Suport curs

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

Lect.univ.dr MORCAN OANA A.

 Tema 1

EDUCAŢIA ŞI REUŞITA SOCIALĂ

Obiective:
O1. Definirea conceptului ”Sociologia educaţiei”;
O2. Analiza legăturii dintre origine socială şi reuşită şcolară şi profesională;
O3. Analiza rolului educaţiei în reuşita socială;
O4. Analiza rolului relaţiilor de grup şi a autocunoaşterii obiective;
Metode didactice:
* tehnica acvariului: se împarte grupul de studenţi în două subgrupe, una dintre ele
reprezentând grupul ţintă, format din 10 studenţi (adică cel care va realiza sarcina de
lucru de pe fişa dată, cu voce tare, astfel încât celălalt grup să poată analiza întreaga
activitate a acestuia); ceilalţi studenţi alcătuiesc un grup care vor sta pe marginea sălii şi
vor urmării întreaga activitate a membrilor aflaţi în centru, întocmind, fiecare, pentru unul
dintre cei observaţi, o fişă de observaţie. Fişele de observaţie trebuie să cuprindă
următoarele aspecte: capacitatea de analiză a subiectului observat, puterea de influenţare
pe care acesta o are asupra celorlalţi, capacitatea de a comunica şi de a relaţiona cu
ceilalţi, idei, concluzii interesante pe care le emite, trăsături de personalitate pregnante
şi evidenţiate prin munca în grup, a subiectului observat. După ce sarcina a fost
rezolvată, membrii grupului ţintă preiau, fiecare, fişa care le-a fost întocmită şi
comentează ceea ce s-a notat pe ea. Se trag apoi concluzii asupra subiectului propus de
moderator.
Timp de lucru: 4 ore
Evaluare: la sfârşitul activităţii vor fi notaţi cu câte un punct liderul grupului ţintă şi cel mai bun
observator ( cel mai obiectiv observator)

1. Definirea conceptului de sociologie a educaţiei

După cum se ştie, educaţia şcolară este sarcina statului şi are drept scop formarea
indivizilor conform idealului societăţii în care trăim.

Şcolarizarea copiilor înseamnă a alege un tip de om pentru o anumită societate. În

acest sens s-a născut, printre ştiinţele educaţiei, sociologia educaţiei. Această ramură a
pedagogiei analizează politicile, practicile şi actorii educaţiei în şcoală, urmăreşte cunoaşterea
macro, micro, mezo – sociologică a şcolarizării copiilor şi tinerilor, pe baza cercetărilor
sociologice asupra şcolii din alte ţări şi de la noi din ţară.
Orice societate, indiferent de gradul său de dezvoltare şi civilizaţie, presupune ca o
condiţie a existenţei sale, o comunitate psihică a membrilor săi, o conştiinţă comună. Se
înţelege că involuntar şi inconştient, indivizii care trăiesc laolaltă sub aceleaşi legi, în acelaşi
mediu, suferind aceleaşi influenţe, dobândesc unele asemănări între ei, se omogenizează într-o
oarecare măsură, făcând astfel posibilă convieţuirea în societate. Acest rezultat se poate obţine

2
însă mai eficient şi mai repede printr-o activitate conştientă şi continuă, exercitată înăuntrul
societăţii, prin ceea ce numim în general educaţie.
Procesul de formare a conştiinţei sociale, care este condiţia fundamentală a
existenţei unei societăţi, este ajutată în mod categoric de educaţie. De aceea pedagogia şi
sociologia sunt strâns legate între ele. Ambele ştiinţe operează cu acelaşi material, adică cu
individul uman. Toate scopurile educaţiei sunt de natură socială, fie că se referă la
formarea conştiinţei unui individ, fie că se referă la pregătirea lui pentru societate. Astfel,
Aloys Fischer deosebeşte astăzi, între:
 sociologia pedagogică – o privire sociologică asupra educaţiei, adică
cercetarea sociologică a idealurilor educaţiei, a formelor şi scopurilor pe care
le urmăreşte;
 pedagogia sociologică – este în primul rând pedagogie şi se ocupă de
mijloacele de educaţie, integrându-le în viaţa socială.
Formele de educaţie şi mijloacele ei sunt diferite în funcţie de timpul în care apar şi de
societatea în care s-au născut. De aceea se poate vorbi despre o educaţie democratică sau o
educaţie aristocratică. Întotdeauna educaţia a avut scopul de a adapta individul la totul social. La
această operă de adaptare a contribuit nu numai activitatea conştientă a educatorului, ci şi legea,
opinia publică, administraţia etc.
Diferitele tipuri de educaţie, aşa cum ni le arată istoria educaţiei, au variat o dată cu
tipurile de societate, căci educaţia ţinteşte să înlesnească procesul de realizare a tendinţelor
sociale şi să pregătească pe indivizi pentru funcţia pe care trebuie să o exercite în societate. De
aceea introducerea generaţiilor noi în mecanismul social, constituie de fapt o adevărată
socializare, timpurie, a generaţiilor tinere.
Fiecare societate considerată la un moment dat al dezvoltării sale, are un sistem de
educaţie care se impune indivizilor cu o forţă irezistibilă. Aşa că noi nu creştem copii cum
vrem, ci aşa cum ne impun obiceiurile, tradiţia, opinia publică, societatea cu structura ei
dintr-un anumit moment.
Educaţia, în general, caută să realizeze trei scopuri, în care individul şi socialul se
întâlnesc şi se întretaie în fiecare moment:
 tinde să conserve şi să sporească forţele fizice şi psihice ale individului,
pentru a fi capabil de maximum de randament de care are nevoie
societatea;
 prin educaţie se face armonizarea dintre individ şi mediul social, cu
ordinea sa;
 educaţia vrea să facă din fiecare individ o personalitate creatoare de
valori sociale noi.
Deci pedagogia trebuie să ţină seama de toate datele sociologice şi să se călăuzească după
ele, iar individul trebuie să înceapă prin a asimila şi interioriza tendinţele realităţii sociale în care
trăieşte.

3
1. Identitatea socială şi individuală a elevilor

Elevul aparţine unei etno-socio-culturi, unui grup social, unor reţele sociale, în afara
faptului că are particularităţi bio-psihice. Apartenenţa la acelaşi grup duce la o asemănare
între membrii grupului. Deci identitatea copilului este legată de apartenenţa la grupul social,
cultural de apartenenţă, dar şi de semnificaţiile evaluative date acestei apartenenţe. Copilul va
căuta să se menţină ca membru competent al grupului de apartenenţă sau să adere, să se
raporteze la alte grupuri de referinţă, mai ales când acestea vin să întărească aspectele
pozitive ale identităţii sale sociale şi individuale.
Elevul îşi construieşte personalitatea în unitatea conduitelor (biofizice, psihosociale,
motivaţionale, cognitive) în continuă remaniere, până cel puţin la vârsta adolescenţei. Dar
el nu este o fiinţă imatură, incompletă, asocială, până întâlneşte educatorul, ci este un interpret
activ al lumii. Mult timp în şcoală, însă, este luat în seamă fie numai prin prisma categoriei
socio-profesionale care îi diferenţiază părinţii, fie numai după grupa de vârstă etc. Este
importantă analiza adecvată a caracteristicilor sociologice ale copilăriei şi adolescenţei, deoarece,
se ştie că factorul „mediu” are o importanţă deosebită în dezvoltarea personalităţii elevului.
În trecut iniţierea copiilor în viaţa socială era crudă. Părinţii nu-şi ascundeau faţă
de copii nici măcar viaţa intimă. Copiii aristocraţilor au început apoi să fie educaţi de
preceptori (pentru a le tempera pasiunile vârstei). Astăzi, însă, elevul este învăţat mai întâi
meseria de elev. Intrarea în şcoală este marcată de rituri de iniţiere, de uitarea lumii de
acasă, de adaptarea progresivă la lumea şcolii, de afiliere intelectuală şi instituţională, pe
parcursul cărora elevii învaţă regulile intervenţiilor oportune, să nu piardă timpul, ci să-l
câştige, construindu-şi habitusul de elev care permite interiorizarea mediului din care face
parte şi exteriorizarea trăirilor sale, pentru a deveni membru competent al comunităţii
şcolare şi pentru a stăpâni regulile şi practicarea lor. Mult timp el este, însă, dresat, i se
inculcă sau interiorizează el însuşi constrângerile, şi se socializează ca supus. O dată cu
promovarea materialismului dialectic, a căpătat contur ideea formării unui cetăţean util, ideea
integrării într-o ordine morală în care şi elevul este factor de progres. Comunicarea cu copilul a
devenit, treptat, posibilă, ceea ce înseamnă şi presupune un salt de la dresaj, inculcare, impunere,
impregnare, la interiorizare pe baza reconstruirii tuturor caracteristicilor sale.
Copiii, adolescenţii, sunt actorii propriei lor vieţi, actori care pot accepta sau nu
contextul în care pot deveni persoane. Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi
promova întotdeauna rolul de părinte şi statutul de autoritate parentală. Este important ca
părintele să nu vadă în copil doar un executant, un novice, ci o persoană care poate avea propriile
idei, independenţă personală, care poate îndeplini sarcini, care are sentimente şi poate oricând
deveni partener.
Iată deci, cum copilul trebuie încă de mic să-şi formeze o identitate socială şi
individuală, pentru a nu mai fi manipulat de alţii şi pentru a coopera adecvat în
colectivitate. Recunoaşterea rolului interacţiunii cu ceilalţi în construirea imaginii de sine, a
fost afirmată încă de timpuriu. Cooley, unul dintre primii teoreticieni ai proceselor de
interacţiune socială, a marcat în mod clar concepţia sa cu privire la „sinele ca oglindă”. Pentru

4
el, personalitatea psihologică a persoanei este de fapt acest sine, văzut de individ ca imaginea
exterioară care i se dă şi evaluarea care i se face de către ceilalţi.
Noţiunea de sine ca oglindă, implică trei elemente în conceptul de sine social:
 imaginea noastră în faţa celorlalţi;
 conştiinţa judecăţii pe care ei o realizează asupra noastră;
 sentimentele pozitive şi negative care rezultă de aici.
Imaginea noastră în faţa celorlalţi se dezvoltă în centrul a ceea ce numim „grupuri
primare”, constituite din anturajul apropiat, familial sau amical, faţă de care individul este
ataşat prin sentimentul apartenenţei comunitare, raportându-se la el în termeni de „noi”.
Grupurile secundare sunt constituite pe baza unei similitudini de practică (colegi de
muncă, religie, organizaţii politice etc) individul neintegrându-se aici decât printr-o participare
la o acţiune comună.

Se înţelege că aceste două tipuri de grupuri au o incidenţă diferită asupra formării

imaginii de sine, în funcţie de vârstă şi angajamentul social din care rezultă diversele
funcţii atribuite.

În orice grup există nevoia de comparaţie şi supunere la normele grupului, acestea

având un rol important în formarea imaginii de sine. Devine interesant de studiat ce grupuri şi
persoane sunt alese pentru comparaţie şi de ce; ce grupuri şi persoane sunt alese ca sursă
de judecată şi pe ce considerente?

Evaluarea personală, în general, se raportează la câteva criterii:

 părerea celorlalţi despre cum arăt, estetica mea, se pare că este cel mai
important criteriu de autoapreciere şi formare a sinelui;
 puterea de atracţie sau de acceptare a grupului din care fac parte, este un al
doilea criteriu;
 criteriul psihologic, este de cele mai multe ori, ultimul, în autoevaluare şi în
formarea sinelui (particularităţile individuale şi calitatea lor).

În autocunoaştere, celălalt serveşte întotdeauna ca şi referinţă. Mă raportez la alţii pentru

a şti cât de bun., de frumos sunt etc. Deci competenţa, nevoia de competenţă, contribuie
semnificativ la autocunoaştere şi formarea sinelui.

Integrarea socială depinde de gradul de dependenţă faţă de ceilalţi. Finalitatea

integrării sociale este vizibilă mai ales la indivizii dependenţi, în timp ce independenţii sunt mai
autonomi din punct de vedere social, deci şi mai retraşi.

Nivelurile de dependenţă sunt legate de poziţiile sociale, sex, vârstă etc. Astfel,
bărbaţii sunt mai independenţi decât femeile, care aşteaptă de la anturajul lor apropiat un
mijloc de a se autoevalua.
De asemenea, tinerii sunt mult mai independenţi faţă de vârstnici, bazându-se pe
referinţe amicale şi sentimentale, în căutare de asigurări mai ales în plan estetic, dar prezintă,
totuşi, o minimă autonomie afectivă şi o minimă preocupare de integrare socială, în comparaţie

5
cu cei de vârstă matură care, realizaţi social şi profesional, îi preferă pe cei apropiaţi şi anturajul
profesional, decât e prieteni, pentru a se autoaprecia
.
Nivelul educaţiei contribuie semnificativ la formarea imaginii de sine.

Cei cu nivel şcolar scăzut se raportează mai puţin la ceilalţi.

Identitatea personală şi socială a tinerilor de astăzi nu se realizează numai prin

identificare, ci şi prin exprimare: modelul nu mai este întotdeauna cel al adultului, ci unul pe
care ş-l construieşte singur în viaţa socială.

Elevul se auto-socio-eco-construieşte, într-un mediu ludic, interactiv, în care are loc

formarea reciprocă, colectivă, în care părinţii, copiii, educatorii, învaţă împreună să ştie, să
facă, plecând de la propriile lor resurse, de la ignoranţele recunoscute, de la dorinţa de a şti, de
la reuşitele în relaţii, în contextul în care au utilizat tehnici, instrumente diferite.

Este importantă reciprocitatea deschisă, conştientizarea propriilor cunoştinţe, a

lipsurilor, a ignoranţelor, a aşteptărilor celorlalţi de la tine, pentru a ridica calitatea
relaţiilor interpersonale.

Lipsa de diferenţiere a rolurilor pe care le poate avea copilul, adolescentul,

comportă riscul tulburărilor, conflictelor interne şi cu ceilalţi, deoarece se anihilează în ei
sentimentul responsabilităţii individuale.

Sunt de apreciat părinţii, educatorii care dau copilului misiuni de încredere.

Multiplicarea rolurilor evită banalizarea statutului copilului.
Acest lucru este de maximă importanţă mai ales prin faptul că azi omul trebuie să joace
roluri foarte diferite în societate, ca oameni care contează, cu iniţiativă, creatori.

Acţiunea educatorului este încununată de succes dacă şi părintele dă copilului

posibilitatea experienţei sociale precoce a mai multor roluri şi se bazează pe relaţiile cu el,
de asemenea pe respect reciproc, pe egalitate, solidaritate, aşteptări pozitive.

Familia, elevul, educatorul, clasa, şcoala, formează un sistem în care

dinamica unei componente le antrenează, dinamizează pe celelalte. !!!
Este importantă cercetarea sociologică a concepţiilor şi practicilor educative
familiale, în aceste privinţe (modele de educare în familie, forme şi grade de mobilizare
diferită a membrilor, gradul de coeziune a familiei, grupului etc.).
Sunt educatori care nu acceptă amestecul părinţilor în treburile clasei şi părinţi care nu
acceptă intervenţia educatorilor în familie. Dar este importantă acţiunea coerentă a familiei
cu şcoala, pentru ca elevul să aibă anumite certitudini esenţiale în dezvoltare lui cognitivă,
afectivă, volitivă, socială, pentru a-l responsabiliza ca actor al propriei sale formări.

CERINŢE pentru „grupul ţintă”

Pe baza materialului suport

6
 I. Răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Cum influenţează originea socială reuşita şcolară şi profesională?
2. În ce măsură transmite şcoala cultura unei societăţi şi cât de important este acest lucru?

II. Definiţi cu propriile voastre cuvinte „sociologia educaţiei”.

III. Interpretaţi următoarea afirmaţie:

„ În teatru, în drama franceză, fiecare scenă este marcată cu intrarea sau ieşirea unui personaj. Cu
fiecare intrare şi fiecare ieşire, se dezvoltă un punct de vedere; acţiuni succesive intervin şi se
completează; idei deja sugerate sunt adăugate sau îndepărtate. Raporturile dintre personaje se
schimbă, se formează sau se rup legături. „infernul este celălalt”, a spus Sartre. Infernul este
incapacitatea de a scăpa de viziunea pe care ceilalţi ne-o propun asupra noastră înşine. Şi infernul
e, de asemenea, incapacitatea de a fi independent faţă de ceilalţi, neputinţa lor de a ne vedea aşa
cum ne vedem noi înşine.” (Serge Moscovici, Psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1996)

IV. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Ce grupuri şi persoane sunt alese pentru comparaţie şi de ce?
2. Ce grupuri şi persoane sunt alese ca sursă de judecată şi pe ce considerente?

V. Explicaţi cum anume depinde integrarea socială de gradul de dependenţă faţă de

ceilalţi.

VI. Descrieţi patru modele ale educaţiei în familie, din care să reiasă contribuţia
părinţilor în formarea imaginii de sine a copilului.

VII. Analizaţi importanţa autocunoaşterii ca şi cadru de referinţă în cadrul

grupului din care faceţi parte. Formulaţi zece modalităţi de autocunoaştere şi cinci criterii
pentru o autocunoaştere obiectivă.

VIII. Emiteţi opt concluzii cu privire la sarcinile pe care le-aţi avut.