STRUCTURA AMIDONULUI

Amidonul este o polizaharidă care, din punct de vedere structural, este alcătuită din
amiloză și amilopectină. Amidonul este una dintre sursele energetice importante ale
organismelor uman și animal. Nimerind în organism cu hrana, amidonul se supune hidrolizei
enzimatice în prezența amilazelor, transformându-se în glucoză. Aceasta este transportată spre
celule, unde se consumă parțial pentru necesitățile energetice ale organismului, conform
schemei:

C6H12O6 + 6O2 = 6CO2+ 6H2O + Q

Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C6H10O5)n, la fel ca
a celulozei. Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece în D-glucoza, cu randament cantitativ. Din
punct de vedere al compoziției chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide:
amilopectină șiamiloză, care diferă între ele prin structură și reactivitate.

Structura amidonului este compusă din cei doi compuși amiloză și

amilopectină. Formula chimică pentru amidon este (C6H10O5) n. Amidonul este o
polizaharidă care constă din monomeri de glucoză.

Amidonul este produs din exces de glucoză, care este creat din frunzele verzi ale
plantelor în timpul fotosintezei. Este rezerva de alimentare a plantelor și este depozitată sub
formă de granule în cloroplaste. Amidonul este de asemenea depozitat în diferite organe ale
plantelor, cum ar fi tuberculul unui cartof și semințele de porumb, grâu și orez. Amidonul este
împărțit în unități monomere de glucoză prin anumite enzime și apă atunci când este necesar
în plante. La oameni și la animale, amidonul este împărțit în molecule de zahăr care
furnizează energie țesuturilor.

Amiloza are o structură liniară, unitatea structurală a acesteia fiind maltoza. Amilopectina este
componenta principală a granulei de amidon. Aceasta este formată din resturi de α– D – Glcp
unite prin legături glicozidice1-4 şi 1-6.

Amilopectina are o structură ramificată, legăturile 1-4 glicozidice situându-se pe fragmentul

liniar, iar cele 1-6 glicozidice pe fragmentul ramificat.

Cea mai importantă reacţie a amidonului este hidroliza, în urma căreia se formează α-D- Glcp.
Procesul de hidroliză are loc în trepte, iniţial, rezultând compuşi macromoleculari numiţi
dextrine, apoi maltoza, şi în final glucoza. O importanţă deosebită prezintă hidroliza
enzimatică a amidonului. Enzimele care intervin în acest proces sunt α– şi β– amilazele.

ENZIME ( DENUMIRE HIDROLITICE)

Enzimele  sunt macromolecule de origine proteică cu rol de biocatalizatori, cu ajutorul cărora

celulele vii pot înfăptui reacții complexe într-un timp scurt, la temperatura mediului
înconjurător.  Catalizând reacțiile biochimice din organism, ele au un rol esențial în biosinteza
și degradarea substanțelor din materia vie, întâlnindu-se în toate organismele animale,
vegetale și în microorganisme, mai fiind denumite din această cauză biocatalizatori. Fără
enzime , procesele biochimice s-ar desfășura cu viteze foarte mici.
Lizozomul este un organit celular. Acesta este un corpuscul sferic, vezicular. Stochează
peste 40 de enzime hidrolitice (digestive), păstrate în stare inactivă într-un mediu
alcalin.

Există două tipuri primare de celule: celule procariote și eucariote . Lizozomii

sunt organele care se găsesc în cele mai multe celule animale și acționează ca digesterii
unei celule eucariote .

Ce sunt Lizozomii?

Lizozomii sunt sfere cu membrane sferice de enzime. Aceste enzime sunt enzime hidrolase
acide care pot digera macromolecule celulare. Membrana lizozomală ajută la menținerea
compartimentului intern acid și separă enzimele digestive de restul celulei .

Lizozomi enzimele sunt făcute de proteine din reticulul endoplasmatic și închise în vezicule

de aparatul Golgi . Lizozomii se formează prin înmugurire din complexul Golgi.

Lizozome Enzime

Lizozomii conțin diferite enzime hidrolitice (în jur de 50 de enzime diferite) care sunt
capabile să digere acizi nucleici , polizaharide , lipide și proteine . Interiorul unui lizozom este
menținut acid, deoarece enzimele funcționează cel mai bine într-un mediu acid. Dacă
integritatea lizozomului este compromisă, enzimele nu ar fi foarte dăunătoare în citosolul
neutru al celulei.

Formarea lizozomilor

Lizozomii se formează prin fuziunea veziculelor de la complexul Golgi cu endozomii.

Endozomii sunt vezicule care se formează prin endocitoză, deoarece o secțiune a membranei
plasmatice se desprinde și este internalizată de celulă. În acest proces, materialul extracelular
este preluat de către celulă. Ca endosomi maturi, ele devin cunoscute ca endosomi târziu.

Endosomul târziu fuzionează cu vezicule de transport din Golgi care conțin hidrolaze acide.
Odată fuzionate, aceste endozomi se dezvoltă în cele din urmă în lizozomi.

Funcția lizozomului

Lizozomii acționează ca "eliminarea gunoiului" unei celule. Aceștia sunt activi în reciclarea
materialului organic al celulei și în digestia intracelulară a macromoleculelor.

Unele celule, cum ar fi celulele albe din sânge , au mult mai multe lizozomi decât altele.
Aceste celule distrug bacteriile , celulele moarte, celulele canceroase și materiile străine prin
digestia celulelor. Macrofagele inghite materia prin fagocitoză și o înconjoară într-o veziculă
numită fagozom. Lizozomii din siguranța macrofagului cu fagozomul eliberând enzimele lor
și formând ceea ce este cunoscut ca un fagolizozom. Materialul internalizat este digerat în
fagolizozom. Lizozomii sunt, de asemenea, necesari pentru degradarea componentelor interne
ale celulelor, cum ar fi organele. În multe organisme, lizozomii sunt, de asemenea, implicați
în moartea programată a celulelor.