CURSUL 8.

Transferul de proceduri în materie penală

Secţiunea 1 –Dispoziţiile din Convenţia europeană privind transferul de

proceduri în materie penală.
Creşterea criminalităţii în Europa a determinat atitudini şi acţiuni concrete din
partea statelor membre ale Consiliului Europei, ceea ce a condus la apariţia
Convenţiei referitoare la transferul de proceduri în materie penală, instrument
european în baza căruia statele membre, în temeiul încrederii reciproce, organizează
urmărirea infracţiunilor la nivel internaţional, cu scopul pedepsirii celor ce au
săvârşit infracţiuni şi pentru evitarea riscurilor care pot apărea ca rezultat al unor
conflicte de competenţă.
Instituţia îşi găseşte reglementare şi în Convenţia Europeană de Extrădare dar
şi în legislaţia internă.

1.1. Competenţa şi cererea de urmărire

Competenţa de urmărire aparţine oricărui stat contractant, conform propriilor
legi penale.
În vederea aplicării prevederilor convenţiei, orice stat contractant, în temeiul
propriilor legi, poate să renunţe la angajarea procedurii de urmărire în justiţie sau
sau să o abandoneze, pentru o persoană suspectă care este sau va fi urmărită pentru
aceeaşi infracţiune de către un alt stat contractant. Orice decizie pe această linie este
provizorie, atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre definitivă în celălalt stat
contractant.
Cererea de urmărire poate fi formulată de către un stat pe teritoriul căruia o
persoană este suspectă că a comis o infracţiune către un alt stat pe teritoriul căruia
se găseşte persoana considerată vinovată.
Statul solicitat cu urmărirea persoanei vinovate pentru tragerea la răspundere
penală va decide asupra acestei proceduri cu condiţia ca fapta în legătură cu care s-
a solicitat începerea urmăririi să fie considerată infracţiune în cazul comiterii pe
teritoriul acestui stat şi când autorul ar fi pasibil de o condamnare şi în baza legilor
acestui stat.
În situaţia în care infracţiunea a fost comisă de o persoană investită cu o
funcţie publică în statul solicitant sau cu privire la o persoană învestită cu o funcţie
publică la o instituţie ori la un bun care are caracter public în acest stat, aceasta va fi
considerată în statul solicitat ca şi cum ar fi fost comisă de o persoană învestită cu o
funcţie în acest stat sau cu privire la o persoană, instituţie ori bun corespunzând, în
acest din urmă stat, aceluia ce face obiectul infracţiunii.
 Situaţiile expres prevăzute de lege în care un stat contractant poate solicita
transferul de proceduri în materie penală sunt următoarele:
a) dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
b) dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul
său de origine;
c) dacă acuzatul execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de
libertate în statul solicitat;
d) când acuzatul face obiectul, în statul solicitat al unei urmăriri judiciare
pentru aceeaşi infracţiune sau pentru alte infracţiuni;
e) dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a
descoperi adevărul şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se
găsesc în statul solicitat;
f) dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul
solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a
condamnatului;
g) dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală
condamnare, chiar atunci când are calea extrădării, şi că statul solicitat este în măsură
să o facă.
În situaţia în care acuzatul a fost condamnat efectiv într-un stat contractant,
acest stat nu poate solicita transferul urmăririi pentru unul sau mai multe dintre
cazurile menţionate mai sus, decât atunci când nu poate executa condamnarea
respectivă, chiar având calea extrădării, şi atunci când celălalt stat contractant nu
acceptă principiul executării unei hotărâri date în străinătate sau refuză executarea
unei astfel de hotărâri.
Statul solicitat poate refuza cererea de transfer de proceduri penale dacă
aceasta nu este conformă cu condiţiile expres prevăzute de convenţie, dacă poate fi
vorba de o încălcare a pricipiului non bis in idem sau dacă la data menţionată pe
cerere este împlinit termenul de prescripţie în statul statul solicitant conform
legislaţiei sale.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor menţionate mai sus, statul solicitat nu poate
refuza complet sau parţial acceptarea cererii, decât în unul sau mai multe dintre
cazurile următoare:
a) dacă consideră că motivul pe care se bazează cererea nu este justificat;
b) dacă acuzatul nu are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
c) dacă acuzatul nu este cetăţean al statului solicitat şi nu are reşedinţa sa
obişnuită pe teritoriul acestui stat în momentul comiterii infracţiunii;
d) dacă consideră că infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are
un caracter politic sau este o infracţiune pur militară ori pur fiscală;
e) dacă estimează că există motive serioase să creadă că cererea de urmărire
este determinată de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice;
 f) dacă propria sa lege este deja aplicabilă faptei şi dacă, conform acestei legi,
acţiunea publică este prescrisă la momentul primirii cererii;
g) dacă, în momentul primirii cererii respective, acţiunea publică este
prescrisă conform legii proprii, luându-se în considerare prelungirea cu 6 luni a
termenului de prescripţie prevăzut la art. 23;
h) dacă fapta s-a comis în afara teritoriului statului solicitant;
i) dacă urmărirea este contrară angajamentelor internaţionale a statului
solicitat;
j) dacă urmărirea este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice
din statul solicitat;
k) dacă statul solicitant a încălcat o regulă de procedură prevăzută în prezenta
convenţie
Statul solicitat poate revoca acceptarea cererii dacă, ulterior acestei acceptări,
se descoperă un motiv pentru care nu se poate da curs cererii sau există una dintre
următoarele situaţii:
a) dacă ar fi evident că prezenţa acuzatului nu poate fi asigurată pentru
audiere în acest stat sau dacă o eventuală condamnare nu poate fi executată în statul
respectiv;
b) dacă unul dintre motivele de refuz menţionate mai sus este descoperit
înainte de începerea judecării cazului de către o instanţă;
c) în alte cazuri, dacă statul solicitant este de acord.

1.2. Procedura de transfer

Cererile de urmărire sunt întocmite în scris şi se trimit Ministerului Justiţiei
din statul solicitat sau direct de către autorităţile implicate din statul solicitant, către
autorităţile competente din statul solicitat. În situaţii urgente, atât cererile, cât şi
comunicările vor fi trimise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale
(INTERPOL).
Procedura de trimitere a acestor cereri poate fi reglementată şi prin acorduri,
tratate sau alte înţelegeri bilaterale între cele două state implicate.
Dacă statul solicitat apreciază că cererea în cauză este incompletă, poate
solicita completarea informaţiilor necesare, putând fixa şi un termen de executare
pentru statul solicitant.
Cererea de urmărire va fi însoţită de originalul sau o copie certificată a
dosarului penal, precum şi de alte documente utile.
Dacă acuzatul se află în arest preventiv şi dacă statul solicitant nu este în
măsură să anexeze documentele la cererea de urmărire, acestea pot fi trimise ulterior.
Cele două state implicate se vor informa reciproc permanent asupra
eventualelor noutăţi apărute în soluţionarea cererii.
 Statul solicitat are, de asemenea, în plus obligaţia de a informa imediat statul
solicitant despre decizia luată în legătură cu soluţionarea cererii. De asemenea, statul
solicitat va informa statul solicitant despre decizia de abandonare a urmăririi sau
referitor la decizia luată în legătură cu desfăşurarea procedurii. O copie certificată
de pe orice hotărâre scrisă va fi transmisă statului solicitant.
Autorităţile competente din statul solicitat vor examina cererea pentru
transferul urmăririi care le-a fost adresată. Aceste autorităţi vor decide în
conformitate cu propria legislaţie cum vor proceda în continuare.
Atunci când legea statului solicitat prevede pedepsirea infracţiunii de către o
autoritate administrativă, acest stat va informa, cât mai curând posibil, statul
solicitant, cu excepţia cazului în care statul solicitat a făcut o declaraţie în acest sens.

1.3. Efectele cererii de urmărire

După ce statul solicitant a trimis cererea de urmărire, acesta nu-l mai poate
urmări pe acuzat pentru fapta care a motivat aceasta şi nu mai poate executa o
hotărâre pe care a pronunţat-o anterior acesteia. Până la notificarea deciziei statului
solicitat asupra cererii de urmărire, statul solicitant îşi păstrează dreptul de a proceda
la toate actele de urmărire, cu excepţia celor care au drept efect sesizarea instanţei
judecătoreşti sau, eventual, a autorităţii administrative competente pentru a se
pronunţa asupra infracţiunii. Totodată, statul solicitant îşi va relua dreptul de
urmărire şi de executare în următoarele situaţii:
a) dacă statul solicitat îl informează despre decizia sa de a nu da curs cererii,
b) dacă statul solicitat îl informează că refuză acceptarea cererii,
c) dacă statul solicitat îl informează că revocă acceptarea cererii,
d) dacă statul solicitat îl informează despre hotărârea sa de a nu începe
urmărirea sau de a o întrerupe;
e) dacă îşi retrage cererea înainte ca statul solicitat să îl informeze referitor la
hotărârea sa de a da curs cererii respective .
Cererea de urmărire are drept efect prelungirea cu 6 luni a termenului de
prescripţie a acţiunii publice , în statul solicitant. În situaţia în care competenţa
statului solicitat se bazează exclusiv pe dreptul intern, termenul de prescripţie a
acţiunii publice se prelungeşte şi în acest stat (ca în statul solicitant) cu 6 luni. Cu
toate acestea, orice act întrerupător de prescripţie, valabil întocmit în statul solicitant,
are aceleaşi efecte în statul solicitat şi invers.
Dacă urmărirea se realizează în baza aceleiaşi plângeri în cele două state,
plângerea depusă în statul solicitant are aceeaşi valoare ca şi cea din statul solicitant.
Când plângerea este necesară doar în statul solicitat, acest stat poate începe
urmărirea chiar şi în absenţa plângerii, dacă persoana îndreptăţită să o formuleze nu
se opune în termen de o lună de la data primirii înştiinţării prin care autoritatea
competentă o informează despre acest drept.
 Orice act în scopul urmăririi, îndeplinit în statul solicitant, conform legilor şi
reglementărilor sale în vigoare, are aceeaşi valoare în statul solicitat ca şi cum ar fi
fost îndeplinit de către autorităţile acestui stat.

1.4. Măsurile provizorii în statul solicitat

În condiţiile în care statul solicitant îşi anunţă intenţia de a trimite o cerere de
urmărire şi dacă statului solicitat va avea competenţa de a efectua urmărirea în
conformitate cu dreptul său intern statul solicitat poate, în urma cererii statului
solicitant, să treacă, în temeiul prezentei convenţii, la arestarea preventivă a
învinuitului, dacă:
a) legea statului solicitat autorizează detenţia preventivă pentru infracţiunea
respectivă;
b) există motive să se creadă că învinuitul va dispărea sau va crea un pericol
de distrugere a probelor.
Cererea de arestare preventivă va menţiona existenţa unui mandat de arestare
sau a oricărui act de aceeaşi forţă, emis în formele prescrise de legea statului
solicitant; se va mai menţiona pentru ce fel de infracţiune se solicită urmărirea
penală, când şi unde a fost comisă acea infracţiune, o expunere succintă a
circumstanţelor comiterii faptelor. precum şi descrierea cât mai exactă a învinuitului.
Cererea de arest preventiv este trimisă direct de către autorităţile statului
solicitant, Ministerul Justiţiei, INTERPOL sau alte autorităţi corespondente din
statul solicitant, fie prin poştă sau telegraf, fie prin orice alt mijloc scris sau care a
fost acceptat de către statul solicitat. Statul solicitant este informat fără întârziere în
legătură cu rezultatul cererii sale .
După primirea cererii de urmărire însoţită de originalul sau copia certificată a
dosarului penal, statul solicitat are competenţa de a aplica toate măsurile provizorii,
inclusiv arestarea preventivă a învinuitului şi sechestrul pe bunuri, a căror aplicare
ar fi permisă de legea sa, dacă infracţiunea pentru care este cerută urmărirea ar fi fost
comisă pe teritoriul său.
Măsurile provizorii sunt reglementate de prevederile menţionate anterior şi
de legea statului solicitat. Legea acestui stat sau convenţia determină şi condiţiile în
care aceste măsuri pot înceta. O persoană deţinută trebuie să fie eliberată în cazul în
care a fost arestată în temeiul cererii de arestare provizorie iar statul solicitat nu a
primit cererea de urmărire în termen de 18 zile de la data arestării sau dacă
documentele care însoţesc cererea de urmărire nu au fost primite de către statul
solicitat într-un termen de 15 zile de la primirea cererii de urmărire ; aşadar perioada
de detenţie nu va fi în niciun caz mai mare de 40 de zile în situaţia detenţiei în scopul
soluţionării unei cererii de arestare provizorie.

1.7. Pluralitatea de proceduri penale

 Orice stat contractant care, înainte de începerea sau în cursul urmăririi pentru
o infracţiune pe care nu o apreciază ca având caracter politic sau militar, are
cunoştinţă de existenţa într-un alt stat contractant a unei proceduri de urmărire în
curs, împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceleaşi fapte, examinează dacă poate fie
să renunţe la propria urmărire, fie să o suspende, fie să o transmită celuilalt stat.
În cazul în care consideră oportun ca în stadiul respectiv să nu renunţe la
propria urmărire sau să nu o suspende, anunţă celălalt stat contractant despre aceasta
în timp util şi în orice caz înainte de pronunţarea hotărârii de fond . În această
situaţie, statele interesate se străduiesc să facă tot ceea ce este posibil să determine,
după aprecierea în fiecare caz de speţă a circumstanţelor în care se poate începe
urmărirea şi căruia dintre ele îi revine sarcina continuării unei urmăriri unice. În
timpul acestei proceduri de consultări, statele interesate amână pronunţarea hotărârii
de fond, fără să fie totuşi obligate să prelungească această urmărire mai mult de 30
de zile de la expedierea înştiinţării. Aceste procedurile se impun:
a) statului care a expediat înştiinţarea ce se referă la hotărârea de a continua
propria urmărire), atunci când dezbaterile principale în fond au fost declarate
deschise în prezenţa învinuitului, înainte de expedierea înştiinţării:
b) statului căruia i se adresează înştiinţarea, atunci când aceste dezbateri au
fost declarate deschise, în prezenţa învinuitului, înainte de primirea înştiinţării (art.
31).
În interesul descoperirii adevărului şi aplicării unei sancţiuni adecvate, statele
interesate examinează dacă este oportun ca o urmărire unică să fie intentată de unul
dintre ele şi, în caz afirmativ, se străduiesc să determine care dintre ele va intenta
urmărirea atunci când există mai multe fapte distincte (considerate infracţiuni după
legea penală a fiecăruia dintre aceste state) atribuite fie unei singure persoane, fie
mai multor persoane care au acţionat împreună; sau atunci când există o faptă unică,
care constituie infracţiune după legea penală a fiecăruia dintre aceste state, este
atribuită mai multor persoane care au acţionat împreună.
Orice hotărâre produce între statele interesate toate efectele unui transfer de
urmărire prevăzut de convenţie, statul care renunţă la propria sa urmărire este
considerat ca şi cum ar fi transferat urmărirea sa celuilalt stat.

1.8. Non bis in idem

O persoană care a făcut obiectul unei hotărâri penale definitive şi executorii
nu poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executării
unei sancţiuni în alt stat contractant:
a) când aceasta a fost achitată;
b) când sancţiunea impusă a fost executată în întregime sau este în curs de
executare, a fost graţiată sau amnistiată în totalitate sau pentru partea din sancţiune
neexecutată sau nu mai poate fi executată datorită prescripţiei.
 c) dacă instanţa a constatat culpabilitatea autorului infracţiunii, fără să
pronunţe sancţiunea.
Totuşi, un stat contractant nu este obligat, cu excepţia cazului când el însuşi a
solicitat urmărirea, să recunoască efectul non bis in idem, dacă fapta care a dat loc
judecăţii a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau unui bun ce are un
caracter public în acest stat, sau dacă persoana judecată avea ea însăşi un caracter
public în acest stat.
Un stat contractant în care a fost comisă sau este considerată ca fiind comisă
fapta respectivă, conform legii acestui stat nu este obligat să recunoască efectul non
bis in idem decât atunci când statul însuşi a solicitat urmărirea. Totuşi, dacă o nouă
urmărire este intentată împotriva unei persoane judecate pentru aceeaşi faptă în alt
stat contractant, atunci orice perioadă privativă de libertate, efectuată în executarea
hotărârii respective, trebuie să fie dedusă din pedeapsa care va fi eventual
pronunţată.
Dispoziţiile susmenţionate ale Convenţiei nu vor împiedica aplicarea
dispoziţiilor naţionale mai favorabile, care se referă la efectul non bis in idem aferent
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate (art. 37).

Secţiunea a 2-a. Dispoziţiile din legea internă

asupra transferului de proceduri în materie penală

2.1. Noţiunea şi condiţiile necesare

Transferul de proceduri în materie penală reprezintă o altă formă de cooperare
judiciară internaţională în materie penală prevăzută de lege.
Unii autori consideră că transferul de proceduri penale reprezintă o
transpunere concretă a principiului „aut dedere, aut judicare” (fie predai fie
urmăreşti/judeci), respectiv o consecinţă a refuzului sau a imposibilităţii de a extrăda
persoana solicitată.
Transferul de proceduri în materie penală poate fi definit ca acea formă de
cooperare judiciară internaţională în materie penală prin care, la cererea unui stat
(solicitant), un alt stat (solicitat) preia exercitarea urmăririi penale sau a judecăţii
împotriva unei persoane acuzată de săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul statului
solicitant, dacă statul solicitat are competenţa de a exercita urmărirea, potrivit unuia
din principiile aplicării legii penale în spaţiu.
Transferul de proceduri în materie penală constă, potrivit dispoziţiilor Legii
speciale române, în efectuarea unor proceduri penale sau continuarea unor proceduri
iniţiate de autorităţile judiciare române competente pentru o faptă care constituie
infracţiune conform legii române şi transferarea acesteia unui stat străin.
Legiuitorul a stabilit şi împrejurările concrete în care poate fi solicitat
transferul procedurii penale:
 - dacă statul solicitat are competenţă de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu
poate fi solicitată din diferite motive;
- când extrădarea a fost solicitată, iar cererea a fost respinsă.
Una dintre situaţiile în care statul român poate refuza extrădarea este cea în
care persoana solicitată este cetăţean român, în virtutea principiului descris anterior
al neextrădării propriilor cetăţeni, principiu specific mai ales sistemelor de drept
continental. Ori, întrucât este inacceptabil moral şi inechitabil ca o persoană vinovată
de săvârşirea unei infracţiuni să nu fie trasă la răspundere penală, alternativa
inevitabilă în caz de refuz al extrădării este preluarea urmăririi penale ori a judecăţii
ori preluarea executării pedepsei.
De esenţa existenţei transferului de proceduri penale este existenţa cererii
formulate de statul solicitant care în acest fel renunţă la propria jurisdicţie şi deleagă
cauza penală autorităţilor competente din statul solicitat. Fără existenţa acestei
cereri, chiar dacă se începe urmărirea penală de către statul unde se găseşte persoana
solicitată (mai ales atunci când este cetăţean al acestui stat), nu se poate vorbi despre
un transfer de procedură, căci statul unde s-a săvârşit sau împotriva căruia s-a
săvârşit fapta nu a renunţat niciodată la jurisdicţia sa asupra faptei sau persoanei şi
va insista cu stăruinţă în extrădarea persoanei, urmărind-o în cazul în care se va afla
pe teritoriul altui stat sau va reveni de bună voie pe teritoriul statului solicitant.
Scopul transferului de proceduri penale este acela de a servi intereselor unei
bune administrări a justiţiei sau de a favoriza reintegrarea socială a condamnatului.
Din aceste considerente, condiţiile pentru acordarea transferului de proceduri sunt
ca :
a) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii să se afle în executarea unei
pedepse pe teritoriul statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea
comisă în România;
b) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii să locuiască pe teritoriul
statului solicitat şi, în temeiul legii acestui stat, extrădarea sau predarea să fi fost
refuzată sau ar fi refuzată în cazul formulării unei cereri sau emiterii unui mandat
european de arestare;
c) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului
solicitat şi, în temeiul legii acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de
condamnare pronunţată de instanţa română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii
juridice interne a acelui stat, dacă persoana condamnată nu a început executarea
pedepsei, iar executarea nu este posibilă chiar având deschisă calea extrădării ori a
predării.
Transferul procedurii penale poate fi solicitat şi atunci când autorităţile
judiciare române apreciază, funcţie de particularităţile cauzei, că prezenţa persoanei
învinuite de săvârşirea infracţiunii la cercetarea penală nu poate fi asigurată şi acest
lucru este posibil în statul străin.
 2.2. Procedura şi transmiterea cererii
Transferul procedurii penale se solicită de către organul de urmărire penală
competent, dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau de către
instanţa pe rolul căreia se află cauza în primă instanţă, dacă procedura se referă la
activitatea de judecată.
Cererea de transfer al procedurii penale va fi formulată în baza încheierii prin
care instanţa competentă dispune motivat transferul.
La cererea Ministerului Public ori din oficiu, instanţa competentă să
soluţioneze cauza în primă instanţă sau instanţa pe rolul căreia se află cauza verifică
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune transferul
proceduni penale.
Încheierea menţionată mai sus poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de
la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei lipsă.
Încheierea prin care se dispune transferul procedurii rămasă definitivă
suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea
procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
Cererea menţionată mai sus este transmisă Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei însoţită de copii autentice ale
tuturor actelor de procedură întocmite în cauză , cele două instituţii centrale fiind şi
cele care vor asigura transmiterea cererii de transfer a procedurii penale pe una din
căile prevăzute de lege.

2. 3. Efectele transferului
După ce transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nicio
altă procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare
române.
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se menţine până la
soluţionarea cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat.
Cu toate acestea, statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz,
de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă statul solicitat îl informează că nu
poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată sau dacă ulterior, ia cunoştinţă
de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar împiedica cererea
de transfer al procedurii penale.
În caz de condamnare, hotărârea pronunţată în procedura iniţiată sau
continuată în statul solicitat rămasă definitivă se înscrie în cazierul judicar şi se
produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română.

2.4. Preluarea urmăririi sau a procedurii penale

 Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin
parchetelor sau inslanţelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Soluţionarea cererii de preluare a urmăririi penale cade în competenţa
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a
fost identificată persoana urmărită. Cererea de preluare a judecăţii va fi soluţionată
de secţia penală a Curţii de Apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost
identificată persoana urmărită.
Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune
asupra urmăririii date cererii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură
penală.
Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general
competent sesizează Curtea de Apel cu propunerea de admitere sau de respingere a
cererii iar instanţa, competentă va dispune prin încheiere motivată asupra
admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la
pronunţare.
În situaţia în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Statul român va face cunoscut statului solicitant, prin intermediul Ministerului
Justiţiei ori Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz,
modul de soluţionare a cererii de transfer al procedurii penale şi va transmite
autorităţii străine competente o copie a hotărârii definitive pronunţate în cauză .

2.5. Aplicarea principiului non bis in idem

Principiul instituit de lege presupune că o persoană împotriva căreia s-a
pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen
nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi fapte dacă, în caz de condamnare,
hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată
potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.
Dispoziţiile menţionate mai sus nu se aplică dacă:
a) faptele vizate de hotărârea străină sau săvârşit în tot sau în parte pe
teritoriul României. În acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în
parte pe teritoriul statului membru unde s-a pronunţat hotărârea;
b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei
statului sau împotriva altor interese esenţiale ale României;
c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român
prin încălcarea obligaţiilor sale de serviciu.
 Excepţiile menţionate mai sus nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte,
statul membru interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea
persoanei în cauză.