Oamenii bisericii au fost dintru început ctitori de limbă şi cultură românească.

Dacă la
origine, biserica, prin slujitorii ei, preoţi şi călugări, a pus bazele formării limbii române
literare, este de la sine înţeles că slujitorii de astăzi au marea responsabilitate, alături de
ceilalţi reprezentanţi ai culturii naţionale, de a o cultiva şi înnobila, atât prin textele liturgice
cât şi prin rostirea omiletică.
Ca să-şi împlinească scopul, comunicarea religioasă trebuie să răspundă exigenţelor
credincioşilor de azi. Ei aşteaptă o vorbire în limba lor, a veacului în care trăiesc.
Comunicarea prin amvon presupune argumente indubitabile, logică, desfăşurare de idei, stil
sobru şi ales. Adevărurile eterne ale credinţei creştine vor fi exprimate într-o formă adaptată
la înnoirile prezente. Actualitatea sufletească a ascultătorilor este legată, implicit, de
înnoirile care apar în mod firesc şi spontan în viaţa lor. De aceea, se impune o neîntreruptă
actualizare a comunicării religioase sub toate aspectele ei, ca un imperativ al
responsabilităţii misiunii pe care slujitorii altarelor o au în vederea conducerii credincioşilor
la mântuire.
În cadrul comunicării teologice, „partenerul” este de fapt un grup de oameni, o
anumită parte a unei comunităţi, prezentă într-un spaţiu bisericesc, unde se realizează actul
de comunicare. Aici, în ambianţa liturgică, comunicarea devine una complexă, specială,
cuprinzând toate categoriile „clasice” : verbală, nonverbală, paraverbală, orală, plastică etc.,
fără a mai putea fi încadrată numai în una dintre acestea.. Experienţa comunicării
omului cu Dumnezeu (pe verticală) şi mai mult, în virtutea acestei experienţe, a omului
cu semenii săi (pe orizontală), sunt specifice teologiei, unde comunicarea interpersonală
ocupă un loc central.
Comunicarea între oameni nu se reduce numai la schimbul de cuvinte. Emiţătorul
are întotdeauna în faţă un anumit auditoriu, iar mesajul trebuie să intre în rezonanţă, să
ajungă la inimile ascultătorilor De multe ori ni se întâmplă ca într-un dialog sau într-un
discurs, ascultătorii să fie mai atenţi la limbajul trupului nostru şi este uimitor, de
asemenea, că omul este rareori conştient de faptul că mişcările, gesturile, expresia feţei,
poziţia corpului, orientarea, proximitatea (distanţa la care stăm faţă de interlocutor),
contactul vizual, transmit un anumit mesaj, în timp ce vocea sa poate spune cu totul
altceva, comunicarea nonverbală putând sprijini, contrazice sau substitui comunicarea
verbală.
La fel ca şi paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al comunicării afective
atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relaţionale a actului comunicativ. Vorbim cu
ajutorul organelor verbale, dar comunicăm cu întregul nostru corp, fiecare parte a acestuia
subliniind, întărind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au rostit. Toate
componentele comunicării nonverbale și paraverbale cu ascultătorii sunt atu-uri preţioase,
odată conştientizate şi perfecţionate, îi dau predicatorului ingredientele necesare şi îi
oferă garanţia unei comunicări eficiente cu aceştia şi, de ce nu, a unei predici de
succes.Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizează instantaneu un răspuns vorbitorului,
comunicându-i indirect cum se prezintă. Mesajele nonverbale tind sa dezvăluie, de exemplu,
dorinţa de sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea si sentimentele,
măsura în care auditoriul îi accepta mesajul.
Într-o predică, în care mesajul comunicat este preponderent verbal– comunicarea
paraverbală si comunicarea nonverbală nu vin în completare, ci formează un întreg bine
structurat, complex si convergent. Deşi nu au aceleaşi regimuri si ritmuri de codare,
transmitere şi decodare, lipsa uneia sau alteia sărăceşte şi îngreunează comunicarea, cu atât
mai mult cu cât comunicarea paraverbală şi comunicarea nonverbală sunt mult mai rapid
decodificate (interpretare, înţeles) decât comunicarea verbală; de multe ori, comunicarea
nonverbală este cea care dă sens mesajului (un gest, o clipire, o mimica etc.). De asemenea, un
mesaj informaţional căruia i se adaugă – voit – latura paraverbală, îşi schimbă radical
semnificaţia (un accent, o pauză/tăcere, o anumită inflexiune a vocii, un anumit ritm – poate sa
treacă mesajul de la seriozitate la persiflare/interogare/ameninţare/indiferenţă/stupoare/
angoasă/etc.).