1. Alocarea capitalului. Decizia de investiții.

2. Finanțarea investițiilor. Fundamentarea planului de investiții și finanțare.

3. Finanțarea prin programe guvernamentale și parteneriate externe.

„O decizie investițională corectă este o decizie care asigură creșterea valorii de piață a
capitalurilor proprii, crearea de valoare pentru proprietarii întreprinderii“

Investiția reprezintă o alocare de capitaluri în achiziția de active imobilizate care să

asigure o rentabilitate corespunzătoare riscului asumat.

Alocarea resurselor constituie un proces deosebit de important la nivelul unei întreprinderi,

corectitudinea selectării proiectelor investiționale constituind o condiție a menținerii și
dezvoltării. Succesul politicii investiționale a întreprinderii constituie premisa obținerii unor
performanțe financiare pe termen lung.

Tratarea deciziei investiționale în parametrii aprecierii pe piață este justificată de interesul

proprietarilor întreprinderii, care urmăresc valori validate pe piață (valoarea acțiunilor pe
piață, fluxurile de trezorerie degajate) și nu valori contabile (activ net, profit).

Decizia de investiție afectează toate departamentele unei întreprinderi: marketing,

aprovizionare, producție, personal, etc. ceea ce impune o analiză detaliată, în fundamentarea
bugetului de investiții, a costurilor și rezultatelor scontate. De asemenea, bugetul investițiilor
afectează bugetul activității de trezorerie, contul de profit si pierdere.

Producerea de efecte pe termen lung, precum și implicarea globală a structurii organizaționale

în acest proces reduc flexibilitatea întreprinderii, afectându-i capacitatea de a beneficia de
diverse oportunitați apărute în timp. Imobilizarea resurselor în aceste proiecte și, ca atare,
reducerea mobilității întreprindeii impun ca dimensionarea investițiilor să se facă în mod
riguros. O subdimensionare a investițiilor generează o pierdere a clientelei, nepermițând
satisfacerea cererii datorită unei capacități de producție neadecvate. O supradimensionare a
investițiilor presupune pe lângă costurile ridicate implicate de achiziționarea și deținerea
acestora și costuri de oportunitate aferente plasamentelor pierdute. De aceea, stabilirea
necesarului de investiții și etapizarea acestuia trebuie sa aibă la bază estimarea cererii.

 Clasificarea investițiilor:

Pornind de la tangibilitatea si scopul investitiei au fost decelate urmatoarele tipuri:

 Investitții de înlocuire – reînnoirea echipamentelor uzate;

 Investiții de capacitate și adaptare, care conduc la dezvoltatre;
 Investiții de productivitate, care vizează reducerea costurilor.

Investiții în active nemateriale, cu urmatoarele destinații:

 Cheltuieli de dezvoltare;
 Investiții în calificarea și perfecționarea personalului.
Deasemeni identificăm investiții în funcție de destinația lor.

 Investiții de înlocuire;
 Investiții de modernizare;
 Investiții de expansiune;
 Investiții de inovar;
 Investiții strategice;
 Investiții sociale;
 Investiții de utilitate publică;

POLITICA DE INVESTIRE:

Orice plasament de capital pe termen mai lung, în scopul obținerii de profit reprezintă o
investire. Decizia de investire conduce la o imobilizare de capital făcută în prezent, în
speranța unei rentabilități viitoare și care urmează să se realizeze pe mai multe exerciții
financiare în condiții de risc.

Criterii de evaluare a proiectelor de investiții.

Evaluarea proiectelor de investiții presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Determinarea costului proiectului;

Costul proiectului reprezintă marimea capitalului alocat în vederea achiziției activelor

imobilizate, instalării acestora, perfecționării personalului, creșterii nevoii de fond de rulment
aferența noii capacități. Valoarea acestor cheltuieli trebuie corectată cu eventualele sume
obținute din dezinvestirea vechii capacități, atunci când este cazul.

2. Previzionarea fluxurilor de numerar estimate a fi generate de exploatarea investiției,

precum și de valoarea reziduală a acesteia;

Estimarea fluxurilor de numerar (FN) ce urmează a fi generate de noua investiție este o

problemă-cheie a procesului de alocare a capitalului, orice eroare în estimarea acestora și,
implicit, în procesul decizional, periclitând existența întreprinderii. Cu cât estimarea fluxurilor
de trezorerie vizeaza o perioada mai îndelungată cu atât gradul de nesiguranță și, în
consecință, riscul este mai ridicat.

Luarea în considerare în estimarea proiectelor de investiții a fluxurilor de numerar și nu a

veniturilor degajate de exploatarea investiției are la bază realitatea economico-financiara a
întreprinderilor. Pornind de la situațiile financiare, în estimarea fluxurilor de numerar trebuie
ținut cont de influența politicii comerciale a oricărei întreprinderi, precum și de existența unor
elemente de venituri si cheltuieli care nu generează în mod direct influențe asupra trezoreriei
(ajustările), ci indirect, prin economia fiscală pe care o generează prin deducțibilitatea lor.

3. Actualizarea fluxurilor de numerar, estimând astfel valorea obținută de întreprindere

ca urmare a realizarii și funcționării investiției;

Rata de actualizare a fluxurilor de numerar se stabilește la nivelul costului capitalului,

permițând aprecierea eficienței investiției în raport cu alte oportunitați.
Practica bugetara delimitează trei mari categorii de bugete:

 Bugete independente - presupun costuri și rezultate independente de cele ale altor

proiecte;
 Bugete interdependente - alegerea unui proiect implică și alegerea altuia;
 Bugete care se exclud reciproc - reprezentînd posibilități alternative de investiții.