Universitatatea de Stat din Tiraspol

Referat
Tema: Comunicarea nonverbală –
caracteristici și funcții

Facultatea:Biologie și Chimie
Specialitatea:Biologie cu aprofundare în sanologie
Elaborator: Beregoi Ludmila gr.23 A
Moderator: Bîrsan E. – dr.conf.univ.

Chișinău 2022
Cuprins:

1.Date generale

2.Ce este comubicarea nonverbală

3.Caracteristicele comunicării ninverbale

4. Elementele comunicării nonverbale

5.Funcțiile comunicării nonverbale

Septimiu Chelcea defineste conceptul de comunicare ca fiind “orice transmitere a
informatiilor, ideilor, emotiilor de la o entitate sociala (persoana, grup uman, colectivitate) la
alta prin intermediul mesajelor”. Comunicarea este de doua tipuri: verbala si nonverbala. Cea
verbala este transmisa prin limbaj articulat care poate fi oral sau scris, pe cand comunicarea
nonverbala nu foloseste acest tip de limbaj. Regasim si la comunicarea nonverbala notiunile
de emitator, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feed-back si context al actelor de
comunicare. Emitatorul este sursa de la care pleaca mesajul, iar receptorul este destinatia.
Mesajul este codificat de catre emitator, care ulterior este decodificat de catre receptor. In
momentul in care se face decodificarea mesajului trebuie intodeauna luat in considerare
contextul cultural, existand doua tipuri de culturi si anume “inalt contextuale” si “slab
contextuale”. In culturile “inalt contextuale” conteaza foarte mult contextul in care este facut
un gest, in functie de acesta fiind decodificat mesajul.

G. Jones sustine ca limbajul corpului este transmis prin miscari ale corpului, dar si prin
pozitia fizica pe care o are emitatorul fata de receptor. El precizeaza faptul ca putem
transmite o multitudine de informatii pe cale nonverbala, dar le transmitem doar in masura in
care emitatorul este interesat de receptor si in functie de statulul receptorului in functie de
statutul emitatorului. Emitatorul care se percepe pe sine ca avand un statut mai ridicat decat
receptorul este mai relaxat decat decat cei care se vad ca avand un statut mai scazut. Autorul
identifica anumite comportamente nonverbale care evidentieaza faptul ca o persona este
relaxata, de exemplu 'mentinerea bratelor in pozitii asimetrice, libere; pozitia rezemata de
scaun; lipsa nervozitatii sau a nelinistii'.

“Intr-o comunicare nonverbala functia de codificare este realizata prin contractia voluntara
a muschilor scheletici si faciali, schimbarea tonului si ritmul vorbirii, utilizarea spatiului si
timpului, a unor artefacte etc.” Transmiterea unui mesaj se poate face prin intermediul mai
multor canale. Exista patru canale prin care se poate comunica nonverbal si anume: vizual,
auditiv, tactil si olfactiv. Se pune problema daca exista sau sunt folosite numai aceste patru
canale deoarece capacitatea unei persoane de a recepta si emite semnale scoate la iveala un
numar de unsprezece canale si anume: “tactila, termica, vizuala, auditiva, vibratorie,
proprioceptiva, ortostatica si de echilibru, gustative, olfactiva, introceptiva, dureroasa” .
Acelasi autor propune largirea ariei de canale prin care un individ poate primii sau transmite
semnale, am putea sa luam in vedere si “comunicarea termica, dolorifica sau vibratorie”. Spre
exemplu la persoanele care sufera de lipsa auzului au sensibilitatea vibratorie foarte
dezvoltata, unii dintre ei danseaza simtind ritmul muzicii prin podea. Septimiu Chelcea
noteaza limitele acestei afirmatii si faptul ca nu exista cercetari pe aceasta tema, dar pe viitor
cred ca este de luat in considerare acest fapt si confirmat sau infirmat prin cercetare
stiintifica. Pentru a transmite un mesaj ne putem folosi de unul sau mai multe canale, de
exemplu pentru a saluta un cunoscut pe strada este de ajuns un gest al mainii, pe cand un
barbat pentru a-i transmite unei femei mesajul ca o place se foloseste de canale multiple. In
esenta putem afirma faptul ca atunci cand avem de transmis mesaje mai complexe, folosim
mai multe canale .

Dupa cum am mai precizat pentru a comunica nonverbal folosim semnele si semnalele.
Unii autori fac diferente intre aceste concepte, iar altii le folosesc intersanjabil. Edward O.
Wilson, spre exemplu defineste semnalele ca fiind “orice comportament ce comunica
informatie de la un individ la altul, indiferent daca el serveste si alte functii” Exista multe alte
definitii si dispute pe tema definirii conceptelor de semn si semnal, dar in continuarea lucrarii
mentionez ca acesti doi termeni vor fi folositi intersanjabil, demers preluat de la profesorul
Septimiu Chelcea.

Din perspectiva lui Peter Collet semnalul reprezinta un indicator comportamental care
trebuie sa aiba patru caracteristici si anume: “ trebuie sa fie un tip de activitate, (…) actiunea
trebuie sa transmita un lucru care nu este direct observabil, (…) numai actiunile care transmit
informatii despre o persoana, (…) actiunea trebuie sa fie observata- un factor care decide
daca actiunea va fi observata sau nu este dimensiunea ei- (…) semnificatia actiunii trebuie sa
fie recunoscuta- (…) trebuie sa si recunoastem ce ne comunica postura sau expresia
respectiva despre persoana din fata noastra”. Autorul precizeaza faptul ca indicatorii
comportamentali au proprietatea de a se amplifica sau estompa. Este precizat faptul ca in
cazul situatiilor de dominanta sau de curtare exista un inalt nivel de concurenta intre indivizi,
iar indicatorii comportamentali se amplifica.

Dupa cum am mai precizat exista doua cai prin care se pot transmite informatii despre propria
persoana, Erving Goffman identificand surse oficiale prin care de regula se transmit
informatii pe cale verbala si surse neoficiale care transmit informatii cu ajutorul 'vehiculelor
purtatoare de semne' (sign vehicles), acestea fiind formate din comportamente care in general
sunt involuntare. Autorul considera ca actorii sociali prin impartasirea de informatii atat pe
cale verbala cat si cu ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne' definesc situatia interactiunii.
Astfel sunt diferentiate doua dimensiuni ale comunicarii: ceea ce da si ceea ce transmite
actorul social. In acest mod se creaza o reciprocitate a transmiterii informatiei intre indivizii
care interactioneaza. In majoritatea situatiilor acest schimb de informatii se realizeaza cu
ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne'. De aceea putem trage concluzia ca comunicarea
nonverbala este o componenta importanta iin cadrul interactiunilor sociale. Axandu-ne numai
pe teoria dramaturgica putem afirma faptul ca ea, comunicarea nonverbala, este o dimensiune
a managementului impresiei.

In lucrarea sa, “Comunicarea nonverbala: gesturile si postura”, Septimiu Chelcea clasifica

tipurile de comunicare dupa criteriul canalului de transmitere al informatiilor. Astfel
identifica patru tipuri de comunicare si anume:

“1) vizual( somatotipurile, prezenta fizica, expresia faciala, postura, gesturile, distanta
spatiala, artefactele);

2) auditiv (vocalica sau paralimbajul);

3) tactil (contactul cutanat, atingerile);

4)olfactiv (mirosul)”

Comunicarea nonverbala a fost o preocupare inca din antichitate, regasim analizate tipuri de
comunicare nonverbala atat la greci cat si la romani. Marcus Fabius Quintilianus, cunoscut ca
primul profesor de retorica are in compendiumul sau “Institutio oratoria” un volum despre
voce si gesturi. In secolul al XVII-lea se poate observa un avant pe care il iau studiile despre
gesturi. Putem aminti lucrari ca “Chironomia” a lui John Bulwer in 1644 sau “Arte de Ceni”
a lui Giovanni Bonifacio din 1616. Acestia nu ii putem numi decat precursori, teoreticienii si
cercetatorii aparand mult mai tarziu. Este unanim acceptat ca primul care a initiat o cercetare
in ceea ce priveste comunicarea nonverbala a fost Charles R. Darwin. In lucrarea sa
“Expression of Emotions in Man and Animals” aparuta in 1872, Charles R. Darwin studiaza
expresia emotiilor atat la oameni cat si la animale. Prin aceasta lucrare autorul putem spune
ca pune bazele unei viitoare metodologii a cercetarii comunicarii nonverbale, el folosindu-se
in studiile sale de metoda comparativa. Premisele cercetarilor sale au fost demonstrarea
faptului ca emotiile sunt exprimate la fel indiferent de cultura de care apartine un individ si
mai ales faptul ca pentru exprimarea acestor emotii sunt folosite si semne si gesturi. Pentru
psihologia sociala, dar mai ales pentru studiul comunicarii nonverbale, aceasta lucrare este
foarte importanta, ea fiind prima care studiaza amanuntit gesturile, dar si emotiile umane.
Desi Charles R. Darwin si-a publicat studiul in 1872 conceptul de “comunicare nonverbala”
apare pentru prima data in 1956 in titlul cartii lui Jurgen Ruesch si Weldon Kees, “Nonverbal
Comunication: Notes on the Visual Perception of Human Relations”. Printre fondatori trebuie
sa-i amintim si pe Edward T. Hall si Ray L. Birdwhistell. Anii 60 sunt caracterizati de Mark
Knapp si Judith A. Hall asa numita “explozie nucleara” in ceea ce priveste cercetarea
comunicarii nonverbale. In final, putem afirma ca dupa anii 80 s-au publicat un numar
considerabil de cercetari si lucrari teoretice, domeniul comunicarii nonverbale avansand
foarte mult de la precursorii antici si pioneratul lui Charles R.

Ce este comunicarea nonverbala

Pentru inceput trebuie sa precizam faptul ca nu exista numai o definitie a comunicarii

nonverbale, ci o multitudine de definitii.

Septimiu Chelcea defineste in lucrarea sa “Comunicarea nonverbala: gesturile si postura”,

comunicarea nonverbala ca fiind “interactiunea umana bazata pe transmiterea de semnale
prin prezenta fizica si/sau prin comportamentele indivizilor intr-o situatie socio-culturala
determinanta”. Autorul precizeaza ca prin definitia data exclude trei tipuri de comunicare si
anume: “comunicarea om-masina, comunicarea om-animale, comunicarea infraumana”, dar
scoate in evidenta un lucru foarte important pentru psihologia sociala, interactiunea. De aceea
putem afirma faptul ca definitia oferita de Septimiu Chelcea este o definitie data dintr-o
perspectiva psihosociologica. Am tinut sa mentionez acest lucru deoarece in functie de
domeniul prin prisma caruia a fost analizata comunicarea nonverbala, au fost date definitii
din punctul de vedere al psihologilor sociali, antropologilor, sociologilor, lista putand
continua.

Septimiu Chelcea formuleaza si cinci axiome ale comunicarii nonverbale dupa cum
urmeaza: 1)comunicarea nonverbala este filogenetic si ontogenetic primordiala;

2) in relatiile interpersonale directe, este imposibil sa nu comunicam nonverbal;

3) comunicarea nonverbala reprezinta un element in sistemul comunicarii umane si nu trebuie

analizata independent de comunicarea verbala;

4) comunicarea nonverbala se realizeaza intr-un sistem de semne si semnale (discrete si

analogice), de coduri si de canale de transmitere a informatiei si trebuie analizata ca atare, nu
fiecare element separat;

5) in comunicarea nonverbala, semnificatia semnelor transmise prin multiple canale trebuie

stabilita in termeni probabilitatilor si in functie de contextul socio-cultural concret” .

In Enciclopedie de Psihosociologie, Loredana Ivan defineste conceptul de comunicare

nonverbala ca fiind 'modalitatea prin care oamenii comunica intentionat sau neintentionat,
fara a uza de limbaj si derivatele sale (scrisul, limbajul surdo-mut). Comunicarea nonverbala
uzeaza de trei suporturi: corpul, miscarile si calitatile sale fizice, artefactele asociate corpului:
haine, accesorii , tatuaje si dispunerea spatiala a corpului (distantele sociale si delimitarea
teritoriului)'. Totalitatea componentelor nonverbale vin sa dea o nota definitorie comunicarii.
Mesajele transmise nonverbal sunt realizate concomitent cu cele transmise verbal.

Mijloacele nonverbale ale comunicarii au, in totalitatea lor, urmatoarele roluri:

1)de a transmite ceva (idei, informatii, intentii, trasaturi de caracter);

2)de a nuanta si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa,

receptiva sau nereceptiva);

3)de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru

realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in
nici un caz nu pot actiona independent).

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care
pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa
sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au
studiat limbajele neverbale si au constatat că proporţia în care folosim limbajul verbal şi
limbajele neverbale este, în comunicarea orală, urmatoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în
principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal
expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul
cuvintelor, restul fiind neverbal.De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi
prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi
comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne
comunica mesajul fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul
verbal. Dar, voluntar,  sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin:

 expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;

 gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
 poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
 orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
 proximitatea- distanţa  la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
 contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl
privim;
 contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;
 mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja
interlocutorul să continue;
 aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
 aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor,tăria lor şi rapiditatea
vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);
  aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi
aspectul vizual general;
Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit “metacomunicare”
(cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci
ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna conştienţi de existenţa sa. Trebuie
să subliniem că metacomunicarea, care însoţeşte orice mesaj, este foarte importantă. Unii
autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc despre limbajul tăcerii, limbajul
spaţiului şi limbajul corpului.

Elementele comunicarii nonverbale:

Element Concretizare

Limbajul corpului Expresia fetei, gesturi, pozitia corpului

Limbajul spatiului Modul in care utilizam spatiul personal, social, intim, public

Limbajul timpului A veni la timp sau a intarzia la o sedinta, a alege sau nu sa iti
petreci timpul cu cineva

Prezenta personala Comunica prin vestimentatie, igiena personala, accesorii

vestimentare

Limbajul tacerii Comunica aprobare, dezaprobare, pastrarea unei taine,

admiratie, etc.

Limbajul lucrurilor Colectiile, obiectele de uz curent (casa, masina, biblioteca)

Limbajul culorilor Culorile calde stimuleaza comunicarea, cele reci o inhiba

Limbajul paraverbal Calitatile vocii (ritm, rezonanta, viteza de vorbire).

Caracteristicile vocale (ras, plans, soptit, oftat).
Parametrii vocali (intensitate, inaltime).

Felul in care sunt interpretate limbajele nonverbale difera de la individ la individ, de la un

grup de munca la altul, de la o cultura organizatională la altă cultură, drept care se cere o
folosire a acestora cu prudență  și numai de către specialisti.

Există anumite aspecte ale limbajului gesturilor care privesc pe fiecare dintre noi:

 cand dai mana cu cineva, trebuie sa o faci cu fermitate;

 cand vorbeste cineva trebuie sa-l asculti cu atentie si sa nu dai semne de pictiseala ;
 cand vrei sa-ti impui opiniile trebuie sa stai in picioare ,cat mai drept ;
  cand vorbesti trebuie sa-ti retii neastamparul mainilor si al degetelor ;

 Limbajul tăcerii - Tăcerea departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată cu profunde

semnificaţii comunicative. Când suntem stingheriţi neştiind răspunsul la o întrebare, noi
comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea
meditativului, de tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea
prevezătoare.               Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor.
Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitea de a-
şi exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse.  Încurajând răspunsurile,
tăcerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit
intelectual şi social maxim din fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând seama şi de
ponderea pe care o  are tăcerea în acest tip de interacţiuni. Astfel, studiile privind activităţile
pe care le desfăşoară de-a lungul unei zile membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale)
americane arată că şapte minute din zece aceştia sunt angajaţi într-o formă de comunicare (N.
Stanton, 1995). Activităţile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:

9%                      39% transmit

30% vorbit

16% citit            61% recepţionează

45% ascultă

Acestă proporţie poate fi diferită la alte segmente de populaţie a căror ocupaţie implică într-o
măsură mai mică scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultării se menţine prioritară şi în aceste
cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ, aflându-se în fruntea manifestărilor noastre
comunicaţionale. Ea reprezintă o verigă extrem de importantă a lanţului comunicaţional, fiind
o condiţie esenţială a receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este recepţionat corect,
el nu reprezintă decât un simplu zgomot de fond.Există pericolul ca, fie individul să se
gândescă la altceva în timpul ascultării, fie să se gândească la gânpropriul său răspuns,
neglijând ascultarea eficientă.

Limbajul spaţiului

Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Eduard Hall în anii
'60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi
modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi. Ideea de la care se porneşte este că orice
individ are tendinţa de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiul din jurul trupului său, pe care-l
marchează imaginar, îl consideră drept spaţiul său personal, ca o prelungire a propriului său
trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează profund individul, creând disconfort, stânjeneală şi
chiar stări conflictuale. Fiecare individ tinde să menţină o distanţă între el şi celelalte
persoane sau lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o anumită marime, formă sau grad de
permeabilitate, care are importante funcţii psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă,
odihnă, reverie. În limbaj curent se spune: “îl ţine la distanţă” sau “prieten apropiat”,
ilustrând faptul că relaţiile interumane se pot exprima spaţial. Pentru persoanele străine sau
neagreate păstrăm un spaţiu mai mare în jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite
reducem acest spaţiu până la anulare. Fiecare tip de relaţie presupune o distanţă caracteristică
între indivizi, orice încălcare generând stress şi blocaje de comunicare. În plan mai general,
modul în care folosim spaţiul de comunicare are determinaţii culturale şi sociale specifice. În
lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul este în relaţie directă cu rangul individului: pe măsură
ce avansează în funcţie, cresc dimensiunile biroului său. În privinţa spaţiului familial (al casei
de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcţie de tipul de relaţii pe
care acestea le au cu proprietarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul, altele în
bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor. Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l
înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor.

Limbajul vestimentației

Exista numeroase materiale de specialitate privind felul in care trebuie sa se imbrace

angajatul, managerul, omul de afaceri. Parerile celor in cauza asupra eficientei acestor
recomandari variaza.Imbracamintea trebuie sa fie adecvata muncii pe care o efectuam. Este
indicat sa purtam haine de calitate, intr-un stil care nu se va demoda usor si cateva accesorii
elegante. In functie de sex putem schimba frecvent cravata, camasa, esarfa, bluza etc. Totul
trebuie sa fie curat si calcat.Chiar daca detinem functii de conducere, in situatii neoficiale, de
lucru, putem practica un stil informal, la care renuntam (apelam la costum) in situatii
formale. Semnificatia culorilor poate fi diferita in alte culturi.

De exemplu: in timp ce in Europa negrul este culoarea tristetii, in China si Japonia albul
inseamna tristete. Culorile calde (rosu, portocaliu, galben) favorizeaza comunicarea iar cele
reci (gri, verde, albastru) o inhiba. Comunicarea se desfasoara greoi si in cazul monotoniei
sau varietatii excesive de culori.
Limbajul culorilorCulorile influenteaza si ele comunicarea. Ele evidentieaza atitudinea
omului fata de viata si fata de cei din jur.Corelatia culoare – personalitate  Culoarea
vestimentatiei folosita de catre o persoană ne comunica o serie de lucruri despre aceasta.

Culoarea Informatie

Culoarea roșie ·         om plin de sentimente

Culoarea roz ·         imi place sa iubesc, sa fiu iubita si sa am grija de altii

Portocaliu ·         sunt organizat si hotarat sa-mi realizez planul

Galben ·         doresc sa discutam

Verde ·         imi place schimbarea

Bleu ·         sunt inventiv

Bleumarin ·         imi place sa fiu sef si sa dau ordine

Negru ·         stiu foarte bine ce am de facut

Limbajul timpului

Dintre toate resursele pe care le au managerii la dispozitie pentru a-si desfasura in conditii
bune activitatea, una singura este distribuita in mod egal: timpul.

Acesta, ca resursa prezinta urmatoarele particularitati: Folosirea eficienta a timpului de lucru

presupune prezenta unor trasaturi ca memorie, flexibilitate, spirit de observatie, capacitate de
a stabili prioritati, priceperea de a contacta, intretine si cultiva relatii amiabile, capacitate de
efort.In functie de modul in care fiecare isi gestioneaza timpul sau, putem afirma ca foloseste
aceasta resursa pentru a comunica.Stiinta care se ocupa cu studiul limbajului timpului se
numeste cronemica.

Funcțiile comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală îndeplinește funcții multiple, iar determinarea acestora este în bună
măsură o chestiune de poziționare și de alegere a unui câmp de cercetare potrivit domeniului
ce abordează comunicarea nonverbală: știința comunicării, sociologie, antropologie,
psihologie etc. O să trec în revistă funcțiile cele mai importante.

Exprimarea emoțiilor – este o funcție esențială comunicării nonverbale. Emoțiile sunt un

răspuns al organismului la ceea ce se întâmplă în jur, dar și un mijloc de a genera reacții dinn
partea celorlalți. Fără comunicarea emoțiilor, viața socială nu ar fi posibilă. Și nici n-am mai
fi oameni, ci roboți.

Structurarea interacțiunilor – chiar înainte de a începe o interacțiune, indiciile nonverbale

determină modul în care va avea loc aceasta; ce rol va juca fiecare în ea, cât de formală este,
care va fi topica discuției etc. Să zicem că mergi la un cabinet medical pentru o consultație.
Cum ești? Spășit, umil, gata să aștepți cuminte două ore la coadă pentru a da ochii cu
Dumnezeu. Nu ridici tonul la el și dai din cap, speriat, la tot ce-ți zice.

Identificarea și managementul identității – se referă la indiciile nonverbale prin care

cineva își proiectează identitatea de sine. Identitatea de sine cuprinde apartenența la o
anumită rasă și cultură, dar și factori individualizatori precum personalitatea și vârsta. Mereu
m-am întrebat de ce se îmbracă toți oamenii de la țară la fel, cel puțin atunci când vin la oraș.
Nu am găsit răspuns, probabil că și-au cumpărat toți hainele de oraș acum câțiva zeci de ani și
nu le-au mai schimbat de atunci.

Formarea impresiei – se referă la modul în care utilizează indiciile nonverbale oamenii

pentru a-și forma o impresie despre cei din jurul lor. Această „primă impresie” este mai mult
sau mai puțin corectă, funcție de abilitățile individuale, dar și de stereotipiile sociale. Dacă,
de exemplu, mergi pe stradă și întâlnești o doamnă cu fuste largi și colorate, cu basma pe cap,
care a fost neîncetat la solar și scuipă semințe, vei ghici că face parte dintr-o minoritate care
la noi e foarte oprimată. Motiv pentru care vei schimba trotuarul, pentru a nu o oprima și mai
tare.

Comunicarea şi managementul relaţiei – prin canalele nonverbale se transmit informaţii

care definesc natura unei relaţii interpersonale: cât de mult se plac doi oameni, cât de multă
încredere au unul în celălalt, cine este dominant şi cine submisiv etc. De exemplu, dacă la o
ședință de lucru toată lumea râde cu poftă la glumele nesărate ale unui individ, atunci sigur
ăla e șeful.

Managementul conversaţiei – se referă la acele „ritualuri” nonverbale utilizate pentru a

iniția, regla și finaliza o conversație. De pildă, atunci când interlocutorul spune un lucru
interesant și dorim ca el să continue, dăm ușor din cap; sau pentru a ne exprima nedumerirea,
putem ridica sprâncenele, solicitând lămuriri suplimentare.

Managementul impresiei – vizează acele strategii pe care comunicatorii le folosesc pentru a

apărea în ochii celorlalți cât mai credibili, mai plăcuți încercând să capete cât mai multă
influență socială. Îndeosebi oamenii politici se slujesc de managementul impresiei, pentru a
câștiga voturile cetățenilor. Ei sunt consiliați de experți în imagine, și nici culoarea la pantofi
nu și-o aleg singuri. Printre politicienii noștri nu se prea practică, probabil punga cu kilul de
zahăr și puiul congelat sunt mai eficiente.

Decepția – enunțarea unei minciuni generează asupra celui care o emite o anumită cantitate
de stress și de emoții negative (frică, rușine, vinovăție), care în cele din urmă se reflectă și în
comportamentul nonverbal. De multe ori mincinoșii încearcă să mascheze adevărata lor stare
interioară, iar cei care încearcă să-i depisteze se folosesc de „scurgerile” din comportamentul
lor nonverbal.

Comunicarea estetică – este comunicarea realizată de către artiști prin intermediul canalelor
nonverbale;  dansatori, cântăreți, sculptori etc.  De asemenea, se realizează și prin sentimentul
estetic care ne este indus de către  anumite persoane care sunt deosebit de expresive și reușesc
să ne transmită foarte mult, foarte intens în plan nonverbal.

Prin urmare putem spune ca chiar dacă nu vorbim noi transmitem mesaje: prin modul cum
stăm,cum ne uităm,prin modul cum suntem îmbrăcați,prin cum ne exprimăm emoțiile orice
nu am face noi transmitem mesaje.

Bibliografie:

https://sites.google.com/site/mstransilvania12e/home/lectii/comunicare-nonverbala

https://www.qreferat.com/referate/comunicare/COMUNICAREA-NON-VERBALA431.php

http://comunicarenonverbala.ro/functiile-comunicarii-nonverbale/

https://www.scrigroup.com/management/cominicare/Comunicarea-nonverbala-
Functii45848.php