înapoi,
antrenând tot şirul.
Catargul: Elevii în grup, vor pluti pe spate, cu un picior afară din
apă întins. Vor împinge cu mâna în jos şi lateral, ridicând uşor şoldurile.
Oglinda: Faţă în faţă câte doi, îşi imită mişcările ca într-o
oglindă, repetând ce face partenerul său.
Statuile: Profesorul stă cu spatele la elevi. La un semnal se
întoarce spre ei. Copiii vor rămâne nemişcaţi, într-o poziţie la alegere,
având diferite mişcări de braţe şi picioare.
72

CAPITOLUL VII
METODE DE ÎNVĂŢARE A ÎNOTULUI
La noi în ţară şi pe plan mondial, se cunosc mai multe metode

specifice de învăţare a înotului, în funcţie de condiţiile materiale,
vârsta colectivului, cunoştinţele practice ale profesorului, nivelul inte-
lectual al celor cu care se lucrează şi valoarea lor fizică.
1) Metoda globală. Această metodă este utilizată mai mult de
acei oameni care au învăţat să înoate singuri. Ei nu fracţionează învă-
ţarea în mişcări de braţe, picioare, respiraţie etc. Ei execută mişcarea
în ansamblu. Mersul, alergarea, aruncarea sunt însuşite prin metoda
globală. Se poate utiliza metoda globală, exersând şi câteva elemente
particulare ale mişcării. Aceasta nu înseamnă că se vor studia elemen-
tele mişcării izolat, ci dimpotrivă, că atenţia înotătorului va fi mai
accentuată asupra unei mişcări, în timp ce el o va executa global. De
obicei, după exerciţiile de acomodare cu apa, se trece la imitarea unui
procedeu în întregime, în funcţie de posibilităţile celui ce învaţă.
2) Metoda fracţionată. Presupune ca diferitele părţi ale mişcării
să fie învăţate şi practicate separat. De exemplu, după învăţarea şi
exersarea separată, mişcările se combină parţial pentru a ajunge să fie
efectuat exerciţiul în întregime. Această metodă este expusă în majori-
tatea programelor de înot de foarte multă vreme. Este foarte important
în învăţare să putem distinge şi defini ce este o parte şi ce este totul.
Este aproape imposibil să imiţi, în mişcările fracţionate, mişca-
rea în condiţiile în care ea se efectuează global. De exemplu, mişcările
de picioare craul, în timpul înotului global, împing puţin oblic, în
funcţie de rotarea corpului în plan longitudinal, ele având rol stabi-
lizator pentru întreg corpul, pe când aceeaşi mişcare de picioare, exe-
cutată izolat, va fi întotdeauna pe verticală. Deci este clar că mişcările
prin metoda fracţionată nu se efectuează în aceleaşi condiţii ca
mişcările din înotul global. În metoda fracţionată, totdeauna vom
începe învăţarea cu mişcarea de picioare.
Prin această metodă, învăţarea este mai de durată, deoarece timpul
este cheltuit pentru învăţarea corectă a fiecărui exerciţiu în parte şi apoi
pentru a le integra în tot.
73

3) Metoda progresivă constă în a exersa primele două părţi din
tehnica separată a unei mişcări, apoi ele să fie reunite, adăugând alte
părţi, până când se va forma o mişcare globală. Se va executa mişcarea de
picioare separat şi apoi se va reuni cu mişcarea de braţe şi de respiraţie.
4) Metoda învăţării înotului pe bandă se aplică în SUA, iar la
noi în ţară a fost prezentată de profesorul R.Bartels, în anul 1965. Ea
presupune colaborarea a 4 antrenori, specializaţi pe grupe de exerciţii,
după exemplul profesorilor care predau numai la clasa I, a II-a, a III-a şi
a IV-a.
Astfel, un profesor va preda exerciţii pentru acomodarea cu apa,
un altul va preda exerciţii numai de braţe, altul de picioare etc.
5) Metoda învăţării înotului prin folosirea unui singur proce-
deu de înot, craul, spate sau bras.
6) Metoda de învăţare concomitentă a mai multor procedee de
înot, aplicată la noi în ţară din anul 1963. Această metodă presupune
învăţarea înotului după caracterul biomecanic al mişcărilor în apă. Se
va începe cu procedeul de înot craul, continuându-se cu procedeul
spate, apoi cu procedeul bras şi în final cu fluture.
7) Metoda învăţării înotului în apa adâncă, elaborată de antre-
norii români şi folosită din anul 1955. Aceasta presupune folosirea în
învăţare a obiectelor plutitoare: camere de bicicletă umflate, centuri din
plută etc. Toate aceste metode prezintă avantaje şi dezavantaje, ele au ca
parte comună învăţarea înotului, folosind în lecţie o pregătire pe uscat şi
una în apă. În cadrul exerciţiilor fizice pe uscat, se va insista asupra
dezvoltării calităţilor motrice necesare unui înotător, precum şi întipă-
rirea în mintea copiilor, în primul rând, a acelor elemente de tehnică
care sunt principale în întreg complexul mişcărilor (dominante).
Succesiunea exerciţiilor fizice în apă va fi următoarea:

– exerciţii de inspiraţie şi expiraţie folosite la început de lecţie şi
la sfârşitul ei;
– exerciţii de obişnuire şi acomodare cu apa, cu accent asupra
respiraţiei acvatice şi a poziţiei de plutire;
– învăţarea mişcărilor de picioare;
– învăţarea mişcărilor de picioare, în combinaţie cu respiraţia;
– învăţarea mişcărilor de braţe;
– învăţarea mişcărilor de braţe, în combinaţie cu respiraţia;
– coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare, fără respiraţie;
– coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare, cu respiraţia.
La copii, aceste exerciţii iau aspectul jocurilor în apă, iar la adulţi,
al întrecerilor cu accent pe lucrul individual şi participarea conştientă.
74

CAPITOLUL VIII
LECŢIA DE ÎNOT
Metodica predării educaţiei fizice defineşte tipologiile lecţiilor

după temele şi obiectivele acestora. Astfel, lecţiile de înot sunt pe
ramuri de sport sau monosport, ceea ce le dă o anumită specificitate.
Lecţia de înot reprezintă un proces pedagogic unitar, în care
activitatea profesorului se împleteşte cu a elevilor. Ea este o verigă
dintr-un şir de lecţii, în care se sprijină pe cea trecută şi o pregăteşte pe
cea care urmează, trebuind să rezolve sarcinile programei şcolare,
printr-o serie de mijloace de bază, cum sunt:
1. Exerciţii pe uscat, cu caracter de întindere şi relaxare pentru
dezvoltarea vitezei, forţei, îndemânării şi rezistenţei, mobilităţii.
2. Exerciţii în apă, care cuprind elementele de tehnică a diferi-
telor procedee de înot.
În metodica pregătirii elementelor tehnice, se va urmări perma-
nent corectitudinea tehnică şi perfecţionarea asigurată prin repetarea
elementelor însuşite în condiţii variate, ca:
– legări de elemente din acelaşi procedeu de înot, schimbând
ritmul, viteza sau durata execuţiei;
– legări de elemente tehnice din procedee diferite de înot, schim-
bând de asemenea ritmul, viteza sau durata execuţiei.
Din necesităţi pur didactice, structurăm lecţia pe opt verigi:
Veriga I a lecţiei. Organizarea colectivului de elevi, durata 5'
Aceasta începe (numai la înot) din momentul în care elevii intră
pe poarta bazinului. Regulile de comportare şi prezentare la lecţie tre-
buie cunoscute din timp. Dezechiparea, predarea hainelor la vestiare,
adunarea, raportul, frecvenţa, anunţarea temei de lecţie se fac rapid.
Pe uscat, se vor executa, din alergare, câteva exerciţii de front,
cu schimbări de formaţie, pentru captarea atenţiei, sau se va organiza
un joc.
75

Veriga a II-a a lecţiei. Pregătirea organismului pentru efort
(numită şi încălzirea organismului)
Această verigă are ca obiectiv stimularea treptată a marilor fun-
cţiuni ale organismului, asigurând o stare de excitabilitate corespun-
zătoare pentru activitatea care urmează. La înot, există o încălzire a
organismului pe uscat şi în apă, de obicei la fiecare lecţie.
Pe uscat, încălzirea organismului se face prin exerciţii, ca: rotări
de braţe în diferite direcţii, extensii, răsuciri şi aplecări de trunchi,
balansări de picioare, genuflexiuni. Aceste exerciţii se vor executa cu
inspiraţii şi expiraţii ample. Se va insista asupra exerciţiilor care să
vizeze dezvoltarea mobilităţii humerale, coxofemurale şi a labelor
picioarelor. O structură de exerciţii pe uscat se va repeta pe parcursul a
3-4 lecţii, după care se va trece la alta.
Încălzirea în apă, va cuprinde exerciţii de înot complet din pro-
cedeele cunoscute, pe distanţe mai mari sau mai mici, în funcţie de
valoarea sportivului. Ele au ca scop acomodarea organismului la noile
condiţii de mediu – apa. Se va lucra cu tot colectivul odată.
Veriga a III-a a lecţiei. Influenţarea selectivă a aparatului
locomotor (sau „prelucrarea analitică a aparatului locomotor” sau
„optimizarea dezvoltării fizice”). Această verigă are ca obiectiv edu-
carea specială a marilor funcţiuni, mai ales a respiraţiei şi pregătirea
organismului pentru efort. Se vor lucra grupele musculare necesare
înotului. În acest sens, un loc deosebit în lecţie îl prezintă lucrul numai
cu picioarele, folosind pluta de antrenament pentru sprijinul braţelor. Se
vor executa mişcări de picioare, craul, bras, spate, cu şi fără respiraţii.
Exerciţiile pentru tonificarea braţelor se vor executa separat, având pi-
cioarele blocate cu ajutorul unui plutitor. Nu vor lipsi exerciţiile de înot
în alunecare, cu respiraţii la 2 sau 3 braţe, care se pot executa pentru
orice procedeu bras, craul, spate şi fluture. În funcţie de tema lecţiei, de
numărul de lecţii efectuate de elevi, de gradul lor de pregătire, aceste
exerciţii pot avea un caracter mai complex şi mai greu.
Veriga a IV-a lecţiei. Dezvoltarea („educarea”) calităţilor
motrice (viteza sau îndemânarea)
La fiecare lecţie acest obiectiv va fi urmărit fie pe uscat, pentru
dezvoltarea calităţilor motrice generale, fie în apă prin dezvoltarea
musculară specifică. Îmbinarea lor va lărgi aptitudinile de mişcare,
pregătind multilateral sportivul. Dezvoltarea îndemânării şi vitezei pe
uscat se rezolvă la înot prin exerciţii selecţionate din gimnastica
sportivă şi din jocurile sportive, volei, baschet, fotbal. De asemenea,
prin exerciţiile efectuate la unele aparate speciale, cu ajutorul corzilor
elastice, mingilor medicinale şi a halterelor mici.
76

Folosirea acestor exerciţii dau varietate pregătirii, elevul mani-
festând interes şi plăcere în pregătire. Scopul acestor exerciţii este de a
dezvolta şi întări grupele musculare care sunt angrenate în tehnica de
concurs, ele realizându-se pe tot parcursul anului. Dezvoltarea vitezei
şi îndemânării în apă se realizează cu ajutorul exerciţiilor speciale.
Exerciţiile de braţe şi picioare se vor executa într-un ritm anume, cu
pauze planificate şi pe anumite distanţe, exemplu: 4 × 50 m braţe,
4 × 50 m picioare, 4 × 50 m înot, în toate procedeele etc.
Îmbinarea mai multor procedee de înot. Exemplu, braţe fluture
cu picioare bras, braţe bras cu picioare craul, braţe spate cu picioare
bras ajută la îmbunătăţirea îndemânării.
Lucrul ritmic al braţelor şi picioarelor asemuiesc sportivul cu
bătăile unui ceasornic. Orice greşeală de coordonare întrerupe acest
ritm, de aceea viteza, în procedeul de concurs ales, trebuie antrenată în
cadrul lecţiei, în paralel cu corectările tehnice care se impun.
Veriga a V-a a lecţiei. Învăţarea, consolidarea, perfecţionarea
sau verificarea deprinderilor sau/şi priceperilor motrice
Obiectivele acestei verigi depind de „faza” învăţării motrice.
Este absolut necesar ca atenţia profesorului să se îndrepte spre forma-
rea reprezentărilor corecte, spre formarea stereotipului dinamic şi spre
automatizarea parţială sau totală a deprinderilor motrice. Exerciţiile
care urmează a fi însuşite se pregătesc încă de pe uscat, prin explicaţia
şi demostraţia profesorului. În apă, exerciţiile se repetă de mai multe
ori fragmentat sau global sau în structuri de exerciţii. Dacă colectivul
este avansat, se va lucra cronometrând distanţele parcurse, în diferite
procedee, în condiţii de concurs, contribuind astfel la reuşita deplină a
automatizării mişcărilor.
Veriga a VI-a a lecţiei. Dezvoltarea calităţilor motrice. Forţă
sau rezistenţă
Dezvoltarea calităţilor motrice forţă (generală şi specifică) şi
rezistenţă (generală şi specifică) sunt urmărite de către profesor pe
parcursul tuturor lecţiilor, deoarece nu există mişcare care să se poată
realiza, mai ales fără forţă. Se acţionează asupra dezvoltării lor pe
uscat şi în apă. Exerciţiile alese trebuie să fie apropiate de mişcarea pe
care înotătorul o execută în apă. De obicei, la înot, ele se găsesc împre-
ună, rezistenţa în regim de forţă şi forţa în de regim de rezistenţă. În
cadrul lecţiilor, o parte din numărul mare de exerciţii este selecţionat
pentru partea de încheiere a lecţiei, în funcţie de colectiv, de vârstă,
sex şi pregătirea sa motrică.
Pentru dezvoltarea forţei pe uscat, exemplificăm câteva exerciţii:
77

– flotări în braţe, într-un anume timp;
– tracţiuni la bară, cu pauze delimitate;
– exerciţii cu benzi elastice, mărind amplitudinea mişcării;
– exerciţii cu mingi medicinale, mărind numărul de repetări;
– lucru la aparate speciale – simulatoare – etc. (pentru cei ce fac
performanţă).
Dezvoltarea forţei în apă:
– înot cu labele de cauciuc în toate procedeele;
– înot cu palmarele şi labele, schimbând viteza de execuţie;
– înot îmbrăcat sau cu centuri îngreunate (plumb), legate la mijloc
sau picioare;
– tracţiuni la extensoare în apă, învingând rezistenţa lor;
– înot trăgând un partener etc.
Pentru dezvoltarea rezistenţei pe uscat, se pot folosi următoarele
exerciţii:
– jocuri sportive (baschet, volei, fotbal) pe teren redus şi cu reguli
simplificate;
– exerciţii din gimnastică executate în circuit cu număr de repetări
fixe, vizând dezvoltarea anumitor grupe musculare (sărituri, flotări etc.);
– exericţii cu gantere mici (1 - 5 kg) efectuate cu un număr de
repetări şi într-un tempo uniform etc.
Dezvoltarea rezistenţei în apă:
– înot continuu 400 - 800 m, limitat ca distanţă în acelaşi procedeu;
– înot continuu limitat ca timp 10' - 15';
– înot numai cu braţele sau numai cu picioarele, în mod continuu
şi cu tempo uniform;
– înot continuu, schimbând procedeele de înot;
– înot pe distanţă cu repetare şi pauză planificată.
Toate exerciţiile care vizează dezvoltarea calităţilor fizice se vor
executa ţinând cont în acelaşi timp de dezvoltarea şi perfecţionarea
respiraţiei. Înotul se încadrează în ramurile de sport cu activitate
respiratorie de tip ciclic: mai multe mişcări se repetă de mai multe ori
ritmic, organic legate între ele. De aceea, orice mişcare a membrelor
trebuie îmbinată cu exerciţiile de respiraţie. Aceste exerciţii nu vor
lipsi din nici o lecţie.
Veriga a VII-a a lecţiei. Liniştirea organismului după efort
(scăderea nivelului de efort)
Obiectivul acestei verigi este revenirea treptată a marilor funcţii
ale organismului. Experienţa a arătat că ieşirea din apă, după un efort
mare, fără a face exerciţiile de relaxare în apă, menţine o stare de
78

oboseală permanentă pe tot parcursul zilei. Exerciţiile de respiraţie
profundă, înotul în alte procedee de înot decât în cel în care elevul este
specializat sunt de obicei cele mai frecvente şi mai indicate. Fiecare
elev va rămâne în apă până la revenirea normală.
Veriga a VIII-a a lecţiei. Aprecieri asupra activităţii desfăşu-
rate şi recomandări pentru activitatea viitoare
Obiectivul acestei verigi constă în formarea capacităţii de apre-
ciere şi autoapreciere, precum şi stimularea activităţii independente
din timpul liber. Se vor face aprecieri pozitive şi negative privind
comportarea în lecţie. Se vor recomanda, pentru acasă, unele exerciţii
pentru dezvoltarea unor grupe musculare sau pentru dezvoltarea armo-
nioasă a corpului. De asemenea, li se vor da unele indicaţii igienice şi
alimentare. Lecţia se încheie cu salutul obişnuit.
Fiecare verigă îşi are obiectivele proprii. Indiferent cum le vom
numi, verigi, faze, părţi, momente, ele au în fond aceeaşi semnificaţie.
În cadrul lecţiei, unele verigi pot lipsi, iar altele se pot „contopi”. În
realitate, în nici o lecţie nu pot exista practic toate verigile, ele vor fi
prezente în funcţie de natura temelor şi obiectivelor.
Mijloacele folosite în lecţia de înot

Procedeul craul:
– exerciţii de acomodare cu apa;
– din plută, exerciţii de picioare craul;
– din plută, exerciţii de picioare craul cu sprijin pe un obiect plutitor;
– braţe bras, picioare craul;
– alunecare craul fără respiraţie;
– alunecare craul cu respiraţie pe o parte;
– braţe craul;
– braţe fluture, picioare craul;
– craul cu respiraţie la 3 braţe.
Procedeul spate:
– plută, picioare spate;
– alunecare spate, cu un braţ;
– alunecare spate, alternativ;
– braţe spate;
– spate simultan;
– spate integral.
Procedeul bras:
– picioare bras, sprijin pe un obiect plutitor;
– picioare bras, fără sprijin;
79

– picioare bras, pe spate;
– alunecare bras;
– bras scufundat;
– bras integral.
Procedeul fluture:
– plută, picioare fluture;
– alunecare, picioare fluture;
– braţe fluture (faza acvatică);
– fluture pe spate – picioare şi braţe;
– alunecare fluture;
– fluture integral.
Pentru toate procedeele:
– sărituri de start, craul;
– sărituri de start, spate;
– sărituri de start, fluture;
– sărituri de start, bras;
– întoarceri de craul, bras, fluture, spate;
– lucrul sub apă la start şi întoarceri;
– pregătirea schimburilor la ştafete;
– înotul mixt;
– verificarea gradului de însuşire şi cunoaştere a înotului – craul,
bras, fluture spate.
Aplicarea unor principii didactice în cadrul lecţiilor de înot

1. Principiul conştientizării
Acest principiu al procesului de învăţământ trebuie respectat cu
stricteţe în cadrul lecţiilor de înot. Parcurgerea unor distanţe apreciabile
în km, nu le poate face oricine, decât cel care ştie pentru ce le face, în
ce scop şi care vor fi rezultatele. Acest proces duce la activizarea elevi-
lor, la înţelegerea execuţiei şi numai astfel vor acţiona cu mai multă
plăcere, dovedind voinţă şi ambiţie de a se autodepăşi permanent.
Participarea la lecţie trebuie să fie activă, prin iniţiativa elevilor
şi capacitatea de a-şi aprecia obiectiv randamentul propriu. Partici-
parea conştientă în procesul de instruire îi face pe elevi să-şi aprecieze
just posibilităţile şi să-şi sesizeze greşelile principale. Acest principiu
este foarte mult aplicat, în special la grupele mari.
2. Principiul intuiţiei
Demonstraţia exerciţiilor la înot are un rol bine determinat, im-
plicând o percepţie vizuală asupra ansamblului. Copiii au capacitatea
de a imita tot ceea ce văd. Această demonstraţie va fi însoţită de
80

explicaţii verbale, clare, concise, existând o legătură între imaginea
senzorială şi cuvânt. Pe măsura însuşirii actelor motrice, diferitele
organe de simţ funcţionează într-o interacţiune tot mai strânsă, alcă-
tuind analizorul complex unic (Krestovnicov). Acesta contribuie la
obţinerea unor percepţii subtile şi totodată generalizate, necesare
pentru dirijarea perfectă a mişcărilor, de exemplu „simţul apei”, şta-
chetei, zăpezii etc.
3. Principiul accesibilităţii şi individualizării
Se vor respecta cu stricteţe cele 3 reguli:
– de la simplu la complex – unde rolul principal de diferenţiere
îl are mai ales îndemânarea solicitată;
– de la uşor la greu – unde rolul principal de diferenţiere îl are
forţa necesară efectuării actelor sau acţiunilor motrice;
– de la cunoscut la necunoscut sau de la însuşit la neînsuşit, când
materialul predat în activităţile curente trebuie să fie accesibil, să se
sprijine în mod logic pe cel însuşit în activităţile anterioare.
Exerciţiile la înot pe uscat şi în apă sunt multe şi variate. În
procesul învăţării vor fi selecţionate acelea care se potrivesc cel mai
bine colectivului cu care lucrăm, raportate în special la vârstă.
Accesibilitatea nu înseamnă absenţa dificultăţilor, ci măsura lor
în raport cu puterile, greutăţile care pot fi depăşite prin mobilizarea
necesară a forţelor fizice şi spirituale ale elevilor.
Noţiunea de la simplu la complex se referă la structura acţiunii
motrice, iar regula de la uşor la greu prevede că trecerea de la unele
exerciţii la altele să se realizeze astfel, încât exerciţiile mai puţin
dificile în ceea ce priveşte coordonarea şi intensitatea efortului fizic să
le preceadă pe cele mai dificile.
Individualizarea la înot ţine cont de particularităţile elevilor şi se
va realiza în fiecare lecţie, fiind o trăsătură specifică acestui sport.
Tratarea diferenţiată în cadrul lecţiei de înot este absolut
obligatorie. Profesorul va rezerva câteva minute pentru a lucra cu
fiecare elev în parte. În lecţiile de antrenament, ea va fi realizată
permanent şi continuu, urmare a faptului că la nivelul aceleiaşi vârste
există diferenţieri între copii, de ordin biologic (nivel de dezvoltare
fizică), motric (nivel al calităţilor motrice, deprinderi, priceperi), de
natură psihologică (motivaţii, temperament, atitudini) etc.
4. Principiul sistematizării
Esenţa acestui principiu constă în o serie de norme cu privire la
regularitatea lecţiilor şi a sistemului de alternare a eforturilor cu
odihna, precum şi la succesiunea lecţiilor.
81

Lecţiile de înot, odată începute, trebuie continuate neîntrerupt,
fie în cicluri, fie permanent pe durata unui an. Înotul este o disciplină
care nu se poate uita, odată învăţat el poate fi continuat în toate perioa-
dele fundamentale ale vieţii.
Continuitatea este asigurată de un anume sistem de alternare a
eforturilor cu odihna. Acesta este legat de pregătirea prealabilă a elevi-
lor, de regimul general de viaţă, de particularităţile lor de vârstă.
5. Principiul însuşirii temeinice (durabilităţii)
Respectarea acestui principiu presupune:
– asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor
motrice, atât la fiecare lecţie cât şi în timp, pentru a realiza efectele
scontate asupra indicilor de dezvoltare fizică şi ai calităţilor motrice.
Specific înotului este că anumite exerciţii de braţe, picioare şi respiraţie
se repetă la fiecare lecţie, pentru ca acestea să fie bine însuşite.
Principiul durabilităţii presupune şi o verificare periodică a elevilor prin
norme de control, concursuri, competiţii, care la înot sunt frecvente.
Cerinţe necesare de îndeplinit de către profesor pentru a-şi
organiza mai bine procesul didactic la înot
1. În predarea lecţiilor de înot, se vor implica numai persoanele
calificate în acest sens.
2. La începutul fiecărui ciclu sau an de predare, profesorul îşi va
elabora documentele de planificare, programa de studii, planul calen-
daristic şi planului de lecţie.
3. Elevii înscrişi la cursurile de înot vor avea avizul medical
obligatoriu, fără el nu vor fi acceptaţi la lecţie.
4. Se vor explica copiilor regulile de comportament într-un bazin
de înot, pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie.
5. Profesorul va supraveghea elevii, de la intrarea în bazin până
la părăsire lui, care implică şi dezbrăcarea la vestiare, duşul înainte de
a intra în apă şi, după terminarea lecţiei, uscarea părului etc.
6. În cadrul raportului, la început de lecţie, va verifica dacă
fiecare elev (copil) are la el următoarele obiecte: cască de baie, papuci,
halat, prosop, săpun, costumul de rezervă, obiectul plutitor (pentru cei
mici, colacii) etc.
7. Instruirea o va face cu întreg grupul, nu mai mult de 15 elevi,
formând cupluri de copii cu responsabilităţi reciproce.
8. Pentru grupele de copii va folosi metode corespunzătoare
vârstei, la cei mici utilizând metoda demonstraţiei, la grupele mari
demonstraţiile vor fi însoţite de explicaţii clare şi accesibile, se vor
aduce planşe, se vor viziona filme, video, despre tehnica şi metodica
de învăţare şi antrenament la înot.
82

9. La vârsta preşcolară, se va lucra în mai multe reprize – 2, 3 , 4 –
a câte 10 minute şi numai peste 7 ani timp de o oră. Copiii vor intra în
apă la o oră şi jumătate după ce au mâncat şi vor executa obligatoriu o
încălzire a organismului pe uscat.
10. Se va evita efortul prelungit în condiţiile unei ape reci şi
niciodată copiii nu vor fi lăsaţi să intre transpiraţi într-o asemenea apă.
Răcelile vor fi evitate prin schimbarea costumelor de baie. Copiii care
prezintă ameţeli, tremurături, crampe, buze vinete, vărsături vor fi
scoşi din lecţie.
11. În cadrul lecţiilor, se vor folosi obiecte plutitoare, colaci de
plastic, mingii de cauciuc, plute special construite. În apa adâncă, pro-
fesorul va folosi un băţ (de aluminiu, lemn sau bambus) cu care va
veni în ajutorul celor care au nevoie.
12. Înotul se va preda în bazine special amenajate şi nu împre-
ună cu publicul în atmosfera de ştrand.
13. În lecţie, profesorul îşi va stabili un loc al său, pentru a-i
putea supraveghea pe copii cât mai bine şi va sancţiona actele de
indisciplină (îmbrâncelile, scufundările intenţionate etc.).
14. Copiii intră în apă numai sub supravegherea profesorului.
15. Orarul va fi respectat cu stricteţe, copiii părăsind incinta
bazinului după terminarea lecţiei. La plecare, vor fi verificaţi ca
niciodată să nu plece cu părul ud, cu costumele ude pe ei, să-şi pună
căciuliţele pe cap pe vreme rece, să-şi şteargă bine urechile, să nu-şi
uite o parte din haine pe la vestiare şi, ceea ce este mai important, să
plece însoţiţi de cei care i-au adus la bazin (părinţi, bunici, fraţi etc.).
16. Apa fiind dezinfectată cu clor, mulţi copii vor avea ochii
roşii, aşa că li se recomandă folosirea unor picături de ochi din soluţii
dezinfectante (proculin, sulfatiazol 1% etc.) şi pentru prevenire, utili-
zarea ochelarilor de apă. Apa din bazin trebuie să se apropie de calită-
ţile apei potabile.
17. Relaţiile dintre profesor-copii trebuie să fie apropiate şi
bazate pe încredere. Un profesor bun se va strădui să cunoască trăsătu-
rile de caracter ale copiilor, problemele lor personale, situaţia şcolară,
părinţii etc.
18. Fiecare lecţie se va încheia cu o apreciere asupra modului cum
a lucrat fiecare elev (copil) şi uneori se vor da şi sarcini pentru acasă.
19. Va ţine evidenţa în caietul personal.
20. Profesorul trebuie să fie conştient că răspunde de integri-
tatea fiecărui elev (copil) pe timpul desfăşurării lecţiei. Lecţiile care se
desfăşoară în apa râurilor, lacurilor şi la mare trebuie ţinute cu ma-
ximă prudenţă şi cu efective reduse.
83

Ciclu de lecţii pentru învăţarea simultană a procedeelor de
înot, craul, spate şi bras
Lecţia I
1. Iniţierea pe uscat în execuţia mişcărilor de picioare craul pe piept.
2. Acomodarea subacvatică prin exerciţii de inspiraţie şi expira-
ţie în apă. Învăţarea poziţiilor de călcare a apei şi de plutire cu sprijin.
Lecţia a II-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (mişcarea de picioare
craul în apă, pluta pe piept, pluta pe spate, călcarea apei şi expiraţia în apă);
2. Iniţierea pe uscat în tracţiunea braţelor la procedeul de înot
craul pe piept, precum şi a execuţiei mişcărilor de picioare spate în apă.
Lecţia a III-a
craul în apă, pluta pe piept, pluta pe spate, călcarea apei, inspiraţia şi
expiraţia în apă).
2. Iniţiere pe uscat în tehnica inspiraţiei şi expiraţiei de înot craul
pe piept.
Lecţia a IV-a
craul în apă, pluta pe piept, pluta pe spate, călcarea apei, inspiraţia şi
expiraţia în apă)).
2. Înot complet braţe plus picioare, craul fără respiraţie, folosind
sprijinul profesorului cu bara de lemn, bambus, prăjină etc.
3. Iniţere în tehnica bătăii de picioare în procedeul spate.
Lecţia a V-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (punctele 1,2,3 din
lecţia a IV-a).
2. Învăţarea tehnicii mişcărilor de braţe spate pe uscat.
3. Învăţarea tehnicii mişcărilor de picioare bras, pe uscat şi în apă.
Lecţia a VI-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (scufundarea, căl-
carea apei, bătaia de picioare craul, bătaia de picioare spate şi bras).
2. Învăţarea tehnicii mişcărilor de braţe spate în apă.
3. Iniţiere în înotul pe spate, braţe plus picioare spate cu sprijinul
dat de antrenor cu prăjina.
Lecţia a VII-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (călcarea apei, bătaia
de picioare craul, spate, bras, din plută pe piept şi spate).
2. Învăţarea tehnicii tracţiunii braţelor la procedeul de înot bras
pe uscat şi în apă.
84

Lecţia a VIII-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (bătaia de picioare
craul, bras, spate, tracţiunea cu braţele din plută la craul, spate, bras).
2. Iniţierea în înotul bras fără respiraţie, braţe plus picioare, cu
sprijinul dat de antrenor cu prăjina.
Lecţia a IX-a
1. Îmbunătăţirea inspiraţiei şi expiraţiei în apă la procedeele de
înot, craul, spate, bras.
Lecţia a X-a
1. Consolidarea exerciţiilor în apă, din lecţia a IX-a.
2. Învăţarea întoarcerii simple la procedeul de înot craul pe piept.
Lecţia a XI-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate în lecţiile IX şi X.
2. Îmbunătăţirea tehnicii înotului bras (braţe plus picioare), cu
respiraţie la 3 mişcări (cu sprijin, la nevoie, la marginea bazinului).
3. Învăţarea întoarcerii simple la procedeul de înot spate.
Lecţiile a XII-a şi a XIII-a
craul şi bras cu pluta de antrenament); bătaia de picioare pe spate, înot
craul global fără respiraţie, înot spate global cu sprijin.
2. Învăţarea tehnicii întoarcerii la procedeul de înot bras.
3. Învăţarea tehnicii startului la procedeul de înot, craul pe piept.
Lecţiile a XIV-a şi a XV-a
craul şi bras cu pluta de antrenament, bătaia de picioare spate).
2. Învăţarea înotului craul şi spate în alunecare.
3. Învăţarea tehnicii starturilor la procedeul de înot bras şi spate.
Lecţiile a XVI-a şi XVII-a
1. Îmbunătăţirea tehnicii de înot la craul pe piept, spate şi bras
(corectări individuale).
2. Îmbunătăţirea tehnicii de execuţie a întoarcerilor simple şi a
starturilor la procedeele de înot craul, bras şi spate.
Lecţia a XVIII-a
1. Norme de control – parcurgerea distanţei de 25 m într-un pro-
cedeu de bază, cunoscut mai bine.
2. Demonstrarea tehnicii celorlalte două procedee de înot învăţate
cu starturile şi întoarcerile simple respective pe distanţă mică.
În toate lecţiile, se pot utiliza labele de cauciuc pentru bătaia de
picioare craul, spate, precum şi palmarele pentru braţe, uşurând foarte
mult învăţarea. În urma efectuării acestor lecţii, unul din procedeele de
înot se învaţă mai repede în funcţie de calităţile individuale predominante.
85

MODEL
Plan de lecţie nr.1
(Proiect didactic)
Tema lecţiei:
– Iniţiere pe uscat în execuţia mişcărilor Vârsta colectivului: 10-12 ani
de picioare Nivelul pregătirii: începători
–Acomodarea subacvatică prin exerciţii Temperatura apei: 23 - 24º
de inspiraţie şi expiraţie în apă. Durata lecţiei: 90'
Bazin cu apă adâncă: 180 cm
–Învăţarea poziţiilor de călcare a apei şi a
plutei cu sprijin.
Mijloace Indicaţii metodice Dozare Timp

– Adunarea. Raportul.
Anunţarea temei de lecţie 5- 7'
– Exerciţii de front şi ordine – se va insista asupra 4 ×8
(forme variate de mers, aler- ţinutei corecte a îno- fiecare 5'
gare, sărituri) tătorilor ex.
– Exerciţii din gimnastică de accent pe mobilitatea
bază articulaţiei umărului 10'
– Iniţiere pe uscat în exe- – execuţie globală 4×8
cuţia mişcărilor de craul pe fiecare 5'
piept ex.
– Întreg, şezând cu sprijinul – Mişcări din articu-
braţelor înapoi, forfecarea laţia coxofemurală 5'
picioarelor la 45º
Exerciţii în apă
A. Scufundări la marginea – cu ochii deschişi
bazinului, cu sprijin de bazin expirând profund în 5'
apă pe gură şi pe nas
B. Ex. de călcare a apei la – Susţinerea braţelor
marginea bazinului, cu sprijin pe apă 20'
de pe loc şi din deplasare.
Pluta
C. Ex. de picioare craul la – corectarea mişcării Nr. neli-
marginea bazinului, cu sprijin active mitat de 15'
în inspiraţie şi expiraţie repetări
Exerciţii de relaxare
– Scufundări – Odihna în apă
– Jocuri la alegere: Oglinda, – Accente pe expiraţie 10 scu- 15'
Statuile etc. fundări
Aprecieri asupra lecţiei. – eviden- 5'
Comunicări ţieri
86

CAPITOLUL IX
SISTEMUL COMPETIŢIONAL LA ÎNOT

ŞI ORGANIZAREA CONCURSURILOR
Regulamentul activităţii competiţionale de înot reprezintă docu-

mentul de bază al FRN, potrivit căruia se organizează toate compe-
tiţiile de înot la noi în ţară.
Prin înotător sportiv, se înţelege orice persoană fizică legitimată la o
secţie de nataţie afiliată la FRN, care recunoaşte şi aplică regulamentul ei.
Datele şi localităţile unde se vor desfăşura competiţiile de nivel
naţional sunt aprobate de Biroul federal la propunerea Colegiului
Central al antrenorilor şi sunt comunicate cluburilor şi asociaţiilor
sportive la începutul fiecărui an competiţional. Orice modificare se
poate face numai cu aprobarea Biroului federal şi va fi comunicată
celor interesaţi de către F.R. Nataţie.
Pentru a lua parte la concursuri oficiale de înot şi sărituri, un
sportiv trebuie să fi împlinit vârsta de 10 ani, să fie membru al unei
secţii de nataţie afiliate la Federaţie şi să posede carnet de legitimare
eliberat conform prevederilor legale şi să aibă drept de participare.
Până la vârsta de 14 ani, sportivii nu vor lua parte decât la compe-
tiţiile rezervate lor. Participarea lor la competiţiile oficiale în categorii
superioare se va face numai cu avizul medical special şi al federaţiei.
Categoriile de vârstă: Toate competiţiile interne sunt organi-
zate pe una sau mai multe grupe de vârstă. Regulamentul de concurs
are clar specificat grupele de vârstă.
Competiţiile naţionale pot fi precedate de etapele pe cluburi,
localităţi judeţene sau interjudeţene, competiţii organizate pentru veri-
ficarea stadiului de pregătire sau pentru formarea componenţei echi-
pelor reprezentative, pentru participarea la etapa finală.
Noţiunea de competiţie denumeşte orice întrecere de înot care
se desfăşoară într-un cadru organizat.
Reuniunea este o parte a unei competiţii, alcătuită din mai
multe probe, care se desfăşoară într-una din jumătăţile zilei.
87

Concursurile cuprind mai multe probe şi reuniuni şi se organi-
zează în scopul de a desemna pe cei mai buni înotători din şcoală, univer-
sitate, locali, judeţeni, republicani, fără a se acorda titlul de campion.
Competiţiile se desfăşoară în bazine de 50 m şi 25 m, bazine
omologate de F.R. Nataţie.
În campionatul naţional, se organizează următoarele competiţii
cu regulamente proprii:
– Campionatul Naţional în bazin acoperit – open –
(seniori + juniori – primăvară)
– Campionatul Naţional de poliatlon – copii
participanţi – fete: 11, 12 ani şi băieţi: 11, 12, 13 ani, legitimaţi
la secţiile de înot
– Campionatul Naţional de juniori II – (primăvară)
participanţi – fete: 13, 14 ani, băieţi: 14, 15, 16 ani, legitimaţi
la secţiile de înot
– Campionatul Naţional de seniori şi juniori (bazin descoperit vara)
participanţi – seniori, juniori I şi II, legitimaţi la secţiile de înot
– Campionatul Naţional al copiilor de 10 ani
participanţi – copiii de 10 ani, fete şi băieţi.
Nu au voie să participe sportivi de 9 ani nici în completarea
ştafetelor.
– Campionatul Naţional al copiilor şi campionatul cluburilor
sportive şcolare
Participanţi – au drept de participare fete 11-12 ani şi băieţi 11-13
ani, legitimaţi la secţiile de înot
– Campionatul Naţional de juniori II – vară –
participanţi – fete: 13-14 ani şi băieţi: 14, 15, 16 ani, legitimaţi
la secţiile de înot.
– Campionatul Naţional în bazin de 25 m
participanţi – seniori, juniori I şi II
– Campionatul Naţional de copii 10 ani – pe zone
participanţi – fete: 10 ani şi băieţi: 10-11 ani
Organizarea concursurilor de înot

Regulamentul este specific fiecărei competiţii şi este redactat de
către cel care îl organizează.
Orice regulament trebuie să cuprindă următoarele prevederi:
– scopul competiţiei;
– locul, data, ora desfăşurării şedinţei tehnice;
– descrierea bazinului de concurs;
88

– denumirea organizatorului;
– cine are dreptul să participe (grupele de vârstă pe sexe);
– condiţii tehnice (modul de alcătuire şi desfăşurare a seriilor);
– festivitatea de deschidere şi închidere;
– baremurile de participare;
– programul concursului;
– ziua, reuniunea, ora de începere;
– probele de concurs (distanţa, procedeul, sexul, grupa de vârstă);
– punctajul şi clasamentele;
– titluri şi premii;
– condiţii administrative şi organizatorice;
– elaborarea materialelor şi difuzarea lor.
Un sportiv poate participa la competiţiile oficiale ale F.R.
Nataţie dacă are carnet de legitimare la o secţie de înot, cu viza anuală
a federaţiei şi viza medicală. Dacă se cer baremuri de participare, ele
trebuie îndeplinite.
Pentru participarea în concurs, antrenorul trebuie să prezinte fişa
de start a sportivului, care cuprinde:
– numărul probei;
– distanţa, procedeul, sexul, anul naşterii;
– secţia, numele şi prenumele sportivului (scrise cu majuscule);
– performanţa realizată în cadrul etapelor precedente ale compe-
tiţiei şi data realizării ei;
– numele antrenorului care-l pregăteşte.
Oficialii unui concurs

Arbitru categoria a II-a – poate fi orice persoană care a
împlinit vârsta de minim 16 ani, a dobândit cunoştinţele necesare pe
baza unui curs şi a fost atestat pe baza unui examen.
Arbitru categoria I – trebuie să aibă vârsta de minimum 19 ani,
să fi oficiat ca arbitru de categoria a II-a la minimum 10 competiţii, iar
ca starter şi arbitru să fi participat la 15 competiţii; a promovat un
examen teoretic; a fost verificat la 3 finale de concursuri republicane în
posturi de decizie.
Absolvenţii ANEFS şi ai facultăţilor de profil, cu specializare
nataţie vor obţine categoria I dacă îndeplinesc ultimele două condiţii
de mai sus.
La Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale şi Cupele Mondiale,
Biroul FINA va desemna următorul minim de oficiali, pentru a conduce
respectiva competiţie:
89

– arbitrul general (1)
– arbitrii de parcurs (4)
– starteri (2)
– inspectori şefi de întoarceri (2), 1 la fiecare capăt al bazinului
– inspectori de întoarceri (1 la fiecare culoar)
– secretar şef (1)
– arbitrii de ţarc (2)
– mânuitor frânghie, start greşit (1)
– crainic (1)
Pentru toate celelalte competiţii internaţionale, organul de con-
ducere va numi acelaşi număr de membri sau unul mai redus, care va
fi supus aprobării autorităţii naţionale sau internaţionale corespun-
zătoare. La campionatele naţionale, numărul oficialilor este mai redus.
Arbitrul general are controlul total şi autoritate asupra tuturor
oficialilor, el aplică toate regulile şi deciziile FINA şi va rezolva
problemele care nu sunt în întregime acoperite de regulament. El poate
interveni în orice moment al competiţiei şi să rezolve contestaţiile
legate de desfăşurarea concursului.
Când nu există concordanţă între decizia arbitrului de sosire şi tim-
pii înregistraţi de cronometrori, arbitrul general va determina clasamentul.
El va înlocui orice oficial absent sau aflat în incapacitatea de a-şi
exercita funcţia sau găsit ineficient.
Înaintea fiecărei probe, arbitrul general va invita înotătorii, printr-o
serie de fluiere scurte, să se dezechipeze. Această indicaţie va fi urmată
de un fluier lung, la care competitorii vor trebui să ocupe locurile din
spatele bloc-starturilor (sau să sară în apă pentru procedeul spate sau
ştafeta mixt). Când înotătorii şi oficialii sunt pregătiţi de start, arbitrul
general va ridica braţul, indicând starterului că înotătorii îi aşteaptă
comenzile.
Starterul. Sunt de obicei 2 (unul de rezervă). Cu acordul arbi-
trului general, poate să descalifice pe sportivul care întârzie startul,
sau are o comportare necorespunzătoare în momentul startului sau
nesoco-teşte intenţionat o decizie. Revenirile din comanda pentru
aceste situaţii nu vor fi considerate drept start greşit.
– Dacă el crede că startul nu este corect, va putea să recheme
înotătorii, după ce semnalul de start a fost dat, fără să aibă această
posibilitate, în cazul producerii celui de-al doilea start, când înotătorii
nu vor mai fi chemaţi înapoi, după semnalul de pornire.
– Pentru efectuarea semnalelor de start, va lua poziţie pe una din
laturile lungi ale bazinului, la aproximativ 5 m de linia de plecare,
astfel ca semnalul lui să poată fi observat de către cronometrori şi
auzit de sportivi.
90

Arbitrul de ţarc. El va trebui să aducă înotătorii participanţi
într-o probă şi să constituie seriile pe baza ordinii de start.
Inspectorul şef de întoarceri. Sunt 2, câte unul la fiecare capăt al
bazinului. Se vor asigura dacă arbitrii de întoarceri îşi îndeplinesc
sarcinile în timpul concursului. Ei vor primi rapoartele arbitrilor de
întoarceri şi, dacă survine vreo abatere, o vor comunica arbitrului general.
Arbitrii de întoarceri. Sunt repartizaţi de către arbitrul general,
câte unul la fiecare culoar, la ambele capete ale bazinului.
– Fiecare arbitru de întoarceri trebuie să se asigure că înotătorii
respectă regulile de întoarcere. Ei vor supraveghea ca şi sosirea să se
termine respectând regulamentul.
– La probele de 800 şi 1 500 m, fiecare arbitru de întoarcere de
la capătul opus liniei de plecare va trebui să înregistreze numărul de
bazine efectuate de înotătorul de pe culoarul său. Cu ajutorul unor
tăbliţe cu numere şi plasat într-un loc dinainte stabilit în care să fie
văzut de înotător, el îl va informa asupra numărului de bazine care mai
rămân de parcurs.
– Fiecare arbitru de pe linia de plecare dă un semnal (fluier sau
clopoţel) de avertisment, atunci când înotătorul mai are de parcurs
două lungimi de bazin plus 5 metri, pentru a înota finalul probei indi-
viduale de 800 şi 1500m.
– Ei vor constata dacă în probele de ştafetă schimburile se
desfăşoară corect.
Arbitrii de parcurs (4) vor fi aşezaţi pe fiecare latură a bazi-
nului şi vor urmări respectarea de către înotători a regulilor privitoare
la procedeul înotat în proba respectivă şi vor trebui să observe întoar-
cerile asistându-i pe arbitrii de întoarceri.
Arbitrul şef cronometror stabileşte pentru fiecare cronometror
locul şi culoarul unde va oficia. Vor fi (3) cronometrori pentru fiecare
culoar. Cronometrorul-şef va colecta fişele de la toţi cronometrorii şi,
dacă este necesar, va verifica cronometrele acestora.
Cronometrorii
Fiecare cronometror va înregistra timpii înotătorilor repartizaţi
pe culoarul lui. Ceasul va fi pornit la semnalul de start şi va fi oprit
când înotătorul va termina cursa.
Cronometrorii vor fi prezenţi, chiar dacă cronometrajul este
electronic. Pentru fiecare culoar, un număr de 3 cronometrori.
Arbitrul şef de sosire stabileşte poziţia şi locul fiecărui arbitru
de sosire. El adună fişele de sosire semnate de fiecare arbitru şi stabi-
leşte clasamentul pe care îl dă direct arbitrului general.
91

Arbitrii de sosire (8) sunt aşezaţi pe scaune supraînalte, pe
aceeaşi linie cu linia de sosire, de unde pot observa clar întreaga cursă,
precum şi sosirea.
După fiecare probă, arbitrii de sosire decid şi raportează clasa-
mentul înotătorilor, în funcţie de sosirea observată.
Arbitru mânuitor de frânghie şi start greşit se va găsi la o
distanţă de 15 m faţă de plecare. Când startul este luat greşit de către
sportivi, continuarea cursei este întreruptă de frânghia care este lăsată
pe apă.
Secretarul şef verifică rezultatele computerizate sau rezultatele
obţinute după fiecare probă, de la arbitrul general. El este acela care
repartizează sportivii înscrişi la concurs în serii şi finale.
În comisia de organizare şi competiţie mai sunt prezenţi: un
secretar cu clasamentul, un secretar cu recordurile, un redactor de di-
plome şi un crainic. Pe tot parcursul competiţiei, prezenţa unui medic
este obligatorie.
92

CAPITOLUL X
ÎNOTUL APLICATIV UTILITAR.

SALVAREA DE LA ÎNEC
Înotul aplicativ utilitar a fost dezvoltat din timpuri străvechi, în ca-

drul unor activităţi ca: pescuitul în adâncime (corali, bureţi), transportul
obiectelor prin apă, salvarea de la înec, înotul îmbrăcat, traversarea apelor.
Cele mai vechi procedee de înot utilitar sunt cele populare, uşor de însu-
şit, apărute din nevoia oamenilor de a face faţă cerinţelor aspre ale vieţii.
Câineasca. Este un procedeu popular pe care oamenii l-au folosit
imitând înotul câinilor. La acest procedeu, faza aeriană a braţelor lipseşte,
braţele trag sub suprafaţa apei în mod simultan, apucând apa dinainte sub
piept. Picioarele îndoite execută fie o mişcare alternativă, fie o bătaie
simultană. Capul se menţine la suprafaţă, uşurând astfel respiraţia.
Voiniceasca. La acest procedeu, mişcarea braţelor este ase-
mănătoare ca la craul, iar mişcarea de picioare este asemănătoare
procedeului bras. Corpul parcă se avântă peste apă, deplasarea
efectuându-se în salturi. Prin acest procedeu se pot înfrunta valurile şi
curenţii de apă, capul menţinându-se de asemenea la suprafaţă.
Overul (indiana) este procedeul de înot cu cel mai larg rol
utilitar. Se execută din poziţia întins pe o latură, un braţ va trage apa
din poziţia îndoit pe lângă corp, pornind din dreptul pieptului înapoi
spre şold, în timp ce pe celălalt braţ se va aluneca în poziţia întins.
Amândouă braţele sunt sub apă. Picioarele execută o mişcare de
forfecare în lateral. Respiraţia se face la suprafaţa apei. Acest proce-
deu oferă o alunecare foarte bună, fiind folosit pe distanţe lungi, la
salvarea de la înec şi în cazul înotului îmbrăcat.
Brasul pe spate. Este asemănător procedeului de înot bras, dar
se execută în poziţia pe spate. Respiraţia este liberă la suprafaţă. Acest
procedeu, de regulă, este utilizat pentru odihnă.
Înotul pe sub apă. Alături de caracterul său sportiv are un
puternic rol aplicativ. Această formă de înot se învaţă paralel cu
învăţarea înotului propriu-zis. Tehnica folosită la înaintarea subac-
vatică, cu aparate şi fără aparate, este tehnica procedeului de înot bras.
93

Sub apă uneori se mai poate înainta cu corpul şi braţele întinse, exe-
cutând mişcarea picioarelor de delfin sau craul.
La înotul subacvatic, capacitatea vitală a sportivului are un rol
foarte important, ajutându-l să stea cât mai mult timp sub apă; în mod
normal, acest timp nu-i recomandat să depăşească 1-2 minute.
Sportivii hawaieni au realizat recorduri de peste 6 minute. Limi-
tele individuale trebuiesc cunoscute de către fiecare sportiv. Un ama-
tor se poate scufunda până la maximum 3-4 m. Recordul lumii de scu-
fundare liberă, cu aparatură specială, se apropie de 100 m adâncime.
Antrenamentul menţinerii respiraţiei se face pe uscat, iar în apă
în mod gradat şi sub supravegherea profesorului. Uneori, pentru mări-
mea vitezei de înaintare se folosesc ochelari, mască pentru faţă şi
labele de cauciuc.
Înotul subacvatic se utilizează pentru căutarea anumitor obiecte,
salvarea înecaţilor, a efectuării unor lucrări sub apă etc.
Rămânerea îndelungată sub apă dăunează, deoarece se poate
provoca o mare datorie de oxigen, care poate duce la apariţia bolilor
cardiace. La o adâncime mai mare de 5 m, dacă apar dureri în urechi şi
senzaţii de sufocare, ieşirea la suprafaţă este obligatorie.
Procedeele mai sus enumerate s-au dezvoltat o dată cu ocupaţiile
obişnuite ale oamenilor din timpuri foarte îndepărtate (pregătirea mili-
tară, navigaţie, pescuit etc.).
Aplicaţii ale acestor procedee

Procedeele mai sus enumerate se pot folosi la:
1) Scufundări pentru recuperări de obiecte;
2) Traversările apelor atunci când nu sunt bărci sau plute – utili-
zându-se unul din procedeele de înot cunoscute.
Pentru a traversa fără accidente un râu, este absolut necesar să se
studieze: cursul de apă, natura fundului, adâncimea şi viteza apei. Îno-
tătorii buni îi vor ajuta pe cei slabi.
3) Transportări uşoare – îmbrăcămintea proprie poate fi trans-
portată pe cap, sub forma unei bocceluţe, legată sub bărbie. Procedeul
de înot indicat în acest caz fiind brasul şi voiniceasca.
Un obiect de dimensiuni reduse îl transportăm folosind procedeul
over, înotând cu o singură mână (aceea care efectuează mişcările sub
apă) şi cu cealaltă mână se ţine obiectul deasupra apei.
Oamenii care au obosit în timpul înotului pot fi transportaţi astfel:
cel obosit se va sprijini cu o mână sau două pe umerii unui înotător. Fiind
astfel remorcat, cel obosit va ajuta înaintarea bătând doar din picioare
craul sau bras. În acest timp va inspira şi expira, rar şi profund.
94

Cel obosit poate fi transportat de către doi oameni, care înoată
paralel la o distanţă de 1 m unul faţă de celălalt. El se va sprijini cu o
mână pe umărul unuia şi cu cealaltă mână pe umărul celuilalt, execu-
tând mişcări lente de picioare craul sau bras. Înotătorii care transportă
pe cei obosiţi se vor deplasa înotând bras complet. Nu sunt recoman-
date traversările de ape dificile. La ieşirile în largul mării sau lacurilor,
se vor lua unele materiale ajutătoare, ca: saltele pneumatice, mingii,
camere de bicicletă, materiale ajutătoare din plastic gonflabile, colaci,
improvizaţii din plute, scânduri, buşteni etc. Ele trebuie verificate
înainte de le folosi, pentru a fi corespunzătoare menţinerii integral sau
parţial a greutăţii de transportat. Nu se va intra în mare atunci când
sunt valuri mari. Pe valuri mici, se înoată sub creasta lor, ţinând cont
de curentul apei. Nu se va înota în locurile în care valurile se sparg de
stânci sau ziduri.
Salvarea de la înec
Aceasta reprezintă acţiunea prin care se încearcă salvarea celui
în pericol de a-şi pierde viaţa prin înec. La noi, pe litoral şi la unele
ştranduri organizate, serviciul de salvare Salvamarul asigură secu-
ritatea oamenilor contra înecului, acordând primul ajutor şi aplicând
măsuri terapeutice eficiente, pentru readucerea la viaţă. Cum însă
marea majoritate a celor care înoată în toate apele curgătoare, lacuri,
bazine de acumulare etc. n-au nici o protecţie organizată, este bine să
fie iniţiaţi în modul în care îşi pot salva semenii de la înec.
Înecul este un accident care se poate produce din următoarele
cauze: epuizare morală (frica de apă), epuizare fizică, stări epilep-
tice, crampe musculare, traumatisme, lovituri în diferite părţi ale
corpului, luxaţii, stop cardiac etc.
Cauzele înecului:
1) Asfixierea, înţelegând prin aceasta blocarea căilor respiratorii;
ca urmare, oxigenul nu mai poate fi asimilat, mărindu-se astfel cantita-
tea de bioxid de carbon în sânge, ceea ce duce la distrugerea substratului
anatomic (eritrocite) cu care hemoglobina se leagă organic printr-un
proces fiziologic.
2) Înghiţirea de apă care pătrunde pe căile respiratorii, adăugând
la asfixiere şi diluţia sângelui (hemoliza). Pătrunderea apei pe căile
respiratorii este urmată de un edem pulmonar acut, care de obicei este
fatal. Moartea se produce ca rezultat al fibrilaţiei ventriculare.
După aspectul exterior al înecatului, se disting două tipuri:
– înecatul palid, este cel care nu a înghiţit apă;
95

– înecatul cianotic, este cel care a înghiţit apa care i-a pătruns în
plămân, stomac, iar la nivelul gurii prezintă o spumă rozacee – semn
al edemului pulmonar.
Recuperarea victimelor de la înec se face prin instituirea
imediată şi promptă a măsurilor de salvare.
Procesul salvării unui om de la înec, poate fi împărţit în 3 etape:
1. apropierea de cel înecat;
2. apucarea victimei şi transportarea ei prin apă spre mal;
3. primul ajutor şi reanimarea.
Salvatorul trebuie să înoate bine şi să cunoască metodele de
salvare. Înainte de a intra în apă se va dezbrăca de haine, se va descălţa,
apelând la cei din jur (dacă aceştia sunt), în eventualitatea unui ajutor în
plus. Se va deplasa înotând spre cel în pericol, cât mai repede, cu mult
calm, sânge rece şi hotărât, fără a intra în panică. Apropierea de cel
înecat se va face pe la spatele lui, deoarece, zărindu-l pe salvator, acesta
va căuta să se agaţe de el. Pentru apucarea şi transportul celui ce se
îneacă, exemplificăm câteva metode de prindere şi transport.
Indiferent de procedeul de transport folosit, accidentatul trebuie
să fie transportat în poziţia pe spate, cu faţa afară din apă, pentru ca
acesta să poată respira. Când apropierea nu se poate face din spate,
salvatorul îl va apuca pe înecat de talie şi-l va întoarce cu faţa deasu-
pra apei. Când victima este scufundată, salvatorul se va scufunda spre
fundul apei, fără a o tulbura, pentru a vedea cât mai bine şi astfel să-l
poată aduce la suprafaţă. Când înecul se produce într-o apă curgătoare,
salvatorul va alerga pe mal, sărind în faţa celui în pericol pentru a-l
prinde, utilizând una din procedeele de salvare mai jos menţionate.
Principalele procedee de salvare:

Priza la cap: Acest procedeu este cel mai simplu când victima
este liniştită.
Salvatorul apucă cu ambele mâini faţa victimei. Degetele vor
cuprinde maxilarul inferior, înotând pe spate cu ajutorul mişcărilor de
picioare bras sau over. El se utilizează când victima este aproape incon-
ştientă, plutind la suprafaţa apei, iar salvatorul prin mişcări puternice de
picioare, pe sub acesta, va căuta să-l împingă mereu spre suprafaţă.
Priza pe sub o axilă: Ea este utilizată când victima se zbate,
fiind pe spate cu faţa afară din apă.
Salvatorul îşi va trece braţul drept, peste pieptul acesteia până
sub axila sa stângă, apucându-i acest braţ şi imobilizându-l, apoi va
înota cu mâna liberă, iar din picioare va executa mişcări de craul sau
de bras. Poziţia salvatorului faţă de înecat este laterală, obligatorie.
96

Varianta prizei de mai sus, cu imobilizarea ambelor braţe. Salva-
torul îşi va trece braţul drept pe sub axila braţului drept al acciden-
tatului şi-l va apuca pe la spate şi de antebraţul stâng. Salvatorul se va
aşeza cu partea braţului său mai puternic, lateral faţă de înecat, pentru
a-l imobiliza. Transportul este identic cu cel descris mai sus.
Priza pe sub ambele axile. Înecatul este agitat, având faţa în sus
şi gura la suprafaţă. Salvatorul se va plasa în spatele său, apucându-l
cu ambele mâini de sub axile, pentru a-l imobiliza şi apoi va înota pe
spate cu mişcări de picioare craul sau bras.
a) Procedee de forţă majoră. Dacă victima este foarte agitată
este dificil de aplicat una din metodele de mai sus. În această situaţie,
cea mai indicată manevră va fi scufundarea salvatorului împreună cu
victima. Aceasta nemaiavând aer, va slăbi strânsoarea şi va da drumul
salvatorului, încercând să ajungă la suprafaţă ca să respire. Înainte de
scufundare, salvatorul va inspira puternic.
b) Dacă accidentatul îl prinde pe salvator din faţă, acesta, printr-o
zvârcolire bruscă, îşi va elibera braţele, împingându-l cu palmele pe
sub bărbie şi, dându-i capul înapoi, îşi va strânge la piept picioarele,
punându-i tălpile sau genunchii pe torace şi astfel îndepărtându-l.
c) Când înecatul îl va prinde pe salvator din spate, acesta se va
grupa şi răsturna înainte, întorcându-şi victima cu capul în jos şi apoi
aşezându-i tălpile pe abdomen, execută o împingere puternică cu
picioarele, pentru a-l îndepărta.
d) În situaţie limită, când salvatorul nu se poate elibera din strân-
soarea înecatului, îi va aplica acestuia o lovitură puternică cu pumnul,
cotul, genunchiul, piciorul sau capul pentru a-l linişti, ca astfel să-l
poată salva.
În toate situaţiile descrise mai sus, după ce salvatorul a reuşit
să-şi îndepărteze victima, se apropie cu grijă de ea şi-o transportă spre
mal, folosindu-se de procedeele descrise mai sus.
Pe mal, victima va fi transportată de regulă pe umăr, spre un loc
liniştit sau spre punctul sanitar (dacă există), unde-i va da primul ajutor.
1) Dacă victima nu şi-a pierdut conştienţa, este dezbrăcat urgent
de lucrurile ude şi şters energic cu un prosop, apoi îmbrăcat cu haine
uscate sau învelit bine. Dacă este posibil, se recomandă a i se da un
ceai cald, după care va fi transportat obligatoriu la o unitate sanitară
apropiată, spre a se evita complicaţiile ce pot apărea ulterior.
2) Dacă înecatul şi-a pierdut cunoştinţa, se iau primele măsuri,
până la venirea medicului, care trebuie să fie simple, rapide şi eficace.
Va fi aşezat cu faţa în jos, cu capul în hiperextensie şi i se vor curăţa
97

căile respiratorii de secreţii, ierburi, alge etc. Această operaţie se va
realiza cu ajutorul degetelor învelite într-o batistă. Gura fiindu-i în-
cleştată, i se va deschide forţat, prin tragerea maxilarului uşor înainte
şi în jos, cu amândouă mâinile, apoi i se va scoate limba şi i se va lega
cu o batistă sub bărbie şi între dinţi i se va pune o bucăţică de lemn
pentru a-i menţine gura deschisă, după care i se va scoate apa din
stomac prin următoarele procedee:
a) Se apucă înecatul de picioare (având faţa spre picioarele sal-
vatorului) şi va fi învârtit pe loc;
b) Salvatorul stă pe un genunchi, ţinând înecatul pe umerii săi în
aşa fel încât capul şi corpul să atârne sprijinite pe spatele său (proce-
deul profesorului Teodor Spânu).
În această poziţie, salvatorul se va învârti în cerc, în ritm de 60-80
paşi pe minut, stimulând circulaţia sângelui spre cap. După curăţirea
căilor respiratorii şi scoaterea apei din plămâni şi stomac, se va trece la
manevrele de respiraţie artificială:
– prin acţiune externă, folosind mişcări care lărgesc şi micşo-
rează cutia toracică, pentru a favoriza pătrunderea aerului în plămân şi
apoi a-l evacua;
– prin acţiune internă, adică insuflarea directă a aerului în plămân,
eventual cu ajutorul unor aparate speciale. Timpul util de intervenţie tre-
buie să fie sub 6 minute de la începerea tulburărilor provocate de înec.
Reanimarea trebuie să urmărească:
1. oxigenarea organismului;
2. susţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale;
3. menţinerea funcţiilor restabilite.
Acţiunile pentru restabilirea activităţii cardiace, restabilirea
circulaţiei şi a respiraţiei normale, trebuie să fie aplicate chiar dacă
accidentatul nu mai dă semne de viaţă.
Pentru reanimare, recomandăm următoarele metode şi tehnici
cunoscute:
Metoda Silvester
Înecatul este culcat pe spate cu un sul de îmbrăcăminte sub cap
şi omoplaţi. Cel care efectuează manevrele de respiraţie se aşază pe
genunchi (sau pe unul singur) la capul înecatului. Se apucă braţele de
articulaţia pumnului, salvatorul executând o mişcare semicirculară, de
extensie, până când braţele ajung în prelungirea corpului înecatului şi
lateral de salvator. Prin aceasta, cutia toracică se dilată, uşurând
pătrunderea aerului în plămân. Apoi se duc braţele îndoite pe torace şi
salvatorul apasă cu forţa sa pe toracele înecatului. Prin această
98

mişcare, cutia toracică se comprimă, permiţând evacuarea aerului din
plămân. Ritmul optim este de 8-10 mişcări de respiraţii pe minut.
Această poziţie este absolut obligatorie.
Metoda Schaffer
Înecatul este culcat cu faţa în jos, cu capul răsucit spre stânga,
având mâinile în dreptul feţei. Cel care execută manevrele de respiraţie
stă deasupra înecatului, cuprinzând între genunchi picioarele acestuia.
Din această poziţie, se execută o compresiune asupra toracelui cu
mâinile aplicate pe partea posterioară a acestuia. Salvatorul apasă cu
greutatea sa toracele înecatului, având braţele întinse, trunchiul aplecat
înainte şi genunchii pe sol. Cu ajutorul acestei presiuni, se realizează
expiraţia. Inspiraţia se obţine prin revenirea salvatorului cu corpul în
poziţie verticală, ca la început, desprinzând relaxat mâinile de pe
toracele victimei. Toracele revine prin elasticitatea sa. Ritmul este de
12-13 mişcări pe minut.
Insuflarea aerului direct în plămânii înecatului
Este metoda cea mai modernă, se face gură la gură sau gură la nas.
Poziţia înecatului este culcat pe spate, capul întors pe o parte, pen-
tru a permite evacuarea secreţiilor. Salvatorul se aşază la capul victimei şi
se vor face câteva insuflaţii aşezându-i capul şi gâtul în hiperextensie.
Tehnica respiraţiei gură la gură
Între gura salvatorului şi a înecatului se poate pune un tifon, o
batistă etc. Se insuflă aer în gura victimei, strângându-i nasul cu
degetele sau o pensetă. Ritmul manevrei este rapid la început, apoi se
ajunge la 10, 20 insuflaţii pe minut.
Uneori, insuflarea aerului se face pe nas. Şi într-un caz şi în
celălalt, necesitatea insuflării aerului cu putere este obligatorie. Aceste
metode au şi neajunsuri, în sensul că aerul pătrunde direct în stomac.
Ajungerea aerului în plămânii înecatului se poate recunoaşte prin
dispariţia cianozei.
Insuflarea de aer cu ajutorul aparatelor se va executa numai de
către persoane calificate.
Sunt cazuri când se impune şi masajul cardiac extern. Poziţia
victimei este de culcat pe spate, de preferinţă pe un plan dur. Masajul
se realizează prin presiuni ritmice, orientate dinainte spre înapoi,
efectuate puternic cu podul palmei pe stern. Se execută numai în
expiraţie. Ritmul este de 60 presiuni pe minut. Se va executa energic,
până la apariţia pulsului şi a tensiunii arteriale. Regula de bază este ca
toate aceste încercări de salvare a vieţii unui înecat să se facă intens şi
cu conştiinciozitate, până când medicul constată moartea.
99

CAPITOLUL XI
ÎNOTUL SINCRON
GENERALITĂŢI
Acest sport reprezintă o ramură a nataţiei, fiind asemănător gim-
nasticii ritmice moderne sau patinajului artistic; se deosebeşte de acestea
doar prin mediul în care se desfăşoară. Poate fi numit şi balet acvatic.
Calităţile celor care îl practică sunt multiple, sportivele trebuind
să fie foarte bune înotătoare, gimnaste, cu calităţi fizice, ca: rezistenţă,
mobilitate, îndemânare, viteză de execuţie şi cu calităţi morale deose-
bite, ca: voinţă, tenacitate, perseverenţă. De asemenea, trebuie să aibă
un auz muzical foarte bun, un simţ al muzicii pentru a putea fi
capabile să coordoneze mişcările cu linia melodică.
Plutirea, alunecarea şi echilibrul în apă se realizează printr-o
muncă uriaşă, care are drept consecinţă o capacitate vitală excepţio-
nală, precum şi o elasticitate toracică foarte bună.
Acest sport a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, respectiv în
anul 1899, în Anglia, fiind numit atunci înot ornamental. Primele de-
monstraţii au avut loc în Germania, în anul 1924.
Din anul 1930, au început primele întreceri, care s-au desfăşurat
după reguli simple, fără acompaniament muzical, constând doar dintr-o
serie de formaţiuni, parcă desenate în apă din corpurile înotătoarelor.
Aceste formaţiuni se schimbau continuu, transformându-se în cerc,
dreptunghi, romb, steluţe etc., încântând spectatorii.
Paralel cu execuţia în apă, la unele din întrecerile sportive ale
anului 1934, la Chicago s-a folosit acompaniamentul muzical. Apariţia
muzicii a impulsionat foarte mult acest sport. Astfel, în anul 1945, a avut
loc primul campionat naţional al SUA, iar în anul 1958, primul
concurs internaţional la Amsterdam (Olanda), cu participarea a
9 echipe reprezentative de ţări. În acelaşi an, a luat fiinţă Comitetul
Internaţional de înot artistic (sincron), în cadrul FINA.
În România, primele apariţii sunt semnalate în anul 1954 şi au
continuat până în 1957, când, datorită cheltuielilor mari legate de asi-
gurarea unui bazin, a echipamentului, a muzicii, combinate cu impo-
sibilitatea de a vedea mişcările sub apă, acest sport a fost abandonat.
100

Desfăşurarea întrecerilor la înotul sincron reprezintă un ade-
vărat spectacol, prin coloritul costumelor şi al jocurilor de lumini care
dau concursurilor un farmec deosebit.
Programul cuprinde:
– probe individuale (solo);
– probe pe perechi (duo)
– probe pe echipe, formate din 4 sau 8 componente.
Bazinele de înot unde se desfăşoară competiţiile trebuie să aibă o
apă foarte curată, pentru a se putea observa mişcările sub apă. Bazinul
trebuie să fie pătrat, cu latura de 12 m şi cu o adâncime de minim 3 m.
Bazinele sunt dotate cu o staţie muzicală subacvatică. Fiecare probă este
compusă din două părţi:
– partea impusă, cu 5 figuri obligatorii;
– partea liberă, care poate avea un număr nelimitat de figuri
Durata unei execuţii este pentru programul individual de 3 mi-
nute şi 30 sec., pentru duet – 4 minute.
Programul executat de o echipă durează 15 minute, fiecare
perioadă incluzând şi 15 sec. de execuţie pe uscat.
La executarea figurilor impuse, costumul nu mai este obligatoriu
negru cu cască albă, iar la figurile libere, costumaţia este la alegere.
Înotul artistic (sincron) cuprinde figuri armonioase (impuse şi libere),
legate între ele cu ajutorul unor elemente de vâslit, executate cu braţele
şi propulsia picioarelor, în procedeele de înot craul, bras, spate şi fluture.
La toate procedeele de înot, capul este în permanenţă peste nivelul apei,
la aceeaşi înălţime, pentru a auzi bine muzica şi pentru a evita mişcările
laterale. Respiraţia se efectuează fără zgomot, evitându-se formarea
bulelor de aer. În timpul expiraţiei sub apă, de cele mai multe ori se
lucrează în apnee, sportivele având chiar o clemă prinsă de nas, pentru a
nu tulbura apa.
Mişcările trebuie să se execute cu mare amplitudine, ritmic, ele-
gant, fără stropituri. Acţiunea picioarelor se execută la suprafaţa apei,
exceptând schimbările de poziţie. De obicei, braţele trebuie să fie
apropiate de corp, palmele fiind cele care asigură deplasările înainte
sau înapoi.
Poziţiile de bază sunt:
– culcat pe spate cu braţele lipite de corp şi culcat pe piept cu
braţele întinse în sus.
Poziţiile derivate sunt:
– culcat cu faţa în sus, culcat pe o latură, cu un genunchi îndoit,
cu un picior întins la verticală, cu ambele picioare întinse la verticală;
101

– poziţia verticală cu capul în jos (imitând stândul pe mâini);
– poziţia de echer, înainte şi înapoi;
– poziţia de şurub, efectuată în poziţie verticală, cu capul în jos,
corpul rotindu-se în jurul axei sale ( 180º - 360º);
– mişcări sub apă, imitând traseul unui cerc, înainte, înapoi, cu
diferite mişcări de picioare;
– mişcări în poziţie de sfoară, menţinute foarte sus;
– ieşiri din apă, în poziţie verticală, cât mai sus, cu diferite po-
ziţii de picioare şi braţe
Imaginaţia profesorului (antrenorului) poate îmbogăţi varietatea
acestor programe cu elemente originale. Mişcările sunt notate cu un
coeficient de dificultate între 1,7-2,2.
Execuţia concurentelor, la fiecare probă, va fi apreciată prin note
de la 0-10, folosind şi jumătate de punct. Media notelor date de arbitrii
se înmulţeşte cu coeficientul de dificultate. Notarea se face ţinând cont
de:
– sincronizarea mişcărilor între sportive şi cu acompaniament
muzical;
– aspectul coregrafic al mişcărilor şi figurilor;
– originalitatea compoziţiei;
– execuţia procedeelor de înot.
La înotul sincron, în ultimii ani, rezultate de excepţie au obţinut
sportivele din Rusia, Japonia, America, Olanda, Franţa, Anglia şi
Italia, care au prezentat compoziţii originale, executate la un înalt grad
de măiestrie sportivă.
102

CAPITOLUL XII
SĂRITURILE ÎN APĂ
GENERALITĂŢI
Săriturile în apă reprezintă pentru cei care le privesc un spec-
tacol încântător. Acrobaţiile aeriene reprezintă pentru executanţi o
îmbinare perfectă a unor calităţi fizice de excepţie: viteză de execuţie,
forţă musculară, coordonare, mobilitate, alături de curaj şi stăpânire de
sine. Exerciţiile din gimnastică însoţesc permanent pregătirea sărito-
rilor, iar atingerea măiestriei sportive este de durată.
Această disciplină sportivă este cuprinsă în programul Jocurilor
Olimpice şi al Campionatelor Mondiale şi Europene. Săriturile
efectuate de către sportivi, înainte de primul război mondial, au avut
un caracter spectacular-aplicativ. Mai târziu, după anul 1924, această
disciplină s-a diversificat, s-a mărit numărul săriturilor, iar caracterul
ei sportiv a apărut mai pregnant. Apariţia bazinelor de înot cu instalaţii
specifice pentru sărituri a facilitat apariţia performanţei. De-a lungul
anilor, săritorii români s-au menţinut la un nivel ridicat în întrecerile
internaţionale. Au fost campioni naţionali, de mai multe ori,
Alexandru Lascu, fraţii Wittemberger, Emilia Lupu Negulescu
(locul III la Campionatele Mondiale Universitare din 1961)
Viorica Kelemen, M. Decuseară, P. Decuseară, mai târziu Ioana
Voicu (locul 9 la Jocurilor Olimpice din Barcelona) şi Gabriel
Cherecheş (campion european de juniori), Ramona Ciobanu şi Luiza
Nemţeanu, sportive de excepţie, dar care nu s-au calificat în finala
mondialelor de la Fukuoka, Japonia.
Orice competiţie de sărituri în apă se desfăşoară după regula-
mentul FINA. Categoriile de vârstă pentru a participa în competiţie la
nivel naţional sunt:
a) seniori
– vârstă de drept 19 ani şi mai mari;
b) juniori
– categoria A – vârstele de drept 16-18 ani;
– categoria B – vârstele de drept 14-15 ani;
103

c) copii
– categoria I – vârsta de drept 13 ani;
– categoria a II-a – vârsta de drept 12 ani;
– categoria a III-a – vârsta de drept 11 ani;
– categoria a IV-a – vârstele de drept 10 ani şi mai mari.
La întreceri participă atât fetele cât şi băieţii, având clasament pe
echipe şi individual. Săriturile se efectuează de la înălţimea de 1 m, 3 m,
echipa fiind formată din 4 băieţi şi 4 fete sau 6 băieţi şi 6 fete, dacă
proba se efectuează la trambulina de 1 m.
Săriturile se execută de la trambulină şi platformă
Bazinele de înot sunt construite special pentru sărituri, având o
adâncime minimă de 6,5 m, şi un turn cu mai multe trambuline.
Trambulina este aşezată la o înălţime de 1m şi 3 m, ea trebuie
să aibă o lungime de cel puţin 4,8 m şi lăţime de 0,5m, fiind nealune-
coasă (antiderapantă) şi având schimbătoare de poziţie uşor manevrabile
de către sportivi. Ea poate fi instalată de o parte şi de alta a platformei
sau de ambele părţi.
Platforma trebuie să fie fixată şi rigidă, la o înălţime de 5m, 7m,
10m, nealunecoasă, antiderapantă cu faţada proiectată în interiorul bazi-
nului cu cel puţin 1,5 m, de la marginea acestuia şi orientată spre nord.
Platforma de la 10 m are o lungime de 6 m şi o lăţime de 2 m. Sursele
de lumină trebuie să fie acoperite pentru a preveni efectul de orbire.
Înainte de a efectua o săritură, apa se va agita, pentru a fi mai bine
percepută de către săritori. Bazinul va conţine apă foarte curată, la o
temperatură regulamentară de minimum 280C.
Grupele de sărituri în funcţie de structura lor sunt:
– grupa A întins
– grupa B echer
– grupa C grupat
– grupa D liber
– grupa I – sărituri înainte – poziţia de plecare cu faţă spre apă;
– grupa II – sărituri înapoi – poziţia de plecare stând cu spatele
spre apă (întins, echer, grupat, liber);
– grupa III – sărituri răsturnate – poziţia de plecare stând cu faţa
spre apă, direcţia de plecare spre înapoi;
– grupa IV – sărituri contra trambulinei – poziţia de plecare stând
cu spatele spre apă, direcţia de plecare spre înainte;
– grupa V – sărituri cu şurub – care va cuprinde toate săriturile
mai sus menţionate, la care se adaugă o înşurubare de cel puţin 1800;
– grupa VI – sărituri în echilibru – se execută din stând pe mâini
de la platforma de 10 m.
104

Orice săritură va fi apreciată după execuţia corectă a poziţie de
plecare, a desprinderii, care trebuie să fie energică. La săriturile cu
elan, desprinderea trebuie executată simultan pe ambele picioare, iar
cele de pe platformă pot fi executate şi pe un picior.
Zborul – poziţia în timpul zborului poate fi cu corpul întins
(grupa A), echer (grupa B, grupat C) sau în poziţie liberă (grupa D).
- În poziţia întinsă, corpul trebuie să fie perfect întins, cu picioa-
rele apropiate şi cu labele întinse;
- În poziţia echer, corpul este îndoit de la şold având picioarele
întinse din genunchi, apropiate şi cu labele întinse;
- În poziţia grupată, corpul este adunat, grupat îndoit din
genunchi şi şolduri, genunchii şi gambele fiind apropiate, având
mâinile pe ele, cu labele picioarelor întinse;
- În poziţia liberă, poziţia corpului va fi la alegerea sportivului,
păstrând însă picioarele apropiate cu labele întinse.
Săriturile se pot executa din stând sau alergare – alergarea de
elan trebuie să fie egală, dreaptă, fără ezitări. O săritură cu elan la
trambulină sau platformă, trebuie să fie executată cu cel puţin 4 paşi,
inclusiv desprinderea.
Săriturile au coeficienţi de dificultate, notaţi într-un tabel stabilit
de regulament.
Probe de concurs la sărituri în apă:

– Trambulina de 1 m individual Fem./5 sărituri liber alese
Masc./6 sărituri liber alese din
grupe diferite de sărituri
– Trambulina de 3 m individual Fem./5 impuse + 5 liber alese
Masc./5 impuse + 6 liber alese
– Platforma de 10 m individual Fem./4 impuse + 5 liber alese
Masc./4 impuse + 6 liber alese
– Sincron la trambulina de 3m Fem. + Masc. în concursurile mari
se execută 2 sărituri şi 3 liber alese
– Sincron la platforma de 10 m Fem. + Masc.
Exemplificări de sărituri la trambulina de 1 m, Feminin

– salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 2, 4;
– salt şi ½ înapoi echer – coef. dificult. 2,3;
– salt şi ½ contra trambulinei echer – coef. dificult. 2,4;
– salt şi ½ răsturnat cu un şurub – coef. dificult. 2,6 şi ½;
105

– salt şi ½ înainte, cu dublu şurub – coef. dificult. 2,6;
– salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 2,7;
– dublu salt şi ½ răsturnat grupat – coef. dificult. 2,5.
Exemplificări de sărituri la trambulina de 3 m, Masculin
– dublu salt şi ½ înapoi echer – coef. dificult. 3,0;
– dublu salt şi ½ echer contra trambulinei – coef. dificult. 3,1;
– dublu salt şi ½ răsturnat echer – coef. dificult. 3,0;
– dublu salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 3,0;
– dublu salt şi ½ înainte echer cu dublu şurub – coef. dificult. 3,4;
– dublu salt răsturnat echer şi cu un şurub şi ½ – coef. dificult. 3,5;
– salt şi ½ înapoi cu triplu şurub şi ½ – coef. dificult. 3,2;
– triplu salt şi ½ contra trambulinei grupat – coef. dificult. 3,4;
– triplu salt şi ½ răsturnat grupat – coef. dificult. 3,5;
– triplu salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 3,1;
– salt şi ½ înainte cu triplu şurub şi ½ – coef. dificult. 3,2;
– salt şi ½ răsturnat cu triplu şurub şi ½ – coef. dificult. 3,3.
Exemplificări de sărituri de la platforma de 10 m pentru
femei individual
– salt şi ½ înapoi cu ½ şurub – coef. dificult. 2,0;
– salt răsturnat echer – coef. dificult. 1,9;
– salt ½ înainte cu ½ şurub – coef. dificult. 2,9;
– salt ½ răsturnat cu ½ şurub – coef. dificult. 2,1;
– dublu salt şi ½ înainte cu echer – coef. dificult. 3,0;
– dublu salt şi ½ echer contraplatformei – coef. dificult. 2,8;
– dublu salt ½ înapoi echer şi ½ şurub – coef. dificult. 3,0;
– triplu salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 3,1;
– triplu salt şi ½ înainte grupat – coef. dificult. 2,7;
– dublu salt şi ½ răsturnat grupat – coef. dificult. 2,7;
– triplu salt şi ½ contraplatformei grupat – coef. dificult. 2,7;
– triplu salt înapoi grupat – coef. dificult. 3,3;
– stând pe mâni cu dublu salt ½ înainte echer – coef. dificult. 3,0;
– stând pe mâini cu dublu salt şi ½ şurub – coef. dificult. 2,9;
– stând pe mâini cu dublul salt înapoi echer şi ½ şurub – coef.
dificult. 3,1.
Exemplificări de sărituri executate de la platforma de 10 m –
sincron
Competiţia de sărituri sincron se defineşte prin execuţia
săriturilor de către doi competitori, în mod simultan, de la trambulină
106

sau platformă. Se apreciază cât de bine perechea de săritori îşi
sincronizează mişcările şi cât de bine execută fiecare săritor, săritura
respectivă, cum ar fi:
– dublu salt ½ răsturnat – coef. dificult. 3,7;
– dublu salt şi ½ contraplatformei echer – coef. dificult. 3,7;
– salt şi jumătate înapoi cu dublu şurub şi ½ – coef. dificult. 2,8;
– cu elan triplu salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 3,2;
– triplu salt şi ½ echer şi ½ şurub – coef. dificult. 2,8.
Concursurile de sărituri se desfăşoară sistem turneu cu 12 finalişti.
Pentru fiecare competiţie există un arbitru general.
La Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale, Cupe Mondiale
funcţionează 7 arbitri judecători, pentru fiecare probă individuală, şi 9
arbitri judecători, pentru sărituri sincron conform regulamentului FINA.
Notele acordate de arbitrii judecători vor fi date pe un sistem
electronic, de către toţi arbitrii simultan. Aceştia vor fi plasaţi pe
ambele părţi ale bazinului; dacă această posibilitate nu există, pot fi
plasaţi pe aceeaşi latură. Săriturile vor fi apreciate din momentul luării
poziţiei până la străpungerea suprafeţei apei.
Fiecare săritor, cu 24 de ore înainte de începerea concursului, va
completa un formular, cu următoarele date:
– numele
– ordinea execuţiei
– numărul fiecărei sărituri în concordanţă cu tabelul FINA
– execuţia săriturii (grupa A. B. C. D.)
– înălţimea trambulinei, platformei
– gradul de dificultate al săriturii
La acordarea notelor, secretariatul va anula cea mai mare şi cea
mai mică notă. Când două sau mai multe note sunt egale, una din ele
va fi anulată.
În competiţiile în care sunt 7 arbitri judecători, punctajul se
împarte la 5 şi se înmulţeşte cu 3, în ideea de a se stabili un punctaj
comparabil cu cel în care sunt 5 arbitri judecători.
Exemplu: 5 arbitri: 8;7; 7; 7; 6,5
Totalul 21 × coeficientul de dificultate = 21 × 2,0 = 42,0 puncte;
când sunt 7 arbitri: 8; 7; 7; 7 7 7, 6,5
35 × 2,07
Total 35 × coef. dif. = × 3 = 42,0 puncte
5
Punctele în concurs se acordă pentru tehnică şi graţie.
107

CAPITOLUL XIII
POLO PE APĂ
GENERALITĂŢI
Poloul a apărut în Anglia, în oraşul Bournemouth, unde, în
anul 1876, s-a elaborat şi primul regulament pentru acest sport. De la
englezi, jocul de polo s-a răspândit, fiind preluat cu succes de către
scoţieni, irlandezi, austrieci, olandezi, francezi. Acest sport a fost re-
cunoscut de Federaţia Engleză în anul 1885, aparţine de FINA şi are
ca for conducător Internaţional Water-Polo Board. Din anul 1900, de
la Jocurile Olimpice de la Paris, poloul pe apă este prezent cu
regularitate la fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice. Supremaţia pe plan
internaţional la polo au deţinut-o, ani de-a rândul, echipele Ungariei,
Italiei, Spaniei Americii, Iugoslaviei, Rusiei şi Germaniei.
La noi în ţară, primele echipe de polo au apărut la Cluj,
Timişoara, Târgul Mureş. Cu ocazia zile marinei, în anul 1924, la
Constanţa s-a desfăşurat prima competiţie de polo, cu participarea a
3 echipe. În Bucureşti, primele echipe au apărut în anul 1929 (TCR şi
Sportul Studenţesc), iar numărul lor a crescut o dată cu darea în
folosinţă a bazinului Kiseleff (Tineretului).
Primul regulament de înot şi polo s-a publicat în anul 1931, iar
prima şcoală de arbitri a luat fiinţă în anul 1934. După al doilea război
mondial, poloul a evoluat pe o linie ascendentă. În anul 1952, la
Jocurile Olimpice de la Helsinki, România este prezentă pentru
prima dată cu o echipă de polo. Rezultate deosebite a obţinut echipa
noastră în anul 1965, la Campionatele Mondiale Universitare din
Budapesta, Locul II, în 1976, la Jocurile Olimpice de la Melbourne
Locul IV, şi în 1996, după o absenţă de 16 ani, se califică la Jocurile
Olimpice de la Atlanta (America).
Tehnica jocului de polo diferă radical faţă de celelalte jocuri
sportive, urmare a faptului că se desfăşoară în apă şi toate deplasările se
fac înotând şi nu alergând, sărind sau mergând. Practicarea lui presu-
pune cunoaşterea tuturor procedeelor de înot şi stăpânirea la nivel de
108

performanţă a craului, spatelui şi brasului (pentru portari în special) şi
mânuirea cu o singură mână, care presupune în primul rând, apucarea,
prinderea, pasarea şi aruncarea la poartă.
Descrierea desfăşurării jocului

Echipa de polo pe apă se compune din 7 jucători în bazin (unul
dintre ei trebuie să fie portar) şi 6 jucători de rezervă, care pot fi
folosiţi ca înlocuitori pe tot parcursul meciului. Jucătorii unei echipe
poartă căşti albastre, a celeilalte echipe – căşti albe, iar portarii – căşti
roşii. Jocul se desfăşoară în 4 reprize, a câte 7 minute de joc efectiv,
cu o pauză între reprize de 2 minute. Echipele schimbă câmpul de joc
după două reprize. La semnalele pentru oprirea jocului, cronometrul
va fi oprit până la reluare.
La începutul jocului sau al fiecărei reprize, precum şi în caz de
prelungiri (2 reprize a 3 minute, care încep la 5 minute după termi-
narea jocului), jucătorii intră în apă şi iau poziţia de plecare pe propria
linie de fund (linia porţii proprii), la un interval de un metru între ei şi
la aceeaşi distanţă de stâlpii porţii.
Semnalul de începere se dă prin fluierul arbitrului, după care,
imediat, arbitrul principal lansează mingea sau aceasta este eliberată
de suportul ei la centrul câmpului de joc (bazinului). Mingea este
pasată de la un jucător la celălalt cu o singură mână, scopul final fiind
marcarea golului. Mingea este mânuită cu palma. Un atac durează 35''.
Dacă un jucător este faultat în interiorul zonei de 4m a adversa-
rului, se acordă 4 metri (penalti) împotriva echipei vinovate. Jucătorul
vinovat este eliminat numai dacă greşeala este atât de gravă încât să
justifice eliminarea.
După marcarea unui gol, jucătorii ambelor echipe sunt obligaţi să
revină în terenul propriu, postându-se în orice poziţie în spatele liniei de
centru, în câmpul lor de joc; mingea este repusă în joc la fluierul unuia
dintre arbitri de către unul din jucătorii echipei care a primit golul.
Dacă mingea trece în întregime peste linia de fund şi a fost
atinsă ultima dată de un jucător al echipei în apărare, se va acorda o
aruncare de la colţ în favoarea echipei adversare (linia de 2 m).
Jucătorul are voie să ţină mingea deasupra suprafeţei apei, poate
înota ţinând mingea în mână, se poate deplasa cu ea în faţa capului. El
poate fi jenat, împiedicat de adversar, dar numai în mod regulamentar.
Sunt interzise scufundările jucătorilor, înotului pe umerii adversarului,
pe spatele lui, pe picioare, stropirea cu apă a adversarului sau lovirea
intenţională a acestuia.
109

Meciurile de polo se pot termina şi la egalitate, în sistemul de
joc turneu. Când se practică sistemul de joc eliminatoriu, trebuie să se
joace până când, după prelungirile regulamentare, se înscrie primul
gol. Terenul de joc în cadrul bazinului are o lungime de 30 m şi o
lăţime de 20 m, fiind marcat pe margine cu: linia de poartă, linia de
2 m, linia de 4 m, linia de centru. Marcajele se fac pe ambele părţi ale
terenului (bazinului). Porţile sunt fixate la mijlocul liniei de fund.
Mingea este rotundă (sferică) cu o circumferinţă de 68/71 cm, imper-
meabilă, cu o greutate de 400-450gr.
Pentru ca jocul să se poată desfăşura, adâncimea apei trebuie să fie
între 1,80 m-1,70 m, iar temperatura ei în competiţiile internaţionale
trebuie să aibă 26-280C. În funcţie de importanţa competiţiei, jocurile de
polo vor fi arbitrate de o brigadă de arbitri, formată din 4 sau 8 oficiali:
– 2 arbitri de centru şi 2 arbitri de poartă;
– 2 arbitri de centru, fără arbitru de poartă;
– 1 arbitru de centru şi 2 arbitri de poartă.
Modificări de regulament în jocul de polo pe apă (Regula-

mentul Federaţiei Române de Polo)
Pentru dinamizarea acestui joc de echipă, cât şi pentru creşterea
tempoului şi ritmului au intervenit noi orientări în pregătire, noi reguli:
– lovitura liberă poate fi executată de oriunde din spatele liniei
mingiei, de la locul de unde s-a produs infracţiunea; acest lucru conduce
atât la apariţia elementului de surpriză, cât şi la creşterea nivelului
spectacular de ansamblu al jocului prin asigurarea continuităţii acestuia;
– nici un fault minor nu se acordă cât mai există încă posibi-
litatea (rămasă la aprecierea arbitrului) de a juca mingea, modificare
adusă în spiritul „legii avantajului”, dar şi pentru a înlătura situaţiile în
care se „cerşeşte” obţinerea faultului;
– portarul poate să înscrie gol imediat după repunerea mingiei în joc;
– se poate executa aruncarea la poartă direct din lovitură liberă,
din afara zonei de 7 metri (marcată cu linie verde) dacă sportivul a fost
faultat în această zonă;
– acordarea a două time-out-uri pe joc de echipă, cu posibilităţi
de a face înlocuiri; time-out-ul durează un minut şi poate fi cerut în
orice moment de către antrenorul echipei aflată în posesia mingiei.
– schimbul de jucători în timpul desfăşurării jocului la colţul de
reintrare al echipei respective este permis; se asigură continuarea
jocului şi menţinerea lui la un nivel ridicat prin introducerea unor
jucători odihniţi sau specializaţi pe anumite posturi;
110

– reintrarea jucătorului eliminat se face imediat după ce a ajuns
în zona de reintrare, în caz de ratare a situaţiei de superioritate nume-
rică a adversarului.
Pe plan internaţional, FINA a luat în discuţie următoarele
modificări pentru creşterea nivelului spectacular:
– pentru creşterea numărului de goluri marcate să se interzică
echipelor de a se apăra în zonă;
– utilizarea unei mingii mai uşoare, asemănătoare celei din parti-
dele feminine;
– micşorarea lungimii terenului de la 30 m la 20-25 metri.
111

BIBLIOGRAFIE
Florian Septimiu Todea, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportive, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Elena Mureşan, Curs de înot, Editura Fundaţiei România de Mâine
ediţia I, Bucureşti, 1996.
Elena Mureşan, Înot, sinteză, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000.
Elena Mureşan, Paraschiv Ion Cătălin, Înotul aplicativ utilitar, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Elena Mureşan, Metodica predării înotului la studenţi, în Metodica
educaţiei fizice în învăţământul superior, Universitatea Bucureşti, 1993.
Elena Mureşan, Enciclopedia practică a copiilor, No. 7, Editura Ion
Creangă, Bucureşti , 1983 (capitolul de înot şi polo pe apă).
Baltag G., Nataţie. Curs de bază, Editura Universitatea Craiova, 1999.
Drăgan Ion, Salvarea şi reanimarea respiratorie şi cardiacă în înec,
Editura Medicală, Bucureşti 1975.
Dumitrescu Nicu, I. Oprişescu, Înotul, Editura Stadion, Bucureşti 1973.
Dima D. I., Trecerea cursurilor de apă cu mijloace locale, Editura
Militară, Bucureşti 1974.
Jivan Ion, Luciela Cirlă, Înot, curs de bază, ANEFS, Bucureşti, 1992.
Jivan Ion, Gh Marinescu, Îndrumar metodic de înot (uz intern), ANEFS,
Bucureşti, 1991.
Jivan Ion, Îndrumar metodic de înot, CS Ploieşti, 1998.
Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura UCFS, Bucureşti, 1964.
Manoliu Lia şi colaboratorii, România la Jocurile Olimpice, Editura
Stadion, Bucureşti, 1986.
Maglisho Ernerst, Să înotăm repede, MTS, Bucureşti, 1990.
Marinescu Gheorghe, Polo pe apă, Printech, Bucureşti, 2000.
Zelinschi S., Ţuricaş Constantin, Îndrumar pentru lucrări practico-metodice,
nataţie şi sporturi nautice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1993.
FINA, Manual de Nataţie (Swimming Natation Canada, 2000).
* * * Anuarele FRN, Bucureşti, perioada 1995-2000.
* * * Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi pentatlon modern, 2000.
112

CURSUL nr. 1
I. Conţinutul nataţiei
Nataţia cuprinde următoarele discipline:

• cu caracter competiţional (discipline olimpice): înotul
sportiv; jocul de polo pe apă; săriturile în apă; înotul artistic
sau sincron.
Aceste ramuri sportive sunt prevăzute cu regulamente privind organizarea
şi desfăşurarea competiţiilor, reglementări tehnice, înregistrarea recordurilor,
întocmirea clasamentelor, etc. Pe plan internaţional activitatea acestor ramuri
sportive este reglementată de către Federaţia Internaţională de Nataţie
( F.I.N.A.), iar pe plan european de către Liga Europeană de Nataţie (L.E.N.).
Pe plan naţional activitatea este coordonată de Federaţia Română de
Nataţie şi de Federaţia Română de Polo pe Apă.
• cu caracter necompetiţional: înotul utilitar sau/şi de agrement;
salvarea de la înec; înotul subacvatic. ( pe plan internaţional salvarea
de la înec poate avea şi caracter competiţional, activitate coordonată
de către Federaţia Internaţională de Salvare şi Înot utilitar (F.I.S.)
II. Bazele tehnice ale înotului

Procedeele de înot sunt folosite în funcţie de necesităţile impuse de
rezolvarea unor obiective în condiţiile specifice de practicare a înotului,
obiective care pot fi performanţiale, utilitare sau de agrement.
În evoluţia tehnicii înotului au existat permanent preocupări pentru
găsirea unor noi procedee sau perfecţionarea procedeelor de înot cunoscute, în
primul rând a celor cu caracter utilitar şi adaptarea acestor tehnici la cerinţele
înotului de competiţie. În al doilea rând, perfecţionarea tehnică a vizat creşterea
vitezei de înot, economicitate şi eficienţă mărită, adaptarea tehnicii la cerinţele
legilor hidrodinamicii. Astfel, procedeele mai vechi (over, trudjen, bras pe spate,
voiniceasca de pe Dunăre), au fost înlocuite în competiţii de procedee mai
rapide (craul, spate, delfin). Numai procedeul bras a fost “apărat” prin
regulament atunci când a fost ameninţat să fie înlocuit cu înotul fluture sau cu
bras pe sub apă, datorită valorii sale aplicative şi igienice. Procedeele de înot
necompetiţionale nu au dispărut, ele menţinându-şi valoarea aplicativă.
Analiza tehnicii procedeelor sportive de înot se bazează pe legi de
hidrostatică şi hidrodinamică, pe particularităţile anatomice şi fiziologice ale
înotătorului, luându-se în consideraţie condiţiile concrete în care se practică
înotul, precum şi orientare spre un anumit scop: sportiv, aplicativ sau igienic.
Înţelegerea şi aplicarea corectă a tehnicii constituie o condiţie esenţială
pentru o activitate reuşită în învăţarea tehnicii procedeelor de înot şi pregătirea
sportivilor de performanţă.

Legile plutirii şi ale înaintării în apă

Înotul este un mijloc de deplasare în apă posibil datorită acţiunii
motrice ale membrelor superioare şi inferioare, coordonate cu respiraţia şi
executate într-un ritm şi tempo specific.
Premizele de la care trebuie pornit în analiza tehnicii înotului sunt:
• înaintarea prin înot se face într-un mediu mai dens decât aerul
şi mai puţin obişnuit pentru om;
• poziţia orizontală a corpului în timpul înotului.
Învăţarea, perfecţionarea tehnicii de înot, antrenamentul sportiv,
performanţa sportivă sunt dependente de legi şi principii:
• Principiul lui Arhimede

(plutirea) învăţare;
• Legea a III-a, a dinamicii (a lui Newton) perfec-
(alunecarea) ţionare;
• Principiul lui Bernoulli (eficienţă
• Paradoxul lui D’Alambert tehnică)
Prin poziţia corpului şi prin mişcările efectuate de membrele superioare

şi inferioare, înotătorul foloseşte rezultanta hidrodinamică, pentru plutire şi
înaintare. Pentru valorificarea ei din punct de vedere al performanţei sportive,
este necesar ca înotătorii să-şi formeze o tehnică eficientă, ţinând seama şi de
legi ale mecanicii fluidelor (Principiul lui Bernoulli şi Paradoxul lui
D’Alambert).
Elementele tehnice fundamentale tehnicii înotului:

• plutirea;
• echilibrul corpului pe apă;
• înaintarea;
• respiraţia aquatică.
1. Plutirea
Un corp scufundat într-un lichid ( conform principiului lui Arhimede),
este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă
dislocuit ( portanţă hidrodinamică).
Raportul dintre cele două componente (greutatea corpului şi greutatea
volumului de apă dislocuit) determină gradul de plutire al corpului.
• Greutate mai mică a corpului corpul pluteşte;
• Greutate mai mare a corpului corpul se scufundă;
• Greutate diferită a segmentelor
corpului (tren superior; tren inferior) corpul tinde să se rotească.

Mărimea portanţei hidrostatice – depinde de volumul corpului

respectiv, de partea sa scufundată în lichid şi de densitatea lichidului.
Deci un corp pluteşte dacă portanţa hidrostatică este mai mare decât
greutatea lui. ( greutatea colacilor de salvare este mai mică decât portanţa
hidrostatică, ca atare, asupra unui om care poartă colac de salvare acţionează
o portanţă hidrostatică mai mare decât greutatea lui, împreună cu greutatea
colacului).
Greutatea specifică a unui corp se obţine împărţind greutatea corpului
cu volumul său.
greutate
Greutatea specifică γ = -------------
volum
Greutatea specifică a corpului omenesc este apropiată de cea a apei, dar

în acelaşi timp variabilă, ceea ce determină gradul de plutire.
• Apa caldă este mai uşoară decât apa rece.
• Apa dulce este mai uşoară decât cea sărată. ( Omul
pluteşte mai bine în apă de mare –a cărei densitate relativă este de
1,035, - decât în apă dulce – care are densitatea relativă medie de
1,007. Cu cât apa este mai sărată, cu atât se pluteşte mai bine).
În mod practic înotătorii numesc o apă “grea” sau “uşoară”, nu numai
după gradul de plutire, ci şi după rezistenţa pe care o întâmpină la înaintare în
timpul înotului. Astfel, în apa unui lac sărat se pluteşte mai uşor, însă înaintarea
este încetinită, deoarece apa, având o densitate mai mare decât apa dulce, opune
o rezistenţă mărită la înaintare.
Greutatea specifică a corpului omenesc depinde de structura sa şi se
poate schimba odată cu modificarea ei. Din practică se cunoaşte că oamenii
graşi plutesc mai bine decât cei slabi şi, în general, femeile au o plutire mai bună
decât bărbaţii. Cea mai bună plutire o au copiii, deoarece au sistemul osos mai
uşor.
În timpul înotului se observă că înotătorii nu păstrează acelaşi grad de
plutire, ci se ridică şi se afundă ciclic, în funcţie de ritmul mişcărilor de înot.
Oscilaţiile permanente şi ritmice ale greutăţii specifice sunt legate de tehnica
procedeului şi de procesul respiraţiei. În timpul expiraţiei, greutatea specifică
creşte şi înotătorul se scufundă puţin, iar în timpul inspiraţiei scade, corpul
revenind la o plutire mai înaltă.
Valorile medii ale modificărilor densităţii relative provocate de
schimbările ciclului respirator sunt următoarele:
• la expiraţie forţată 1,1300 – 1,0570
• la expiraţie uşoară 1,1260 – 1,0420
• la inspiraţie uşoară 0,9670 – 0,9890
2. Echilibrul corpului în apă

În plutirea pe piept şi pe spate, majoritatea oamenilor nu îşi pot menţine

poziţia orizontală pe apă, datorită membrelor inferioare, care au o greutate
specifică mai mare decât restul corpului şi, în acest caz, centrul de greutate al
corpului nu coincide cu centrul de presiune.
Centrul de greutate (G) reprezintă punctul de aplicare al rezultantei
tuturor forţelor de greutate, şi acţionează de sus în jos. Este situat la 10 – 15 cm
sub capătul de jos al sternului.
Centrul de presiune (M) reprezintă punctul de aplicare al rezultantei
forţei de împingere de jos în sus a apei asupra tuturor părţilor corpului
scufundat în apă.
M
Poz. A
eghilibru instabil
G

M
Poz. B
G echilibru indiferent
Considerând poziţia orizontală a înotătorului, centru de greutate al

corpului (G) şi centru de presiune (M) pot prezenta două poziţii:
1. Echilibru instabil – când G este mai aproape de
picioare decât M, poziţie ce tinde spre o poziţie verticală (membrele
inferioare coboară ); poz. A;
2. Echilibru indiferent – când corpul rămâne în echilibru,
oricare ar fi poziţia sa, punctul M coincide cu punctul G. poz. B
În mod practic, cei care nu pot menţine o poziţie orizontală pe apă din
cauza membrelor inferioare care se scufundă treptat, trebuie să întindă membrele
superioare în sus, deplasându-şi astfel centru de greutate spre cap, spre centru de
presiune.
În toate cazurile în care se ridică o parte a corpului deasupra apei se

micşoreză partea rămasă în apă, deci portanţa hidrostatică; corpul devine mai
greu şi tinde să se scufunde. Aceste situaţii constituie cauza principală a
accidentelor le neînotători.

Curs nr. 2
Bazele tehnice ale înotului (II)
3. Alunecarea. Rezultanta hidrodinamică la înot
În plutire acţionează două forţe: greutatea corpului şi portanţa
hidrostatică. La înaintarea în apă prin înot, pe lângă aceste două forţe, apare o a
treia – rezultanta hidrodinamică – datorită mişcării prin apă.
Rezultanta hidrodinamică este formată din două componente:
1. Componenta verticală, numită portanţa
hidrodinamică;
2. Componenta orizontală (pe direcţia de înaintare),
numită rezistenţa hidrodinamică, care se opune înaintării.
În studiul rezultantei hidrodinamice la înot trebuie să luăm în
considerare următorii factori:

• Viteza de înaintare a înotătorului;

• Aria, forma şi felul suprafeţei corpului scufundat în
apă;
Poziţia corpului;
•
• Coeficientul de rezistenţă şi cel de portanţă;

• Influenţa valurilor şi a curenţilor.
Rezistenţa hidrodinamică se manifestă prin trei componente:
1. Rezistenţa frontală (care are valoarea cea mai mare);
2. Rezistenţa de frecare (frecarea particulelor de apă de corpul
înotătorului);
3. Rezistenţa de vârtej sau turbională ( s e formează în spatele
segmentelor corpului scufundat)
Rezistenţa pe care înotătorul trebuie să o învingă la înaintarea prin apă
se datorează vâscozităţii apei, iar portanţa hidrodinamică, faptului că prin
mişcare presiunea are în punctele udate ale înotătorului diferite valori, mai mari
pe faţa inferioară decât pe cea superioară. Ea se exprimă prin relaţia matematică:
ρ
Fr =— V2 A Cr
2
Fr. = rezistenţa hidrodinamică
ρ = 1000 kg/m3 densitatea apei
V = viteza de înaintare, calculată în m/s
A = aria secţiunii transversale a părţii scufundate a corpului
Cr = coeficientul de rezistenţă
4. Modificarea rezistenţei şi a portanţei hidrodinamice în funcţie de viteza de

înot
Ambele forţe hidrodinamice se modifică proporţional cu pătratul vitezei
de înaintare. Astfel, dacă viteza de înaintare se măreşte de două ori, forţele cresc
de patru ori; dacă viteza se măreşte de trei ori, ele cresc de nouă ori, ş.a.m.d..
Pentru un înot eficient trebuie respectate două principii de bază:
• Înotul cu o viteză constantă este mai economicos şi mai puţin
obositor decât cel cu viteză variabilă;

• Pentru a înota cu o viteză constantă, este necesar ca ritmul
mişcărilor să fie uniform accelerat şi perfect coordonat cu respiraţia.

5. Modificarea forţelor hidrodinamice în funcţie de poziţia şi grosimea corpului
Mărimea ambelor forţe hidrodinamice depinde de modificările poziţiei
corpului în apă. Cu cât poziţia este mai apropiată de suprafaţa apei, cu atât
rezistenţa hidrodinamică este mai mică, deoarece secţiunea părţii scufundate este
mai redusă.

Menţinerea unei poziţii orizontale, cu corpul cât mai puţin scufundat este
o problemă de bază, care condiţionează în mare măsură o tehnică eficientă de
înot.
Trebuie luat în considerare faptul că în mod inevitabil poziţia corpului se
modifică mereu din cauza mişcărilor de înot şi a respiraţiei, care determină
ridicări şi scufundări. Astfel, se recomandă ca în formarea stilului tehnic
individual să fie eliminate mişcările greşite, care frânează înaintarea, şi să fie
perfecţionate acelea care permit o alunecare rapidă.
6. Modificarea forţelor hidrodinamice în funcţie de forma corpului
Corpurile de aceiaşi grosime,

însă de forme diferite
întâmpină din partea apei
rezistenţe diferite.
În funcţie de forma corpului
se schimbă rezistenţa apei.
Forma cea mai hidrodinamică
este cea fusiformă, fapt explicat
prin faptul că forţele de
frânare ale apei,
care acţionează în sens contrar
direcţiei de înaintare,
sunt reduse la minimum.
7. Modificările rezistenţei hidrodinamice în funcţie de suprafaţa corpurilor

Corpurile cu o suprafaţă netedă întâmpină o rezistenţă mai mică decât
cele cu asperităţi, deoarece se reduce rezistenţa produsă de frecarea apei cu
suprafaţa corpului.
8. Modificările forţelor hidrodinamice în funcţie de densitatea apei

Ambele forţe hidrodinamice sunt proporţionale cu densitatea apei. Apa
dulce are o densitate relativă de aproximativ 1,007, iar cea sărată – o densitate
mai mare (1,035) din cauza sărurilor pe care le conţine.
Corpul omenesc pluteşte cu atît mai bine cu cât apa este mai concentrată
în săruri, însă, în acelaşi timp, creşte şi rezistenţa la înaintare. Cele mai bune
performanţe sportive s-au obţinut în “ape mixte”, cum ar fi: apă dulce ozonată
sau apă de mare desalinizată.
9. Influenţa valurilor şi a curenţilor asupra vitezei de înot

În timpul înotului se formează valuri produse de mişcările corpului şi ale

membrelor. Formarea lor împiedică înaintarea, deoarece modifică poziţia
corpului, care, în anumite momente, întâmpină o rezistenţă crescută a apei. În
general, înotătorii cu o tehnică incorectă produc valuri mari şi obosesc repede,
deoarece depun un efort mai intens. Valurile cele mai mari se formează la
marginea bazinelor din cauza apei care se loveşte de pereţi şi revine în sens
contrar. Pentru evitarea lor, bazinele moderne sunt prevăzute cu jgheaburi
(sparge val), sau pereţii laterali permit deversarea apei peste bazin.
În afara valurilor, în timpul înotului se formează vârtejuri şi curenţi
turbionari în urma înotătorului. Aceştia au o influenţă defavorabilă asupra
întoarcerilor, deoarece opun o rezistenţă mărită în timpul împingerii şi alunecării
de la peretele bazinului.
INFLUENŢA PARTICULARITĂŢILOR ANATOMICE şi

FIZIOLOGICE ale OMULUI asupra TEHNICII ÎNOTULUI
1. Particularităţi anatomice
Tehnica procedeelor de înot este determinată de particularităţile
anatomo-fiziologice şi individuale ale corpului omenesc.
Mişcările executate din poziţia orizontală şi respiraţia acvatică specifică
sunt elemente care deosebesc înotul de mişcările obişnuite ale omului.
De aceea, pentru a înota, omul trebuie întîi să se adapteze mediului
acvatic. Dacă pe uscat, membrele inferioare servesc la deplasarea şi menţinerea
poziţiei verticale, iar cele superioare pentru executarea unor activităţi foarte
variate, în apă, deplasarea este asigurată în principal de membrele superioare.
Principalele suprafeţe de vâslire şi propulsie sunt palmele şi labele picioarelor.
Din acest punct de vedere sunt avantajaţi înotătorii care au extremităţi mari.
Tehnica este astfel concepută, încât , în timpul mişcărilor active, să fie angrenaţi
cât mai mulţi muşchi neantagonişti, în aşa fel, încât mobilitatea articulaţiilor să
permită efectuarea unor vâsliri cât mai eficiente.
Talia înotătorilor este determinantă pentru specializarea înotătorilor pe
probe şi procedee. Astfel, cei cu talie peste medie, sunt specializaţi în general în
probele de liber sau spate, pe distanţe scurte (50, 100, 200 m), cei cu o talie
medie în probele de semifond (400m, 200, 400m mixt), sau în cele de fluture, iar
cei cu talia sub medie sunt orientaţi spre probele de înot bras sau cele de fond.
2. Particularităţi fiziologice
Capacitatea de lucru a muşchilor . Tehnica înotului este astfel alcătuită
încât fiecare grupă musculară care lucrează are condiţiile necesare încordării şi
relaxării. În timpul mişcărilor active, propulsive, se contractă puternic grupele
musculare care ajută la înaintare; aceste grupe se relaxează apoi în timpul
efectuării mişcărilor pregătitoare, în timp ce muşchii antagonişti lucrează cu

forţă redusă. De aceea la înotătorii cu o tehnică foarte bună avem impresia unor
mişcări suple şi naturale, încât la prima vedere dau impresia că nu depun mult
efort pentru înaintare.
Automatizarea mişcărilor de înot. Obţinerea unei tehnici eficiente şi
economice se realizează prin însuşirea, încă din etapa de învăţare, a unei tehnici
corecte şi prin formarea unor deprinderi motrice durabile, adică prin
automatizarea mişcărilor de înot. Formarea şi perfecţionarea tehnicii individuale
constituie o problemă de timp, ea trebuind să fie un obiectiv continuu pe toată
perioada activităţii sportive a înotătorilor.
RESPIRAŢIA ÎN TIMPUL ÎNOTULUI

La înot,respiraţia specifică este un factor determinant pentru însuşirea
unei tehnici corecte.
Funcţia respiratorie are un rol dublu la înotători: unul fiziologic, legat de
activitatea în apă şi unul fizic, care determină plutirea şi poziţia corpului.
Valoarea capacităţii vitale creşte prin antrenament, ea favorizează
plutirea înotătorului.
În procedeele executate pe piept, în care faţa este în mare parte
scufundată în apă, pentru a inspira, înotătorii trebuie să-şi ridice capul (la bras şi
fluture) sau să-l întoarcă (la craul), pentru ca apoi să revină în apă pentru
expiraţie. Aceste mişcări ale capului sunt legate cu mişcările membrelor
superioare într-o coordonare specifică fiecărui procedeu de înot.
Atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează pe gură, pe de o parte pentru
a învinge rezistenţa apei - la expiraţie – şi pe de altă parte pentru a putea lua o
cantitate cât mai mare de aer, într-un timp cât mai scurt – la inspiraţie.
Tehnica respiraţiei trebuie învăţată corect şi repetată mult timp, pentru a
fi însuşită corect. O respiraţie greşit însuşită atrage după sine o serie de greşeli
mari în tehnica înotului.
Respiraţia acvatică prezintă o serie de particularităţi care o deosebesc de
respiraţia pe uscat.
Inspiraţia acvatică se execută mai repede decât cea pe uscat, deoarece
momentul prielnic inspiraţiei este relativ scurt. Ea se efectuează pe gură la
nivelul apei sau imediat sub orizontala apei (la craul), în golul format de
înaintarea capului prin apă. Începătorii ridică de obicei capul mult peste apă, de
teama să nu le intre apă în gură; prin aceasta corpul lor ia o poziţie oblică, care
frânează mult înaintarea.
Apneea. Între inspiraţie şi expiraţie, înotătorii menţin aerul în piept (un
timp mai scurt sau mai lung), în funcţie de procedeul de înot şi tehnica
respiraţiei. Menţinerea unei apnei prelungite nu este recomandabilă, deoarece
produce oboseală şi dăunează organismului.
Expiraţia trebuie să se execute complet pentru a elimina cât mai mult din
aerul viciat. Durata ei este relativ mare în comparaţie cu inspiraţia şi se
deosebeşte mult de cea aeriană. Expiraţia începe cu suflarea aerului încet şi

10
prelung pe gură, iar în ultima parte şi pe nas, pentru a elimina picăturile de apă
din fosele nazale.
Expiraţia întârziată sau executarea ei prea devreme provoacă greşeli în
tehnica înotului prin stricarea coordonării.
PROCEDEUL CRAUL
DENUMIRE
La Sydney, antrenorul american George Formen, urmărind cum înoată

sportivul australian Alik Wickham a exclamat: “Priviţi cum se târăşte acest
copil!” – (cum craulează n.t.; to crawl - a se târâ), denumind astfel procedeul
craul.
În unele lucrări de specialitate mai vechi este numit şi craul pe piept.
În cele prelucrate din limba engleză - liber. Cu toate acestea, înotul liber
(engl. freestyle) reprezintă conform regulamentului proba în care competitorii
pot înota orice procedeu tehnic, cu condiţia să menţină acelaşi procedeu tot
timpul cursei, de la start până la sosire. Sportivii aleg însă craulul, apreciindu-l
drept cel mai rapid.
ISTORIC
Practicat încă din antichitate, craulul apare în reprezentările

hieroglifice egiptene, sau pe monezile şi vazele greceşti.
În Anglia anilor ’30 se desfăşoară primele concursuri, unde se înoată şi
craul, însă atenţia specialiştilor este îndreptată către bras. Acesta este stăpânit
mai bine deoarece se predă în şcoli şi este la acea dată cel mai rapid procedeu.
1840 – îşi face apariţia the english side stroke , care nu este altceva
decât brasul pe o parte.
1844 – la Londra, doi înotători indieni din America de Nord, care se
numesc Pescăruşul Zburător şi Tutunul, practică “un stil total neeuropean,
lovind violent apa cu braţele ca aripile unei mori de vânt şi bătând piciorele
energic în jos” – craul cu capul ridicat peste nivelul apei.
1855 – tot la Londra, australianul C.W. Wallis modifică structura
tehnică a procedeului, deplasându-şi un braţ peste apă, dar “lucrând” cu
picioarele bras. Această tehnică de înot se va numi pe rând: over arm stroke,
single over arm side stroke, apoi over.
1873 – John Trudgen devine cel mai rapid înotător la băile Lambeth
din Londra, el fiind inspirat de înotul băştinaşilor Cafii din Africa de Sud.
Înotătorul s-a deplasat “orizontal pe piept, cu capul ridicat şi balansând

11
alternativ braţele peste apă. Trudgen execută la fiecare mişcare de braţe o

bătaie orizontală de bras”.
1890 – înotătorii australieni dezvoltă acest procedeu, înlocuind
mişcarea de picioare bras cu cea “forfecată”. Acum procedeul se numeşte
double over, fiind cunoscut impropriu şi ca trudgen.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este denumit craul, în majoritatea
competiţiilor în care se înoată.
COMPONENTE STRUCTURALE
Poziţia corpului pe apă
În procedeul craul poziţia adoptată este decubit ventral:

• corpul este întins pe apă şi înclinat sub un unghi mic faţă de orizontală –
aproximativ 10 °;
• faţa este scufundată până la mijlocul frunţii, iar privirea orientată
înainte-jos;
• umerii şi spatele se menţin la nivelul apei, iar
• trenul inferior este în uşoară imersie.
În toate procedeele tehnice, alegerea unei poziţii convenabile depinde

de stilul înotătorului (amprenta personală), constituţia acestuia, lungimea
probei, viteza cu care este parcursă.
Greşeli:
• hiperextensia coloanei vertebrale;
• flexia coloanei cervicale (bărbia coborâtă) şi privirea orientată în jos,
spre fundul piscinei;

• arcuirea spatelui.
Acestea împietează asupra aliniamentului orizontal, sporind rezistenţa la

înaintare şi energia cheltuită.
Mişcările de picioare
Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea

sportivului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul
corporal şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal
generate de alternanţa mişcărilor de braţe.
Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsură şi propulsia. Deşi
picioarele nu sunt plasate într-o poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele
asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui delfin. Cu toate că mişcările cozii
sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de presiune (pozitiv dedesubt
şi negativ deasupra), care generează portanţă, propulsând delfinul înainte. Având

12
în vedere consumul energetic de patru ori mai mare al picioarelor decât cel al
braţelor (Adrian, Sigh, Karpovici, 1966; Holmer, 1974; Charbonnier, 1975;
Astrand, 1978), această sarcină propulsivă este preluată preponderent de
segmentele superioare.
Acţiunea picioarelor (membrelor inferioare) este alternativă şi se
realizează în plan vertical .
Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:
a) descendentă, cu rol de înălţare. Se desfăşoară prin flexia activă a
şoldului (m. iliopsoas, drept anterior, drept intern şi sartorius), flexia pasivă a
genunchiului şi extensia gleznei (prin presiunea apei). În punctul final, când
coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea spre fundul piscinei
prin extinderea genunchiului şi “biciuirea” apei, în principal cu partea dorsală a
piciorului;
b) ascendentă, sau pregătitore, cu rol de învingere a inerţiei loviturii
descendente, prin schimbarea direcţiei de mişcare în sus, fără efort muscular
excesiv. Se execută prin extinderea simultană a şoldului şi genunchiului. Finalul
acţiunii presupune “spargerea” suprafeţei apei cu călcâiul.
Dacă “întâlnirea” membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal
al corpului, presiunea apei se exercită chiar asupra centrului de greutate al
corpului, asigurând portanţa (G. Lewin, 1979).
Amplitudinea mişcărilor variază între 30 şi 50 cm, fiind determinată de
constituţia înotătorului şi de ritmul loviturilor.
Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară
inversie (adducţie, supinaţie, extensie).
Faza descendentă este accentuată.
Greşeli
a) în faza descendentă:
• flexia gleznei – limitează suprafaţa de presiune pe apă;
• hiperflexia şoldului – coapsa se deplasează spre verticală;
b) în faza ascendentă:
• flexie pronunţată a genunchiului – gamba este scoasă din apă, lovitura
descendentă consecutivă fiind realizată parţial în aer;

c) pe mişcarea în ansamblu:
• execuţie la o adâncime prea mare;
• mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
• mişcări neregulate sau sacadate;
• acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor – se depărtează doar gambele
în plan sagital;
• menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea întregului
membru inferior.

13
Mişcările de braţe
Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul braţele (membrele

superioare) lucrează alternativ ciclic. Alternanţa presupune că, atunci când un
braţ vâsleşte, celălalt revine prin aer.
Parcurgerea completă cu fiecare braţ a unui drum acvatic şi a unuia aerian
constituie un ciclu de braţe.
Braţele au rol propulsiv, mişcările desfăşurându-se predominant lateral şi
pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi . Propulsia este astfel dominată de
forţa portantă şi nu de forţa de rezistenţă.
Structura globală a acţiunii braţelor este:
a) drumul acvatic, propulsiv, include trei faze:
- intrarea braţului în apă şi prinderea apei . Braţul pătrunde înainte,
având cotul în uşoară flexie. Mâna, înclinată aproximativ 30-40°, “taie”
suprafaţa apei; degetul mare ia primul contactul cu apa. Urmează extinderea
cotului şi alunecarea braţului înainte, sub apă. Apoi, se prinde apa în căuşul
palmei – se realizează sprijinul pe apă;
- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, descris spre exterior şi
în jos, spre interior şi în sus, cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este
iniţiată prin flexia progresivă a pumnului şi cotului.
Această acţiune se finalizează când mâna ajunge la nivelul medianei
corpului, respectiv când între braţ şi corp există un unghi de 90°, iar între
antrebraţ şi braţ de aproximativ 100-110°;
- împingerea continuă tracţiunea pe un traseu aproape inversat, “în
oglindă”. Palma presează apa în exterior, în jos şi spre înapoi, prin extinderea
cotului şi deplasarea braţului lângă corp, cu palma orientată spre coapsă;
b) drumul aerian – revenirea, presupune ieşirea braţului din apă, întâi cu
degetul mic. Braţul este deplasat peste apă cât mai aproape de corp, cu cotul
uşor flexat.
Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei
“s”.
Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt”, peste
nivelul mâinii.
Acţiunile braţelor sunt favorizate de răsucirea
corpului în axul longitudinal. Astfel, umărul braţului care
vâsleşte este coborât, iar celălalt este ridicat peste apă.
Dacă se răsucesc doar umerii, iar şoldurile şi membrele
inferioare sunt menţinute în poziţie plană, corpul este
tras de forţa inerţială în afara liniei de înaintare.
Greşeli
a) la intrarea braţului:
• pătrunderea braţului uşor în exterior – modifică aliniamentul lateral;

14
• introducerea mâinii lângă cap – produce o contraforţă la extinderea

braţului sub apă şi scurtează tracţiunea;
• plesnirea braţului sau a mâinii pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă şi
rezistenţa valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer;

• întinderea pronunţată a braţului înainte, sau introducerea sa în interior,
peste linia mediană a corpului – modifică aliniamentul prin deplasarea în

lateral a bazinului şi picioarelor, generând o înaintare şerpuită.
b) pe vâslire:
• relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă, ea
fiind în uşoară extensie;

• coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc;
• vâslire cu cotul extins – modifică aliniamentul orizontal, determinând
înălţarea şi apoi coborârea corpului;

• scoaterea braţului prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în
compensaţie, măreşte ritmul mişcărilor;

• se răsucesc doar umerii în ax – membrele inferioare sunt deplasate în
lateral;
• orientarea palmei în sus la finalul împingerii – coboară bazinul;
c) pe drumul aerian:
• extensia cotului – corpul se scufundă.
Coordonarea braţelor
Coordonarea apucării presupune că în timp ce un braţ se extinde relaxat,

alunecând înainte sub apă, celălalt vâsleşte .
Coordonarea continuă este net superioară şi semnifică o suprapunere mai
scurtă a drumurilor acvatice. În timp ce un braţ intră în apă şi alunecă, celălalt
realizează împingerea (ultima parte a vâslirii).
Mişcările sunt sincronizate încât, extinderea braţului avansat sub apă
coincide temporal aproprierii de corp a celui care finalizează vâslirea.
Este greşită afirmaţia că un braţ intră în apă când celălalt iese.
Coordonarea braţe-picioare
În general, se execută şase bătăi la un ciclu de braţe. Pe fiecare braţ sunt

executate trei lovituri. Sunt accentuate prima şi a patra lovitură .
În probele lungi se coordonează două şi mai rar patru bătăi la un ciclu
de braţe. În aceste coordonări de compromis, deşi corpul este mai scufundat şi
viteza de deplasare mai mică, energia este mai bine economisită. Efortul este
redus deoarece picioarele, mari consumatoare de oxigen, lucrează cu frecvenţă
mai mică. De asemenea, coborârea diafragmei în inspiraţie este mai puţin

15
inhibată de contracţia drepţilor abdominali ce însoţeşte de regulă mişcarea

picioarelor.
Sportivii care revin cu braţele prin lateral preferă o coordonare cu două
bătăi încrucişate la un ciclu de braţe. Astfel sunt diminuate pendulările
laterale ale şoldurilor, generate de modificările aliniamentului lateral.
Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează răsucirea corpului.
Coordonarea braţelor cu respiraţia
Se expiră în timp ce un braţ pătrunde în apă şi celălalt efectuează

împingerea. Capul este scufundat, iar privirea orientată înainte jos. Continuând
expiraţia, capul se răsuceşte şi bărbia coboară spre braţul care finalizează
vâslirea.
Prin răsucirea umerilor, faţa este degajată în depresiunea produsă la
înaintarea capului. Gura se întredeschide şi inspiraţia se realizează sub "valul de
provă”. Ea continuă până când braţul aflat în revenire are mâna, cotul şi umărul
în acelaşi plan.
În acest moment, axa umerilor se răsuceşte în sens contrar, iar braţul îşi
continuă drumul spre înainte - celălalt sfârşeşte tracţiunea. Faţa se scufundă şi
ciclul se reia.
Se recomandă respiraţia alternată, care presupune inspiraţie pe fiecare
parte a corpului. Aceasta asigură echilibrarea vâslitului şi revenirea braţelor cu
cotul ridicat. Fiziologii consideră că, spre deosebire de respiraţia convenţională,
cea alternată măreşte capacitatea pulmonară de difuzie a oxigenului.
Se inspiră o cantitate medie de aer.
Când faţa revine în apă nu se recomandă apneea.
Aerul este inhalat rapid pe gură şi expirat profund pe gură şi pe nas.
Nu se inspiră imediat după revenirea la suprafaţă, la start sau la
întoarcere deoarece scade mult viteza de înaintare.
Greşeli
• capul se răsuceşte o dată cu umerii – eficienţa împingerii scade;
• capul se ridică – trenul inferior se scufundă;
• expiraţie continuată afară din apă – scurtează durata inspiraţiei; curând
apar senzaţii de sufocare şi epuizare.
Startul
Plonjarea în apă, startul , este un element tehnic spectaculos, care a apărut

odată cu întrecerea sportivă.
Acest element a evoluat în vederea scurtării timpului dintre semnalul de
pornire şi desprinderea din blocstartul competiţional.

16
Până în anii ’60 startul se desfăşura cu balansarea braţelor pe un arc de

cerc de aproximativ 360°. De atunci, “avântarea” lor s-a realizat cu amplitudine
de numai 180°, sau chiar mai mică, până la 30°.
De exemplu, startul “smuls” se realizează cu o balansare a braţelor de
amplitudine medie (aproximativ 120°). Acest start presupune scurtarea elanului
cu braţele, “furând” fazei zecimi de secundă preţioase, care au contribuit în timp
la doborârea recordurilor.
Structura startului pentru orice procedeu de înot este:
a) poziţia pe blocstart;
b) elanul;
c) drumul aerian;
d) pătrunderea în apă;
e) lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă.
Poziţia pe blocstart este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii
sunt semiflectaţi. Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor şi în uşoară
adducţie (vârfurile apropiate – călcâiele depărtate), iar degetele prind cu faţa
plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corp
sau orientate înainte-jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor
coborâtă.
Elanul se realizează prin extinderea energică a spatelui şi avântarea
braţelor înainte-sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând
corpului spre apă.
Drumul aerian se execută menţinând coloana în rectitudine. Pentru a
plonja “în arc” este necesară coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după
atingerea celui mai înalt punct al zborului.
Acum traiectoria centrului de greutate nu mai poate fi modificată. Se
poate schimba doar poziţia segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii
zborului. În concursul preolimpic desfăşurat la Moscova (1980), înotătorii ruşi
au încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar această
execuţie nu şi-a dovedit eficienţa.
Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţă.
În locul unde pătrund mâinile trebuie să intre întregul corp. “Plonjarea în arc”
este preferabilă “plonjării orizontale”, care produce turbulenţă.
Lucrul sub apă asigură revenirea la suprafaţă. După o scurtă alunecare,
picioarele bat pentru înălţarea corpului. Urmează o vâslire cu un singur braţ şi
ridicarea capului pentru atingerea nivelului apei.
Greşeli
a) în poziţia iniţială :
• extensia sau flexia pronunţată a genunchilor – reacţie musculară
necorespunzătoare la semnalul de start;

• degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului – posibila alunecare
sau dezechilibrare;

17
b) la elan:
• mişcări inutile cu braţele – întârzie desprinderea;
c) în zbor :
• extinderea gâtului şi/sau spatelui – coboară trenul inferior, intrarea
realizându-se “pe burtă”, în echer, sau mai întâi cu picioarele;

d) la intrarea în apă :
• plonjare orizontală, când membrele, pieptul şi bazinul pleznesc apa în
locuri diferite – creează turbulenţă de suprafaţă şi reduc viteza;

e) în faza lucrului sub apă şi la revenire :
• mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este
valorificată alunecarea în imersie;

• vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.
Întoarcerea
Întoarcerea reprezintă o schimbare a direcţiei de deplasare .

La unele probe, în funcţie de lungimea bazinului (25 sau 50 m), trebuie să
se parcurgă mai multe lungimi, ceea ce implică schimbarea direcţiei de înot, o
dată sau de mai multe ori, cu 180°.
O întoarcere integrată tehnic asigură reducerea minimă a vitezei de înot.
Indiferent de procedeul în care se înoată, fazele întoarcerii sunt:
a) atacul peretelui;
b) întoarcerea propriu-zisă;
c) împingerea de la perete şi alunecarea ;
d) lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă .
Din dorinţa de a realiza performanţe de excepţie, marii înotători au
contribuit pe parcursul anilor la perfecţionarea acestui element tehnic. În prezent
sunt cunoscute întoarceri mai mult sau mai puţin complicate, dintre care
amintim întoarcerea simplă şi prin rostogolire.
Atacul peretelui se realizează prin oprirea vâslirilor. Un braţ este orientat

înainte şi reprezintă braţul de atac, iar celălalt înapoi, lângă coapsă, asigură
sprijinul pe apă. Capul este ridicat şi privirea orientată către perete.
Întoarcerea efectivă presupune răsucirea rapidă a corpului către braţul de
sprijin, cu picioarele grupate sub corp. Pe parcursul acestei acţiuni se inspiră şi
se trece în sprijin pe perete. În finalul răsucirii în ax a corpului, braţul de atac
este “aruncat” către cel de sprijin, iar corpul se scufundă complet.
Împingerea de la perete şi alunecarea preced lucrul sub apă şi revenirea
la suprafaţă, care se realizează în acelaşi mod ca la start.

18
Greşeli
a) la atac:
• oprirea mişcărilor de braţe mult prea devreme – pierderea vitezei
iniţiale;
• atacul peretelui cu cotul flexat – creşte rezistenţa la înaintare, iar
gruparea la perete este dificilă;

b) la întoarcere:
• sprijinire pe marginea bazinului – determină pierderea inerţiei de
mişcare la gruparea picioarelor;

• sprijin unipodal pe perete – reduce forţa de împingere;
• gruparea picioarelor fără răsucirea corpului, efectuată doar prin flexia
pronunţată a şoldurilor – împingere în decubit dorsal;

• sprijin prea sus sau prea jos pe perete – împingere neparalelă cu nivelul
apei;
• întoarcere cu faţa scufundată – este scurtată faza următoare din nevoia
de oxigen;
• întoarcere fără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;
c) la împingere şi în alunecare:
• împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;
Aceste greşeli modifică în sens negativ aliniamentul orizontal,

determinând creşterea rezistenţei la înaintare.

19
RESPIRAŢIA ÎN TIMPUL ÎNOTULUI

La înot,respiraţia specifică este un factor determinant pentru însuşirea
unei tehnici corecte.
Funcţia respiratorie are un rol dublu la înotători: unul fiziologic, legat de
activitatea în apă şi unul fizic, care determină plutirea şi poziţia corpului.
Valoarea capacităţii vitale creşte prin antrenament, ea favorizează
plutirea înotătorului.
În procedeele executate pe piept, în care faţa este în mare parte
scufundată în apă, pentru a inspira, înotătorii trebuie să-şi ridice capul (la bras şi
fluture) sau să-l întoarcă (la craul), pentru ca apoi să revină în apă pentru
expiraţie. Aceste mişcări ale capului sunt legate cu mişcările membrelor
superioare într-o coordonare specifică fiecărui procedeu de înot.
Atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează pe gură, pe de o parte pentru
a învinge rezistenţa apei- la expiraţie – şi pe de altă parte pentru a putea lua o
cantitate cât mai mare de aer, într-un timp cît mai scurt – la inspiraţie.
Tehnica respiraţiei trebuie învăţată corect şi repetată mult timp, pentru a
fi însuşită corect. O respiraţie greşit însuşită atrage după sine o serie de greşeli
mari în tehnica înotului.
Respiraţia acvatică prezintă o serie de particularităţi care o deosebesc de
respiraţia pe uscat.
Inspiraţia acvatică se execută mai repede decât cea pe uscat, deoarece
momentul prielnic inspiraţiei este relativ scurt. Ea se efectuează pe gură la
nivelul apei sau imediat sub orizontala apei (la craul), în golul format de
înaintarea capului prin apă. Începătorii ridică de obicei capul mult peste apă, de
teama să nu le intre apă în gură; prin aceasta corpul lor ia o poziţie oblică, care
frânează mult înaintarea.
Apneea. Între inspiraţie şi expiraţie, înotătorii menţin aerul în piept (un
timp mai scurt sau mai lung), în funcţie de procedeul de înot şi tehnica
respiraţiei. Menţinerea unei apnei prelungite nu este recomandabilă, deoarece
produce oboseală şi dăunează organismului.
Expiraţia trebuie să se execute complet pentru a elimina cât mai mult din
aerul viciat. Durata ei este relativ mare în comparaţie cu inspiraţia şi se

deosebeşte mult de cea aeriană. Expiraţia începe cu suflarea aerului încet şi

prelung pe gură, iar în ultima parte şi pe nas, pentru a elimina picăturile de apă
din fosele nazale.
Expiraţia întârziată sau executarea ei prea devreme provoacă greşeli în
tehnica înotului prin stricarea coordonării.
PROCEDEUL CRAUL
DENUMIRE
La Sydney, antrenorul american George Forman, urmărind cum înoată

sportivul australian Alik Wickham a exclamat: “Priviţi cum se târăşte acest
copil!” – (cum craulează n.t.; to crawl - a se târâ), denumind astfel procedeul
craul.
În unele lucrări de specialitate mai vechi este numit şi craul pe piept.
În cele prelucrate din limba engleză - liber. Cu toate acestea, înotul liber
(engl. freestyle) reprezintă conform regulamentului proba în care competitorii
pot înota orice procedeu tehnic, cu condiţia să menţină acelaşi procedeu tot
timpul cursei, de la start până la sosire. Sportivii aleg însă craulul, apreciindu-l
drept cel mai rapid.
ISTORIC
Practicat încă din antichitate, craulul apare în reprezentările

hieroglifice egiptene, sau pe monezile şi vazele greceşti.
În Anglia anilor ’30 se desfăşoară primele concursuri, unde se înoată şi
craul, însă atenţia specialiştilor este îndreptată către bras. Acesta este stăpânit
mai bine deoarece se predă în şcoli şi este la acea dată cel mai rapid procedeu.
1840 – îşi face apariţia the english side stroke , care nu este altceva
decât brasul pe o parte.
1844 – la Londra, doi înotători indieni din America de Nord, care se
numesc Pescăruşul Zburător şi Tutunul, practică “un stil total neeuropean,
lovind violent apa cu braţele ca aripile unei mori de vânt şi bătând piciorele
energic în jos” – craul cu capul ridicat peste nivelul apei.
1855 – tot la Londra, australianul C.W. Wallis modifică structura
tehnică a procedeului, deplasându-şi un braţ peste apă, dar “lucrând” cu
picioarele bras. Această tehnică de înot se va numi pe rând: over arm stroke,
single over arm side stroke, apoi over.
1873 – John Trudgen devine cel mai rapid înotător la băile Lambeth
din Londra, el fiind inspirat de înotul băştinaşilor Cafii din Africa de Sud.
Înotătorul s-a deplasat “orizontal pe piept, cu capul ridicat şi balansând
alternativ braţele peste apă. Trudgen execută la fiecare mişcare de braţe o
bătaie orizontală de bras”.
20

21
1890 – înotătorii australieni dezvoltă acest procedeu, înlocuind

mişcarea de picioare bras cu cea “forfecată”. Acum procedeul se numeşte
double over, fiind cunoscut impropriu şi ca trudgen.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este denumit craul, în majoritatea
competiţiilor în care se înoată.
Cu timpul craulul a început să fie practicat de cei mai buni înotători
australieni, iar la începutul secolului a fost introdus în Statele Unite (1903) de
fraţii Cavill. În Europa, el este cunoscut din anul 1906, prin Cecil Healey.
Fraţii Cavill erau posesorii unei piscine din Sydney. Din cei şase fraţi, patru
erau campioni la înot. Ei au fost primii care recunosc posibilităţile
procedeului. Arthur Cavill îl invită pe Alik Wickham (înotătorul australian
profesionist care ameliorase mult procedeul craul), pentru a studia stilul
acestuia. El reuşeşte, prin tehnica sa să-I convingă pe fraţii săi de calităţile
incontestabile ale noului procedeu.
La început craulul s-a impus ca cel mai rapid procedeu de înot, numai
pe distanţe scurte, deoarece părea foarte obositor, din cauza mişcărilor
neobişnuite ale picioarelor. În căutarea unei variante convenabile, s-au făcut
diferite încercări privind schimbarea mişcării picioarelor. Australienii au
folosit (şi folosesc şi în prezent), două bătăi de picioare la un ciclu de braţe,
americanii patru şi şase, iar unii din vechii înotători de trudgen au combinat
mişcarea de forfecare cu bătăile de craul, variantă cunoscută, până în zilele
noastre sub numele de “trudgen crawlat”.
În decursul anilor în Statele Unite, dar şi în Anglia, înotul cu “bătaie”
a fost cunoscut sub numele de “australians plash” (spumegarea australiană).
Apoi el s-a numit şi “Cavill spash stroke”. Această denumire este mult mai
apropiată de realitate, deoarece, ceea ce diferenţia procedeul, de trudgen şi
over, era bătaia gambelor care înspuma suprafaţa apei, oferind o imagine a
gambelor deasupra liniei de plutire.
Afirmarea craulului ca procedeul cel mai rapid, se produce în 1908, la
J.O., când înotătorul american Charles Daniels, adept al overului, cucereşte
titlul olimpic la 100 m. Liber, înotând craul. Din acest an, trudgenul şi overul,
nu mai sunt considerate eficiente în probele de viteză.
Procedeul craul a fost perfecţionat şi de înotătorul american Duke
Kahanamoku, original din insulele arhipelagului Haway, învingător la J.O.
din 1912 şi 1920 în proba de 100 m. Liber. Întrebat de ziarişti cine l-a învăţat
să înoate craul, el a răspuns, că nu a avut nici un profesor şi că a copiat
înotul de la compatrioţii săi mai vârsnici.
Înotătorul american (de origine română), Johnny Weissmuler,
învingător la J.O. din 1924 şi 1928, în proba de 100 m. Liber (fiind primul
înotător din lume care înoată suta de metri sub un minut), înbunătăţeşte şi el
acest procedeu.Tehnica acestor doi înotători s-a caracterizat printr-o poziţie
înaltă pe apă (hidrodinamică), bătaia picioarelor fiind executată sub apă, în
condiţiile unei coordonări libere a mişcărilor braţelor cu cea a picioarelor.

Diferenţa dintre tehnica acestor doi mari înotători şi tehnica actuală a costat
în special în poziţia corpului, puţin arcuită, cu capul mult ridicat.
La Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1932), înotătorii japonezi au
obţinut o victorie catagorică, câştigând majoritatea probelor de liber. Ceea ce
a impresionat în mod deosebit pe vremea aceea a fost noua tehnică a
craulului, caracterizată printr-o poziţie cât mai întinsă pe suprafaţa apei,
mişcarea braţelor în timpul alunecării (vâslirea unui braţ nu începea decât în
momentul în care celălalt braţ intra în apă) şi bătaia puternică şi rapidă a
picioarelor (şase – zece bătăi de picioare la un ciclu de braţe).
Această variantă a fost adoptată de numeroşi înotători americani şi
europeni, însă fără rezultate pozitive, astfel încât, ulterior a fost abandonată
destul de repede chiar şi de înotătorii japonezi.
În 1956, la J.O. de la Melbourne, înotătoriiaustralieni şi-au impus din
nou superioritatea la liber, reluând stilul atât de natural al lui Johnny
Weismuller. Folosind o poziţie aproape orizontală, cu oscilaţii libere în axa
longitudinală, ei au accentuat mişcarea umerilor şi vâslirea braţelor în
“bumerang”. Ei au suburdonat aceste mişcări bătaia picioarelor, care era
relativ independentă. S-a observat o mare varietate în numărul bătăilor,
fiecare înotător putând schimba cu uşurinţă numărul şi ritmul acestora.
Procedeul craul este totodată şi procedeul care a adus înotului
românesc marea satisfacţie a primului record european şi mondial la înot,
prin înotătoarea ploieşteancă Tamara Costache, antrenată de Mihai Gothe.
UTILIZAREA PROCEDEULUI
În competiţii: ( procedeul craul se înoată în probele de LIBER) - Probe
olimpice: 50 m.; 100 m.; 200 m.; 400 m.; 800 m. (feminin); 1500 m.
(masculin). 4x50 m.; 4x100 m.; 4x200 m. (ştafete); ultimul schimb în ştafetele
de 4x100 m. Mixt, precum şi ultimul procedeu înotat în probele individuale în
patru procedee (200 m. Mixt; 400 m. Mixt).
Utilitar şi de agrement: este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru
scopuri utilitare (salvare de la înec; aplicaţii militare; curse de mare fond;
triatlonuri; trafersări de cursuri de apă; etc.). Pentru agrement, este unul din
cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor pe care le poate dezvolta, (este
utilizat frecvent şi sub forme tehnice mai puţin perfecţionate – voinicească,
over, trudgeon).

În procedeul craul poziţia adoptată este decubit ventral:
☻ corpul este întins pe apă şi înclinat sub un unghi mic faţă de orizontală
– aproximativ 10 °;
22

23
☻ faţa este scufundată până la mijlocul frunţii, iar privirea orientată

înainte-jos;
☻ umerii şi spatele se menţin la nivelul apei, iar
☻ trenul inferior este în uşoară imersie.
În toate procedeele tehnice, alegerea unei poziţii convenabile depinde
de stilul înotătorului (amprenta personală), constituţia acestuia, lungimea
probei, viteza cu care este parcursă.
Greşeli:
☻ hiperextensia coloanei vertebrale;
☻ flexia coloanei cervicale (bărbia coborâtă) şi privirea orientată în jos,
spre fundul piscinei;
☻ arcuirea spatelui.
Acestea împietează asupra aliniamentului orizontal, sporind rezistenţa la
înaintare şi energia cheltuită.

Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea

sportivului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul
corporal şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal
generate de alternanţa mişcărilor de braţe.
Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsură şi propulsia. Deşi
picioarele nu sunt plasate într-o poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele
asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui delfin. Cu toate că mişcările cozii
sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de presiune (pozitiv dedesubt
şi negativ deasupra), care generează portanţă, propulsând delfinul înainte. Având
în vedere consumul energetic de patru ori mai mare al picioarelor decât cel al
braţelor (Adrian, Sigh, Karpovici, 1966; Holmer, 1974; Charbonnier, 1975;
24

25
Astrand, 1978), această sarcină propulsivă este preluată preponderent de

segmentele superioare.
Acţiunea picioarelor (membrelor inferioare) este alternativă şi se
realizează în plan vertical .
Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:
şoldului (m. iliopsoas, drept anterior, drept intern şi sartorius), flexia pasivă a
genunchiului şi extensia gleznei (prin presiunea apei). În punctul final, când
coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea spre fundul piscinei
prin extinderea genunchiului şi “biciuirea” apei, în principal cu partea dorsală a
piciorului;
b) ascendentă, sau pregătitore, cu rol de învingere a inerţiei loviturii
descendente, prin schimbarea direcţiei de mişcare în sus, fără efort muscular
excesiv. Se execută prin extinderea simultană a şoldului şi genunchiului. Finalul
acţiunii presupune “spargerea” suprafeţei apei cu călcâiul.
Dacă “întâlnirea” membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal
al corpului, presiunea apei se exercită chiar asupra centrului de greutate al
corpului, asigurând portanţa (G. Lewin, 1979).
Amplitudinea mişcărilor variază între 30 şi 50 cm, fiind determinată de
constituţia înotătorului şi de ritmul loviturilor.
Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară
inversie (adducţie, supinaţie, extensie).
Faza descendentă este accentuată.
Greşeli
d) în faza descendentă:
☻ flexia gleznei – limitează suprafaţa de presiune pe apă;
☻ hiperflexia şoldului – coapsa se deplasează spre verticală;
e) în faza ascendentă:
☻ flexie pronunţată a genunchiului – gamba este scoasă din apă, lovitura
descendentă consecutivă fiind realizată parţial în aer;
f) pe mişcarea în ansamblu:
☻ execuţie la o adâncime prea mare;
☻ mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
☻ mişcări neregulate sau sacadate;
☻ acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor – se depărtează doar
gambele în plan sagital;
☻ menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea întregului
membru inferior.

Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul braţele (membrele

superioare) lucrează alternativ ciclic. Alternanţa presupune că, atunci când un
braţ vâsleşte, celălalt revine prin aer.
Parcurgerea completă cu fiecare braţ a unui drum acvatic şi a unuia aerian
constituie un ciclu de braţe.
Braţele au rol propulsiv, mişcările desfăşurându-se predominant lateral şi
pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi . Propulsia este astfel dominată de
forţa portantă şi nu de forţa de rezistenţă.
Structura globală a acţiunii braţelor este:
- intrarea braţului în apă şi prinderea apei . Braţul pătrunde înainte,
având cotul în uşoară flexie. Mâna, înclinată aproximativ 30-40°, “taie”
suprafaţa apei; degetul mare ia primul contactul cu apa. Urmează extinderea
cotului şi alunecarea braţului înainte, sub apă. Apoi, se prinde apa în căuşul
palmei – se realizează sprijinul pe apă;
iniţiată prin flexia progresivă a pumnului şi cotului.
Această acţiune se finalizează când mâna ajunge la nivelul medianei
corpului, respectiv când între braţ şi corp există un unghi de 90°, iar între
antrebraţ şi braţ de aproximativ 100-110°;
- împingerea continuă tracţiunea pe un traseu aproape inversat, “în
oglindă”. Palma presează apa în exterior, în jos şi spre înapoi, prin extinderea
cotului şi deplasarea braţului lângă corp, cu palma orientată spre coapsă;
b) drumul aerian – revenirea, presupune ieşirea braţului din apă, întâi cu
degetul mic. Braţul este deplasat peste apă cât mai aproape de corp, cu cotul
uşor flexat.
Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei
“s”.
Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt”, peste
nivelul mâinii.
Acţiunile braţelor sunt favorizate de răsucirea
corpului în axul longitudinal. Astfel, umărul braţului care
vâsleşte este coborât, iar celălalt este ridicat peste apă.
Dacă se răsucesc doar umerii, iar şoldurile şi membrele
inferioare sunt menţinute în poziţie plană, corpul este
tras de forţa inerţială în afara liniei de înaintare.
Greşeli
☻ pătrunderea braţului uşor în exterior – modifică aliniamentul lateral;
☻ introducerea mâinii lângă cap – produce o contraforţă la extinderea
braţului sub apă şi scurtează tracţiunea;
26

27
☻ plesnirea braţului sau a mâinii pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă

şi rezistenţa valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de
aer;
☻ întinderea pronunţată a braţului înainte, sau introducerea sa în interior,
peste linia mediană a corpului – modifică aliniamentul prin deplasarea
în lateral a bazinului şi picioarelor, generând o înaintare şerpuită.
b) la vâslire:
☻ relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă, ea
☻ coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc;
☻ vâslire cu cotul extins – modifică aliniamentul orizontal, determinând
înălţarea şi apoi coborârea corpului;
☻ scoaterea braţului prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în
☻ se răsucesc doar umerii în ax – membrele inferioare sunt deplasate în
lateral;
☻ orientarea palmei în sus la finalul împingerii – coboară bazinul;
☻ extensia cotului – corpul se scufundă.
Coordonarea apucării presupune că în timp ce un braţ se extinde relaxat,

alunecând înainte sub apă, celălalt vâsleşte .
Coordonarea continuă este net superioară şi semnifică o suprapunere mai
scurtă a drumurilor acvatice. În timp ce un braţ intră în apă şi alunecă, celălalt
realizează împingerea (ultima parte a vâslirii).
Mişcările sunt sincronizate încât, extinderea braţului avansat sub apă
coincide temporal aproprierii de corp a celui care finalizează vâslirea.
Este greşită afirmaţia că un braţ intră în apă când celălalt iese.
În general, se execută şase bătăi la un ciclu de braţe. Pe fiecare braţ sunt

executate trei lovituri. Sunt accentuate prima şi a patra lovitură .
În probele lungi se coordonează două şi mai rar patru bătăi la un ciclu
de braţe. În aceste coordonări de compromis, deşi corpul este mai scufundat şi
viteza de deplasare mai mică, energia este mai bine economisită. Efortul este
redus deoarece picioarele, mari consumatoare de oxigen, lucrează cu frecvenţă
mai mică. De asemenea, coborârea diafragmei în inspiraţie este mai puţin
inhibată de contracţia drepţilor abdominali ce însoţeşte de regulă mişcarea
picioarelor.

Sportivii care revin cu braţele prin lateral preferă o coordonare cu două

bătăi încrucişate la un ciclu de braţe. Astfel sunt diminuate pendulările
laterale ale şoldurilor, generate de modificările aliniamentului lateral.
Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează răsucirea corpului.
Se expiră în timp ce un braţ pătrunde în apă şi celălalt efectuează

împingerea. Capul este scufundat, iar privirea orientată înainte jos. Continuând
expiraţia, capul se răsuceşte şi bărbia coboară spre braţul care finalizează
vâslirea.
Prin răsucirea umerilor, faţa este degajată în depresiunea produsă la
înaintarea capului. Gura se întredeschide şi inspiraţia se realizează sub "valul de
provă”. Ea continuă până când braţul aflat în revenire are mâna, cotul şi umărul
în acelaşi plan.
În acest moment, axa umerilor se răsuceşte în sens contrar, iar braţul îşi
continuă drumul spre înainte - celălalt sfârşeşte tracţiunea. Faţa se scufundă şi
ciclul se reia.
Se recomandă respiraţia alternată, care presupune inspiraţie pe fiecare
parte a corpului. Aceasta asigură echilibrarea vâslitului şi revenirea braţelor cu
cotul ridicat. Fiziologii consideră că, spre deosebire de respiraţia convenţională,
cea alternată măreşte capacitatea pulmonară de difuzie a oxigenului.
Când faţa revine în apă nu se recomandă apneea.
Nu se inspiră imediat după revenirea la suprafaţă, la start sau la
întoarcere deoarece scade mult viteza de înaintare.
Greşeli
☻ capul se răsuceşte o dată cu umerii – eficienţa împingerii scade;
☻ •capul se ridică – trenul inferior se scufundă;
☻ •expiraţie continuată afară din apă – scurtează durata inspiraţiei;
curând apar senzaţii de sufocare şi epuizare.
Startul
Plonjarea în apă, startul , este un element tehnic spectaculos, care a apărut

odată cu întrecerea sportivă.
Acest element a evoluat în vederea scurtării timpului dintre semnalul de
pornire şi desprinderea din blocstartul competiţional.
Până în anii ’60 startul se desfăşura cu balansarea braţelor pe un arc de
cerc de aproximativ 360°. De atunci, “avântarea” lor s-a realizat cu amplitudine
de numai 180°, sau chiar mai mică, până la 30°.
28

29
De exemplu, startul “smuls” se realizează cu o balansare a braţelor de

amplitudine medie (aproximativ 120°). Acest start presupune scurtarea elanului
cu braţele, “furând” fazei zecimi de secundă preţioase, care au contribuit în timp
la doborârea recordurilor.
Structura startului pentru orice procedeu de înot este:
f) poziţia pe blocstart;
g) elanul;
h) drumul aerian;
i) pătrunderea în apă;
j) lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă.
Poziţia pe blocstart este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii
sunt semiflectaţi. Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor şi în uşoară
adducţie (vârfurile apropiate – călcâiele depărtate), iar degetele prind cu faţa
plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corp
sau orientate înainte-jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor
coborâtă.
Elanul se realizează prin extinderea energică a spatelui şi avântarea
braţelor înainte-sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând
corpului spre apă.
Drumul aerian se execută menţinând coloana în rectitudine. Pentru a
plonja “în arc” este necesară coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după
atingerea celui mai înalt punct al zborului.
Acum traiectoria centrului de greutate nu mai poate fi modificată. Se
poate schimba doar poziţia segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii
zborului. În concursul preolimpic desfăşurat la Moscova (1980), înotătorii ruşi
au încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar această
execuţie nu şi-a dovedit eficienţa.
În locul unde pătrund mâinile trebuie să intre întregul corp. “Plonjarea în arc”
este preferabilă “plonjării orizontale”, care produce turbulenţă.
Lucrul sub apă asigură revenirea la suprafaţă. După o scurtă alunecare,
picioarele bat pentru înălţarea corpului. Urmează o vâslire cu un singur braţ şi
ridicarea capului pentru atingerea nivelului apei.
Greşeli
e) în poziţia iniţială :
☻ extensia sau flexia pronunţată a genunchilor – reacţie musculară
necorespunzătoare la semnalul de start;
☻ degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului – posibila
alunecare sau dezechilibrare;
f) la elan:
☻ mişcări inutile cu braţele – întârzie desprinderea;
g) în zbor :

☻ extinderea gâtului şi/sau spatelui – coboară trenul inferior, intrarea

realizându-se “pe burtă”, în echer, sau mai întâi cu picioarele;
h) la intrarea în apă :
☻ plonjare orizontală, când membrele, pieptul şi bazinul pleznesc apa în
locuri diferite – creează turbulenţă de suprafaţă şi reduc viteza;
e) în faza lucrului sub apă şi la revenire :
☻ mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este
valorificată alunecarea în imersie;
☻ vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.
Întoarcerea
Întoarcerea reprezintă o schimbare a direcţiei de deplasare .

La unele probe, în funcţie de lungimea bazinului (25 sau 50 m), trebuie să
se parcurgă mai multe lungimi, ceea ce implică schimbarea direcţiei de înot, o
dată sau de mai multe ori, cu 180°.
O întoarcere integrată tehnic asigură reducerea minimă a vitezei de înot.
Indiferent de procedeul în care se înoată, fazele întoarcerii sunt:
e) atacul peretelui;
f) întoarcerea propriu-zisă;
g) împingerea de la perete şi alunecarea ;
h) lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă .
Din dorinţa de a realiza performanţe de excepţie, marii înotători au
contribuit pe parcursul anilor la perfecţionarea acestui element tehnic. În prezent
sunt cunoscute întoarceri mai mult sau mai puţin complicate, dintre care
amintim întoarcerea simplă şi prin rostogolire.
30

31
Atacul peretelui se realizează prin oprirea vâslirilor. Un braţ este orientat înainte
şi reprezintă braţul de atac, iar celălalt înapoi, lângă coapsă, asigură sprijinul pe
apă. Capul este ridicat şi privirea orientată către perete.
Întoarcerea efectivă presupune răsucirea rapidă a corpului către braţul de
sprijin, cu picioarele grupate sub corp. Pe parcursul acestei acţiuni se inspiră şi
se trece în sprijin pe perete. În finalul răsucirii în ax a corpului, braţul de atac
este “aruncat” către cel de sprijin, iar corpul se scufundă complet.
Împingerea de la perete şi alunecarea preced lucrul sub apă şi revenirea
la suprafaţă, care se realizează în acelaşi mod ca la start.
Greşeli
b) la atac:
☻ oprirea mişcărilor de braţe mult prea devreme – pierderea vitezei
iniţiale;

☻ atacul peretelui cu cotul flexat – creşte rezistenţa la înaintare, iar

gruparea la perete este dificilă;
b) la întoarcere:
☻ sprijinire pe marginea bazinului – determină pierderea inerţiei de
mişcare la gruparea picioarelor;
☻ sprijin unipodal pe perete – reduce forţa de împingere;
☻ gruparea picioarelor fără răsucirea corpului, efectuată doar prin flexia
pronunţată a şoldurilor – împingere în decubit dorsal;
☻ sprijin prea sus sau prea jos pe perete – împingere neparalelă cu
nivelul apei;
☻ întoarcere cu faţa scufundată – este scurtată faza următoare din nevoia
de oxigen;
☻ întoarcere fără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;
c) la împingere şi în alunecare:
☻ împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;
Aceste greşeli modifică în sens negativ aliniamentul orizontal,
determinând creşterea rezistenţei la înaintare.
Întoarcerea prin răsturnare înainte

Atacul peretelui: la apropierea de perete, fără atingerea acestuia cu palma,
se efectuează o vâslire puternică cu braţul de atac, simultan cu ducerea
capului cu bărbie în piept, gruparea picioarelor.
Întoarcerea propriu-zisă: după atac, începe răsturnarea spre înainte,
continuată cu o înşurubare de 900, aşezarea tălpilor pe perete în poziţie
laterală.
Împingerea de la perete: picioarele uşor flexate execută o împingere
puternică în perete; odată cu desprinderea tălpilor de pe perete se continuă
înşuruparea cu încă 900, pentru revenirea la poziţia de înot.
Lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă: după întinderea complectă a
corpului după un moment de alunecare pe piept (mai scurt la probele
de viteză şi mai lung la cele de durată), încep bătăile de picioare şi după
prima vâslire, ieşirea la suprafaţă şi continuarea înotului.
32

33
Greşeli:
La atac: începerea răsturnării prea devreme (picioarele nu mai ating
peretele);
☻ axul de rotaţie este mult coborât spre bazin, fapt ce va determina o
scufundare prea mare şi o rezintenţă mult mărită;
☻ nu se realizează prima parte a înşurubării;
☻ începerea răsturnării prea târziu, ce va conduce la poziţie prea
ghemuită la perete şi eficienţă scăzută la împingere.
La întoarcerea propriu-zisă:
☻ tălpile aşezate prea sus sau prea jos pe perete;
☻ împingere într-un singur picior;
☻ împingere spre în sus sau spre în jos;
☻ nu se continuă înşurubarea.
La drumul subacvatic şi ieşirea la suprafaţă:
☻ alunecare sub apă prelungită ce duce la pierderea vitezei de înot;
☻ neefectuarea lucrului sub apă;
creşterea rezistenţei de înaintare datorită poziţiei de alunecare greşite.

PROCEDEUL SPATE
1. DENUMIRE
La apariţia procedeului englezii au folosit expresia back crawl, care se

traduce prin craul pe spate. În majoritatea lucrărilor de specialitate mai vechi
este întâlnită această denumire.
Astăzi procedeul se numeşte spate.
2. ISTORIC
Modalitatea de a înota culcat pe spate este binecunoscută din cele mai

vechi timpuri. Prima referire în acest sens este făcută în 1538, în lucrarea
“Colymbetes sive de arti natandi” a profesorului de limbi străine Nicolas
Wynman.
Pedagogul german Guts-Muts, în “Gimnastica pentru tineret”, aprecia
valoarea înotului spate, folosit mai ales în tehnicile de salvare de la înec.
S-a dezvoltat în paralel cu procedul bras, el fiind cunoscut iniţial ca bras
răsturnat.
1912 – cu ocazia J.O. de la Stokholm, sportivul american Hebner înoată
proba de 100m într-o nouă tehnică, într-un timp foarte bun la acea dată (1:21,2),
determinând “uitarea” brasului pe spate. El foarfecă picioarele şi scoate
alternativ braţele din apă, înotând spate din craul răsturnat.
1930-1940 – japonezii perfecţionează poziţia pe apă, “culcând” mai mult
corpul pe apă.
1936 – la J.O. de la Berlin, înotătorul A. Kiefer (SUA) câştigă proba de
100m (1:05,9), folosind “o mişcare redusă a braţelor”, care intră flexate din
coate, puţin deasupra umărului.
34

35
1948 – se practică “vâslitul în elice”, prin flexia cotului în momentul când

palma se aliniază umărului. Drumul acvatic nu mai are o traiectorie
semicirculară, ci una dreaptă, paralelă cu corpul.
Structura tehnică actuală a procedeului se datorează francezului Georges
Vallery, campion european în 1948 la 100m spate (1:07,6).
Îmbunătăţirile ulterioare au fost aduse de înotătorii olandezi, americani,
dar mai ales de cei australieni, care au adoptat o poziţie mai orizontală şi au
mărit lungimea vâslirilor. Acestea s-au desfăşurat din acel moment sub formă de
“s culcat”.
3. COMPONENTE STRUCTURALE
În procedeul spate poziţia înotătorului este culcat dorsal :

• corpul este întins pe apă şi înclinat sub un unghi cât mai mic faţă de
orizontala apei – aproximativ 10°;

• capul este scufundat până la nivelul urechilor, care sunt acoperite de
siajul produs la înaintare;

• bărbia este coborâtă, iar privirea orientată înapoi-sus;
• umerii sunt uşor scufundaţi;
• pieptul este situat peste nivelul apei, iar
• trenul inferior în uşoară imersie.
O poziţie favorabilă depinde de constituţia sportivului şi de stilul său.

Greşeli:
menţinerea coloanei cervicale în rectitudine – spatele este uşor arcuit şi
contractat static;
• hiperflexia coloanei cervicale (bărbia prea coborâtă) şi privirea orientată
înapoi, spre vârfurile picioarelor – se modifică aliniamentul orizontal,

fiind adoptată poziţia “aşezat pe apă” cu şoldurile şi picioarele mult
scufundate, în poziţie aproape verticală.
În procedeul spate, mişcările de picioare - loviturile au un mecanism

biomecanic foarte asemănător celor din procedeul craul. Ele asigură înălţarea
sportivului, facilitând trecerea umerilor peste apă. De asemenea, menţin

echilibrul şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal produse

de mişcările alternative ale braţelor.
În general, se recomandă conservarea forţei propulsive a picioarelor,
obţinută doar prin lovituri foarte puternice, pentru sprintul final în cursa de 100
m şi partea a doua a probei de 200 m.
Acţiunile motrice se realizează în plan vertical , numindu-se şi “mişcări de
forfecare”. Ele sunt iniţiate din articulaţiile coxofemurale şi se execută
alternativ, în două faze:
a) ascendentă este iniţiată când călcâiul s-a scufundat mai mult decât
şezuta.
Prin flexia şoldului, coapsa este deplasată în sus, iar apa este presată pe
această direcţie cu faţa dorsală a piciorului. Prin flexia genunchiului,
determinată pasiv de presiunea apei, gamba este mai “coborâtă” decât coapsa.
Mişcarea de biciuire a apei, iniţiată la nivelul şoldului, continuă cu
extinderea energică a genunchiului şi se finalizează când membrul inferior este
poziţionat imediat sub nivelul apei. Vârfurile picioarelor pot “sparge” nivelul
apei, sau se pot situa sub oglinda ei;
b) descendentă sau pregătitoare se realizează prin extensia articulaţiei
coxofemurale. Această mişcare este facilitată de atracţia gravitaţională şi asigură
doar anihilarea inerţiei mişcării ascendente.
Când câlcâiul se situează din nou sub nivelul şezutei se iniţiază un nou
ciclu de mişcare.
Din punct de vedere biomecanic, fazei ascendente a mişcării de picioare
spate îi corespunde faza descendentă a mişcării de picioare craul. Deosebirea
majoră între aceste structuri motrice este că la spate, în faza ascendentă,
genunchiul este mai flexat decât la craul, în faza descendentă.
Amplitudinea mişcărilor variază între 20 şi 30 cm, fiind influenţată de
constituţia înotătorului, de forţa braţelor şi de ritmul loviturilor.
Gleznele sunt relaxate şi în uşoară inversie (vârfuri adduse – călcâie
abduse) pe durata ambelor faze.
Este accentuată faza ascendentă.
Greşeli:
a) în faza ascendentă
• hiperflexia genunchiului – gamba este coborâtă aproape la verticală,
determinând o creştere a rezistenţei de formă, prin deranjarea curenţilor

paraleli adiţionali;
• flexia gleznei - limitează suprafaţa de presiune pe apă;
• flexia exagerată a şoldului – genunchiul iese din apă; se realizează

“mişcări de pedalare”;
b) în faza descendentă
• menţinerea gleznei în extensie – şodurile şi trunchiul sunt ridicate prin
contraforţă şi strică aliniamentul orizontal;
36

37
c) pe mişcarea în ansamblu
execuţie la o adâncime prea mare;
• mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
• mişcări neregulate;
• acţiuni iniţiate din genunchi - se depărtează doar gambele în plan sagital,
iar eficienţa scade simţitor;

• membre inferioare extinse din genunchi – încordare inutilă a
musculaturii;
În general, toate aceste greşeli produc o creştere substanţială a rezistenţei
hidrodinamice (frontală, de frecare şi turbionară), iar mişcările se realizează
cu un consum energetic ridicat.
Ca şi la craul, în vederea unei execuţii corecte, se sugerează înotătorului să
lovească o minge.
Asemănările tehnice între craul şi spate sunt evidente şi în cazul

mişcărilor de braţe. Astfel, procedeul spate este considerat o versiune răsturnată
a procedeului craul. Această convingere a apărut după anularea teoriei propulsiei
prin rezistenţă, mai precis, odată cu aplicarea teoriei portanţei asupra
mecanismului mişcărilor de înot.
Din punct de vedere biomecanic, şi în procedeul spate braţele lucrează
alternativ ciclic. Rolul lor este propulsiv, mişcările desfăşurându-se
predominant în lateral şi pe verticală , cu deplasări minime spre înapoi.
Astfel, propulsia se bazează pe portanţă şi nu pe forţă de rezistenţă.
Structura globală a acţiunii braţelor include:
a) drumul acvatic, propulsiv, se desfăşoară în trei faze:
- intrarea braţului şi prinderea apei . Braţul pătrunde în apă înainte,
lângă cap, cu palma orientată în exterior. Degetul mic intră primul în apă.
În continuare, prin uşoara flexie a articulaţiei pumnului se realizează
prinderea apei în căuşul palmei;
- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, spre exterior, în jos,
apoi în sus, cu deplasări minime spre înapoi.
Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a articulaţiei cotului şi se
finalizează când mâna ajunge în dreptul umărului, când între antebraţ şi braţ se
formează un unghi de aproximativ 90-100°;
- împingerea se desfăşoară prin extinderea cotului şi presarea apei în jos.
De asemenea, se realizează şi mişcări puţin dominante spre înapoi (dominanţa se
referă la parametrii spaţiali, la amplitudine, nu la parametrii dinamici, de forţă).
În final, braţul este poziţionat lângă corp, iar palma orientată spre fundul
piscinei;

b) drumul aerian (revenirea) necesită o reorientare a palmei spre coapsă,

pentru întâmpinarea unei minime rezistenţe la degajarea din apă a braţului. Prin
flexia progresivă a umărului, braţul este dus înainte, cu palma orientată iniţial
spre interior. Când mâna trece prin dreptul feţei, palma este reorientată în
exterior, pregătind intrarea în apă.
Vâslirea descrie un parcurs sinusoidal, de “s culcat”, şi urmăreşte
păstrarea sprijinului pe porţiuni de apă care nu se deplasează sub formă de
curent în sensul opus înaintării.
Vâslirea este uniform accelerată şi se efectuează cu “cotul înalt”, peste
nivelul mâinii.
Mişcările braţelor sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal.
Greşeli:
• pătrunderea braţului în apă în exterior sau în interior, peste linia
mediană a corpului – modifică aliniamentul lateral şi determină o
înaintare şerpuită, prin deplasarea bazinului şi a picioarelor în lateral;
• “trântirea” braţului pe apă – scade viteza de înaintare aproape la
jumătate şi creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor;

• introducerea braţului cu cotul în flexie – creşte rezistenţa la înaintare şi
scurtează lungimea tracţiunii (a vâslirii în ansamblu);

b) pe vâslire:
• relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă,
• coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc. “Cotul coborât” este
cea mai serioasă greşeală mecanică. Ea provoacă dureri cronice ale

umărului. Acestea sunt determinate de frecarea capului proxim al
humerusului pe tendonul supraspinosului şi bicepsului, dar şi pe ligamntul
coracoacromial (Kenedy, 1978);
vâslire cu cotul extins pe un traseu semicircular – modifică aliniamentul
•
orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului;

scoaterea braţului prea devreme din apă - scurtează împingerea şi, în
•
compensaţie, creşte ritmul mişcărilor;

neorientarea palmei spre fundul piscinei la finalul împingerii –
•
generează o scufundare pronunţată a corpului;

c ) pe drumul aerian:
• scoaterea întâi a degetului mic din apă – mişcarea este restrictivă şi
obositoare;
• revenire executată cu deplasarea braţului prin lateral, aproape de oglinda
apei – mişcarea este grea şi nu permite trecerea umărului peste apă;

aliniamentul lateral este deranjat prin scoaterea şoldurilor şi a picioarelor
de pe linia de înaintare;
38

39
• menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei, fără rotarea corpului în

ax – mâna este scoasă înaintea umărului şi corpul se scufundă.
Greşelile amintite determină dominanţa în vâslire a forţei de rezistenţă
comparativ cu portanţa. În acest caz, creşte rezistenţa de formă în detrimentul
forţei propulsive.
Coordonarea picioarelor
Când un picior atinge punctul cel mai înalt al bătăii, celălalt este în
poziţia cea mai adâncă. Există însă o scurtă suprapunere a fazelor ascendente,
care favorizează biciuirea apei.
Un braţ pătrunde în apă, când celălalt finalizează mişcarea în jos , cu rol
de înălţare şi facilitare a rulării corpului în ax.
Astfel, este posibil ca un braţ să aplice forţă propulsivă imediat ce celălalt
a încetat presiunea pe apă sub coapsă.
Sunt executate şase bătăi la un ciclu de braţe. Fiecărei vâsliri îi

corespund trei lovituri.
Greşeli:
• mişcări mai puţin frecvente de picioare – se schimbă dezavantajos
poziţia corpului spre verticală;

• mişcări sacadate ale braţelor – determină lipsa cursivităţii, a posibilităţii
de cuplare şi combinare eficientă a fragmentelor de mişcare.
Deşi pentru a respira nu sunt probleme deosebite, gura fiind menţinută

permanent peste nivelul apei, precizăm că momentul favorabil pentru inspiraţie
este revenirea unui braţ, iar pentru expiraţie – revenirea celuilalt.
Se inspiră pe gură o cantitate medie de aer.
Se expiră pe gură şi pe nas.
Startul
După primul semnal al arbitrului, înotătorul intră în apă.

În poziţie iniţială el este orientat cu faţa la peretele piscinei, cu picioarele în

sprijin ghemuit pe acesta şi mâinile pe mânerele blocstartului. Vârfurile
picioarelor realizează sprijinul imediat sub nivelul apei, uşor asimetric şi
depărtat la lăţimea umerilor.
La comanda “Luaţi locurile!” se flexează coatele şi se apropie pieptul de
perete.
Elanul se realizează printr-o extensie energică a întregului corp. Braţele se
deplasează lângă cap, uşor prin lateral, iar privirea este orientată spre celălalt
capăt al bazinului.
Comanda regulamentară precedentă acestei faze este un semnal sonor - fluier,
sirenă, pistol.
Drumul aerian se execută cu corpul bine arcuit, peste nivelul apei. După
depăşirea celui mai înalt punct al traiectoriei, se realizează o uşoară flexie a
şoldurilor, pentru a reuşi trecerea picioarelor peste apă.
Braţele pot fi deplasate peste apă cu coatele extinse, dar şi în flexie. În aceast
caz, umerii sunt mai aproape de axa de rotaţie, iar după ce au depăşit capul,
coatele se extind energic.
Şoldurile pătrund puţin în urma locului unde a intrat capul, iar picioarele puţin
în urma şoldurilor. Pentru a reuşi o intrare hidrodinamică, faţa dorsală a unei
mâini se aşează în palma celeilalte.
Lucrul sub apă pregăteşte revenirea la suprafaţă. Întâi se efectuează o uşoară
ridicare a braţelor şi o coborâre a bărbiei în piept pentru a schimba direcţia de
deplasare dinspre în jos - în sus, către suprafaţă.
După o scurtă alunecare, picioarele încep să bată pentru înălţare. Picioarele
pot lucra şi fluture, mişcându-se în această situaţie simultan şi ondulatoriu.
Printr-o singură vâslire se ajunge la suprafaţă pentru inspiraţie şi pentru
continuarea cursei prin mişcări ritmic coordonate.
Greşeli:
a) în poziţia iniţială
• dispunerea greşită a vârfurilor picioarelor pe perete – împingere
ineficientă;
• lipsa ridicării în braţe prin flexia coatelor pentru apropierea pieptului de
perete
– elan scurt datorită deplasării bazinului prin apă;
b) la elan
40

41
• nevalorificarea rolului conducător al capului; nu se realizează extensia

gâtului – “cade” bazinul;
• braţele sunt deplasate lângă cap doar prin înainte şi nu prin lateral-
înainte – spatele şi bazinul nu sunt “trecute” peste apă;
c) în zbor
• deplasarea picioarelor prin apă sau atingerea ei cu spatele, în poziţie
aproape orizontală – creşte rezistenţa la înaintare;
d) în faza lucrului sub apă şi la revenire
• mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este
valorificată alunecarea în imersie,
• vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.
3.7. Întoarcerea

În procedeul spate se execută în special două tipuri de întoarceri:
• în plan orizontal sau în “farfurie” şi
• prin semirostogolire.
Fiecare dintre aceste întoarceri prezintă câte o variantă, numite Naber şi

Kiffer .
Întoarcerea în plan orizontal se realizează în principal prin pivotare.
Atacul peretelui constă în oprirea vâslirilor şi poziţionarea braţului de atac
în interior peste linia mediană a corpului, cu cotul în uşoară flexie.
Întoarcerea propriu-zisă este precedată de o inspiraţie profundă. Odată cu
atingerea peretelui sub nivelul apei, sportivul se poate întoarce în plan orizontal,
prin extensia cotului şi împingerea în perete. Celălalt braţ realizează sprijinul pe
apă şi este poziţionat lângă coapsă.
Simultan se extinde energic gâtul şi se scufundă capul şi trunchiul. Prin
flexia şoldurilor şi a genunchilor, corpul, într-o poziţie grupată, pivotează către
braţul de atac. Pe măsură ce picioarele se deplasează peste apă, apropiindu-se de
perete, braţul de atac coboară lângă coapsă.
În final, când corpul se situează pe noua direcţie, plantele sunt sprijinite
pe perete, sub nivelul apei, aproximativ unde mâna luase contact cu acesta.
Acum întregul corp este scufundat.
Împingerea din perete se execută simultan cu avântarea braţelor peste cap,
înainte.
Alunecarea se realizează sub “oglinda apei”, pentru a evita turbulenţa de
suprafaţă. Ea va fi lungă şi rapidă dacă împingerea s-a efectuat spre înainte.
Lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă se realizează identic ca după
start.

Varianta Naber se desfăşoară asemănător întoarcerii prin pivotare, cu

următoarele diferenţe:
- în toate fazele întoarcerii capul este menţinut deasupra apei;
- întoarcerea propriu-zisă se realizează pe o parte a corpului, cu
deplasarea trunchiului peste apă; picioarele pot fi deplasate peste sau
sub nivelul apei;
- prin regulament nu sunt permise mişcări ondulatorii pentru a reveni la
suprafaţă.
Avantaje:
- sportivul apreciază mai corect distanţa faţă de perete,
- inspiră în timpul întoarcerii propriu-zise,
- realizează mai rapid întoarcerea deoarece trunchiul său nu mai
întâmpină rezistenţa apei.
O formă a acestei întoarceri este practicată în proba de mixt, în trecerea de
la procedeul spate la bras. În acest caz, propulsia se realizează pe o parte,
revenindu-se cu faţa în jos, spre fundul piscinei.
Întoarcerea prin semirostogolire reprezintă continuarea unei
semirostogoliri cu o pivotare.
Deoarece prin regulament este interzisă schimbarea poziţiei corpului
(culcat dorsal) cu mai mult de 90° în plan vertical, faza întoarcerii propriu-zise
se realizează astfel: după o semirostogolire spre înapoi, fără a depăşi
perpendiculara apei, mişcarea de rotaţie se opreşte, iar corpul pivotează în
poziţie grupată, pentru sprijinirea plantelor pe perete.
Varianta Kiffer permite înotătorului să se răstoarne cu faţa în jos (culcat
ventral) după ce braţul de atac a depăşit mediana corpului şi s-a sprijinit în
partea opusă pe perete. Dacă la celelalte întoarceri, prin semirostogolire sau
pivotare, întoarcerea propriu-zisă se realizează către braţul de atac, în acest caz
este efectuată spre partea opusă. De exemplu, dacă braţul drept realizează atacul,
întoarcerea se execută spre stânga, printr-o semirostogolire înainte, urmată
imediat de împingere în perete, fără pivotare în plan orizontal.
Greşeli:
• la atac
• oprirea lucrului de braţe mult prea devreme şi alunecare către perete –
pierderea vitezei iniţiale;

• întoarcere efectuată fără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;
a) la întoarcerea propriu-zisă
• sprijinul unipodal pe perete – reduce forţa de împingere;
• sprijin prea înalt sau prea coborât pe perete – determină o împingere
neparalelă cu nivel apei;

b) la împingere şi în alunecare
42

43
• împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;

• menţinerea braţelor lângă corp în timpul şi după împingerea în perete –
încetinirea alunecării;
c) în lucrul sub apă şi la revenirea spre suprafaţă
• aceleaşi greşeli ca la start.
PROCEDEUL BRAS
DENUMIRE
Acţiunile motrice specifice acestui procedeu sunt mişcări circulare, denumite după verbul din limba
franceză brasser – a amesteca cu putere.
ISTORIC
Procedeul este cunoscut încă din antichitate. În Odiseea, Homer
povesteşte că “Ulise înota cu mişcări rotunde, întinzându-şi braţele prin
apă”.
În 1538, în lucrarea “Colymbetes sive de arti natandi”, este înregistrată
o descriere tehnică a brasului.
În secolul al XIX-lea apar primele informaţii cu caracter sportiv din
domeniul înotului, unde “mişcările de bras sunt folosite mai ales pentru
probele pe distanţe lungi, cum ar fi cazul cursei de o milă pe Tamisa”.
Între anii 1900-1930 se înoata bras într-o poziţie foarte înaltă, cu capul
mult ridicat şi mişcări laterale ample – denumit “brasul german”.
În anul 1935, datorită unui regulament competiţional mai puţin clar, unii
înotători au început să scoată braţele din apă la revenire, dând naştere unui
procedeu nou denumit “ fluture – bras”.
“Brasul sub apă”, apare între anii 1950 – 1957, particularizat prin
vâsliri lungi ale braţelor, realizate în apnee prelungită. În anul 1957,
F.I.N.A. interzice acestă variantă, considerată dăunătoare sănătăţii.
În decursul timpului, procedeul a suferit numeroase perfecţionări, cele
mai importante fiind înregistrate în cadrul şcolii japoneze de înot, unde pentru
prima dată un înotător, Osaky, a demonstrat o tehnică cu corpul mult scufundat,
dar în limite regulamentare.

Astăzi se înoată “brasul tradiţional” şi “brasul delfinizat”. Brasul

tradiţional este caracterizat printr-o poziţie orizontală, şoldurile fiind
menţinute la suprafaţă, sau imediat sub orizontala apei, pe întreg ciclul de
vâslire. Brasul delfinizat, este particularizat prin deplasări în plan vertical,
mişcarea în ansamblu având aspect ondulatoriu. În acestă variantă, şoldurile
sunt mai coborâte, iar pentru diminuarea rezistenţei frontale, umerii sunt
ridicaţi din apă şi proiectaţi înainte printr-o mişcare mai puternică a
membrelor inferioare.
Utilizarea procedeului:
Competiţional: la J.O. procedeul bras se înoată în probele de 100 şi 200
m. Bras; al treilea procedeu în probele de Mixt individual; al doilea schimb
la ştafeta de 4x100 m. Mixt. La CM se înoată şi în proba de 50 m. Bras şi
ştafeta de 4x50 m. Mixt respectiv 100 m. Mixt individual.
Utilitar şi de agrement: este cel mai utilizat procedeu pentru agrement şi
deosebit de valoros pentru scopuri utilitare cu caracter militar.
În procedeul bras, picioarele au un important rol propulsiv, preluând de
la mişcarea braţelor faza de împingere.
Acţiunea este simultan- simetrică şi se realizează în principal în plan
orizontal. Se execută în două faze:
a) faza pregătitoare – picioarele, depărtate aproximativ la lăţimea
umerilor, realizează flexia genunchilor simultan cu o uşoară flexie a
şoldurilor, pentru a nu scoate călcâiele afară din apă, când sunt
apropiate spre şezută.
Şoldurile se flexează când bazinul coboară şi trunchiul se ridică pentru
inspiraţie. Astfel, coapsele prezintă o suprafaţă progresiv înclinată, iar
moleculele de apă alunecă lent în jurul lor, determinând formarea de curenţi
turbionari mici. În momentul maxim al flexiei gambelor pe coapse,
picioarele sunt în eversie (mişcare complexă – flexie, pronaţie, abducţie);
b) faza propulsivă, numită şi împingere – asigură înaintarea. Pe
parcursul extinderii progresive a genunchilor, tălpile presează apa pe
o traiectorie semicirculară, uşor în exterior, în jos şi apoi în interior,
cu presiuni minime înapoi. Picioarele acţionează asemănător elicei
unui vapor, modificându-şi treptat unghiul de atac.
În finalul acţiunii, ele sunt extinse şi adduse (vârfurile depărtate şi
călcâiele apropiate la poziţia iniţială).
Între cele două faze ale lucrului picioarelor se înregistrează un moment de
alunecare.
Faza propulsivă este uniform accelerată şi se realizează în interiorul liniei
umerilor, printr-o mişcare “îngustă”.
44

45
Greşeli
a) în faza pregătitoare:

☻ flexia pronunţată a şoldurilor – coapsele sunt poziţionate spre

verticală, determinând o suprafaţă aproape plană şi creşterea
rezistenţei de formă;
☻ menţinerea călcâielor apropiate şi depărtarea gununchilor –
determină rezistenţă crescută la înaintare, propulsia (faza următoare)
fiind realizată direct spre înapoi;
☻ depărtarea călcâielor şi menţinerea genunchilor apropiaţi – propulsia va fi realizată
mult spre exterior;
b) în faza propulsivă:
☻ împingerea cu gleznele în extensie – apa este lovită de sus în
jos şi spre înapoi, fără efect propulsiv;
☻ orientarea asimetrică a picioarelor – unul loveşte apa, celălalt
o împinge;
c) pe mişcarea în ansamblu:
☻ executarea mişcării la o adâncime prea mare sau imediat sub
nivelul apei;
☻ mişcări scurte, cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
☻ acţiuni iniţiate din genunchi – eficienţă scăzută.
Prin traiectoria descrisă, braţele asigură faza de tracţiune (propulsivă),
precum şi înălţarea corpului pentru executarea inspiraţiei şi diminuarea
rezistenţei frontale.
Mişcările se realizează simultan – simetric, pe sub nivelul apei, pe

durata a două faze:
a)energic de tracţiunea – prin flexia articulaţiilor mâinilor se realizează
prinderea apei. Apa este împinsă spre exterior, în afara lăţimii umerilor, pe o
traiectorie oblic, lateral şi în jos. Presiunea asupra apei continuă spre exterior
şi în jos, cu deplasări minime spre înapoi, prin flexia progresivă a coatelor.
Când mâinile, coatele şi umerii se aliniază şi când între antebraţ şi braţ se
formează un unghi de aproximativ 900, braţele se apropie trunchi
46

47
“strângerea umerilor”. Apoi, palmele presează spre interior şi în sus, către

piept. Presiunea este întreruptă când palmele se apropie una de cealaltă, “faţă
în faţă”, la aproximativ 10 cm.
b) Revenirea se realizează prin extinderea spre înainte şi orientarea
palmelor în jos.
Pe sfârşitul fazei de tracţiune, când braţele încep să se apropie, umerii se
ridică din apă, pentru inspiraţie şi pentru a permite flexia minimă a soldurilor.
Acceleraţia maximă se înregistrază în momentul “strângerii coatelor”.
Greşeli
a) la tracţiune:
☻ vâslire “îngustă”, cu exercitarea presiunii mai mult spre
înapoi cu mâinile ca “padelele” – propulsia este dominată de
rezistenţă;
☻ vâslire “largă” – presiunea este exercitată mult peste lăţimea
umerilor; nu se realizează înălţarea. – forţa tracţiunii este diminuată,
iar prelungirea traiectoriei nu compensează frânarea la deplasarea
braţelor spre trunchi;
☻ orientarea palmelor faţă în faţă înainte de a se alinia coatele şi
umerii – apa este comprimată sub piept, diminuând eficienţa vâslirii;
b) la revenire:
☻ poziţionarea mâinilor în extensie;
☻ depărtarea mâinilor una de cealaltă – în ambele cazuri creşte
rezistenţa la înaintare.
Coordonarea braţe – picioare

Sunt practicate trei tipuri de coordonari: continuă, de alunecare şi de

suprapunere.
În coordonarea continuă vâslitul începe pe finalul fazei propulsive a
mişcării de picioare.
În coordonarea de alunecare există un timp de alunecare a corpului pe
apă, între finalul mişcării de picioare şi îniţierea unei noi vâsliri.
În coordonarea de suprapunere, pe timpul fazei prăgătitoare a mişcării
picioarelor (grupare) începe apucarea apei. Astfel, picioarele realizează
împingerea când braţele revin înainte.
Cea mai eficientă este coordonarea de suprapunere, deoarece asigură
cursivitatea propulsiei. Acest tip de coordonare este utilizat de marea
majoritate a înotătorilor de performanţă.
Greşeli
☻ flexia genunchilor şi şoldurilor prea devreme pe tracţiune –
creşte rezistenţa la înaintare, diminuând eficienţa vâslirii;
☻ momentul de alunecare după terminarea ciclului este mult
prelungit – duce la o importantă pierdere de viteză.

În coordonarea vâslirii se realizează o respiraţie la un ciclu de braţe. În
momentul grupării braţelor la piept, odată cu ridicarea umerilor se realizează
inspiraţia; odată cu revenirea braţelor şi pe prima parte a tracţiunii se
realizează expiraţia.
48

49
Startul
Primele faze ale startului se realizează asemănator celor descrise la
startul de craul ( poziţia pe blocul de start, elanul şi drumul aerian). Diferă
intrarea în apă, lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă.
Intrarea în apă se realizează la o adâncime mai mare, pentru a permite
efectuarea eficientă a lucrului sub apă. După un moment de alunecare pe sub
apă, înotătorul execută o vâslire lungă. După realizarea tracţiunii, apropierea
coatelor (mai redusă decât la înotul de suprafaţă), urmează o împingere
uniform accelerată, pe lângă corp, până la întinderea complectă a braţelor.
Revenirea braţelor se efectuează cu braţele mult flexate şi prin faţa corpului.
Când braţele, în drumul lor spre înainte, ajung aproximativ în dreptul
pieptului, începe faza pregătitoare a mişcării picioarelor (flexia). După
terminarea revenirii braţelor, se efectuează o mişcare de împingere cu
picioarele, urmat de un scurt moment de alunecare, continuat de vâslirea
normală a braţelor şi revenirea la suprafaţă.
Greşeli
a) la intrarea în apă:
☻ pătrunderea la o adâncime prea mică – se revine la suprafaţă
mai devreme, fără efectuarea lucrului sub apă;
☻ pătrundera la o adâncime prea mare – nu se revine la timp
pentru inspiraţie şi apare senzaţia de sufocare;
b) la lucrul sub apă:
☻ nu se efectuează lucrul sub apă – scade eficienţa startului.

Întoarcerea
În acest procedeu, întoarcerea propriu-zisă, împingerea şi alunecarea
sunt asemănătoare fazelor corespondente ale întoarcerii simple de craul.
Caracteristic întoarcerii de bras este atacul peretelui care se realizează
prin aşezarea ambelor palme pe perete în acelaşi timp (nu şi la acelaşi nivel)
cu menţinerea umerilor paraleli cu orizontala apei.
Lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă se efectuează identic cu acţiunile
efectuate la start.
50

51
PROCEDEUL FLUTURE
DENUMIRE
Procedeul se numeşte fluture sau delfin datorită mişcărilor fluturate,

ondulatorii, ale întregului corp, mişcări asemănătoare loviturilor de coadă ale
delfinului.
ISTORIC
1935 – Jack Sieg, student al Universităţii Iowa (SUA), demonstrează

pentru prima dată acest procedeu, folosind mişcări de picioare bras. Procedeul
nu a fost omologat.
1945 – sportivul rus C. Meskhov îmbunătăţeşte tehnica lucrului de
picioare.
1948 – la J.O. de la Londra şi în 1952 la cele de la Stockholm se înoată
fluture cu mişcare de picioare bras.
1953 – FINA omologhează prin regulament tehnica acestui procedeu într-
o formă apropiată de cea practicată astăzi.
Primul înotător de fluture a fost maghiarul Tumpek, recordman mondial,
care a executat lovituri delfin deoarece era infirm, lipsindu-i laba unui picior.
1956 – la J.O. de la Melbourne toţi participanţii înoată delfin.
Utilizarea procedeului:
Competiţional: în programul J.O. procedeul se înoată în probele de 100
m.; 200 m.; primul procedeu în probele de 200 m. şi 400 m. Mixt individual; al
treilea schimb la ştafeta de 4x 100 m. Mixt. În programul Camp.Mondiale se
înoată şi în probele de 50 m. şi ştafeta de 4x50 m. Mixt.
Utilitar şi de agrement: în general se înoata numai de înotătorii
experimentaţi.

În procedeul fluture (delfin) poziţia adoptată este decubit ventral .
Deoarece procedeul se realizează prin mişcări ondulatorii, corpul
marchează trei poziţii intermediare, în funcţie de fazele ciclului de vâslire:
• în timpul lucrului acvatic al braţelor poziţia se orizontalizează cât mai
mult;

• pe parcursul primei bătăi a picioarelor (se coordonează două bătăi la

un ciclu de braţe), bazinul este orientat în sus şi înainte către suprafaţa apei;
• cea de-a doua lovitură a picioarelor proiectează bazinul peste nivelul
apei.
Greşeli
☻ scufundare insuficientă a capului după introducerea braţelor în apă –
întârzie ridicarea bazinului;
☻ realizarea unor mişcări ondulatorii exagerate – creşte rezistenţa de
formă şi rezistenţa valurilor.
Loviturile sau bătăile determină înălţarea sportivului, facilitând înaintarea

şi, în special, deplasarea braţelor peste apă.
În condiţiile orientării corecte a picioarelor în uşoară inversie, aceste
structuri motrice asigură şi propulsia – înaintarea.
În coordonarea braţe-picioare, la un ciclu de braţe se realizează două bătăi
de picioare; prima lovitură este propulsivă, iar a doua asigură o poziţie înaltă a
corpului pe suprafaţa apei.
Acţiunea picioarelor este simultană şi se realizează în principal în plan
vertical . Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:
şoldurilor, flexia genunchilor şi extensia gleznelor, determinate pasiv de
presiunea apei pe feţele dorsale ale picioarelor.
În punctul final, când flexia şoldurilor este de aproximativ 70-80°,
gambele continuă mişcarea spre fundul piscinei, prin extinderea genunchilor şi
“biciuirea” apei;
b) ascendentă, sau pregătitoare, cu rol de învingere a inerţiei loviturii în
jos, prin schimbarea direcţiei de mişcare, fără efort muscular excesiv. Se execută
prin extinderea simultană a şoldurilor şi genunchilor. Finalul acţiunii presupune
“străpungerea” suprafeţei apei cu călcâiele.
Faza descendentă este uniform accelerată.
Mişcările de picioare în ansamblu se realizează cu gleznele relaxate şi
picioarele în uşoară inversie (flexie plantară, supinaţie, adducţie).
În timpul bătăilor, genunchii se menţin uşor depărtaţi în scopul
orientării picioarelor în uşoară inversie.
Mişcările de picioare se desfăşoară sub forma unor ondulaţii, de altfel
corpul în ansamblu realizează o mişcare ondulatorie iniţiată şi amplificată la
nivelul coloanei cervicale.
52

53
Greşeli
a) în faza descendentă:
☻ flexie în articulaţiile gleznelor – limitează suprafaţa de presiune pe
apă;
☻ flexie exagerată a şoldurilor – coapsele se deplasează spre verticală,
determinând creşterea rezistenţei la înaintare;
b) în faza ascendentă:
☻ flexia genunchilor – gambele sunt scoate din apă, lovitura descendentă
consecutivă fiind realizată parţial în aer, fără eficienţă;
c) pe întreaga mişcare:
☻ execuţie la adâncime prea mare;
☻ mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
☻ acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor;
☻ menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea
inutilă a membrelor inferioare.
Din punct de vedere biomecanic, în procedeul fluture braţele lucrează

simultan simetric. Ele au rol propulsiv, desfăşurându-se predominant în lateral
şi pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi . Propulsia este dominată de
forţa portantă, nu de forţa de rezistenţă.
Structura defalcată a acţiunii braţelor este:

- intrarea braţului în apă şi prinderea apei . Braţele pătrund uşor în
lateral, cu coatele în uşoară flexie. Mâinile, înclinate la aproximativ 45°, “taie”
suprafaţa apei; degetele iau primele contactul cu apa.
Urmează extinderea coatelor şi presarea apei în exterior peste lăţimea
umerilor. Apoi, se prinde apa în căuşul palmelor – se realizează sprijinul;
iniţiată prin flexia progresivă a articulaţiilor pumnilor şi coatelor;

- împingerea, palmele presează apa în exterior, în jos şi spre înapoi, prin

extinderea coatelor.
Braţele sunt orientate în sus, lângă corp, iar palmele spre coapse pentru a
pregăti degajarea din apă;
b) drumul aerian constă în deplasarea braţelor peste apă, coatele fiind
uşor flexate. Braţele revin cât mai aproape de corp.
Braţele vâslesc sinusoidal, eliptic, pe un traseu asemănător “găurii de

cheie”.
Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt,” peste
nivelul mâinii.
Acţiunile braţelor sunt favorizate de mişcările ondulatorii ale corpului.
54

55
Greşeli
☻ pătrunderea braţelor în apă în exterior – reduce viteza de înaintare;
☻ introducerea mâinilor imediat lângă cap – produce o contraforţă la
extinderea braţelor sub apă şi scurtează tracţiunea;
☻ plesnirea braţelor pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa
valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer;
b) pe vâslire:
☻ relaxarea articulaţiilor mâinilor – scade presiunea exercitată pe apă;
☻ coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc;
☻ menţinerea cotului extins pe tracţiune – determină înălţarea exagerată a
corpului;
☻ scoaterea braţelor prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în
☻ revenirea braţelor cu coatele extinse – corpul se scufundă.
Cea mai frecventă coordonare braţe-picioare este de două bătăi la un

ciclu de braţe.
Prima bătaie de picioare are rol propulsiv şi se realizează în timpul
vâslirii.
A doua bătaie se desfăşoară pe revenire (drumul aerian). Această
mişcare este accentuată pentru a asigura sprijinul pe apă, în timpul trecerii
braţelor peste nivelul acesteia.
În procedeul fluture respiraţia se desfăşoară astfel:

• în momentul apucării apei, capul se ridică;
• prin extensia coloanei cervicale, faţa este degajată din apă şi se inspiră
pe finalul împingerii şi în prima parte a drumului aerian;
• când mâinile ajung în dreptul umerilor, capul se scufundă înaintea
braţelor şi se expiră.
Inspiraţia se poate efectua la unul sau două cicluri de braţe.

Nu este recomandată apneea, când faţa revine în apă.

Nu este eficientă respiraţia laterală , desfăşurată prin răsucirea capului,
deoarece umerii se ridică nejustificat de mult.
Greşeli
☻ capul revine în apă după braţe – este întârziată tracţiunea;
☻ expiraţie incompletă – aceasta este continuată şi afară din apă, scurtând
durata inspiraţiei; apare senzaţia de sufocare.
Startul
În procedeul fluture, startul se desfăşoară asemănător celui de bras şi

craul.
Particularitatea acestei structuri tehnice este că, în faza lucrului sub apă se
execută două mişcări de picioare, în coordonare specifică cu o vâslire simultan
simetrică.
Întoarcerea
Ca şi startul, întoarcerea la delfin nu necesită o descriere aparte, deoarece

este realizată biomecanic asemănător întoarcerii de bras.
Caracteristice sunt:
• atacul peretelui – mâinile se dispun simultan şi la acelaşi nivel;
faza lucrului sub apă – se desfăşoară conform celor descrise la startul
•
de fluture.
56

57
Particularităţi metodologice şi organizatorice ale predării înotului

analitică
Metode de învăţare
globală
Metoda de învăţare analitică presupune învăţarea tehnicii

procedeelor sportive de înot, prin gradarea treptată a însuşirii structurilor
tehnice specifice procedeelor de înot, ajungându-se în final la coordonarea
părţilor componente şi executarea globală a procedeului de înot.
1. Succesiunea metodică de predare şi însuşire:
• Structuri tehnice specifice etapei de iniţiere:
 adaptarea şi obişnuirea cu apa;

 însuşirea plutirii pe piept şi pe spate;
 însuşirea alunecării pe piept şi pe spate;
 însuşirea tehnicii respiraţiei acvatice;
 însuşirea săriturilor simple în apă.
• Structuri tehnice specifice tehnicii procedeelor de înot:
 însuşirea tehnicii lucrului membrelor inferioare, coordonat cu

respiraţia;
 însuşirea tehnicii lucrului membrelor superioare, coordonat
cu respiraţia;
 însuşirea coordonării lucrului membrelor inferioare cu cele
superioare şi coordonarea cu respiraţia;
 însuşirea tehnicii startului;
 însuşirea tehnicii întoarcerilor;
 perfecţionarea structurilor tehnice.
Învăţarea analitică prezintă marele avantaj de a conduce spre o învăţare

corectă şi durabilă a tehnicii de înot, în mod special a celei de competiţie,
elimină greşelile de tehnică, permite o individualizare strictă în procesul de
învăţare.
Dezavantajul acestui tip de învăţare constă în durata relativ mare a
procesului de învăţare – perfecţtionare. Pentru o însuşire corectă a tehnicii celor
patru procedee sportive de înot, sunt necesari aproximativ doi ani.
Învăţarea globală, deseori folosită în cadrul centrelor de învăţare a
înotului, duce la însuşirea unei tehnici rudimentare de înot, mai mult de

menţinere la suprafaţa apei sau a unui înot pe distanţe scurte. Durata iniţieri este,
însă, scurtă, în medie 20 de lecţii. Trecerea ulterioară la însuşirea unei tehnici
corecte necesită un timp îndelungat, deoarece sunt necesare multe mijloace
specifice de corectare a deprinderilor însuşite greşit.
2. Succesiunea metodică a mijloacele de învăţare:
 mijloace specifice lucrului pe uscat;
 mijloace specifice lucrului pe sau la marginea
bazinului;
 mijloace specifice lucrului în apă, (cu partener, cu
mijloace ajutătoare,etc.);
 mijloace specifice pentru perfecţionarea structurilor
tehnice şi a procedeului de înot.
Etapizarea procesului de învăţare – perfecţionare, antrenament

şi performanţă sportivă la înot
Etapa I-a: Iniţiere
• Vârsta optimă: 6 – 7 ani;
• Durata medie a etapei: 15 lecţii de o oră;
• Obiective tehnice:
 obişnuirea şi acomodarea cu apa;
 însuşirea plutirii pe piept şi pe spate;
 însuşirea alunecării pe piept şi pe spate;
 însuşirea respiraţiei acvatice;
 însuşirea săriturilor simple ăn apă;
 jocuri pregătitoare însuşirii tehnicii de înot.
Etapa a II-a: Învăţarea – perfecţionarea tehnicii procedeelor

sportive de înot
• Vârsta optimă: 6 – 8 ani;
• Durata medie a etapei: 1½ - 2 ani;
• Obiective tehnice: învăţarea şi perfecţionarea tehnicii procedeelor sportive
de înot;
• Succesiunea metodică de abordare a procedeelor:
 craul şi spate simultan;

 bras;
 fluture.
Etapa a III-a: Antrenament sportiv

(subetapa I-a)
• Vârsta optimă: 8 –9 ani;
• Durata medie a subetapei: 1 an;
58

59
• Obiective tehnice: însuşirea particularităţilor tehnicii

înotului competiţional;
• Obiective de performanţă:
 adaptarea organismului în mod treptat la cerinţele antrenamentului
sportiv de performanţă;
 dezvoltarea calităţilor motrice specifice înotului.
(subetapa a II-a)
• Vârsta optimă: fete –9 – 11 ani; băieţi 10 – 12 ani;
• Durata subetapei: 2 – 3 ani;
• Obiective tehnice: perfecţionarea permanentă a tehnicii celor patru
procedee sportive de înot, pentru creşterea eficienţei utilizării lor în competiţii,

pe diferite distanţe de concurs;
• Obiective de performanţă:
 dezvoltarea calităţilor motrice specifice în concordanţă cu nivelul

de dezvoltare somatică şi funcţională a organismului;
 participarea în competiţiile de înot pe grupe de vârstă.
Etapa a IV –a: Pregătire sportivă de performanţă, la nivel de

juniori II
• Vârsta optimă: fete 12 – 13 ani; băieţi 13 – 14 ani;
• Durata etapei: 2 ani;
• Obiective tehnice: perfecţionarea tehnicii procedeelor de înot raportat la
schimbările care au loc în organismul înotătorilor generate de vârsta pubertară;

• Obiectiv de performanţă: obţinerea categoriei a II-a de clasificare sportivă
la înot.
Etapa a V-a: Specializarea înotătorilor pe probe şi procedee

• Vârsta optimă: fete 14 – 15 ani; băieţi 15 – 17ani;
• Durata etapei: fete 2 ani; băieţi 3 ani;
• Obiective tehnice: specializarea înotătorilor pe
următoarele grupe de probe şi procedee:
 Grupa I-a: sprint;
 Distanţe de concurs: 50 m, 100 m;
 Procedee: 50 m – toate procedeele;
100 m – craul şi fluture;
200 m – craul.
 Grupa a II-a: sprint prelungit şi semifond;

 Procedee: fluture, spate;

 Distanţe de concurs: 200 m fluture;
100 m, 200 m spate;
400 m liber.
 Grupa a III –a: înotători de mixt;
 Procedee: toate patru procedeele, fără rezultate
semnificative într-unul dintre ele;
 Distanţe de concurs: 200 şi 400 m Mixt individual.
 Grupa a IV-a: înotători de bras;
 Procedeul: bras;
 Distanţe de concurs: 100 şi 200 m.
 Grupa a V-a: înotători de fond;
 Procedeul: craul;
 Distanţe de concurs: 800 m. femei; 1500m masculin.
Etapa a VI-a: Înot de cea mai mare performanţă

• Vârsta: fete, 16 ani şi mai mari; băieţi, 18 ani şi mai
mari
Lecţia de înot
Activitatea de instruire la înot se realizează sub formă de lecţii.
Lecţiile trebuie să se desfăşoare după un orar stabilit, ceea ce crează
condiţiile necesare pentru planificarea activităţilor în mod ştiinţific. Ele se
organizează pe grupe, ţinându-se seama de vârsta şi nivelul de pregătire al
sportivilor.
În funcţie de sarcinile pe care le au de rezolvat, lecţiile pot fi împărţite
în lecţii de învăţare; lecţii de perfecţionare; lecţii mixte (învăţare –
perfecţionare); lecţii de control; lecţii de antrenament.
Lecţia este structurată în general pe trei părţi: pregătitoare,
fundamentală şi de încheiere.
Partea pregătitoare, cunoscută şi sub denumirea de “încălzire”, are ca
sarcini: organizarea colectivului, anunţarea sarcinilor de lecţie sau de
antrenament, realizarea unei încălziri generale a organismului.
“Încălzirea” cuprinde, la rândul ei, două părţi: “încălzirea generală”,
care determină activitatea multilaterală a organismului şi “încălzirea specială”,
realizată în apă, care pregăteşte organismul pentru rezolvarea sarcinilor de bază.
Partea a doua, fundamentală a lecţiei, are o orientare precisă a
sarcinilor, constituind de fapt o înlănţuire de mijoace specifice pentru
dezvoltarea calităţilor motrice specifice înotului, formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice, îndeplinirea sarcinilor concrete de antrenament.
60

61
Partea a treia, de încheiere a lecţiei, are ca sarcini: liniştirea treptată a

organismului, terminarea organizată a lecţiei, precizarea sarcinilor de rezolvat în
afară lecţiei, prin activitate independentă.
Datele medicale confirmă că înotul exercită o influenţă pozitivă asupra
dezvoltării fizice şi asupra călirii organismului copiilor, cu condiţia ca exerciţiile
să fie dozate corect şi să se urmărească cu atenţie starea sănătăţii lor.
În mod obişnuit, copiii de de vârstă preşcolară lucrează în apă două, trei
reprize a câte zece minute. Semnele care pot orienta pe profesor asupra stării
copiilor care lucrează în apă sunt: învineţirea buzelor, tremuratul, paloarea feţei,
etc..În general, trebuie să se evite, mai ales cu copiii mici, eforturile prelungite
sau lucrul în apă rece. După ce copiii au atins un anumit nivel de pregătire se
poate mări durata şi intensitatea lucrului în apă.
În apă, densitatea motrică este foarte mare, de aceea, se recomandă
alternarea mijloacelor specifice pentru rezolvarea sarcinilor de lecţie sau
antrenament, cu mijloace de refacere: exerciţii de respiraţie, înot relaxat,
exerciţii de alunecare, etc..
Mijloace specifice pentru ACOMODAREA CU APA

 Mers în apă din ce în ce mai adâncă sau deplasare de-a
lungul peretelui bazinului;
 Alergare prin apă;
 Culegerea diferitelor obiecte de pe fundul apei sau bazinului;
 Leapşa în apă;
 Sărituri pe un picior sau pe ambele picioare;
 Diferite ştafete;
 Jocuri cu mingea.

Mijloace specifice pentru însuşirea PLUTIRII PE APĂ şi

ALUNECĂRII PE PIEPT şi PE SPATE
Luarea poziţiei corecte pe uscat din stând cu braţele sus sau din

culcat ventral şi din culcat dorsal;

În apă mică sau la marginea bazinului, luarea poziţiei de plutire cu

sprijin acordat de profesor;

Mers pe patru labe prin apă mică;

Mers în sprijin pe mâini. Din culcat facial cu capul deasupra apei,


deplasare pe fundul apei cu ajutorul mâinilor;

Alunecare pe piept şi pe spate cu sprijin acordat de profesor;

Alunecare pe piept şi pe spate, cu trecerea succesivă de la un copil


la celălalt;
0
 Alunecare pe piept cu palmele sprijinite pe un plutitor;

 Plutire pe spate, cu capul sprijinit pe un plutitor;
 Alunecare pe piept şi pe spate din împingere de la peretele
bazinului;
 “Şurubul”. Alunecare cu schimbarea poziţiei de pe piept pe
spate şi invers;
 “Roata”. Se efectuează în formaţie de cerc, copiii ţinându-se
de
62

63
 mâini: cei cu numere pare stau în plutire pe spate, cei cu nimere

impare, învârtesc cercul;
 Cursa pe perechi cu tracţiune cu tracţiune pe sub braţe;
 Cursa pe perechi cu împingere de la picioare;

Mijloace specifice însuşirii RESPIRAŢIEI ACVATICE
 Spălarea cu introducerea feţei în apă;
 Inspiraţie pe gură, introducerea feţei în apă, apnee cât mai
mult timp, revenirea la suprafaţă şi efectuarea expiraţiei pe gură;
 Suflarea aerului asupra unui obiect plutitor foarte uşor (o
minge de tenis de masă, un balon mic, o frunză, etc.).
 Expiraţie cu faţa în apă. Se inspiră pe gură şi, după
introducerea feţei ăn apă, se expiră pe gură, foarte încet, cât mai mult
timp posibil, “bolborosind” apa; ochii se menţin deschişi;
 Exerciţii de respiraţie cu ajutorul unui partener;
 Exerciţii de respiraţie din stând întins pe apă cu mâinile
sprijinite pe fundul acesteia, cu ridicarea capului pentru inspiraţie,
înainte;
 Acelaşi exerciţiu cu mâinile sprijinite pe şanţul “sparge-val”;
 Exerciţii de respiraţie, cu inspiraţia executată alternativ pe
partea stângă şi pe cea dreaptă.
ÎNVĂŢAREA şi PERFECŢIONAREA TEHNICII

PROCEDEELOR SPORTIVE DE ÎNOT
Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii procedeului CRAUL

Mijloace specifice lucrului membrelor inferioare
 Exerciţii imitative pe uscat din stând sprijinit pe un picior, balans
antero-posterior al celuilalt picior cu lovirea unui obiect uşor aflat
lângă piciorul de sprijin;
 Imitarea bătăilor de picioare din sezând sprijinit pe antebraţe; din
culcat facial pe o bancă; din atârnat;
 Imitarea bătăilor de picioare din sezând sprijinit pe antebraţe pe
marginea bazinului, cu labele în apă;
 Executarea mişcărilor membrelor inferioare, din plutire pe
piept cu mâinile sprijinite pe fundul apei (în bazin cu apă mică sau la
malul mării);
 Executarea mişcării membrelor inferioare la marginea
bazinului cu mâinile sprijinite pe şanţul “sparge val”;

 Din alunecare pe piept, cu ajutorul unui partener, executarea

mişcării membr. inferioare;
 Executarea lucrului membr. inferioare, din deplasare în
poziţie de alunecare pe piept, cu mâinile sprijinite pe fundul apei (în
bazin cu apă mică sau la malul mării);
 Executarea lucrului membr. inferioare cu palmele sprijinite
pe un plutitor;
 Acelaşi exerciţiu, corpul fiind menţinut la suprafaţa apei de
un colac;
 Executarea lucrului membr. inferioare, din alunecare pe
piept, cu împingere de la peretele bazinului, fără sprijin sau ajutor;
 Executarea lucrului membr. inferioare cu ajutorul labelor de
cauciuc;
 Executarea exerciţiilor prezentate anterior, coordonat cu
respiraţia.
Mijloace specifice pentru perfecţionarea tehnicii lucrului memb.

inferioare:
 Lucrul membr. inferioare pe distanţe progresive;
 Lucrul membr. inferioare în diferite tempouri;
 Lucrul membr. inferioare pe diferite distanţe cu înregistrarea
tmpului;
 Lucrul membr. inferioare în diferite tempouri respiratorii;
 Lucrul membr. inferioare cu îngreuieri (centuri, labe de
cauciuc, plutitoare,etc.);
Mijloace specifice lucrului membrelor superioare

 Explicarea şi demonstrarea lucrului membrelor superioare, pe uscat
(se accentuează poziţia corectă a segmentelor membrului superior în
diferite faze ale drumului acvatic şi ale drumului aerian);
 Exerciţii imitative pe uscat din stând; din stând aplecat şi din poziţia
culcat facial pe o bancă;
 Exerciţii imitative pe uscat cu partener (partenerul, de regulă
profesorul, imprimă palmei traiectoria corectă din timpul vâslirii, ulterior,
opunând şi o uşoară rezistenţă);
 Efectuarea lucrului membr. superioare din stând aplecat şi mers prin
apă mică;
 Efectuarea lucrului membr. superioare, din plutire pe piept , cu
membr. inf. susţinute de un partener sau de flotoare, întâi cu un singur
braţ şi coordonat cu respiraţia, apoi şi cu celălalt braţ;
 Efectuarea lucrului membr. sup., din plutire pe piept, cu membr. inf.
susţinute, alternativ. Exerciţiul se va face coordonat cu respiraţia;
64

65
 Efectuarea lucrului membr. sup., din alunecare pe piept cu

picioarele susţinute, în ritm normal, cu respiraţie, mai întâi la două braţe,
(numai pe o parte; dreapta apoi stânga), apoi cu respiraţia la trei braţe,
(alternativ, dreapta- stânga);

Mijloace specifice pentru perfecţionarea lucrului membrelor
superioare:
 Înot numai cu ajutorul braţelor (picioarele susţinute de flotor),
în ritm susţinut, fară respiraţie;
 Înot numai cu ajutorul braţelor, cu respiraţie la două, trei şi
patru braţe;
 Înot numai cu ajutorul braţelor, cu palmare;
 Înot numai cu ajutorul braţelor, pe distanţe progresive;
 Înot numai cu ajutorul braţelor, pe distanţe diferite, cu
înregistrarea timpului;
 Înot numai cu ajutorul braţelor, cu îngreuieri (centuri,
palmare de diferite dimensiuni, cu tricou, cu întinderea unui sandou
fixat de peretele bazinului)
Mijloace specifice coordonării lucrului membrelor inferioare cu cele
superioare, şi coordonarea cu respiraţia
 Din alunecare pe piept, după şase bătăi de picioare, vâslire
cu un singur braţ şi, respiraţie pe partea braţului care vâsleşte;
 Din alunecare pe piept, vâsliri alternative, coordonat cu
respiraţia;
 Din alunecare pe piept, cu braţele în poziţie asimetrică (un
braţ sus, celălalt jos), după şase bătăi de picioare, schimbarea poziţiei
braţelor, cu respiraţie pe partea braţului care parcurge drumul aerian;
 Înot craul cu coordonare normală, (şase bătăi de picioare la
un ciclu de braţe, cu respiraţie la două braţe şi la trei braţe).
Mijloace specifice perfecţionării tehnicii procedeului craul

 Înot craul pe distanţe progresive, cu diferite ritmuri
respiratorii;
 Înot craul în tempouri diferite;
 Înot craul cu palmare şi cu labe de cauciuc;
 Înot craul cu îngreuieri.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionnării startului în procedeul craul

Exerciţii de învăţare:
 “Săritura peştelui”; într-o apă până la talie se execută sărituri înainte,
cu împingere de pe fundul apei;
 Sărituri cu capul înainte, executate de la o înălţime mică (treptele
scărilor de la bazin);
 Sărituri înainte, din stând pe marginea bazinului, prin împingere cu
picioarele. Se va recomanda ca la intrarea în apă corpul să fie bine întins;
 Sărituri înainte, din stând ghemuit pe marginea bazinului;
 Sărituri înainte, din stând ghemuit pe blocul de start;
 Pe blocul de start, învăţarea poziţiei de plecare;
 Start de e blocul de start, fără comandă de plecare;
 Acelaşi exerciţiu, cu comenzile de start;
 Din alunecare pe piept, cu împingere de la perete, alunecare pe sub
apă, învăţarea lucrului pe sub apă şi ieşirea la suprafaţa apei;
 Start fără comenzi, efectuarea lucrului pe sub apă, ieşirea la suprafaţă,
înot patru-cinci metri.
Exerciţii de perfecţionare:
 Start normal, cu comenzi;
 Start cu măsurarea lungimii săriturii, (se poate marca cu un flotor,
locul aproximativ în care ar trebui să intre în apă);
 Start cu înregistrarea timpului de reacţie (se poate face cu ajutorul
cronometrului de frecvenţă);
 Start la diferite semnale sonore (fluier, pistol, sirenă );
 Start la diferite intervale de timp, între comenzile de start;
 Start, urmat de înot cu mare intensitate, fără respiraţie, pe o distanţă
de 10 – 12 metri;
 Efectuarea unor mijloace specifice de antrenament (repetări pe
distanţe scurte), cu start de concurs.
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerilor în

procedeul craul
Exerciţii de învăţare:
 Exerciţii pregătitoare pe uscat, pentru atacul peretelui (din mers,
imitarea mişcărilor de braţe, şi atacul peretelui);
 Întoarceri la perete, din stând pe un picior, cu mâna sprijinită pe
perete. Se imită întoarcerea propriu-zisă prin rotarea corpului la 1800;
 Executarea unor răsturnări specifice întoarcerilor, din culcat pe o
saltea sau pe iarbă (nisip);
 Atacul peretelui, din înot de la mică distanţă faţă de perete, sau din
diferite viteze de înot;
 În apă, la marginea bazinului, cu o mână sprijinită de şanţul “sparge
val”, cealaltă lângă corp se execută bătăi de picioare. Se opresc bătăile
66

67
de picioare şi se execută întoarcerea prin pivotare laterală, fără

împingere;
 Acelaşi exerciţiu, cu “aruncarea “ braţului de atac peste apă şi
ghemuirea sub apă;
 Exerciţiul precedent, şi cu împingerea de la perete;
 Exerciţiul precedent, urmat de lucru specific sub apă şi ieşirea la
suprafaţă;
 Exerciţiul precedent, urmat de înot cu intensitate mare, fără respiraţie,
10 – 12 metri;
 Din înot, răsturnări înainte, fără atingerea peretelui;
 Din înot, răsturnări înainte cu înşurubare 1800;
 Din înot, răsturnări cu şi fără înşurubare, cu aşezarea tălpilor pe
perete;
 Acelaşi exerciţiu, cu impingere de la perete;
 Exerciţiul precedent, urmat de lucru sub apă şi ieşirea la suprafaţă;
Exerciţii de perfecţionare:
 Executarea întoarcerilor prin pivotare sau prin răsturnare, din diferite
viteze de înot;
 Executarea întoarcerilor, cu înregistrarea timpului de la atacul
peretelui până la ieşirea la suprafaţă;
 Executarea întoarcerilor, cu măsurarea lungimii alunecării pe sub apă;
 Perfecţionarea întoarcerilor ţinându-se seama de marcajele bazinului.

Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii procedeului spate

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor
inferioare
Mijloace specifice învăţării:
 Mişcări imitative, pe uscat, din culcat dorsal pe o bancă;
 Lucrul membr. inf., din şezând sprijinit pe antebraţe, pe marginea
bazinului, sau în apă mică;
 Lucrul membr. inf., din plutire pe spate, cu sprijin acordat de
partener (sub omoplaţi; la ceafă; de mâinile ţinute sus);
 Lucrul membr. inf. din plutire pe spate, la marginea bazinului,
lateral faţă de perete;
 Lucrul membr. inf. din alunecare pe spate, cu ajutorul unui
partener, care îl trage sau îl împinge prin apă;
 Lucrul membr. inf. cu ajutorul unui plutitor, ţinut sub ceafă;
 Lucrul membr. inf. din alunecare pe spate, braţele executând mici
vâsliri pe lângă coapse;
 Lucrul membr. inf. din alunecare pe spate, cu braţele sus.
Mijloace specifice perfecţionării:

 Lucrul membr. inf. pe distanţe progresive;
 Lucrul membr. inf., pe distanţe prestabilite, cu înregistrarea
timpului şi cu stabilirea duratei pauzelor;
 Lucrul membr. inf. cu ajutorul labelor de cauciuc;
 Lucrul membr. inf. cu îngreuieri;
 Lucrul membr. inf. în tempouri şi cu ritmuri diferite.
Mijoace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor

superioare
 Mişcări imitative ale lucrului membr. sup., executate din culcat
dorsal pe o bancă;
 Lucrul membr. sup. efectuat în apă mică, cu sprijin (la nivelul
piciorului sau bazinului), din partea unui partener;
 Lucru cu un singur braţ, din plutire pe spate, la marginea bazinului,
lateral faţă de perete;
 Lucrul membr. sup. din alunecare pe spate, cu ajutorul unui
pertener care îl împinge;
 Lucrul membr. sup. din alunecare pe spate, cu picioarele susţinute
de un flotor.
68

69

 Înot numai cu ajutorul braţelor, picioarele susţinute de flotor, pe
distanţe progresive;
 Înot numai cu braţele, pe distanţe prestabilite, cu înregistrarea
timpului şi stabilirea duratei pauzelor;
 Înot numai cu braţele, cu palmare;
 Înot numai cu braţele, cu îngreuieri;
 Înot în tempouri şi ritmuri diferite.
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării coordonării lucrului

membrelor inferioare, cu lucrul membrelor superioare, în procedeul spate
 Din alunecare pe spate, braţele la nivelul coapselor, vâsliri
alternative cu un braţ şi cu celălalt, după fiecare ciclu de şase bătăi
de picioare;
 Acelaşi exerciţiu, dar cu braţele în poziţia iniţială sus;
 Din alunecare pe spate, un braţ sus celălalt jos, schimbarea poziţiei
braţelor (braţul care este sus execută vâslirea, celălalt drumul
aerian), după un ciclu de şase bătăi de picioare;
 Din alunecare pe spate, cu braţele jos, vâslire simultană cu braţele,
după un ciclu de şase bătăi de picioare;
 Acelasi exerciţiu, dar cu braţele în poziţia iniţială, sus;
 Înot pe spate, cu coordonarea normală, şi coordonat cu respiraţia.

 Din alunecare pe spate, lucrul membr. inf., vâslire cu un singur braţ,
celălalt braţ executând doar ridicarea şi trecerea umărului peste apă;
 Acelaşi exerciţiu, cu lucru alternativ al braţelor;
 Înot spate cu palmare şi cu labe de cauciuc;
 Înot spate cu un pahar de plastic fixat pe frunte (pentru corectarea
mişcărilor laterale ale capului);
 Înot spate pe distanţe progresive;
 Înot spate pe distanţe prestabilite, cu înregistrarea timpului şi fixarea
duratei pauzelor;
 Înot spate cu îngreuieri;
 Înot spate în ritmuri şi tempouri diferite.
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării startului în procedeul

spate
Mijloace specifice invăţării:
 Învăţarea poziţiei de aşteptare la blocul de start, pe uscat, la scara
fixă;

 Învăţarea, pe uscat, a extensiei corpului şi a mişcării de ducere a

braţelor prin lateral sus;
 În apă, din alunecare pe spate în imersiune totală, învăţarea
mişcărilor ondulatorii specifice fazei subacvatice;
 Start din apă, parcurgerea drumului aerian, intrare în apă, alunecare
pe spate;
 Acelaşi exerciţiu şi cu executarea lucrului pe sub apă;
 Acelaşi exerciţiu, urmat de înot spate 10-12 metri.

 Start la diferite semnale sonore;
 Start cu înregistrarea vitezei de reacţie;
 Start cu măsurarea lungimii alunecării;
 Start cu indicarea locului de intrare în apă;
 Start, urmat de înot de viteză, pe diferite distanţe.
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerilor în procedeul

spate
 Mişcări imitative pe uscat, la perete (atacul peretelui, atac şi
întoarcere, etc.);
 Pe uscat, rostogoliri înainte şi înapoi pe o saltea;
 În apă, învăţarea pivotării laterale, din plutire pe spate, cu o mână
sprijinită la marginea bazinului (la scară sau la şanţul “sparge val”);
 Din înot, de la o distanţă de aproximativ 5 m. faţă de perete, atacul
peretelui;
 Din înot, răsturnări înainte şi înapoi, fără atingerea peretelui;
 Acelaşi exerciţiu, cu atingerea peretelui;
 Împingere de la perete, alunecare în imersiune completă şi efectuarea
lucrului sub apă;
 Din înot, atacul peretelui, întorcerea propriu-zisă, alunecare pe sub
apă (se vor învăţa toate cele trei tipuri de întoarceri);
 Acelaşi exerciţiu, cu efectuarea lucrului pe sub apă;
 Din înot, de la o distanţă mică faţă de perete, realizarea întoarcerii şi
înot cu accelerare pe o distanţă de 10-15 m.
Mijloace specifice pentru perfecţionare:

 Efectuarea întoarcerilor din diferite viteze de înot;
 Efectuarea întoarcerilor cu înregistrarea timpului de la atacul
peretelui până la ieşirea la suprafaţă;
 Realizarea întoarcerilor, cu măsurarea lungimii alunecării;
 Efectuarea întoarcerilor atât pe partea stângă, cât şi pe partea
dreaptă;
70

71
 Întoarceri cu adaptarea tehnicii la marcajele bazinului.
Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii procedeului bras

inferioare
(Membrele inferioare reprezintă unul din factorii propulsivi importanţi
în tehnica înotului bras, ei efectuând faza de împingere)
 Mişcări imitative ale membrelor inferioare, din stând sprijinit pe un
picior. Se execută numai cu un singur picior, pe fazele mişcării: flexia
gambei pe coapsă, apoi flexia labei piciorului şi orientare spre exterior,
apoi împingerea;
 Mişcări imitative ale membrelor inferioare, din culcat ventral pe o
bancă;
 Mişcări imitative ale membr. inf. din sezând sprijinit pe antebraţe;
 Acelaşi exerciţiu, din sezând pe marginea bazinului;
 Efectuarea lucrului membr. inf., în apă mică, din plutire pe piept,
sprijinit cu mâinile pe fundul apei;
 În apă mică, efectuarea lucrului membr. inf. cu sprijin din partea unui
partener;
 Acelaşi exerciţiu cu partener, în poziţia de plutire pe spate;
 La marginea bazinului, cu o mână ţinându-se de “şanţul sparge-val”,
iar cu cealaltă sprijinindu-se de perete, sub apă, efectuarea lucrului
membr. inf.;
 Efectuarea lucrului membr. inf., din alunecare pe piept, cu ajutorul
unui partener care-l trage prin apă;
 Efectuarea lucrului membr. inf., din alunecare pe piept, cu mâinile
sprijinite pe o plută;
 Efectuarea lucrului membr. inf., din alunecare pe piept, cu împingere
de la peretele bazilului.

 Efectuarea exerciţiilor din apă, prezentate la învăţare, coordonat cu
respiraţia;

 Înot numai cu ajutorul membrelor inf., cu sau fără plută, pe distanţe

progresive;
 Înot numai cu ajutorul membr. inf., din alunecare pe piept, cu mâinile
pe lângă corp;
 Înot numai cu ajutorul membr. inf., cu mâinile ţinute la spate,
coordonat cu respiraţia;
 Lucrul membr. inf., în poziţie verticală; (se poate executa cu mişcări
simetrice sau asimetrice-“călcarea apei”-)
 Mişcări ale membr. inf., din alunecare pe spate, cu mâinile sus sau, pe
lângă corp;
 Lucrul membrelor inferioare, cu îngreuieri (ex.: cu pluta ţinută în
poziţie verticală sau oblig faţă de orizontala apei);
 Lucrul membr. inf., pe distanţe scurte, în tempouri variate;
 Exerciţiile prezentate anterior coordonat cu respiraţia.

superioare
 Executarea mişcărilor membr. sup., pe uscat, din stând aplecat
înainte;
 Acelaşi exerciţiu, coordonat cu respiraţia specifică;
 Executarea mişcărilor membr. sup., din culcat facial pe o bancă,
coordonat cu respiraţia;
 Executarea lucrului membr. sup., în apă mică, din stând aplecat
înainte;
 Acelaşi exerciţiu, coordonat cu respiraţia;
 Acelaşi exerciţiu din mers prin apă mică;
 Acelaşi exerciţiu, cu ajutorul unui partenar care, controlează
traiectoria corectă a mişcării, opunând o uşoară rezistenţă;
 Lucrul membr. sup., din alunecare pe piept, cu picioarele susţinute de
partener sau de o plută;
 Executarea lucrului membr. sup., cu picioare susţinute, coordonat cu
respiraţia.

 Lucrul membr. sup. pe distanţe progresive;
 Lucrul membr. sup. cu picioarele susţinute, pe distanţe progresive şi
cu cronometrarea timpului;
 Lucrul membr. sup. cu mişcări de picioare craul;
 Lucrul membr. sup. cu mişcări de picioare fluture;
 Lucrul membr. sup. cu palmare de diferite mărimi;
 Exerciţiile prezentate anterior, coordonat cu respiraţia.
72

73
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membr. inf. cu

lucrul membr. sup. şi coordonarea cu respiraţia
 Învăţarea coordonării prin lucru pe uscat, din culcat facial pe o bancă
de gimnastică;
 În apă mică, învăţarea coordonării cu ajutorul unui partener;
 Din alunecare pe piept, se execută trei mişcări de picioare la un ciclu
de braţe, apoi două mişcări de picioare la un ciclu de braţe, apoi
coordonarea normală;
 Aceleaşi exerciţii cu respiraţie;

 Înot în procedeul bras, pe distanţe progresive;
 Înot în procedeul bras, cu viteze variabile;
 Înot în procedeul bras, cu cronometrarea timpului;
 Înot cu palmare sau alte mijloace de îngreuiere.
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării startului în procedeul bras

(Apreciind că procedeul bras este al treilea procedeu în succesiunea
învăţării tehnicii procedeelor sportive de înot, şi ca urmare, unele structuri
tehnice specifice startului se cunosc foarte bine, la învăţarea startului de bras
trebuie însuşite doar structurile tehnice specifice)
 Învăţarea lucrului membr. sup. pe uscat; (vâslirea prelungită)
 Efectuarea lucrului membr. sup. în apă, din alunecare pe piept, în
imersiune complectă;
 Din alunecare pe piept, în imersiune complectă, executarea lucrului
membr. sup. coordonat cu lucrul membr. inf., şi ieşirea la suprafaţă;
 Executarea lucrului sub apă, din start de pe blocul de start.

(mijloacele de perfecţionare sunt identice cu cele prezentate la perfecţionarea
startului de craul)
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerii de bras

 Învăţarea atacului peretelui, pe uscat, din mers, cu atingerea peretelui;
 În apă, atacul peretelui din înot de la 5-6 metri faţă de peretele
bazinului;
 Acelaşi exerciţiu, şi cu executarea întoarcerii propriu-zise;
 Împingere de la peretele bazinului şi executarea lucrului sub apă
urmat de ieşirea la suprafaţă;

 Executarea întoarcerii din înot cu viteză scăzută.

(sunt identice cu cele prezentate la întorcerea prin pivotare laterală în
procedeul craul, cu respectarea specificului întoarcerii de bras, privind atacul
peretelui şi lucru sub apă).
Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii procedeului de înot

fluture
Mijloace specifice îmvăţării şi perfecţionării lucrului membrelor
inferioare
 “Săritura delfinului”,-executată cu împingere de pe fundul bazinului
cu apă mică (până la talie). La intrarea în apă, capul va fi aplecat mult
înainte cu bărbia în piept. După scufundare, picioarele efectuează două,
trei mişcări ondulatorii, până când mâinile ating fundul bazinului, apoi,
prin ridicarea capului, ieşire la suprafaţa apei;
 Mişcări ondulatorii, executate pe marginea bazinului, din sezând
sprijinit înapoi;
 Mişcări ondulatorii, executate la marginea bazinului, cu sprijinirea
mâinilor pe “şanţul sparge-val”;
 Mişcări ondulatorii cu ajutorul unui partener;
 Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu braţele întinse sus;
 Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu labe de cauciuc;
 Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu mâinile sprijinite pe o
plută;
 Repetarea exerciţiilor executate în apă, coordonat cu respiraţia.
Mijloace specifice pentru perfecţionare:

 Executarea mişcărilor ondulatorii, cu respiraţie, pe distanţe
progresive;
 Mişcări ondulatorii, din alunecare pe spate, cu braţele pe lângă corp,
sub cap sau sus;
 Mişcări ondulatorii în poziţie verticală;
 Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu labe de cauciuc, cu
viteze diferite;
 Mişcări ondulatorii, din alunecare pe o parte, cu un braţ sus şi unul
jos;
 Toate exerciţiile prezentate se vor face şi cu respiraţie.
74

75

superioare
 Mişcări imitative pe uscat;
 Lucrul membr. sup. în apă puţin adâncă;
 Lucrul membr. sup. în apă mică, cu partener;

 Lucrul membr. sup. cu picioarele susţinute de o plută;
 Lucrul membr. sup. din alunecare pe piept, executându-se numai
drumul acvatic, braţele revenind sus, pe sub apă;
 Împingere de la perete, alunecare pe piept cu executarea a două, trei
mişcări complecte de braţe, fără respiraţie;
 Acelaşi exerciţiu, cu respiraţie după două cicluri de braţe.

 Înot numai cu braţele, cu picioarele susţinute de un flotor;
 Înot numai cu braţele pe distanţe progresive;
 Înot cu braţe fluture şi picioare craul;
 Înot cu braţe fluture şi picioare bras;
 Înot numai cu braţele, cu palmare;
 Înot numai cu braţele, picioarele susţinute, cu cronometrarea
timpului, pe diferite distanţe şi cu diferite viteze.
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării coordonării lucrului

membrelor superioare cu lucrul membrelor inferioare şi coordodarea cu
respiraţia
 Înot fluture fără respiraţie;
 Înot fluture cu braţele sub apă. Prima bătaie a picioarelor se execută
în timpul alunecării braţelor înainte, iar a doua odată cu împingerea lor spre
înapoi;
 Învăţarea coordonării cu respiraţia, cu numărătoare:
a) pe timpul 1 – braţele intră în apă, picioarele bat energic în jos,
iar înotătorul expiră puternic până când braţele termină
tracţiunea;
b) pe timpul 2 – braţele execută împingerea, picioarele bat mai
slab, iar înotătorul ridică capul şi execută o inspiraţie rapidă;
 Alternarea între vâslirile de fluture a câte unui ciclu de braţe craul;
 Executarea ciclului de braţe după trei sau patru cicluri complecte de
picioare.


 Înot fluture fără respiraţie pe distanţe scurte cu viteze mărite;
 Înot fluture cu labe de cauciuc;
 Înot fluture cu palmare;
 Înot fluture cu labe şi cu palmare;
 Înot fluture pe distanţe progresive, în tempouri diferite;
 Înot fluture cu cronometrarea timpului;
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării startului de fluture

( Acestea sunt identice cu cele specifice startului de craul, cu adaptarea
lucrului sub apă)
Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerii de fluture

(Acestea sunt identice cu cele prezentate la întoarcerea de bras, cu
adaptarea atacului peretelui şi a lucrului sub apă).
76

77
SALVAREA DE LA ÎNEC
Înecul, este un accident, o stare gravă care poate duce la moarte din cauza blocării căilor
respiratorii cu apă (sau un corp solid), fapt ce determină o asfixie prin întreruperea aportului de oxigen şi
creşterea concentraţiei de bioxid de carbon în sânge. În cazul înecului în apă dulce, la acesta asfinxie se adaugă
diluţia sângelui provocata de pătrunderea în căile respiratorii (la 2-3 minute după pătrunderea în alveole, apa
dulce trece prin osmoză în sânge, fapt urmat de creşterea volumului sanguin, creşterea tensiunii pulmonare şi
încărcarea jumătăţii drepte a inimii. Diluţia sângelui cu apă poate fi urmata de distrugerea globulelor roşii. În
acest caz organismul înecatului care suportă o lipsă acută de oxigen, este lipsit în mare măsura şi de hemoglobina
care transportă oxigenul în organism.
În sângale înecatului în apă dulce se produce o concentraţie de ioni de potasiu (hipercalcemie)

care favorizează producerea “fibrilaţiei ventriculare’, (contracţii necoordonate ale inimii care scad posibilităţile
de pompare a sângelui în artere).
La înecul în apă sărată, pe lângă asfixie, apare edemul pulmonar (acumulare de lichid în
alveolele pulmonare) şi o hemoconcentraţie cu colaps periferic (scăderea bruscă a tensiunii arteriale prin
pierderea tonusului vascular)
Înecul se poate produce din diferite cauze:
 Epuizare morală – datorită spaimei caracteristice celor care nu ştiu să înoate sau să-şi
aprecieze corect posibilităţile fizice şi se avântă mult în largul marii;
 Epuizare fizică – datortită efortului depus în timpul înotului;
 Stare sincopală – (oprirea reflexă brutală a funcţiilor inimii şi respiraţiei) cauzată de
criză epileptică, angină pectorală, infarct miocardic, traumatisme în diferite regiuni ale
corpului (epigastrită temporală), crampe musculare;
 Pătrunderea apei în fosele nazale şi în urechi;
 Hidrocuţie – prin simplu contact cu apa, datorita unei sensibilităţi crescute a

organismului faţă de apa (fenomenul este asemănator cu electrocutarea).
În naufragii, accidente în sporturi nautice, sau în sărituri, se mai pot
asocia traumatisme grave, ca: fracturi craniene sau ale coloanei vertebrale,
lovituri în abdomen, luxaţii, fracturi ale diferitelor articulaţii sau segmente ale
corpului, spargerea timpanului, etc..
Accidentarea prin înec poate fi întâlnită atât la cei care nu ştiu să înoate, cât şi la înotătorii
experimentaţi.
Valurile, curenţii, vârtejurile, bancurile de nisip deplasabile sau fixe, apele repezi, reci, cu
plante acvatice agaţătoare, fund stâncos, mâlos, maluri abrupte, nerespectarea zonelor de restricţie (delimitate cu
balize sau geamanduri) şi a regulamentelor publice, diferitele accidente (răsturnarea bărcilor, loviri în apă în
timpul sariturilor, naufragii), constituie fiecare in parte condiţii care pot favoriza sa declanşa înecul.
Chiar şi cei care ştiu bine să înoate sunt expuşi la înec dacă nu ţin seama de starea sănătăţii lor
sau sunt foarte obosiţi, cunsumă băuturi alcoolice sau foarte reci înainte de a intra în apă, stau mult la soare şi
intră de multe ori într-o apă rece, sau fac prea multe sărituri succesive şi scufundări prelungite.

În cazul înecului prin epuizare (fizică sau morală) accidentatul se zbate, este foarte agitat, fae
mişcări necoordonate, iraţionale, contribuind astfel la epuizrea forţelor proprii. Cel care este în pericol de a se
îneca astfel, este dominat de frică, se agaţă cu disperare de orice şi de oricine este în apropiere, încearcă să atragă
atenţia asupra sa ridicând braţele din apă (consecinţa va fi scufundarea capului sub nivelul apei prin cresterea
greutăţii specifice).
În cazul înecului prin sincopă (respiratorie, cardiacă sau mixtă) sau prin hidrocuţie, victima îşi
pierde cunoştinţa şi se scufundă brusc, fără semne de disperare, fără strigăte, fără luptă.
Înecatul scos la mal are aspectul unui asfixiat: mişcările respiratorii pot fi neregulate, slabe sau
absente; pulsul se poate prezenta normal, slăbit sau imperceptibil.
În 10% din cazuri, tegumentele sunt albe lucioase, în 20%, albastre-violacee, iar în restul de
70%, culoarea lor se modifică în funcţie de starea clinică. Cianoza (culoarea vineţie a pielii), este mai pronunţată
la nivelul buzelor şi unghiilor fără a exista o legătură directă între intensitatea ei şi gradul de asfinxie. După
aspectul exterior al accidentatului, se descriu două tipuri:
 accidentatul alb, palid, care a înghiţit apă;
 accidentatul cianotic, vânăt, la care apa a pătruns în alveolele pulmonare şi în stomac;

la nivelul gurii şi nasului el poate prezenta o spumă aerată rozacee – semn al edemului
pulonar. Temperatura corpului victimei este scăzută.
Uneori se pot observa diferite traumatisme şi leziuni datorate
loviturilor.
Moartea prin înec se produce astfel: după căderea în apă are loc o
inhibiţie reflexă cardio-vasculară prin oprirea respiraţiei sau respiraţie rară; puls
scăzut; scăderea tensiunii arteriale – fenomene ce duc la sincopă prin scăderea
aportului de oxigen din sânge la nivelul sistemului nervos central.
Urmează reacţia cardio-respiratorie de excitare a centrilor nervoşi cu
CO2 acumulat în exces. Se reia respiraţia frecvent şi anarhic, ceea ce duce la
umplerea bronhiilor şi alveolelor pulmonare cu apă.
Urmează asfinxia progresivă, oprirea respiraţiei, inima continuând să
bată apoi, după câteva mişcări respiratorii spasmodice, scade tensiunea arterială,
sincopa respiratorie devine mixtă (se opreşte şi inima) şi ne aflăm în faţa morţii
clinice (aparente), urmată de moartea biologică (definitivă).
Salvarea de la înec reprezintă o acţiune care urmăreşte scoaterea

victimei din pericolul prin care trece, acordarea primului ajutor şi aplicarea unor
măsuri terapeutice eficiente. Toate acestea trebuie să aibă ca finalitate,
supravieţuirea.
Toate acţiunile care au drept scop salvarea unui om aflat în pericol de a
se îneca – având în vedere gravitatea situaţiei victimei – trebuie să se facă rapid,
cu mult calm şi pricepere, ştiut fiind faptul că nu se poate readuce la viaţă un
organism care se găseşte în stare de limită extremă, de “moarte clinică” (sau
aparentă).
În cazul în care cel aflat în pericol de a se îneca este conştient şi ştie să
înoate, el poate fi ajutat de pe mal, cu anumite indicaţii, cu ajutorul unei prăjine,
frânghii, colaci sau mingi de salvare.
78

79
În situaţia în care victima nu ştie să înoate sau şi-a pierdut cunostiinţa,

este absolut necesară o intervenţie rapidă, fie cu ajutorul unei ambarcaţiuni, fie
prin înot.
Salvatorul , trebuie să fie un înotător foarte bun care să cunoască
pericolele legate de înec, manevrele de salvare şi cele de reanimare respiratorie
şi cardiacă. Înainte de a intra în apă, salvatorul trebuie să se asigure că ţinuta
vestimentară nu-l împiedică în timpul înotului şi intervenţiei de salvare (să se
dezbrace de haină şi încălţăminte, să-şi descheie gulerul cămăşii, etc.). Este
foarte important să se anunţe pe cei aflaţi eventual în apropiere, pentru a obţine
eventuale ajutoare.
Intervenţia în scopul salvării unei persoane aflate în pericol de a se
îneca, presupune mai multe etape:
 alegerea locului de intrare în apă;
 alegerea dacă este posibil a unor obiecte
ajutătoare;
 apropierea de accidentat (cu ajutorul unei
ambarcaţiuni sau prin înot);
 imobilizarea şi aplicarea prizelor pentru
transportul accidentatului;
 deplasarea spre mal şi alegerea locului de ieşire
pe mal;
 acordarea primului ajutor şi efectuarea
manevrelor de reanimare respiratorie şi cardiacă.
Alegerea locului de intrare în apă trebuie să se facă pe baza
criteriului uşurinţei de a pătrunde în apă fară evenimente nedorite (accidentări)
şi a rapidităţii ajungerii la accidentat. De aceea locul ales trebuie: să nu fie
accidentat, abrupt, cu stânci sau vegetaţie subacvatică, la distanţa cea mai mică
faţă de accidentat, (în cazul apelor curgătoare, în amonte faţă de locul unde se
află victima, folosindu-se pentru înot, viteza de curgere a apei), plecându-se de
la premiza, că cel care acordă ajutorul trebuie sa ajungă al locul accidentului în
timpul cel mai scurt şi minimum de efort.
Alegerea unor obiecte ajutătoare.- cu excepţia personalului calificat
pentru salvare, aflat în serviciu, care are în dotare mijloace specifice de salvare,
este puţin probabil ca un potenţial salvator să poarte cu el mijloace ajutătoare
pentru salvare. Pot fi alese, pentru creşterea eficienţei în salvare, orice obiect
uşor de transportat (mingii, perne pneumatice, saltele pneumatice, scânduri,
colaci, etc.)

Apropierea de accidentat – se poate face cu ajutorul unei bărci sau

prin înot. Salvatorul trebuie să se deplaseze cât se poate de repede şi cu efort
minim. Persoana aflată în pericol de a se înece, poate fi la suprafaţa apei sau sub
apă, poate să se agite sau nu. Apropierea este bine să se facă pe la spatele
victimei (în amonte în cazul apelor curgătoare), deoarece acesta când simte
apropierea salvatorului, va căuta un punct de sprijin de care se va agăţa cu toate
forţele de care mai este capabil. În cazul în care apropierea nu se poate face din
spate, salvatorul va trebui să se scufunde şi înotând pe sub apă să încerce să
ajungă la spatele accidentatului. Dacă accidentatul se află sub apă, salvatorul
trebuie de asemenea să se scufunde, să apuce victima de talie, să o întoarcă cu
spatele şi să o scoată la la suprafaţă. Dacă accidentatul este îmbrăcat, poate fi
menţinut la suprafaţă prin apucarea de haine, de preferinţă de guler. Într-o apă
curată, corpul victimei se poate observa de la 4-5 m. ca o pată galbenă. Dacă
fundul apei este mâlos, salvatorul vacăuta sa nu tulbure apa, mişcându-se cât
mai uşor.
Dacă înecatul este găsit cu faţa în jos, apropierea se face dinspre
picioare care trebuie depărtate, apoi se apucă corpul pe sub braţe şi este ridicat
în poziţie verticală printr-o mişcare bruscă, scoţându-l la suprafaţa apei. Dacă
accidentatul este găsit cu faţa în sus, apropierea se face dinspre cap, ridicându-l
de umeri şi aducându-l în poziţie verticală.
Pe valuri mari se recomandă înotul pe sub creasta valului, ţinându-se
seama de sensul curentului. Valurile mici şi repezi sunt periculoase chiar şi
pentru un salvator cu multă exerienţă. Este de asemenea foarte periculos locul
unde se “sparg” valurile – de obicei spre mal sau spre dig.
Imobilizarea şi aplicarea prizelor pentru transport – un înotător
obosit, care îşi păstreză calmul poate fi susţinut de unul sau doi înotători care
înoată de preferinţă bras, accidentatul sprijinindu-se de umerii salvatorului, dând
uşor din picioare pentru a se menţine la suprafaţa apei.
Imobilizări – nu întotdeauna salvatorul reuşeşte să-l supună pe
accidentat acţiunilor sale. De cele mai multe ori acesta, pierzându-şi calmul şi
orientarea, se agaţă de tot ce-i iese în cale. El se poate agaţa de salvator
apucându-l de braţe, picioare, gât, trunchi, cap (dar de cele mai multe ori ce gât,
de unde se poate apuca mai sigur şi mai uşor), trăgându-l sub apă. În acestă
situaţie, salvatorul se poate elibera folosind următoarele procedee:
 schimbarea prizei;
 dacă salvatorul este faţă în faţa cu accidentatul,
şi acesta îl apucă de gât, apucarea mâinilor victimei la nivelul
încheieturii pumnilor şi depărtarea braţelor în lateral pentru
înlăturarea “strânsorii”;
 din aceiaşi priză la nivelul încheieturii, tragerea
victimei sub apă şi eliberare;
80

81
 aceiaşi acţiune de eliberare, sub nivelul apei

forţând eliberarea, prin aplicarea unui genunchi pe abdomenul
victimei şi împingere puternică spre înainte;
 ţinând victima cu un braţ de talie şi trăgând-o
spre el, cu cealaltă mână salvatorul împinge capul victimei
înapoi cu palma fixată sub bărbie;
 dacă victima îşi încolăceşte braţele de gâtul
salvatorului, cu mâna dreptă, salvatorul îi răsuceşte capul la
maximum spre stânga apucând în acelaşi timp cu mâna stângă
cotul drept al victimei; apoi îi împinge capul pe spate, iar cu
mâna îi răsuceşte braţul drept până când I se poate apuca capul
pe la spate pentru a putea fi trasportat.
 Dacă, cu toate procedeele folosite, salvatorul nu
reuşeşte să se elibereze, atunci se va scufunda împreună cu
accidentatul – care odată scufundat va slăbi apucarea sau îşi va
desprinde involuntar mâinile, încercând să revină la suprafaţă –
iar salvatorul se poate îndepărta de accidentat, şi înotând pe sub
apă, va ajunge la spatele victimei putând să-I aplice priza de
transport cea mai eficientă.
Prize pentru transportul accidentatului spre mal – adoptarea unui
anumit procedeu de transport al accidentatului, trebuie să ţină seama de: starea
de agitaţie a victimei, posibilităţile fizice şi tehnice ale salvatorului; distanţa
până la mal.
 Transportul cu priză sub axilă. Victima
fiind în poziţia pe spate, salvatorul trece bratul său pe sub
axila acesteia şi îi susţine bărbia cu palma, astfel încât
capul să se sprijine pe umărul salvatorului. În acestă
poziţie salvatorul poate înota cu ajutorul mişcărilor de
picioare şi al unui braţ. Dacă salvatorul va aplica
priza cu punerea braţului peste pieptul
accidentatului, se va avea grijă ca faţa
victimei să nu fie acoperită de apă.
 Priza la cap. Procedeul este recomantat a

fi folosit de salvatori care au picioare puternice şi
greutatea specifică a accidentatului este mică (copii,
femei). Salvatorul apucă cu mâinile faţa victimei
(degetele cuprinzând maxilarul inferior), şi înoată pe spate
cu ajutorul mişcărilor de picioare bras pe spate sau over.

 Priza pe sub axile. Acesta este un

procedeu asemănător cu cel descris anterior, victima fiind
susţinută cu mâinile pe sub axile. Salvatorul înoată pe
spate cu mişcări de picioare bras pe spate ssau over.
 Salvarea înotătorului obosit. Persoanele
care nu stăpânesc bine tehnica înotului şi se depărtează
mult de mal, din cauza emoţiei sau din cauza fricii pot
intra în panică de înec. În acestă situaţie este foarte
important ca înotătorul obosit să fie avertizat că va fi
ajutat pentru a-şi mobiliza forţele fizice şi mai ales
psihice.Remorcarea către mal a înotătorului obosit, sa
poate face de către unul sau doi salvatori.
 Remorcarea prin înotul bras. Salvatorul
înoată bras, iar înotătorul obosit se ţine cu braţele întinse
de spatele acestuia.
 Remorcarea prin procedeul over.
Salvatorul înoată cu un singur braţ, iar celălalt este ţinut
pe suprafaţa apei pentru ca înotătorul obosit sa se poată
sprijinii pe el.Înotătorul îşi va menţine corpul întins pe
apa şi va executa mişcări de forfecare ample cu picioarele
specifice procedeului over.
 Remorcarea cu ajutorul a doi salvatori.
Salvatorii înoată procedeul bras la o distanţă de
aproximativ un metru unul de altul, iar cel obosit se va
spijinii cu mâinile de umerii lor.
Toate aceste procedee se pot aplica şi în cazul trasportului celor care nu

ştiu să înoate.
Deplasarea spre mal şi alegerea locului de ieşire din apă.
Deplarea prin înot spre mal se va face pe drumul cel mai scurt posibil
(folosindu-ne, în cazul apelor curgătoare de curentul apei), alegerea locului de
ieşire pe mal făcându-se după apropierea de mal, existând posibilitatea de a găsi
lângă mal un eventual sprijin (apă mică, rădăcini, pietre pentru odihnă). Locul
de ieşire efectivă din apă trebuie să fie uşor accesibil, fără vegetaţie subacvatică,
să nu fie abrupt, mâlos.
82

83

ISTORIA ÎNOTULUI ROMÂNESC ÎN DATE
1771 Este menţionat în “Cronica Hotinului”, scisă în acest an,

înotul “iepureşte”.
1821 La Arad, funcţionează o baie puplică amenajată pe malul
drept al Mureşului, în cadrul căreia exista şi o “şcoală de
înot”.
1845 Apare la Arad cartea Maestrului de înot arădean” – primul
manual modern de specialitate, în care se dau indicaţii
metodice preţioase, privind învăţarea diferitelor procedee
de înot, sărituri în apă, igiena înotului, salvarea de la înec.
1850 Se amenajează la Arad, pe malul drept al Mureşului,
primul bazin natural din localitate. În 1893 el a fost preluat
84

85
şi reamenajat de Asociaţia de canotaj –“Mureşul”.

1852 Sunt semnalate în Burureşti, în cartierul “Sf. Elefterie”,
primele “şcoli de înotare”,ce funcţionau pe lângă conoscu-
tele “băi nemţeşti”.
1880 Se inaugurează în Bucureşti primul bazin de înot din ţara
noastră, a cărui construcţie a început în anul 1879 sub aus-
piciile Societăţii “Tirul”. Odată cu el iau fiinţă prima
şcoală de înot şi prima secţie de nataţie a societăţii. Bazinul
avea dimensiunile de 35/15 m., era căptuşit cu bârne de
lemn şi se afla lângă vechiul Teatru de Operetă.
1882 Gh. Moceanu, “Scoala de patinaj şi de înotători”,
ediţia I-a, Bucureşti (traducere a cărţii lui M. Closs).
1893 D.I.Aronovici – “Înotarea şi aplicaţiunile ei”-Bucureşti.
1895 Este semnalată o “şcolă de înotat” la Brăila, care desfă-
şoară cursuri de iniţiere pe malul stâng al Dunării.
1900 Bucureşti – Este semnalat un bazin acoperit, pentru înot
şi învăţarea înotului, în incinta “Băilor Eforiei”.
1912 Clubul Nautic din Brăila, organizează prima cursă de î
DATA from the ROMANIAN SWIMMING FEDERATION

The following article comes from http://www.swimming.ro/, the official site of Federatia
Romana de Natatie si Pentatlon Modern.
All Timisoara-related references appear highlighted.
ISTORICUL NATATIEI IN ROMANIA
Istoricii au descoperit in tara noastra marturii ce demonstreaza practicarea inotului de catre

oamenii care traiau in apropierea apei, in scop utilitar, ca mijloc de supravietuire, ca necesitate
igienica distractiva sau ca sport. S-a facut referire la inotul "voinicesc", care are unele
asemanari cu craulul de astazi. Multe misiuni si fapte de lupta, din secolele al XV-lea si al
XVI-lea, ale ostasilor si oamenilor asezati pe langa ape si mai ales de-a lungul Dunarii,
dovedesc cunoasterea tainelor inotului. Daca la greci si romani inotul era considerat un act de
cultura, la romani apare "vrednicia" ca impuls pentru a demonstra curajul, puterea, dibacia in
a infrunta forta apelor. Adesea pregatirea era stimulata de intreceri ale caror "performante"
intrau in legende. Sunt balade in care se arata ca "el inota ca un peste" sau admiratia pentru
"isprava lui Valcan", care a inotat de-a lungul Dunarii pana la Sulina pentru a scapa de turci.
Apare, de asemenea, pretuirea oamenilor fata de inot, mai ales, a fetelor care puneau la
incercare flacaii: "manifestind dispret pentru cei nevolnici in acest exercitiu indispensabil in
regiunea dunareana" (C. Kiritescu - Palestrica).

Din datele culese de N. Postolache (Istoria Sportului in Romania - 1995) s-au retinut cateva
momente semnificative: in anul 1769 - se vorbeste in Cronica Hotinului despre inotul
"iepureste" la romani; in 1820, la Arad, pe malul Muresului, functiona o baie publica care
avea si o ,,scoala de inot"; in 1840-1841, Gheorghe Asachi (referent al scolilor din Moldova)
include in programul scolar al Academiei Mihailene din Iasi, ca materii obligatorii, exercitiile
de gimnastica, scrima si inot; in 1845 se publica la Arad cartea "Maestrului de inot aradean";
in 1850 se amenajeaza primul bazin natural pe malul Muresului, la Arad. Sfarsitul sec. al
XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea au fost marcate de preocuparile pe plan organizatoric si
competitional, in special in orasele Timisoara, Oradea, Cluj, Targu Mures, Arad, Bucuresti
(aici Societatea "Tirul" va juca un rol deosebit).
S-au organizat diferite intreceri, care aveau ca scop principal efectul spectacular si distractiv,
dar si recunoasterea caracterului utilitar al inotului. Aceste actiuni au insemnat primii pasi in
afirmarea inotului,ca sport, al inceputului jocului de polo si sariturilor in apa.
In 1880 se deschide in Bucuresti bazinul si "Scoala de inot" a societatii "Tirul". Bazinul,

captusit cu lemn, avea dimensiunile de 30/15m. Primul concurs dotat cu premii se desfasoara
in 1888, cind in cadrul Serbarii Anuale a societatii "Tirul" figureaza si inotul.
In provincie, Timisoara pare sa fie primul oras unde se infiinteaza o sectie de natatie, in 1899,
la clubul "Atletic" (T.Schaed - Istoricul natatiei in Banat). Mai tirziu apar A.M.E.F.A. (Arad)
in 1911, Gloria C.F.R. Arad in 1919, Vulturii Lugoj in 1923 etc.
In 1905, la serbarile organizate in Bucuresti de societatea "Tirul", s-au disputat doua probe de
inot: inotul sub apa, cistigat de elevul M.Herdan si inotul de "iuteala", cistigat de elevul
N.Serbanescu. Inca nu se poate vorbi totusi de inot ca sport. Tot acum apar unele actiuni in
orasele mari din Ardeal, precum si la Galati, Braila, Constanta. In 1912 are loc prima editie a
concursului de fond pe Dunare intre Macin-Ghecet (13 Km.), care dupa razboi va deveni
traditional.
In 1912 se constituie "Comisiunea de natatie" in cadrul FSSR (Federatiunea Societatilor

Sportive din Romania). Aceasta s-a autodizolvat si s-a reinfiintat in 1915, sub titulatura
"Comisia de Inot", ce avea urmatorii membrii: A. D. Florescu - presedinte; T. Davila, M.
Savu, Gh. Iconomu siV. Badulescu.
La 1 decembrie 1919, FSSR organizeaza o noua Comisie al carei presedinte devine T. Davila;
iar membri sunt: G. Dragomirescu, C. Dumitrescu-Kiki, M. Savu si T. Savulescu. Abia dupa
primul razboi mondial se poate vorbi cu certitudine de inceperea raspindirii inotului in
Romania. Ea se petrece rapid in oasele din Ardeal si Banat (Oradea, Cluj, Tg.Mures, Arad,
Timisoara).
In 1919 la Timisoara are loc un concurs la care participa si inotatori din Szegedin. In 1921 are
loc dschiderea strandului din Timisoara, care da prilejul organizarii unor competitii
interesante, ca de exemplu campionatul "Bega". S-au facut eforturi pentru organizarea
primelor C.N. de inot, de sarituri si de polo. Multe din competitiile locale sau regionale,
organizate dupa 1920, au fost declarate "Campionate Nationale". Denumirea nu era
justificata, deoarece au participat sportivi doar din cateva localitati. De aici, s-a creat confuzia
referitoare la data organizarii primei editii a Campionatului si a primilor campioni ai
Romaniei. O lunga perioada de timp, cele 3 ramuri ale natatiei au avut o evolutie comuna,
intrecerile se organizau concomitent.
86

87
La inceputul sec. al XX-lea aparuse si la noi necesitatea constituirii unui for central de
coordonare si organizare a acestui sport. Dar, greutatile inceputului, lipsa de experienta si de
suport organizatoric in teritoriu, conditiile materiale precare si alte cauze au facut ca o serie de
organisme si fondurile organizatorice folosite pe parcurs, sa se dovedeasca a fi neviabile. Intre
anii 1923-1927, in cadrul FSSR, functiona "Comisia Sporturilor pe Apa", care includea
natatia si canotajul, apoi, ramane profilata numai pe natatie.
Una din cauzele care provocau stagnarea dezvoltarii natatiei in Romania era lipsa bazinelor.
Capitala dispunea, dupa cum spuneam anterior, de un singur bazin, "Tirul". Aici sportivii nu
se puteau antrena pe distantele clasice, el fiind neregulamentar. Totusi, in anul 1925, la
Campionatele nationale disputate la Cluj, fara inotatorii din Bucuresti, competitia s-a
desfasurat pe distante clasice. Iata citeva rezultate:

100m.Inot pe o parte (over): Berges = 1.27,0
100m.Spate: D.Devici = 1.34,4
200m.Liber: Felicides = 3.07,3
200m.Bras: Felicides = 3.38,4
Staf. 3x50m.Mixt: Staruinta Oradea = 1.56,0
In 1926 cursele de fond de pe Dunare revin inotatorului N.Bancila (2h.01'00) pe distanta
Macin-Galati si lui G.Bacagioglu (3h.) pe distanta Braila-Galati. La Constanta se desfasoara
un concurs de fond intre Constanta si Techirghiol, cistigat de Gh.Valmarescu. In continuare,
aici ia amploare organizarea curselor de fond, astfel incit in anul 1927 are loc primul concurs
disputat intre Techirghiol-sat si Techirghiol-movila (12 Km.), cu participarea a 25 concurenti
(din care numai 3 termina cursa). Cistiga Constantin Paun in 5h.05'00. O alta cursa intre Far si
Cazino (1 mila) este cistigata de D.Dumitrescu in 33 minute.
INFIINTAREA FEDERATIEI ROMANE DE NATATIE
O noua etapa de dezvoltare a inotului caracterizeaza anii 1929 si 1930, cind se poate spune ca
aceasta disciplina a ajuns la maturitate. Astfel, la Bucuresti, in anul 1929 se deschide una din
cele mai frumoase baze sportive: Bazinul Kiseleff (azi Strandul Tineretului). In anul urmator,
1930, Bucurestiul este inzestrat cu un nou bazin: Lido, deschis in luna august printr-o
importanta competitie: "Cupa interorase" (cu participarea unor sportivi din Bucuresti, Cluj si
Tg.Mures). Dar in prealabil, in martie 1930, UFSR (Uniunea Federatiilor de Sport din
Romania) il desemneaza pe Mihail Savu ca sa pregateasca constituirea federatiei (in
conformitate cu "Legea Educatiei Fizice" din 1929).
Pe data de 21 decembrie 1930, se constituie Federatia Romana de Inot (pe care o vom gasi si
sub denumirea de FR de Natatie), care se afiliaza la UFSR in 1933. In 1931, la Bucuresti, are
loc prima editie a Campionatelor scolare, castigatorii fiind recompensati cu diplome si cu
brevetul de inotator scolar. FRN a publicat regulamentul de inot, a constituit o comisie
medicala, a introdus fisa individuala a inotatorului, iar din 1932 timpii in concurs se
inregistrau eu cronometre oficiale. in 1933 s-a infiintat sectia de inot din Liga Navala Romana
(LNR). In 1932 are loc, in Bucuresti, la bazinul Kiseleff, o competitie internationala cu
sportivii clubului MTK Budapesta.

Anuarul Sporturilor din 1938-1939 prezenta componenta Comitetului federal:

- presedinte - M. Savu;
- vicepresedinti - A. Siligeanu, B. Negoescu;
- secretar federal - V. Catina;
- casier general - R. Hetasch;
- membri: - N. Albulescu, P. Angelescu, H. Krack, C. Leoveanu. M. Marinescu si V.
Vranialici; membri supleanti L. Lazarescu si P. Stroescu.
In 1940, FR de Sporturi Nautice (FRSN) se uneste cu FR de Inot (FRI) formand Federatia de

Sporturi pe Apa (FRSA), al carei presedinte a fost Victor Catina. La Campionatele nationale,
Bohunitski (din Timisoara) a castigat 4 titluri de campion national, la toate probele de liber.
1941, 1942 si 1944 nu s-au organizat C.N. In 1943 I.Slavescu a obtinut 4 titluri iar Gh.
Popescu 2 titluri. La probele feminine L. Bauer si F. Grigorita au obtinut cate 2 titluri. Din
1945, C.N. s-au tinut anual, pana in 1998, organizandu-se, astfel 54 de editii, majoritatea
desfasurate in Bucuresti.
In anii 1941-1942, presedinte al FRSA a fost Ion Barzanescu, apoi E. Savulescu. Instructor
federal-sef pentru inot era F. Bratan. Intre anii 1944-1946, federatia este supusa mai multor
schimbari. In 1946, in cadrul SP este organizata FR de Inot, in care apar noi membri.
Inspector si secretar onorific a fost numit Robert Podlaha. in mai 1948, federatia se
restructureaza devenind sectie a Directiei Tehnice a ASP.
Intre anii 1949-1957 a functionat "Inspectia de Natatie" in cadrul Directiei instruirii sportive
din CCFS (de pe langa Consiliul de Mininistri) si Comisia Centrala de Natatie, organ voluntar
care colabora cu Inspectia in vederea organizarii si conducerii acestui sport. In functia de
inspectori de natatie au fost: B. Orenstein, E. Fischer si C. Vargolici (1950-1957). Dupa 1950,
a fost infiintata functia tehnica de antrenor de stat. Din 1958, functioneaza FR de Natatie, in
cadrul UCFS, CNEFS (1967), Ministerului Sporturilor (1990), MTS (Ministerul Tineretului si
Sportului) si al ANS (Agentia Nationala de Sport).
Din 1952 Campionatele de juniori incep sa se organizeze separat, iar in 1965 a avut loc primul
C.N. pentru copii. Dintre sportivii care in perioada de inceput au devenit campioni nationali si
recordmani ai tarii pot fi amintiti: A. Horacsek (1928-1931), D. Gherman (1933-1936),
I.Pullok (9 titluri. in 1933-1939), A. Kelemen (1934-1939), Y. Aranyosi (1932-1951). La
femei: Perlaki (10 titluri, in anii 1935-1940), E. Rafael (6 titluri, in anii 1938-1940), E.
Treybal( 1938-1940).
Probele de bras au fost dominate, in anii 1951-1960, de un trio deosebit de valoros, format din
Mihai Mitrofan (10 titluri), Felix Heitz (8) si Adrian Oanta (3), cel care, in 1958, se afla doar
la cateva zecimi de recordul european. Inotatorii si jucatorii de polo Z. Hozpodar si V.
Marchitiu au participat la probele de craul, mixt si fluture, cucerind numeroase titluri si
stabilind noi recorduri (1952-1955) iar Iosif Novak a devenit multiplu campion si recordman,
in special la 100m. craul (1947-1955). Un veritabil campion a fost Al. Popescu, care a adunat
22 de titluri, din care 10 au fost consecutive la 200 m fluture, iar peste 10 au constituit
recorduri (1954-1964).
La probele feminine, s-au evidentiat Sanda Eftimiu Platon, multipla campioana nationala si
autoare a peste 10 recorduri nationale la probele de craul (1952-1955). Ecaterina Orosz,
detinatoarea unui record la 50 m bras inca de la 14 ani, a obtinut recorduri la toate probele de
bras si fluture (junioare si senioare), dar si in celelalte procedee tehnice, deasemenea, a
88

89
realizat peste 30 de titluri si peste 20 de recorduri (1948-1956); Elisabeta Bock a obtinut 14

titluri (1948-1955).
Din generatiile care au urmat, s-au remarcat in special:

- Nicolae Butacu (30 titluri nationale - inclusiv in bazin acoperit), Flavius Visan (27), Marian
Slavic (25), iar la feminin de: Luminita Dobrescu (30), Cristina Balaban (28) si cu un adevarat
record, Carmen Bunaciu, 70 titluri. Cele mai multe titluri castigate intr-un singur campionat in
aceasta perioada, apartin lui Vladimir Moraru - 10 titluri (individuale si la stafete), in anul
1966.
In ceea ce priveste recordurile nationale, s-au detasat: M. Slavic si FI. Visan (cu cate 26),
Anca Groza Miclaus (45), C. Bunaciu (39) si Cr. Balaban (36).
Primii inotatori care au coborat sub 1 minut la 100 m liber au fost: Titus Groza (59"2) la 12
aprilie 1952, in bazinul Floreasca (33,33 m) si Carmen Bunaciu (59"90) la 17 decembrie
1977, in bazinul de la Baia Mare (50 m).
In ultimii ani a fost structurat un sistem competitional pentru toate categoriile de varsta
(adaptat pentru inotul in bazin acoperit si descoperit): C.N. pentru seniori (m + f); C.N. pentru
juniori I, pe doua grupe la baieti (15-16 ani) si doua la fete (I4-15 ani); C.N. pentru juniori II,
pe trei grupe la baieti (13-15 ani) si doua la fete (12-13 ani); C.N. pentru copii, cu patru grupe
la baieti (9-12 ani) si trei la fete (9-11 ani).
Ca urmare a dezvoltarii bazei sportive, inotul (la sfarsitul anului 2000) era reprezentat in 20
de judete, cu 36 de sectii active, insumind 2 625 de sportivi legitimati, din care 1 675 copii
(986 m + 689 f), 77 juniori (382 m + 392 f), 178 seniori (79 m + 99 f 143 de antrenori si 352
arbitri. Pe baza punctelor obtinute la C.N. din anul 2000, clasamentul unitatilor sportive era
urmatorul:
1) Liceul "Emil Racovita"-"Steaua" Bucuresti, 7 045,50 pct.;

2) CSM Pitesti 5 463 pct.;
3) LPS "Braila" 2 152 pct;
4) CSM."Ami" - SA Baia Mare, 1 934 pct.;
5) CSS nr. 1 "Petrolul" Ploiesti, 1 741 pct.;
6) CSS Resita, 1 667 pct.
Dupa 1950, sportivii au participat la numeroase concursuri internationale, la Campionate

Balcanice, la competitiile oficiale: JO, CM, CE (seniori, juniori). Toate aceste actiuni au
contribuit la perfectionarea sportivilor si antrenorilor, la imbunatatirea procesului de pregatire
si la realizarea unor performante superioare, cele mai multe fiind in premiera. Pentru a se
ajunge aici, s-a depus o munca deosebita, urmarind introducerea unui sistem fiabil de lucru,
specific inotului modern de mare performanta. Aceasta activitate s-a intins pe durata mai
multor ani si a presupus contributia colectiva a unui numar insemnat de antrenori si tehnicieni,
pasionati si devotati meseriei lor.
Printre artizanii acestei perioade s-au numarat: Emeric Freund, Pal Stroescu, Johan Francu,
Constantin Vasiliu, Paula si Josif Enaceanu, Josif Toth Pall, Adalbert Iordache, Leo Ungur,
Gheorghe Marinel, impreuna eu antrenorii federali. Acestia au fost urmati de cei care au
desavarsit acest proces: Ion Schuster, Carol Bee, Gheorghe Demeca, Carol Corcec, Peter
Lovas, Alexandru Schmaltzer, Cristian Vladuta, Mihai Mitrofan, Felix Heitz, Remus

Dragusanu, Cristina Sopterian, Stefan Ionescu, Mihai Gothe, Octavian Mladin, Dan Ionescu,
Magda Cristescu, Gica si Petre Deac, Viorel Vasiliu, Toma Miritescu, Ion Ionescu, Gabriela
Stoicescu, Mircea Hohoiu, Mugur Tomescu, Nicolae Tat, Sergiu Tanase, Doina Sava, Carmen
Bunaciu, Octavian Tileaga, Laura Sachelarie, Silviu Salgau s.a.
Trebuie amintiti si cei care au activat in actiunile pentru invatarea inotului, pregatind noi
generatii de copii si juniori, ce au fost promovati in sectiile de natatie si in loturile nationale
de inot. Dintre acestia ii meritionam pe: Alexandru Szatmari, Teodor Spanu, Dumitru
Mititelu, Dorian Covaliuc, Justinian Caracas, Bogdan Koloman, Hella Lobel, Iosif Szighet,
Ladislau Block, Maria Baciu, Anca Mitrofan, Horatiu Droc, Cristina si Adina Schuster, Anca
si Ion Miclaus, Dragos Aldea, George Iorgulescu, Mihai Costiniu, Neculai Aciobanitei,
Gheorghina si Ianos Bachner s.a.
La Jocurile Olimpice
- Helsinki 1952, marcheaza participarea primului roman la o competitie oficiala: Iosif Novak
la proba 100m.Liber (1'00"6) locul 26. Editiile altor J.O. s-au incheiat cu rezultatele:
- Melbourne 1956 - Al. Popescu primul finalist roman la proba 200m.Fluture (2'31"0) - locul
VIII;
- Moscova 1980 - Carmen Bunaciu la 100 si 200m.Spate (locul IV) si stafeta 4x 100 m mixt
(locul VII);
- Los Angeles 1984 - Anca Patrascoiu (loc.III - BRONZ, prima medalie olimpica pentru
inotul romanesc) la proba 200 m spate (2'13"29), Carmen Bunaciu - 100m.Spate (locul IV),
Anca Patrascoiu -100m.Spate (locul V), Carmen Bunaciu - 200m.Spate (Iocul VII);
- Seul 1988 - Noemi Lung la 400m.Mixt cu 4'39"46 (loc.II -ARGINT), Noemi Lung -
200m.Mixt - 2'14"85 (loc.III - BRONZ), Stela Pura - 200m. Fluture (locul IV), Tamara
Costache - 50m.Liber (locul VI), Anca Patrascoiu - 200m.Mixt (locul VI);
- Barcelona 1992 - Luminita Dobrescu, 200m.Liber (locul V), Robert Pinter - 200m.Fluture
(locul VII);
- Atlanta 1996 - Beatrice Coada, 400m.Mixt (locul VI) si Stafeta 4x200m.Liber fete (locul
VII), Luminita Dobrescu - 200m.Liber (locul VIII).
- Sydney 2000: Diana Mocanu cucereste, pentru prima data in istoria natatiei romanesti, doua
medalii olimpice de aur, la proba 100m. spate (1'00"21), proba in care stabileste in premiera
un nou record olimpic (in acelasi timp si record european), si la 200m.Spate (2'08"16);
Beatrice Coada-Caslaru (loc.II - ARGINT la 200m.Mixt (2'12"57) si loc.III- BRONZ la
400m.Mixt (4'37/118); locul IV cu stafeta 4x200m.Liber feminin (C.Potec, S. Paduraru, L.
Diaconescu, B. Caslaru, C. Herea); locul V -Dragos Coman la 400m.Liber; locul VI - Razvan
Florea la 200m.Spate.
In finalele intrecerilor olimpice de la Sydney au mai fost: Camelia Potec
(locul VII, la 200m.Liber), Cezar Badita (VII, la 400m.Mixt) si Diana Mocanu (VIII, la
100m.Fluture).
- Atena 2004: Camelia Potec - AUR la 200m.Liber (1'58"03 si loc.IV la 400m.liber (4'06"34)-
rec.nat.;Razvan Florea loc.III -BRONZ 200m.Spate (1'57"56)-rec.nat. primul inotator roman
medaliat la Jocurile Olimpice, Ioan Gherghel loc.V - 200m.Fluture (1'56"10)-rec.nat.; Dragos
Coman loc.VII - 1500m.Liber, Simona Paduraru loc.VIII - 800m.Liber; Beatrice Caslaru
loc.VIII - 200m.Mixt;
Medaliati la C.M.
AUR - Tamara Costache, la 50m.Liber (25"28) - prima campioana mondiala din istoria
inotului romanesc (Madrid, 1986);
ARGINT - Larisa Lacusta, la 200m.Bras (2'25"60) - Goteborg 1997 (bazin 25m.);
BRONZ - Carmen Bunaciu - 200m.Spate (2'15"40),
Guayaquil, 1982 - prima medalie obtinuta la "mondiale"de inotul romanesc; Noemi Lung la
90

91
400m.Mixt (4'45"44)-Madrid, 1986, Stafeta masculina de 4x 100 m liber (3' 17"40) - Rio de
Janeiro, 1995.
In anul 2001, la CM de seniori, inotatoarea Diana Mocanu a cucerit o medalie de AUR si o
medalie de ARGINT. Inotatoarele Beatrice Caslaru si Camelia Potec au cucerit cite o medalie
de bronz.
Medaliati la C.E.
In probele feminine:
AUR - Tamara Costache la 50m.Liber (0'25"50) si Noemi Lung la 400m.Mixt (4'40"21) -
Strasbourg 1987: Camelia Potec la 200m.Liber(1'58"79) si (1.58,20 - Madrid 2004), si
400m.Liber(4'08"09) - Istanbul 1999;
ARGINT: Stafeta fem. 4x200m.Liber(8'09"15) - L. Dobrescu, S. Pura, N. Lung, A. Patrascoiu

- Strasbourg 1987, Beatrice Coada- Caslaru - la 200m.Mixt (2'16"68), 400m.Mixt (4'44"67),
400 m liber (4'12"33), la 200 m bras (2'32"00) - Atena 1991; Luminita Dobrescu la
200m.Liber (2'00"39) - Sheffield 1993; Beatrice Coada-Caslaru la 400m.Mixt (4'41 "06) -
Rostock 1996(bazin 25m.); Beatrice Coada-Caslaru la 200m.Mixt (2' 15" 12) la 400m.Mixt
(4'40"98), la 200m.Bras (2'27:s'80) - Istanbul 1999; Camelia Potec - 400m.Liber (4'09"31 -
Madrid 2004)
BRONZ: Cristina Balaban la -100m.Spate (1'09"60) - Utrecht, 1966 a obtinut prima medalie
la "europene" pentru inotul romanesc; Carmen Bunaciu, la 200m.Spate (2'17"98) - Jonkoping,
1977: la 100m.Spate (1'03"34) - Split 1981; la 100m.Spate (1'03"08) - Roma 1983; Tamara
Costache, la 100m.Liber (56"11); Noemi Lung, la 200m.Mixt (2'15"84); Luminita Dobrescu,
la 200m.Liber (2'00"87); Stela Pura, la 200 m fluture (2'11"56); si 400m.Liber(4'09"65) -
Strasbourg 1987; Luminita Dobrescu, la 200m.Liber (2'01"77) - Atena, 1991; Camelia Potec,
la 200m.Liber (2'00"17) - Sevilla 1997; Diana Mocanu, la 100m.Fluture (1'00"02) si Stafeta
feminina 4x200m.Liber (8'07"75); C. Potec, B. Caslaru, L.Diaconescu, S. Paduraru - Istanbul,
1999; Camelia Potec - 800m.Liber (8'37"56) - Madrid 2004; Beatrice Caslaru - 200m.Mixt
(2'15"70) - Madrid; Staf. fem.4x200m.Mixt (8'06"26);
La probele masculine:
ARGINT - Nicolae Butacu la 100 m liber (49"49) si 200 m spate (1'56"29) - Rostock 1996
(bazin scurt); Dragos Coman, la 1500 m liber (15'13"10) - Istanbul 1999; Ioan Gherghel la
200m.Fluture (1'56"82) si Razvan Florea - 200m.Spate (1.58,00) la Madrid 2004;
BRONZ - Nicolae Ivan la 100m.Liber (49"56) - Rostock 1996 (bazin 25m.); Dragos Coman,
la 400m.Liber (3'49"04)- Istanbul 1999; Dragos Coman - 400m.Liber (3'49"52) si
1500m.Liber (15'15"42) la Madrid 2004;
Performante deosebite au fost obtinute la CE de la Helsinki, din anul 2000, unde au fost
cucerite 14 medalii (3 de aur, 6 de argint si 5 de bronz). Medaliile de AUR au fost obtinute: de
Beatrice Coada-Caslaru, la 200m.Mixt (2'12"57) si 200m.Bras (2'26"76) si de Stafeta de
4x200m. Liber (8'03" 17), in componenta cu Camelia Potec, Simona Paduraru, Lorena
Diaconescu, Beatrice Coada-Caslaru, Carmen Herea. Medaliile de ARGINT: Beatrice Coada-
Caslaru la 400m.Mixt (4'41"64); Diana Mocanu, la 50m.Spate (28,85), 100m.Spate (1'0 1"54)
si 200m.Spate (2' II "62); Dragos Coman la 400m.Liber (3'48"69); Cezar Badita, la
400m.Mixt (4'19"42). Medalii de BRONZ: Camelia Potec, la 200m.Liber (2'00"32) si
400m.Liber (4'11"76), la stafeta 4x 100m.Mixt feminin(4'I0"05) in componenta cu B. Caslaru,
D. Mocanu, C. Potec, Lorena Diaconescu; loan Gherghel la 200 m fluture (1'58"54); Dragos
Coman la 1 500m.Liber (15'10"97).

La C.E. pentru juniori au fost cucerite in anii 1967-2000 un numar de 94 de medalii (28 de
aur, 29 de argint si 37 de bronz).
La junioare, prima medalie (bronz) a fost obtinuta de Georgeta Cerbeanu, la 100 m fluture - in
1967.
Medalii de AUR au castigat:
Camelia Potec (6), Diana Mocanu (6), Stela Pura, Beatrice Coada, Simona Paduraru (cate 2),
Tamara Costache, Livia Copariu, Ioana Naghi, Lorena Diaconescu, Catalina Casaru, Raluca
Udroiu si Stafeta 4x 100m.Liber (cate 1 medalie).
2 medalii (ARG.+BRONZ) a cucerit Ionela Cozma la editia 2005 a C.E.jun.Budapesta.
La juniori au fost cucerite 3 medalii de AUR (Cristian Ponta, Robert Pinter, Dragos Coman)
si 4 medalii de BRONZ.
In cadrul Jocurilor Mondiale Universitare (Universiada) romancele au obtinut 31 de medalii
(15 de aur, 9 de argint, 9 de bronz).
Medalii de AUR: Noemi Lung (5), Carmen Bunaciu (5),Anca Patras-
coiu (2), Sanda Iordan (1), Lorena Diaconescu (I).
In premiera pentru natatia romaneasca, Tamara Costache figureaza cu primul record mondial
stabilit de un inotator roman
( 50m.Liber - 25"28 stabilit la 23 august 1986 si omologat de FINA, precum si cu inca 4
recorduri europene (24"50; 25"34; 25"31; 25"28) la proba de 50 m liber, stabilite in perioada
14 iunie-23 august 1986 si omologate de LEN. In anul 2005, la Izmir, Camelia Potec a cucerit
medalia de AUR si titlul de Campioana mondiala universitara in proba de 400m.Liber si
BRONZ-ul la 200m.Liber.
MAESTRI EMERITI ai SPORTULUI la inot sunt 16 sportivi:

- Diana Mocanu,
- Camelia Potec
- Beatrice Coada-Caslaru
- Noemi Lung
- Anca Patrascoiu
- Tamara Costache
- Carmen Bunaciu
- Luminita Dobrescu
- Dragos Coman
- Simona Paduraru
- Lorena Diaconescu
- Nicolae Butacu
- Larisa Lacusta
- Nicolae Ivan
- Ionut Musat
- Flavius Visan
Titlul MAESTRU al SPORTULUI a fost obtinut de peste 200 inotatori si inotatoare.
ANTRENORII EMERITI din inotul romanesc, distinsi pentru merite deosebite in dezvoltarea
si promovarea acestui sport in Romania, sunt:
- Laura Sachelarie si Doina Sava, Gheorghe Demeca,
- Octavian Tileaga si Eduard Caslaru, loan Schuster,
- Mihai Gothe si Cristina Sopterian, Petre Deac,
- Nicolae Tat si Gica Deac, Silviu Salgau, Gabriela Stoicescu
- Neculai Aciobanitei si Mugur Tomescu, Toma Miritescu,
92

93
- Ion Ionescu si Mihai Mitrofan, Carmen Bunaciu,

- Octavian Mladin si Sergiu Tanase, Dan Ionescu,
- Angela Covic si Viorica Marineci, Remus Dragusanu,
- Stefan Ionescu si Mihai Costiniu, Magda Cristescu,
- Gheorghe Perjaru si Mariana Pop, Dragos Aldea
- Dumitru Lungu si Aurel Seicaru
top
INOTUL DE FOND si de MARE FOND
Inotul practicat in ape deschise are o indelungata traditie, acesta stind la baza dezvoltarii
inotului sportiv. In toate tarile, inclusiv la noi, inceputurile practicarii acestui sport s-a facut in
apele riurilor si lacurilor linga care traiau oamenii. Sunt cunoscute exemple din istorie: in
1815 Jean Sallati, soldat in armata franceza, a traversat Canalul Manecii, dupa batalia de la
Waterloo in 30 h, iar in 1875, capitanul Mathew Webb, din marina engleza, a trecut Canalul
Manecii de la Dover la Calais in 21h39'. In 1912 a fost organizata in Romania prima editie a
concursului de fond pe Dunare intre Macin si Ghecet (13 Km.), iar in 1923, cursa s-a
desfasurat intre Braila - Galati, devenind traditionala.
Au mai fost organizate numeroase concursuri de fond pe diferite distante, ca de exemplu:

Constanta - Techirghiol, pe Dunare, la Calarasi, Braila, pe Bega la Timisoara, pe lacul
Floreasca - cursa anuala denumita "Traversarea lacurilor". Printre castigatorii curselor de fond
s-au numarat la proba masculina N. Bancila, G. Bacagioglu, T. Spanu, Em. Florescu, A.
Iordache, Gh. Cociuban, E. Csordas, I. Szillas, G. Moraru , iar la proba feminina: V. Rusu, L.
Cuc, G. Mangezius, S. Platon, V. Rotaru, G. Manafu, I.Coroiu.
In 1990 polo s-a desprins din structura FRN constituindu-si propria federatie (Federatia
Romana de Polo). In 1964 s-a infiintat functia de Secretar General-adjunct si de Antrenor
Federal, special pentru inot (1964), polo (1971) si sarituri in apa (1990).
De-a lungul anilor, conducerea federatiei a avut urmatoarea componenta:

Presedinti: - M.Savu (1930- I939);
- V.Catina (1940);
- M.Barzanescu (1941-1942);
- E.Savulescu (1942-1944);
- P.Cornea (1950- I952);
- L.Ady (1953-1955);
- I.Tutoveanu (1955- I957);
- M. Manescu(1957-1961);
- A. Laptoiu (1962-1967; 1978-1992);
- I. Simion (1967-1973);
- T. Pop (1973-1974);
- Maria Stanescu (1975-1978);
- Matilda Raiciu (1992-1996);
- M.Dimitrescu (1997-2001);
- G.Calu-Leoca (2001-2005)
- Viorel Paunescu (2005-prezent)
Secretari generali: - V. Catina (1931-1939);

- R. Podlaha (1947-1948);

- Z. Filipescu (1950-1954);
- V. Constandache (1958-1962);
- C. Mihai (1962-1964; 1967-1977);
- C. Radut (1964-1967);
- V. Maltopol(1978-1982);
- L. Dumitrescu (1982-1990);
- D. Ionescu (1990-2000);
- S. Iamandi (2000-prezent)
Secretari generali adjuncti: - C. Mihai (1964-1966; 1978-1986);

- N. Dragne (1966-1967);
- M. Cojocaru (1968-1970);
- S. Iamandi (din 1987-2000).
Antrenori de stat si federali

a.- Pentru TOATE ramurile natatiei: - H. Iacobini (1950-1954);
- V. Constandache (1954-1958);
- O. Mladin (1958-1964);
- Al. Popescu (1966-1971 );
b.- Pentru INOT: - A. Urmuzescu (1964-1974);

- T. Munteanu (1974-1982);
- M. Olaru (1982-1985);
- D. Ionescu. (1985-1990);
- M. Gothe (1990);
- V. Vasiliu (1990-1991);
- R.Diaconescu (1990-1994);
- Gh. Perjaru (1991-2005)
- O. Tileaga (2005-prezent)
Au contribuit la dezvoltarea natatiei: S. Kostyal, V. Buzea, E. Ticaliuc, R. Grigore, R.

Toroceanu, F. Rothe, D. Ionita si alti colaboratori. Numerosi profesori si antrenori au publicat
manuale si lucrari de specialitate, dintre care amintim: T. Angelescu, A. Aslau, M. Cerchez,
C. Ciobanu R. Dragusanu, N. Dumitrescu, I.Dragan, N.Hatzack, A. Lascu, E. Magda, Gh. V.
Marinescu, O. Mladin, S. Mociuschi, T. Munteanu, M. Olaru, I. Oprisescu, T. Spanu, C.
Tureas, Ad. Vasiliu, H. Wittenberger.
Specialisti, profesori, antrenori si cercetatori au contribuit la orientarea teoretica si metodica,

la fundamentarea stiintifica a procesului de selectie si pregatire a sportivilor din ramurile
natatiei, la formarea si perfectionarea cadrelor specializate in natatie si a antrenorilor:
- N. Dumitrescu, I. Oprisescu, C. Bucur, G. Cretulesteanu, I. Jivan, A. Nicu, P. de Hillerin, I.

Dragan, A. Urmuzeseu, C. Radut, V. Schor, I. Stupineanu, D. Tocitu, M. Serban, P.Voicu, R.
Comianu, M. Olaru, T. Munteanu, I. Schuster, Gh. Demeca, C. Corcec, Cr. Sopterian, R.
Dragusanu, G. Fischer, P. Decuseara, D. Sarbu si altii.
In 1998, in structura federatiei a fost preluata si ramura de Pentatlon Modern, devenind

Federatia Romana de Natatie si Pentatlon Modern (FRNPM).
94

95
In anul 2000, Biroul FRNPM era compus din presedinte: Mirica Dimitrescu; vicepresedinti:
M. Banu, M. Fulga, G. Calu; membri: D. Ionescu (secretar general), Gh. Perjaru si V. Boboc
(antrenori federali) P. Decuseara, D. Tundrea, C. Savoiu, V. Puiu, I. Codreanu, D. Spirlea, Al.
Noaptes, L. Antoniu, I. Badescu, M. Artucov, T. Miritescu,Gh. Dinu, N. Sparios, A.
Gavozdea, D. Iliescu.
In noiembrie 2000, Stefan lamandi a fost numit Secretar General si membru al Biroului
FRNPM.
In anul 2001, federatia s-a reorganizat confom prevederilor Legii Educatiei Fizice si Sportului
Nr. 6, din 28 aprilie 2000. Adunarea Generala din 9 noiembrie a adoptat noul Statut si a ales
Biroul Federal, compus din 9 membri. In calitate de presedinte a fost ales George Calu-Leoca.
S-a stabilit componenta Consiliului director (organul de administrare si gestionare al
federatiei): Stefan lamandi - secretar general, Daniela Ilies - contabil, Gheorghe Perjaru,
Virgil Boboc si Dumitru Sparlea - antrenori federali.
Pe data de 02 noiembrie 2005, in sala Florentina a hotelului "Intercontinental" Bucuresti, s-a

desfasurat Adunarea Generala de alegeri a noilor organe de conducere a FRNPM. Delegatii
celor 65 de cluburi si asociatii sportive prezente au ales in unanimitate:
- Presedinte al F.R.N.P.M. - dl. Viorel I.Paunescu

- Vice-presedinte al F.R.N.P.M.- dl.George Calu-Leoca.
Ca membri ai noului Birou Federal au fost desemnati:

- Viorel I. Paunescu - presedinte FRNPM
- George Calu-Leoca - vice-presedinte FRNPM
- Stefan Iamandi - secretar general FRNPM
- Octavian Tileaga - antrenor federal INOT
- Doina Sava - antrenoare inot LER-STEAUA
- Ion Miclaus - antrenor inot CSS SIBIU
- Constantin Calina - antrenor pentatlon-modern OLIMPIA B.
- Ana Popescu - antrenoare sarituri OLIMPIA Buc.
- Tudor Pendiuc - primar mun. PITESTI

Înot

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Înot

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ELENA MUREŞAN

Universitatea SPIRU HARET

Redactor: Maria CERNEA

Bun de tipar: 08.04.2002; Coli tipar: 7

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Universitatea SPIRU HARET

Conf. univ. ELENA MUREŞAN

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Am elaborat prezentul curs pentru studenţii „Facultăţii de

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

BIBLIOGRAFIE …………………………..………………... 112

Universitatea SPIRU HARET

Înotul se defineşte astfel: Arta de a armoniza funcţiile aparatului

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ÎNOTULUI

Diogenian, scriitor grec din sec. II e.n., a înregistrat următoarea

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

REZULTATELE TEHNICE LA JOCURILE OLIMPICE

Cele mai bune rezultate ale sportivilor români:

I Mocanu Diana 100 m S-1.00.21 Rec. Olimpic + 18 sept.

Universitatea SPIRU HARET

Rezultatele meritorii sunt urmare a construirii în ţară a bazinelor

Universitatea SPIRU HARET

• Organele de conducere ale nataţiei

• Probele înotului sportiv

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA CORPULUI

Pentru a înţelege tehnica procedeelor de înot, trebuie să cunoaş-

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

TEHNICA PROCEDEELOR SPORTIVE DE ÎNOT

A. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT CRAUL (LIBER)

În terminologia Federaţiei Internaţionale de Nataţie (F.I.N.A.),

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Împingerea este a doua şi ultima fază propulsivă a mişcării.

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

La craul se utilizează următoarele întoarceri:

1) Întoarcerea laterală, simplă pe o parte

2) Întoarcerea prin răsturnare înainte (flip) (Figura 3)

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Precizări din regulament legate de cursa înotătorului în timpul

Universitatea SPIRU HARET

B. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT BRAS

Acest procedeu de înot este cunoscut încă din antichitate.

Universitatea SPIRU HARET