Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui.

Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură.
(Romani 12:7)

STUDIEREA ŞI APROFUNDAREA
DIVERSELOR ASPECTE ŞI PROBLEME
LA IDILA „DORINŢA” de Mihai Eminescu
Lecţii recapitulative pentru elevii din clasa a VIII-a
Prof. IOAN HAPCA
 dragostea şi natura: teme permanente
• În creaţia eminesciană, dragostea şi natura
sunt teme permanente, prima aflându-se în
consonanţă cu cea de a doua, deoarece natura
devine o stare de suflet care reflectă prin înfăţişarea
ei sentimentele eului liric.
• Această osmoză între dragoste şi natură, în care
sentimentul se armonizează permanent cu
elementele de cadru natural, apare, pe lângă poezia
Dorinţa, şi în alte creaţii eminesciene (Lacul,
Crăiasa din poveşti, Melancolie, Floare-albastră,
Calin - file din poveste etc.).
Titlul poeziei derivat de la cuvântul „dor”
• Poezia Dorinţa este o idilă clasică, făcând parte din
categoria creaţiilor veroniene (adresate Veronicăi Micle) şi
a fost publicată în revista „Convorbiri literare” din 1
septembrie 1876, alături de Crăiasa din poveşti, Lacul şi
Melancolie.
• Titlul poeziei este un derivat cu sufixul — „inţă” de la
cuvântul „dor”, dar, spre deosebire de acesta, care „se
răsfrânge cu precădere spre trecut” (Gh. Tohăneanu)
trimiţând spre o experienţă deja trăita, dorinţa se orientează
exclusiv către viitor, ceea ce explică lipsa formelor verbale
la vreunul dintre timpurile trecutului. De aceea, dragostea
nu apare în acest poem ca realitate consumată, ci ca o
aspiraţie spre împlinire prin iubire, ca un ideal.
 elemente concrete ale naturii înconjurătoare

• Prima strofă a poeziei conturează cadrul

natural, un spaţiu real, în care sunt prezente
elemente concrete ale naturii înconjurătoare şi în
care urmează să se desfăşoare idila, ceremonialul
erotic.
• Acest decor însumează elemente specific
eminesciene, izvorul şi codrul, prezentate prin
intermediul unei personificări („izvorul care tremură
sub prund”) al unei metafore („ prispa cea de
brazde”) şi al unui epitet metaforizant („crengi
plecate”).
 o atmosferă de vibrantă emoţie
• Fiind vorba de elemente ale cadrului natural,
predomină substantivele, dar două dintre verbele
primei strofe au un rol deosebit, deoarece natura
apare însufleţită, creând o atmosferă de vibrantă
emoţie (izvorul tremură pe prund) şi de taină
(crengile plecate ascund prispa de brazde) în
aşteptarea miracolului iubirii.
• În plan afectiv, această strofă corespunde
primei secvenţe a ceremonialului erotic -
chemarea în codru - care se materializează prin
folosirea verbului „vino” la modul imperativ.
 momentul aşteptării şi al întâlnirii
• În strofa a doua apar sugerate treptele
apropierii îndrăgostiţilor - momentul
aşteptării şi al întâlnirii – urmare firească a
chemării anterioare.
• Aceste momente sunt văzute însă ca
posibilitate, ca dorinţă arzătoare, exprimată
prin conjunctivele unor verbe de mişcare: „să
alungi”, „să cazi”, „să desprind”, „să ridic”,
care reliefează totodată şi nerăbdarea
aşteptării.
 jocul gesturilor tandre
• În strofa a treia se continuă
ceremonialul erotic, acest ritual al
intimităţii, cu jocul gesturilor tandre
(„Pe genunchii mei şedea-vei”) care
se desfăşoară în mijlocul codrului, în
singurătate („Vom fi singuri -
singurei”) sub ploaia înmiresmată a
florilor de tei („Iar în păr înfiorate/
Or să-ţi cadă flori de tei”).
 DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
• Acest joc se continuă şi în strofa a patra, unde
se face trecerea către realizarea idealului erotic.
• Farmecul este sporit acum şi de sugestia
cromatică realizată de cele două adjective - „albă” şi
„galben” -, simboluri ale purităţii sufleteşti sub
semnul căreia se realizează gestul tandru al
îmbrăţişării şi al sărutului pătimaş, voluptuos,
„Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ
încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale
buze dulci...”
 momentul visului ca trăire maximă
a idealului de iubire
• Penultima strofă a idilei evidenţiază momentul visului
ca trăire maximă a idealului de iubire („Vom visa un vis
ferice”), în comuniune cu elementele naturii care participă
şi vibrează la starea profundă de fericire a celor doi
îndrăgostiţi: („Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice
izvoare,/ Blânda batere de vânt”).
• Posibilitatea visului, ca şi dorinţa, se impune numai la
viitor şi de aceea se întâlnesc în strofa a V-a două forme de
viitor, dintre care cea inversă sporeşte armonia versului,
muzicalitatea lui, creând o uimitoare imagine auditivă,
potenţată şi de prezenţa unor cuvinte din aceeaşi sferă
semantică: „blânda batere”, „singuratice izvoare” cu
epitete adjectivale antepuse.
universalizarea iubirii şi accesul către eternitate
• Strofa finală pecetluieşte definitiv legătura îndrăgostiţilor cu
natura prin prezenţa somnului ca semn al unei stări profunde de
fericire.
• Armonia cuplului intră în rezonanţă cu armonia întregii naturi şi
acum trăirea idealului erotic apare ca un flux permanent prin
umanizarea naturii care preia afectiv şi intelectual intensitatea trăirii
sentimentului de dragoste: („Adormind de armonia/ Codrului bătut
de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-
rânduri”).
• Căderea florilor de tei „rânduri-rânduri” sugerează ritmul
universal, armonia întregii lumi, eternitatea naturii şi, totodată,
posibilitatea repetării la infinit a farmecului trăirii.
• În acest context, perechea izolată, dar ocrotită de natură şi
contopită cu aceasta, simbolizează perpetuarea vieţii, deoarece
comuniunea cu ea, cu natura, are ca urmare firească universalizarea
iubirii şi accesul către eternitate.
 prezenţa unor motive literare
• Un rol aparte, o semnificaţie deosebită are în
structura poeziei prezenţa unor motive literare cum
ar fi motivul codrului, motivul florilor de tei, ambele
subordonându-se motivului mai general al legăturii
omului cu natura.
• În această îmbinare de motive o importanţă
covârşitoare au elementele componente ale
codrului: codrul, izvorul, teiul. Codrul reprezintă un
spaţiu ocrotitor al iubirii, eternitatea însăşi, pe care o
dobândeşte, ca şi dragostea, prin împlinirea ei.
Izvorul şi teiul au capacitatea comună de a sugera
senzaţia de ritm „prin însuşi actul «căderii», a
undelor, a florilor” (Gh. Tohăneanu).
 varietatea formelor verbale
• Impresionantă este în această creaţie eminesciană şi
varietatea formelor verbale.
• Este mai întâi imperativul „vino” cu care se deschide
poezia şi exprimă chemarea arzătoare, adresată iubitei,
urmat de verbele „tremură” şi „ascund” la indicativ prezent,
prin care este concretizat spaţiul fascinant, misterios în care
ar urma să se desfăşoare ceremonialul erotic.
• Seria de verbe la conjunctiv „să alergi”, „să cazi”, „să
desprind”, „să ridic” sau la indicativ viitor, unele cu forma
inversă sau populară „şedea-vei”, „vom fi”, „or să cadă” -
prezente în primele trei strofe, sugerează deopotrivă
nerăbdarea aşteptării, dar şi orientarea exclusiv câtre viitor a
dorinţei care rămâne doar la stadiul de ipoteză, de
posibilitate.
 permanenţa unei posibile stări de fericire
• Acelaşi tip de forme verbale se întâlnesc şi în ultimele
doua strofe (a V-a şi a VI-a) — „vom visa”, „îngâna-ne-
vor”, „or să cadă” -, care, de data acesta, sugerează faptul că
iubirea rămâne doar în sfera visului sau chiar e amânată.
• Strâns legate de formele verbale, sunt efectele eufonice
pe care acestea le produc. Astfel, imperativul „vino”
conţine vocala „o” reluată sub accent în cuvintele „codru” şi
„izvorul”, sporind intensitatea chemării, iar formele inverse
de viitor „şedea-vei” şi „îngâna-ne-vor”, cu accentul afectiv
la jumătatea structurii, sugerează permanenţa unei posibile
stări de fericire. Totodată, aliteraţiile care urmează celor
două forme de viitor din strofa a V-a, realizează, aproape
onomatopeic, susurul izvoarelor şi foşnetul codrului printr-o
captivantă imagine auditivă „singuratice izvoare,/ Blânda
batere de vânt.”
 simplitatea, naturaleţea şi limpezimea clasică a exprimării
• Astfel de imagini auditive sunt însă completate fericit de cele
vizuale, în care jocul de culori este realizat prin intermediul unor
adjective cu valoare stilistică de epitete cromatice: „Fruntea albă-n
părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci.”
• Tot sub aspect stilistic, se remarcă în primul rând simplitatea,
naturaleţea şi limpezimea clasică a exprimării obţinută prin economia
de figuri de stil. De reţinut sunt doar metafore „prispa cea de brazde”,
personificarea izvorului „care tremură pe prund”, epitetul
metaforizat „crengi plecate”, un alt epitet personificator -
„singuratice izvoare” şi impresionanta personificare cu valoare
metaforică - „armonia codrului bătut de gânduri”.
• Aproape de firescul exprimării eminesciene se află şi repetiţiile
cu rol de amplificare „singuri-singurei” şi „rânduri-rânduri” sau
inversiunile „singuratice izvoare”, „blânda batere de vânt”, „şedea-
vei” şi „îngâna-ne-vor”. Prin acestea se realizează nu numai
simplitatea limbajului, ci şi o oarecare familiaritate a tonului
specifică exprimării orale.
 aspiraţia către fericire prin iubire
• Ideea de bază a poeziei - aspiraţia către fericire prin
iubire, împlinirea sentimentului de dragoste prin realizarea
armoniei cuplului - este sugerată la nivel morfologic prin
categoria gramaticală a persoanei. Atât unele forme
pronominale, cât şi formele verbale sunt folosite la
persoana I singular când e vorba de prezenţa eului liric
(„mi”, „să desprind”, „să ridic”, „mei”, „al meu” etc.),
oscilând cu cele de persoana a doua singular, când se referă
la fiinţa iubită („vino”, „să alungi”, „să cazi”, „te”, „ale tale”
etc.).
• Posibilitatea armoniei cuplului şi a împlinirii dragostei este
sugerată prin forme verbale şi pronominale de persoana I
plural, ca urmare firească a unirii destinelor protagoniştilor
prin iubire: „vom fi singuri”, „vom visa”, „ne”, „noastră”.
 armonia atmosferei melancolice accentuată în final
• Diversitatea acestor forme asigură atât unitatea
compoziţională a poeziei, cât şi armonia atmosferei
melancolice accentuată în final. Vraja este sporită de
muzicalitatea conferită versurilor de ritmul trohaic şi de
măsura de 7-8 silabe. Datorită faptului că în fiecare catren
există o singură pereche de rime, versurile sunt percepute ca
distihuri ample de 15 silabe, în care sistemul neregulat al
rimelor conţine asimetrii şi asonanţe.
• Prin toate aceste aspecte de ordin stilistic, ca şi prin cele
de conţinut tratate anterior, creaţia eminesciană Dorinţa
ilustrează cu prisosinţă adevărul că idila eminesciană este
absolută, de o gravitate evanghelică şi că dragostea
eminesciană rămâne sentimentul eternei existenţe.
 DESPRE LECŢIILE CUPRINZÂND

Idila „Dorinţa” de Eminescu

Concept original şi realizare:
Numai pentru UZ INTERN la
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII
Vişeu de Jos ~ Jud. MARAMUREŞ
str. Principală, nr. 1111
Tel. 0262-368013
E-mail: ihapca2002@yahoo.com

Adaptare > Prof. IOAN HAPCA