Atacul sferelor

de Sergiu Someșan

„Omul este un pericol pentru Univers, o maimuță rea, ciudoasă, distructivă

și ucigașă.” - Margaret Atwood

Capitolul 1

O bere în Piața Krasinsky

În după-amiaza zilei când a început totul, Viaceslav Barela, jurnalist la Fakt, cel mai
cunoscut tabloid din Polonia, era la o bere cu încă trei prieteni. Vara, ca și ziua, de altfel, era pe
sfârșite, dar căldura persista încă, sporită fiind de asfaltul încins al Pieței Krasinsky. Pentru
băutorii de bere de pe terasa berăriei nu conta prea mult temperatura din piață, pentru că oricum
stăteau adăpostiți de razele soarelui sub umbrelele colorate ale berăriei. Berile reci din halbe
făcea suportabile nu numai temperatura, ci și schimbările politice din ultimele zile. Rar de tot se
discuta la câte o masă despre fotbal, cei mai mulți dintre băutorii de bere fiind preocupați de
hotărârea guvernului polonez de a iniția un referendum pentru ieșirea țării din Uniunea
Europeană.
Părerile erau ca de obicei împărțite, dar se discuta civilizat și nimeni nu ridica tonul.
Majoritatea celor așezați la mese beau bere Karpackie, nu neparat din patriotism, cât mai ales
fiindcă tocmai ieșise pe piață un sortiment nou și toată lumea era curioasă să-l încerce.
Viaceslav Barela asculta absent discuțiile din jurul lui și, în cele din urmă, Piotr Lew, care
era fotograf la aceeași revistă, observându-i fruntea încruntată, îl întrebă:
— Care-i treaba, bătrâne? Ce nu-ți convine?
Viaceslav își privi posomorât prietenul, ridică din umeri, apoi răspunse printr-un joc de
cuvinte pe care îl mai folosise și altădată:
— Ce să se întâmple? Se întâmplă faptul că nu se întâmplă nimic!
Cum prietenul lui nu părea să priceapă, îi explică:
— De câteva zile nu se discută decât despre faptul că echipa noastră de fotbal a luat bătaie
la un scor incredibil tocmai de la echipa Ungariei, de parcă nu ar avea și ăia dreptul să câștige
din când în când. Despre referendumul pentru ieșirea din UE se vorbește de săptămâni întregi și
parcă văd că până la urmă or să uite toți de el. A, da, a mai fost și trenul deraiat din Lvov, dar
până am ajuns noi acolo, totul arăta ca nou și trenurile circulau normal.
Oftă și mai luă o gură de bere, apoi adăugă:
— Mi-aș dori să fiu în sfârșit și eu primul la un eveniment care să ajungă apoi pe prima
pagină a ziarelor.
Piotr, cu vreo cinci ani mai în vârstă decât prietenul său, îl amenință cu degetul:
— Amice, ai grijă ce-ți dorești, pentru că uneori viața bate filmul, și îl bate așa de rău, încât
o să te doară și pe tine dacă ești cumva prin preajmă.
Mai luă o gură de bere și vru să explice mai bine cum stă treaba, dar în aceeași clipă un
zgomot de zid dărâmat acoperi toate celelalte sunete din piață și lângă masa lor, la nici zece metri

1
depărtare, apăru o sferă neagră de vreo trei metri diametru. Pământul se zgudui moderat, dar
nimeni nu se neliniști.
— Ce mama dracului e asta? întrebă Viaceslav cu ochii țintă la neobișnuita apariție, în timp
ce Piotr, cu gesturi automate, scotea camera video din husă.
Sfera avea o suprafață de un negru mat și era intrată numai câțiva centimetri în asfaltul
pieței. Arăta fixată bine acolo unde era și nu părea că are de gând să alunece spre ei, în ciuda
pantei ușoare.
— Fotografiază, apoi filmează, îi șopti el lui Piotr.
Dinspre o clădire apropiată se auzi un zgomot de pietre care cădeau și din locul pe unde
trecuse sfera ca să ajungă la ei se mai desprinseră câteva pietre.
— Fotografiază și clădirea, îi arătă Viaceslav.
— Fotografiez, fotografiez, răspunse surescitat Piotr, întorcând camera spre clădirea cu
câteva etaje, în care se vedea o gaură de mărimea sferei decupată prin zidurile vechi.
Mutând camera video de la gaura din zid la sferă, nu se putu abține să spună:
— Precis este vreo bombă trimisă de ruși. Dacă nu mă înșel, direcția din care vine este nord,
deci din enclava lor afurisită de la Kaliningrad. Am auzit că fac tot felul de experiențe acolo…
Între timp, în jurul sferei începuse să se adune lumea care se plimba prin piață și în curând
se strânseră câteva zeci de curioși.
— Se poate să ai dreptate, confirmă cu jumătate de voce Viaceslav, numai că, dacă era o
bombă, noi nu mai eram aici să discutăm despre ea. Și nici cei din jurul ei.
Termină berea din halbă și se ridică de pe scaun, îndemnându-și prietenul:
— Hai mai aproape, să vedem ce naiba este.
Își făcură loc prin mulțime și se apropiară de sferă. Chiar privită de aproape, sfera nu le
dezvăluia alte lucruri despre natura ei. Dacă nu ar fi auzit-o căzând și nu ar fi văzut adâncitura
din asfalt, ar fi putut crede că este o reclamă mai ciudată la cine știe ce produs nou, adusă acolo
de vreo firmă. Aspectul ei era mat și pe suprafața ei nu se zărea niciun semn, nicio urmă a trecerii
sale printr-o clădire atât de solidă cum era cea din marginea pieței.
Din mulțime se desprinse o femeie care ducea în lesă un buldog solid. De fapt, părea că mai
degrabă buldogul o ducea pe ea, trăgând-o către sferă parcă împotriva voinței ei. O clipă, femeia
trase de lesă încercând să îl oprească, dar buldogul era puternic și încăpățânat, așa că amândoi
se apropiau inexorabil de sferă.
— Ai grijă, doamnă, chestia aia ar putea fi periculoasă! strigă un bărbat din cercul de curioși.
Femeia întoarse o față disperată și încercă să spună ceva, dar chiar atunci câinele o mai
smuci încă o dată și se apropiară amândoi la mai puțin de un metru de sferă.
În toată piața nu era niciun copac, o stare de lucruri destul de frustrantă pentru câine, care
păru în cele din urmă să creadă că la o adică și sfera poate fi un înlocuitor destul de bun, așa că
ridică piciorul să se ușureze și să-și marcheze teritoriul.
— Filmează, îi șopti Viaceslav lui Piotr, ca și cum ar fi bănuit ce avea să urmeze.
Dar acesta, fără nici un îndemn, filma deja de zor, alături de alții din jurul sferei, care
foloseau în acest scop telefoanele.
Se văzu clar la un moment dat cum câinele atinge cu piciorul sfera, și atunci se auzi un
zgomot ușor, ca un plescăit, și câinele fu tras încet înăuntrul ei. Stăpâna câinelui începu să țipe
și să tragă de lesă, dar, în ciuda eforturilor ei, câinele fu absorbit cu totul înăuntru, iar femeia
rămase cu lesa în mână.
— Bruno, Bruno! strigă disperată femeia, dar dinspre sferă nu se mai auzea nimic.
Curios, dar și încercând să rețină cât mai multe amănunte pentru un viitor articol, Viaceslav
se apropie și o prinse de umeri pe femeie, încercând să o tragă înapoi.
Femeia se împotrivi slab o clipă, întorcând doar capul spre el și privindu-l cu ochii în lacrimi.
— O să mă omoare bărbatul meu că i-am prăpădit câinele. Mi-a spus să nu-l iau cu mine că
nu-l pot stăpâni, dar am vrut doar să-l plimb și eu.

2
 Își plecă în cele din urmă capul pe umărul lui Viaceslav și începu să plângă mai tare, iar
Piotr, din spatele ei, prinse câteva prim-planuri și fotografie de aproape capătul retezat al lesei:
tăietura era așa de fină și de curată, de parcă ar fi fost folosit un bisturiu.
Viaceslav întoarse capul și-i spuse lui Piotr:
— Apropie-te de sferă și fotografiază locul unde a dispărut câinele. Poate se vede vreo
urmă…
Piotr clătină din cap.
— Dacă apare soțul ei, câinele o să fie ultima voastră problemă.
— Ce vrei să spui? întrebă nelămurit Viaceslav.
Iar prietenul lui îi explică:
— Soțul doamnei este Josef Sokolovski, pivot principal în echipa de rugby a Poloniei. Și
este renumit ca fiind extrem de gelos.
Amintindu-și de câteva incidente violente în care fusese implicat rugbistul și despre care
scrisese chiar în revista lor, Viaceslav încercă să o îndepărteze pe femeie de el, dar chiar atunci
mulțimea se despărți ca o banchiză tăiată de un uriaș spărgător de gheață. Spărgătorul de gheață
era chiar Josef Sokolovski, care înregistră cu un ochi rece perechea îmbrățișată, cu gândul să
rezolve problema mai târziu.
Prioritatea lui era acum câinele, din care nu mai rămăsese decât o lesă tăiată.
— Unde-i Bruno? întrebă el cu o voce adâncă, baritonală.
Când soția lui arătă cu un gest slab spre sferă, bărbatul se apropie de peretele negru și strigă
cât putu de tare:
— Brunooooo!
Geamurile clădirilor din jur zăngăniră, porniră și câteva alarme de mașini, dar nu se auzi
niciun răspuns de la câine.
Mai privi o dată crunt spre soția lui și se apropie de sfera neagră ca tăciunele, hotărât, fără
îndoială, să o facă una cu pământul.
— Domnule, spuse Viaceslav grijuliu, aveți grijă, vă rog. Dacă vă apropiați, vă puneți într-
o situație periculoasă.
Pivotul principal Josef Sokolovski rânji sardonic și spuse:
— O să vezi dumneata ce înseamnă situație periculoasă imediat după ce-mi recuperez
câinele.
Se apropie și mai mult de sferă și, după ce mai strigă o dată câinele, întinse mâna mare cât
o lopată spre negrul mat al sferei, ezită o clipă, apoi își scufundă mâna în întunericul ca noaptea.
Câteva momente nu se întâmplă nimic, apoi mâna începu să-i fie trasă înăuntru. Pivotul
echipei naționale a Poloniei întoarse spre cei din spatele lui o privire neajutorată, poate prima de
genul acesta din viața lui, vru să spună ceva, dar se pomeni tras și el cu viteză în interiorul sferei
înainte să apuce să mai spună ceva.
— Josef, strigă disperată soția lui și, înainte ca Viaceslav să o poate reține, se smulse din
brațele lui și se apropie și ea de sferă.
Dispăru înăuntru înainte ca cineva să apuce să spună sau să facă ceva.
— Înapoi! spuse jurnalistul cu o voce răgușită, iar după ce îi reveni glasul strigă: Dați-vă cu
toții înapoi! Sfera asta este periculoasă!
Niciunul dintre cei care înconjurau sfera nu avea nevoie de îndemnuri suplimentare, pentru
că sub ochii lor dispăruseră în întunecimile ei un câine, un bărbat cât un munte și soția lui, fără
să rămână din ei nici cea mai mică urmă.
Cu mâinile tremurându-i de emoție, jurnalistul scoase telefonul și formă numărul de urgență.
— Alo, spuse el când fu întrebat care este problema, mă numesc Viaceslav Barela, sunt
jurnalist la Fakt și vreau să vă anunț că în Piața Krasinsky, chiar lângă berăria Karpackie, este o
bombă.
Ascultă câteva momente ce i se spunea la telefon, apoi confirmă:

3
 — Da, doamnă, am fost reporter de război în Irak și știu cum arată o bombă.
Mai ascultă câteva clipe, apoi spuse:
— Sigur că da, doamnă, îndepărtez lumea de bombă și aștept să vină poliția.
Făcu semne spre cei din jur să se depărteze mai mult și în mai puțin de cinci minute ajunse
lângă el o primă mașină de poliție. Din ea coborî un comisar corpolent, care întrebă cu o voce
tunătoare:
— Unde-i Viaceslav Barela?
Când jurnalistul ridică o mână, se apropie de el și îl întrebă:
— Și bomba unde-i?
Când Viaceslav arătă spre sferă, comisarul pufni nemulțumit.
— Asta ți se pare dumitale că ar semăna a bombă? Cine știe ce reclamă nenorocită la gumă
de mestecat o fi și prostia asta, iar dumneata pui poliția pe drumuri.
— Dacă spuneam că în piață este o sferă neagră care înghite oameni mă credea cineva? Sau
trimiteai aici o ambulanță să mă ducă la spitalul de nebuni?
— O sferă care înghite oameni! pufni iar comisarul, și mai disprețuitor. Am impresia că aici
se va lăsa cu o amendă serioasă.
Piotr Lew se apropie de comisar, îi puse ecranul camerei în fața ochilor și îi derulă filmul
din piață de la început, iar după ce acesta îl privi de la cap la coadă, spuse persuasiv:
— Panie komisarzu, colegul meu a fost reporter de război în Irak, așa că în mod sigur
recunoaște o situație potențial periculoasă. Eu zic că ar fi mai bine să îl ascultați.
Ușor depășit de situație, comisarul îi făcu semn jurnalistului să vorbească.
— Domnule comisar, cred că ar trebui să chemați întăriri plus o echipă cu garduri mobile
care să țină lumea la distanță. Apoi aș anunța pe cei de la armată, fiindcă este foarte posibil ca
ce avem noi aici să fie un nou tip de armă, despre care nu știm cât de periculoasă ar putea fi.
Îl lăsă o clipă să se gândească, apoi completă cu un gând care îi venise chiar atunci:
— Imaginați-vă numai că la un moment dat sfera asta capătă chef de plimbare prin piață și
începe să absoarbă totul în calea ei.
Comisarul se înfioră la o asemenea perspectivă și începu să strige ordine în stația radio.
Cei care îl auziseră pe jurnalist vorbind se gândiră că ar fi foarte posibil să se întâmple așa
ceva, fapt pentru care, în ciuda curiozității, începură încet, încet să se depărteze, punând o
distanță sigură între ei și misterioasa sferă.

Capitolul 2

Un președinte plictisit

Președintele Americii, Harry Martin, nu-și aducea aminte să mai fi fost atât de plictisit de
multă vreme. Asculta de un sfert de oră asigurările ministrului de externe al Columbiei
referitoare la dorința țării lui de a sprijini eforturile Statelor Unite de a eradica transporturile de
droguri spre America.
Poate că l-ar fi urmărit ceva mai atent dacă nu ar fi primit, cu numai câteva minute înainte
de a se întâlni cu el, o informare de la CIA referitoare la gradul îndepărtat de rudenie dintre
ministrul de externe și unul dintre baronii drogurilor din Columbia.
Imediat după ce primise nota informativă, fusese gata să anuleze întâlnirea. În cele din urmă,
fusese convins de secretarul de stat James Slomka să facă un efort și să respecte agenda, pentru
că astfel putea solicita în mod direct prezența soldaților americani pe teritoriul Columbiei.
Formulase această cerere în primele minute ale întâlnirii și de atunci primise numai asigurări

4
formale, dar nicio vorbă despre un calendar de măsuri concrete. Își impusese, așadar, să
urmărească vorbele ministrului columbian încercând să nu lase să se vadă prea mult din
plictiseala pe care o simțea de fiecare dată când era obligat să facă un lucru inutil și fără
perspective.
Undeva sub birou, în dreptul mâinii stângi, avea un buton prin care putea într-o clipă să pună
capăt situației: era suficient să îl apese și din biroul alăturat ar fi apărut Benton Hicks, șeful
personalului din Casa Albă, care ar fi anunțat cu o voce gravă că a apărut o situație de urgență
care necesită prezența președintelui. Procedura fusese de multă vreme pusă la punct și folosită
de câteva ori atunci când anumiți oaspeți se lungeau la vorbă în mod nepermis de mult.
Degetul i se apropie de buton, dar președintele se gândi să-i mai lase câteva minute
ministrului columbian, așa că doar îl mângâie ușor, ca și cum faptul că avea această soluție la
îndemână făcea mai suportabile așteptarea și ascultarea sporovăielii inutile a celui din fața lui.
Zâmbi sardonic și se pregăti să apese pe buton, când ușa dinspre coridor se deschise cu forță
și Benton Hicks apăru cu o figură alarmată, spunând cuvintele magice:
— Domnule președinte, a apărut o situație de urgență care necesită prezența dumneavoastră
imediată.
Președintele se ridică imediat, urmat de secretarul de stat, și fără să mai asculte lamentațiile
ministrului columbian îl urmă pe șeful personalului.
Benton Hicks se îndreptă cu viteză spre Camera de Operațiuni și președintele nu avu timp
să îl întrebe dacă apăsase într-adevăr pe buton sau chiar apăruse o situație de criză.
Când pătrunse în cameră, își dădu seama imediat că apăruse totuși ceva urgent: în jurul
biroului din centrul încăperii se aflau câțiva oameni, care se ridicară la intrarea lui.
— Luați loc, domnilor, și explicați-mi despre ce e vorba!
Erau șase bărbați și pe o bună parte dintre ei îi cunoștea: pe consilierul său științific, pe
ministrul apărării și pe directorul CIA, Scott Marsh. Fără îndoială că avea să-i cunoască și pe
ceilalți trei, în măsura în care aveau legătură cu problema pentru care fusese chemat.
Directorul CIA, care rămăsese în picioare după ce toți ceilalți se așezaseră, se apropie de
monitorul care acoperea aproape în întregime unul dintre pereți.
— Dați-mi voi mai întâi să vă arăt un film care circulă de câteva ore pe internet, pe aproape
toate rețelele sociale. Filmarea a fost făcută în Varșovia, în după-amiaza asta, de către un fotograf
profesionist și apoi încărcată imediat pe YouTube. Țin să precizez că a fost verificată de
specialiștii noștri și în mod sigur este reală. De altfel, imediat după această filmare au apărut încă
23 de fișiere video de calitate mai slabă, filmate, fără îndoială, cu telefoanele de către cei prezenți
la eveniment.
Cum președintele părea să își piardă răbdarea, dădu drumul la film, explicând cu voce
scăzută:
— Localizarea exactă este Piața Krasinsky, din centrul Varșoviei.
În timp ce priveau cu toții la sfera neagră, văzură cu uimire dispariția în interiorul ei a
câinelui, a rugbistului și în cele din urmă a soției lui.
— Mai pune o dată filmul, te rog, spuse încet președintele și se ridică, apropiindu-se de
monitorul de înaltă rezoluție.
După ce privi atent, se întoarse spre directorul CIA.
— Spui că s-a verificat filmarea și totul este real.
— Da, domnule președinte. Imediat după ce am primit filmarea, specialiștii noștri au
autentificat fișierul. După asta, șeful stației CIA din Varșovia a trimis doi agenți care din locuri
diferite filmează non-stop sfera. În afară de asta, am redirecționat un satelit care să survoleze și
să supravegheze zona.
Președintele oftă, privi la monitorul acum gol și întrebă:
— Poate cineva să îmi explice despre ce este vorba?
Directorul CIA arătă spre unul dintre bărbații așezați la masă.

5
 — Profesorul Robert Owen conduce grupul ALERT, probabil vă mai amintiți de el.
Cum președintele se mulțumi să se încrunte, profesorul Owen se ridică și îl lămuri:
— În urmă cu șaptesprezece ani, s-a hotărât înființarea unui grup format din paisprezece
oameni de știință din toate domeniile pentru a acorda consultanță în astfel de situații. Mă refer
în special la situații care implică factorul extraterestru.
Președintele se încruntă ceva mai tare înainte de a întreba:
— Chiar crezi că chestia asta este de origine extraterestră?
Înainte ca profesorul Owen să poată răspunde, secretarul de stat spuse și el:
— Nu mai știu eu foarte multă poloneză, dar la un moment dat s-a auzit o voce care spunea
că sfera din piață a venit dinspre enclava Kaliningrad. Nu ar putea fi un experiment rusesc scăpat
de sub control?
Profesorul Owen îl privi cu îngăduință.
— Domnule secretar de stat, dacă rușii ar fi în stare să construiască așa ceva, am putea
liniștiți să le predăm cheile de la Fort Knox și apoi să plecăm la plimbare.
Privi în jur și arătă spre cei doi bărbați care stăteau lângă el.
— Din păcate, din cei paisprezece membri ai grupului ALERT, abia ne-am putut aduna trei
din cauza timpului scurt. Dar credeți-mă, la fel vom spune și când vom fi adunați toți: ceea ce se
află acolo, în Piața Krasinsky, este în mod sigur de origine extraterestră.
Președintele își mușcă buzele și fu gata să spună că își imaginează altfel prima întâlnire cu
o civilizație extraterestră, dar se abținu și bine făcu, pentru că profesorul Owen preciză:
— Să ne înțelegem, acest obiect nu este în mod necesar dovada unei civilizații extraterestre.
Poate să fie la fel de bine o gaură neagră de tip necunoscut sau alt tip de manifestare a universului
de care noi nu am avut cunoștință până acum.
— Și atunci ce ne rămâne de făcut? întrebă aproape șoptit președintele.
Profesorul Owen spuse liniștit:
— Pentru astfel de situații avem protocoale foarte bine stabilite și tot ce avem de făcut este
să ne ținem de ele. Mai întâi vom aștepta să se adune toți membrii grupului, ceea ce se va
întâmpla în următoarele câteva ore, apoi ne vom deplasa la fața locului pentru a studia obiectul.
Se întoarse spre secretarul de stat.
— Sper că se vor rezolva pe cale diplomatică deplasarea noastră în Varșovia și accesul la
sferă.
— Fără îndoială că se va rezolva asta, dar eu tot cred că este o drăcie rusească scăpată de
sub control.
Era de notorietate faptul că James Slomka, de origine poloneză, avea o aversiune viscerală
față de Rusia și de tot ce reprezenta ea.
Se pare că era la curent cu această aversiune și profesorul Owen, pentru că se mulțumi doar
să zâmbească ușor și să spună:
— În mod sigur ne vom lămuri de asta când vom ajunge la fața locului, domnule secretar de
stat.

Capitolul 3

6
 Un alt birou oval

În Biroul Oval de la Kremlin, președintele Rusiei, Igor Pontin, privea încruntat la harta
Extremului Orient, încruntându-se la ea de parcă ar fi putut să schimbe ceva din ceea ce se
întâmpla acolo. Președintele atotputernic al celei mai mari țări din lume avea probleme cu
Siberia, ținut care se depopula în ritm alert. Lucru valabil într-un fel și pentru întreaga Rusie,
care, deși era pe primul loc în ceea ce privește suprafața, era abia pe locul nouă ca populație.
Iar antreprenorii din Extremul Orient țipau după mână de lucru ca să poată exploata pădurile,
petrolul, aurul, diamantele, cărbunele și alte bogății aflate sub pământul înghețat. Dacă, pe
vremuri, țarii Rusiei făceau rost de mână de lucru ieftină prin deportări masive sau plătind salarii
duble celor care se duceau acolo de bunăvoie, în prezent nu mai erau aplicabile asemenea
metode. După căderea Uniunii Sovietice, sub presiunea Vestului, fuseseră desființate Gulagurile
atât de mult hulite, iar salariile duble rămăseseră doar o amintire.
Tinerii ruși, nărăviți repede la obiceiurile occidentale, găseau că este mult mai comod să-și
petreacă timpul prin cluburile marilor orașe, trăind din mici expediente, decât săpând prin minele
Siberiei pentru un câștig nu cine știe cât mai mare decât câteva pachete de țigări bune.
La începutul anului, când anunțase la o conferință de presă majorarea salariului minim la o
mie două sute cincizeci de ruble, unul dintre jurnaliștii aflați în sală îl întrebase dacă știe că de
suma asta se pot cumpăra exact treizeci de pachete de țigări bune și îi dăduse ca exemplu chiar
Kent-ul.
— Păi, cei care câștigă salariul minim ar trebui să fumeze țigări mai ieftine, răspunsese cu
o glumă președintele și făcuse un semn discret spre unul dintre agenții FSB din spatele sălii.
Jurnalistul avea să fie monitorizat cu grijă, iar la o viitoare întrebare incomodă avea să
dispară și el în apele vreunui râu îndepărtat de prin Siberia, ca atâția alții.
Privi pe hartă spre partea sudică a Siberiei și își aduse aminte că în urmă cu vreo trei ani
dăduse un decret prin care interzicea antreprenorilor să mai angajeze muncitori care nu vorbeau
limba rusă. La sesizarea discretă a FSB-ului, fusese nevoit să anuleze pe ascuns decretul. Printre
chinezii care veneau valuri, valuri să se angajeze erau unii care vorbeau exagerat de bine limba
rusă. Specialiștii de la FSB erau siguri că fuseseră școliți în centre de pregătire pentru spioni, așa
că se renunță la proiect.
Își prinse capul în mâini, apoi, după un timp, privi roată prin Biroul Oval rusesc, o copie
nereușită a celui american. Biroul fusese conceput după planurile lui Boris Elțîn, un admirator
secret al modului de viață american, care crezuse că dacă imită centrul puterii de peste ocean va
urma automat și abundența americană. Probabil că fusese o hotărâre luată la beție, iar cei din
jurul său erau prea timorați ca să-l contrazică. Președinților care urmaseră le fusese lehamite să
renunțe la forma ovală a biroului, dar păstraseră cu grijă secretul și nici măcar o fotografie cu
interiorul biroului nu scăpase în presă.
Mai oftă o dată greu și se ridică în picioare gata să plece, când ușa se deschise brusc și în
birou pătrunse grăbit colonelul FSB Boris Primakov, consilierul pe probleme de politică externă,
probabil singurul dintre subalternii lui care își putea permite să intre fără să bată la ușă.
— Să trăiți, tovarășe președinte, spuse grăbit colonelul. Avem probleme!
Înainte ca președintele să îl poată întreba ceva, colonelul se îndreptă spre unul dintre
panourile de lemn și îl dădu la o parte dezvelind un televizor, pe care îl porni fără să spună nimic.
— Despre ce naiba e vorba? întrebă curios președintele.
— Mai bine să vedeți mai întâi, tovarășe președinte. Am să vă explic pe urmă.
Mânui telecomanda și pe ecranul televizorului apăru scena cu sfera neagră și buldogul care
dispărea în interiorul ei. Când rugbistul fu și el tras în sferă, sprâncenele președintelui se ridicară
întrebătoare, iar când în sferă ajunse și femeia, se apropie și mai mult de televizor.
— Ce mama dracului e asta? întrebă el uimit, apoi adăugă:
— Mai pune o dată filmul și explică-mi despre ce e vorba.

7
 Colonelul mânui iar telecomanda și spuse:
— Scena a fost filmată de un reporter, azi după-amiază, în Piața Krasinsky din centrul
Varșoviei și imediat încărcată pe rețelele sociale. A fost verificată și este autentică.
Președintele îi luă telecomanda din mână și după ce văzu de câteva ori filmul se întoarse
spre colonel.
— Fii sincer, Boris. Despre ce crezi că este vorba aici? Care este prima ta părere?
— O armă, tovarășe președinte. Un nou tip de armă, probabil un prototip care a scăpat de
sub control și a ajuns acolo, în piață. Nu mă pot gândi la altceva.
Igor Pontin plecă fruntea gânditor.
— Să știi că la asta m-am gândit și eu prima dată.
Își privi consilierul în ochi și îl întrebă grav:
— Dar dacă de data asta este altceva, Boris?
Colonelul ridică din umeri.
— Nu văd ce altceva ar putea fi, tovarășe președinte. La ce vă gândiți?
Președintele ridică un deget în sus și colonelul începu să râdă.
— De acolo suntem obișnuiți să așteptăm omuleți verzi, nu sfere negre.
Văzând că președintele nu gustă gluma lui, redeveni serios și întrebă:
— Ce propuneți atunci, tovarășe președinte?
Igor Pontin bătu ușor cu degetul în monitorul pe care soția rugbistului se pregătea să intre
pentru a zecea oară în sferă și spuse:
— Indiferent de originea acestei chestii, trebuie s-o avem noi. Cheamă-l la mine de urgență
pe comandantul FSB și rămâi aici să vedem cum putem recupera această sferă.
Colonelul vru o clipă să-i atragă atenția că din punct de vedere semantic nu era tocmai corect
ordinul: nu era corect să spui că trebuie să recuperezi ceva care nu a fost niciodată al tău. Dar
găsi că e mai prudent să tacă și să plece să-l caute pe generalul Grigori Markov, comandantul
FSB-ului.

După numai câteva secunde, îi răspunse la apel comandantul FSB-ului în persoană, care îi
puse din prima întrebarea:
— Este vorba cumva despre sfera din Varșovia?
— În mod sigur, tovarășe general, răspunse colonelul. Și poate nu ar strica să îl aduceți cu
dumneavoastră și pe directorul de operațiuni speciale.
— Am înțeles! spuse scurt generalul și adăugă: Comunicați, vă rog, tovarășului președinte
că în cel mult o oră suntem la Kremlin.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, o vreme se încercase timid revenirea la „domnule” în
conversațiile oficiale. Dacă în relațiile comerciale prinsese destul de bine, în nomenclatura de
stat apelativul „tovarășe” rămânea la loc de cinste și era folosit de toată lumea. Ca și cum la
vârfurile puterii era mai important să fii „tovarăș” decât „domn”!
Într-adevăr, nu trecu o oră și cei doi, comandantul FSB și directorul de operațiuni speciale,
colonelul Vitali Obrucev, pătrunseră în cabinetul președintelui.
După ce le răspunse la salut, președintele le arătă filmul, iar după ce se termină spuse:
— Sper că vă dați seama că este imperios necesar ca această sferă să ajungă la noi: prin
orice cale și cu orice risc.
Privi zâmbind spre consilierul său.
— Colonelul Primakov e convins că această sferă are o origine extraterestră, totuși eu cred
că este o experiență militară scăpată de sub control. Cel mai sigur, este a americanilor, pentru că
nu văd cine altcineva ar putea fabrica așa ceva.
Arătă iar spre ecran, unde sfera se etala mată și nepăsătoare, și spuse:

8
 — Sper că vă dați seama ce ravagii ar putea face această sferă pe un câmp de luptă: ar
absorbi unul după altul toți inamicii din calea armatei noastre…
Rămase cu ochii pironiți pe hartă, uitând pentru moment problemele create de China, și
adăugă:
— Trebuie neapărat s-o avem pentru ca savanții noștri s-o poată studia. Aștept propuneri.
Directorul de operațiuni speciale, colonelul Vitali Obrucev, fu cel care sparse gheața:
— Bănuiam că despre asta este vorba, tovarășe președinte, și pe drum m-am gândit la câteva
soluții, dar cea mai bună ar fi următoarea.
Se apropie de harta întinsă pe perete și arătă un punct undeva în nordul Poloniei.
— La Volodina, în enclava Kaliningrad, avem staționate două elicoptere Mil Mi-26. Putem
trimite unul dintre ele chiar în noaptea asta după sferă și, dacă aceasta nu are mai mult de 56 de
tone, o putem aduce la Moscova până mâine.
Scoase un pix din buzunar și arătă pe hartă.
— Volodina este la 260 de kilometri nord de Varșovia și exact asta este și viteza orară de
croazieră a elicopterului. Cât am fost pe drum, am dat ordin să se facă un plan de atac și șapte
oameni din trupele speciale sunt într-un avion în drum spre Volodina. În cel mult o oră vor fi
acolo și tot atunci va ajunge acolo și un graifer hidraulic de mare putere, care va fi instalat sub
elicopter. După ce va fi montat acest graifer, în cel mult o oră elicopterul ar putea ajunge la
Varșovia zburând sub nivelul radarelor NATO. După ce sfera va fi agățată, elicopterul va zbura
prin Belarus direct spre Moscova sau unde veți ordona. Dacă distanța va depăși 800 de kilometri,
va trebui să oprească undeva să realimenteze, dar asta nu ar fi o problemă, fiindcă avem puncte
de alimentare pe tot traseul.
Ochii președintelui Rusiei străluceau.
— Bravo, tovarășe Obrucev, văd că te-ai gândit la toate. După ce sfera asta ajunge la
Moscova, în mod sigur ne vom gândi la o avansare pentru dumneata.
Se întoarse spre ecran și spuse încet:
— Mă gândesc la cum ar fi ca până ajunge graiferul specialiștii dumitale să vopsească tot
elicopterul în negru mat și să acopere toate indicativele înscrise pe el. În cazul în care va fi văzut,
și în mod sigur va fi văzut, cel puțin o vreme se vor gândi că au venit extratereștrii să-și
recupereze jucăria.
— Aveți dreptate, tovarășe președinte: pentru moment, în mod sigur îi vom păcăli. Dar nu
va fi ceva de durată, pentru că vor rămâne înregistrări, deoarece în mod sigur piața va fi filmată.
Sunt sigur că toate marile rețele de televiziune și-au trimis deja echipe acolo.
— Nu contează, făcu președintele nepăsător. După ce sfera ajunge la noi, chiar nu mai
contează. Îi poftim pe americani să vină să și-o ia, dacă sunt în stare. Dă-i drumul la treabă!
— Am înțeles, tovarășe președinte. Plec să dau ordinele necesare și, fiindcă avem agenți
plasați în piață care filmează, vom putea urmări totul live.
Salută și ieși grăbit, în timp ce în urma lui un tehnician pregătea televizorul pentru preluarea
semnalului din Piața Krasinsky.

Capitolul 4

O recuperare cu probleme

Lung cât două locomotive și cam tot atât de greu, elicopterul Mil Mi-26 era un adevărat
monstru de metal. Avea fix patruzeci de metri lungime și opt metri înălțime, astfel că cinci echipe
de vopsitori lucrară mai bine de o oră pentru a termina la timp vopsirea lui în negru.

9
 În timp ce echipa condusă de maiorul Alexei Rudavin lua la cunoștință despre amănuntele
misiunii într-o încăpere laterală, în hangarul uriaș de alături inginerul de zbor se certa cu
lucrătorii care voiau să vopsească și cele opt pale ale elicei principale.
— Dacă un singur strop de vopsea atinge elicea, să știți că o să zburați voi cu elicopterul!
tună inginerul spre maistrul care conducea echipele de vopsitori.
— Bine, bine, răspunse împăciuitor maistrul, așa vom face… deși ordinul a fost să vopsim
tot elicopterul.
Vopseaua de culoare neagră avea înglobate microsfere de substanță antiradar și un solvent
cu uscare rapidă. Oricum, dacă ar fi fost după părerea maistrului, ar mai fi trebuit dat încă un
strat de vopsea, dar se pare că misiunea era prea urgentă ca să permită așa ceva.
Maiorul Alexei le explica celor din echipă:
— În principiu, rolul nostru este de a asigura cu sprijin de foc echipajului elicopterului care
se va ocupa de recuperarea propriu-zisă. Din câte știm, paza sferei este asigurată în noaptea asta
de polițiști. Avem informații că polițiștii vor fi schimbați la ora șase cu militari, dar până la ora
aia noi va trebui să fim deja pe drumul de întoarcere, undeva deasupra Bielorusiei. Chiar dacă
sunt înarmați, polițiști nu au decât armament ușor în dotare și, după cum știți, blindajul
elicopterului rezistă bine la așa ceva.
Pe un ecran le arătă o imagine din Piața Krasinsky, cu un grup de polițiști în uniformă care
înconjurau sfera la o distanță de vreo zece metri. Maiorul arătă altă imagine, luată mai de sus,
din care se vedea cum zeci de spectatori stăteau și filmau scena dincolo de cordonul de siguranță
instalat de polițiști.
— După cum vedeți, este o operațiune la vedere și este preferabil să o executăm fără să
avem victime. Ajungem deasupra sferei și inginerul ăla gălăgios de afară o să prindă sfera cu un
graifer, iar pilotul va ridica elicopterul înainte ca cineva să își dea seama despre ce anume e
vorba. Cel puțin, așa am fost asigurat, că asta va fi impresia generală: un elicopter negru
recuperează o sferă neagră.
Privi la ei și îi întrebă la fel cum proceda înainte de fiecare misiune:
— Aveți întrebări?
Sergentul Evghenii Saratov, mai mucalit de felul lui, arătă spre inginerul de zbor de afară,
care țipa acum la mecanicii care reglau graiferul.
— Un tip mai calm în locul ăluia nu avem?
Maiorul oftă înainte de a răspunde, dar, chiar dacă nici lui nu îi plăcea inginerul, trebuia cel
puțin de formă să-i ia apărarea.
— Să știți că nici mie nu îmi place cine știe ce de el, dar se pare că este cel mai bun. Mi s-a
explicat că nimeni nu manevrează graiferul mai bine ca el.
Graiferul arăta ca o sferă de metal cenușiu cu diametrul de peste trei metri, care se desfăcea
ca petalele unei flori atunci când era acționat. Acum era agățat de un suport și inginerul îl
strângea și în desfăcea încercând să se asigure că totul funcționează perfect.
Văzând că maiorul Rudavin se apropie de el, inginerul se opri din treabă și privi spre maior.
— În principiu, merge bine, nu văd ce-aș putea să-i cer mai mult.
Rudavin se apropie și mai mult de el și, asigurându-se că nu aude nimeni, îl întrebă:
— Tovarășe inginer… probabil că ai văzut ce obiceiuri are sfera asta pe care mergem s-o
recuperăm.
Cum inginerul îl privea fără să înțeleagă, Rudavin explică:
— Ai văzut cu câtă ușurință a tras un om solid înăuntrul ei. Ce facem dacă forța sferei este
mai mare decât puterea elicopterului?
Hohotul de râs al inginerului umplu spațiul hangarului. După ce se bătu peste genunchi ca
și cum ar fi auzit un banc bun, explică:
— Tovarășe maior, discutăm aici despre cel mai puternic elicopter din lume, și nu despre
un boxer oarecare.

10
 — Rugbist, îl corectă mecanic maiorul.
— Tot dracul ăla e, tovarășe maior, pentru că elicopterul ăsta a ridicat la un moment dat
peste șaizeci de tone, asta așa, pe șest, fără să știe șefii noștri. Aș vrea să vad eu sfera aia care se
poate opune unei asemenea forțe.
Îi arătă maiorului cârligul de prindere.
— Aici, chiar lângă cârlig, avem un clichet care blochează cârligul după ce este închis.
Îi zâmbi maiorului.
— Totuși, cineva s-a gândit și la ideea dumneavoastră, așa că aici am o siguranță prin care
pot în orice moment să desprind elicopterul de graifer și de sarcina lui.
— În cazul ăsta, sunt liniștit, oftă maiorul.
Și era cu adevărat mai împăcat, fiindcă încă îl mai urmărea imaginea rugbistului tras cu atâta
ușurință în interiorul sferei.
După ce fu scos din hangar, elicopterul se ridică la punct fix la patru metri înălțime și
tehnicienii prinseră graiferul de cârligul aparatului. Maiorul Alexei Rudavin își îmbarcă oamenii
folosindu-se de o scară, apoi dădu ordinul de pornire spre Varșovia, la ora trei și patruzeci de
minute. Cam târziu, după părerea lui, fiindcă astfel ultima parte a misiunii, retragerea spre
Belarus, avea să se facă pe lumină, exact când răsărea și soarele.
Misiunea aceasta semăna mai mult a improvizație și lui nu-i plăceau improvizațiile. Ultima
dată când fusese trimis într-o astfel de misiune insuficient pregătită, pierduse jumătate dintre
oameni. În timp ce aparatul lua înălțime, privi la cei șase oameni așezați în cala încăpătoare a
elicopterului și speră ca de data aceasta să se întoarcă toți teferi.
La câteva minute după ce porniseră, unul dintre piloți veni la ei și porni monitorul de pe
unul dintre pereții calei.
— După cum vedeți, acum am ajuns deasupra orașului Smirnovo și mai avem cam șapte
kilometri până la graniță. Pe monitorul ăsta o să vedeți imaginile în infraroșu exact așa cum le
vedem și noi, piloții.
Mai reglă ceva la monitor, apoi adăugă:
— Am fost asigurat că vopseaua asta nouă ne asigură protecție împotriva radarului, dar eu
unul prefer să zbor cât de jos îmi permite relieful.
Arătă spre monitor.
— Atunci când o să trecem prin preajma unei localități, o să vedeți scris alături de ea și
numele.
Înainte de a intra în cabina de pilotaj, le mai spuse:
— Am să vă anunț când ajungem deasupra Varșoviei, ca să deschideți ușile și să executați
partea dumneavoastră de acțiune.
Partea lor de acțiune era să stea cu armele ațintite asupra polițiștilor din piață și, dacă aceștia
deschideau focul, să-i doboare. Ținând seama că totul avea să se petreacă în văzul zecilor de
televiziuni din toată lumea, lucrul acesta avea să fie destul de complicat. Faptul că elicopterul nu
avea însemne pe el nu îl încălzea cine știe ce: nu îți trebuia prea multă istețime ca să afli de unde
vine.
Când pilotul îi anunță că ajunseseră deasupra Varșoviei, oamenii din echipă deschiseră ușile
laterale și începură să privească în jos, cu armele pregătite. În mai puțin de cinci minute ajunseră
în Piața Krasinsky, care li se părea luminată ca ziua.
Factorul surpriză funcționă din plin, fiindcă niciunul dintre polițiștii de jos nu se folosi de
arme. Probabil credeau că elicopterul este trimis de armată, care oricum urma să preia controlul
asupra pieței peste o oră și ceva. Priviră cu toții calm cum elicopterul se plasează încet deasupra
sferei și fălcile graiferului de deschid la maximum, apoi elicopterul se mai lăsă trei metri în jos,
astfel că sfera nu se mai zărea deloc. Cu mișcări încete, fălcile graiferului începură să se strângă
și, când totul părea că se va sfârși cu bine, sfera înglobă complet graiferul, iar elicopterul începu
să fie tras tot mai în jos.

11
 — Abandonați misiunea! strigă maiorul Rudavin năvălind în cabina piloților.
— Încă nu, încă nu, spuse scrâșnind pilotul-șef și acceleră la maximum turația motorului.
Motorul Turbo Aviadvigatel putea livra, la o adică, o putere de douăzeci de mii de cai putere
rotorului principal. Din păcate, nici măcar această putere nu se dovedi capabilă să extragă uriașul
aparat de zbor din atracția inexorabilă a sferei. Un fenomen ciudat de curbare făcu podeaua
elicopterului, scârțâind sinistru, să se îndoaie luând forma unei litere V cu brațele foarte
desfăcute.
— La dracu’! strigă maiorul Rudavin către inginerul de zbor. Eliberează odată siguranța aia
de care spuneai!
Inginerul de zbor întoarse spre maior o față albă ca varul și spuse:
— Nu funcționează, cred că s-a îndoit din cauza presiunii.
— Atunci abandonați elicopterul. Săriți și gata! Până jos nu-s mai mult de patru metri.
Se întoarse spre oamenii din echipa lui.
— Săriți! Mai bine cu picioarele rupte decât striviți aici.
Oamenii erau gata să-i urmeze ordinul când, cu un scrâșnet sinistru, elicopterul își acceleră
mișcarea spre sferă, astfel că ușile se strâmbară și deveniră de nefolosit.
În câteva secunde, uriașul elicopter se strâmbă ca și cum ar fi fost făcut din staniol, iar
deasupra sferei rămaseră îndoite în sus numai cele opt pale ale elicei. Un reporter de la una dintre
televiziunile care transmiteau scena în direct lansă ideea că palele elicei erau ca niște brațe frânte
care cereau ajutor. Oricum, scena nu dură mai mult de câteva secunde și în curând în piață rămase
numai sfera solitară. Polițiștii lărgiră instinctiv cercul în jurul ei și cei care le văzură chipurile
mai de aproape observară clar întipărită pe ele dorința de-a o șterge cât mai curând de acolo.
Președintele Rusiei privea în direct desfășurarea acțiunii. Nu era un om superstițios, dar
avusese sentimentul că ceva nu o să meargă bine până la urmă. Desfășurarea evenimentelor nu
îl luă așadar prin surprindere.
Oftă zgomotos și îi spuse consilierului său:
— Chiar m-aș fi mirat să meargă totul atât de ușor.
În timp ce președintele privea cum ultimele rămășițe din elicopter erau înghițite de sferă, pe
ușă își făcu zgomotos intrarea un aghiotant:
— Tovarășe președinte, anulați operațiunea!
Președintele întoarse privirea de la ecran spre el și îl privi abătut.
— Operațiunea asta tocmai se anulează singură. Despre ce e vorba?
— A apărut o sferă neagră și în Rusia.
— Unde anume? întrebă președintele curios.
— Lângă Nijni Novgorod. La cinci kilometri de oraș, pe câmp. Miliția a securizat deja
obiectivul și a interzis accesul. Cei de la armată au acoperit sfera cu un cort militar și așteaptă
ordinele dumneavoastră.
Președintele privi spre cei din încăpere.
— Mobilizați chiar acum toți oamenii de știință disponibili care ar putea rezolva misterul
acestei sfere. Trebuie să aflăm înaintea americanilor care-i treaba cu sferele astea.

Capitolul 5

O sferă americană

12
 Președintele luase cina alături de soția lui, care încercase în vreo două rânduri să destindă
atmosfera, dar în cele din urmă se lăsă păgubașă.
— Te gândești tot la sfera din Varșovia? îl întrebă ea.
Președintele Statelor Unite ale Americii, Harry Martin, cel puțin teoretic omul cel mai
puternic din lume, zâmbi obosit.
— Nu mă gândesc atât la sferă în sine, cât la faptul că este prea aproape de ruși.
Prima doamnă a Americii nu-i răspunse nimic, așa că se pregătiră de culcare în tăcere.
Tocmai se schimbase în pijama, când șefa grupei de pază a Serviciului Secret, Georgina Reid,
ciocăni în ușă.
După ce intră, președintele o întrebă înainte ca ea să apuce să spună ceva:
— Sper că nu este vorba tot de sferă de data asta?
Georgina, o tânără drăguță de 26 de ani, cu o vechime de peste trei ani în Serviciul Secret,
înclină din cap înainte de a răspunde:
— Tare mi-e teamă că despre asta e vorba, domnule președinte. Plus un pic de amestec
rusesc, dacă am înțeles eu bine. Oricum, directorul CIA ar dori să vă întâlniți cât mai repede în
Camera de Operațiuni.
Președintele oftă zgomotos.
— Măcar de data asta secretarul de stat se va simți mulțumit că i s-au adeverit bănuielile.
Trase de mâneca bluzei de pijama și întrebă:
— Crezi că aș avea timp să mă schimb? N-aș vrea să pornesc vreun război îmbrăcat în
pijama.
Prima doamnă oftă și ea ostentativ.
— Doamne, Harry, când o să te comporți ca un președinte?
Georgina Reid se prefăcu a nu fi auzit schimbul de cuvinte dintre cei doi și spuse sobru:
— Cred că aveți tot timpul, domnule președinte. Din câte am auzit, și directorul CIA va
ajunge aici abia peste vreo jumătate de oră. Am să vă aștept afară, mai adăugă ea și închise ușa.
— Zău că aș fi preferat să mă culc, spuse președintele în timp ce se schimba de pijama. Am
cam depășit vârsta petrecerilor nocturne.
Soția lui nu îi răspunse nimic, ci doar îl ajută să se îmbrace și îl conduse până la ușă. Privi
în urma soțului ei și speră ca prietenul lor, secretarul de stat James Slomka, să nu îl convingă să
facă vreo prostie. Când venea vorba de ruși, James era mai intransigent ca un inchizitor.
Ajunse repede în Camera de operațiuni dar nu erau decât agenții din Serviciul Secret și
câțiva tehnicieni care verificau cele șase monitoare situate pe pereți. În numai câteva minute
ajunse și directorul CIA urmat de directorul lui de operațiuni iar după ce s-au salutat Scott Marsh
a trecut direct la subiect:
— În enclava rusă din Kaliningrad s-a descoperit o activitate intensă la unul dintre hangarele
din Volodina, iar cu aproape o oră în urmă a decolat de acolo un elicopter. Este vorba de un
elicopter de transport și, dacă datele noastre despre el sunt corecte, acesta poate ridica până la
șaizeci de tone. Deocamdată zboară la înălțime foarte joasă pentru a nu fi depistat de radar, dar
a fost interceptat de senzorii în infraroșii, așa că putem să-i urmărim traiectoria.
Făcu un semn spre unul dintre tehnicieni și pe un monitor apăru o hartă a Poloniei cu
Varșovia în centru. Un punct colorat în roșu se târa încet spre capitala țării.
— În zece minute ajunge în capitală, domnule președinte. Ce hotărâți să facem?
Între timp, în încăpere intră și profesorul Robert Owen, conducătorul grupului ALERT, dar
se mulțumi să-i salute scurt și apoi privi în tăcere monitorul.
— Elicopterul este în mod sigur rusesc? întrebă președintele.
Directorul CIA ridică din umeri.
— Ținând seama de direcția de unde a venit, nu mai este nicio urmă de îndoială.
— Și ce crezi că urmărește? Doar nu cumva vrea să ia sfera?
— Tare mi-e teamă că exact asta vor, domnule președinte.

13
 — Ce opțiuni avem? întrebă președintele.
— Unitățile noastre antirachetă din Polonia sunt în alertă și am putea să doborâm elicopterul
în mod direct, dar nu cred că este indicat, răspunse directorul CIA.
Arătă spre harta de pe monitor și spuse:
— Elicopterul s-a apropiat prea mult de capitală și dacă îl doborâm acum vor exista în mod
sigur pierderi colaterale în rândul civililor. Cel mai sigur ar fi să-i informăm pe polonezi despre
această intruziune. Au și ei posibilitatea tehnică să îl doboare, în ciuda faptului că zboară atât de
jos.
Dinspre profesorul Robert Owen se auzi o tuse ușoară; când fu sigur că toți priveau spre el,
spuse încet:
— Dacă rușii vor să ia sfera, cred că ar fi mai bine să-i lăsăm să încerce.
Cum toți priveau întrebător spre el, continuă:
— În primul rând, nu cred că va fi posibil s-o facă, doar ați văzut cum reacționează sfera
când este atinsă. Apoi, chiar dacă o pot ridica, elicopterul ar putea fi doborât foarte simplu pe
drumul de întoarcere, undeva deasupra unui câmp pustiu. Și mai cred că în acest caz ar fi bine
să-i lăsăm pe polonezi s-o facă. Mă gândesc că pe urmă am avea un motiv în plus să le solicităm
s-o mutăm undeva mai departe de granița rusească, poate chiar în America.
Președintele dădu aprobator din cap și unul dintre tehnicieni porni un monitor, pe care se
văzu Piața Krasinsky luminată ca ziua de mulțimea de reflectoare.
— Acum e ora patru noaptea la ei, spuse directorul de operațiuni.
Mai intrară câțiva bărbați în cameră, dar nu le reținură atenția, pentru că exact atunci uriașul
elicopter, vopsit complet în negru, apăru deasupra pieței.
Îl priviră cum cobora încet deasupra sferei și cum graiferul atașat de el o cuprinde și încearcă
să o ridice. Asistară apoi tăcuți la încercarea disperată a elicopterului de a se desprinde din
încleștarea sferei.
Niciunul dintre ei nu spuse nimic până când cele opt pale ale elicei nu dispărură trase
complet în sferă.
— Asta a fost mai ceva ca un film horror, șopti unul dintre tehnicieni și nimeni nu îl
admonestă pentru faptul că vorbise neîntrebat.
După câteva clipe de tăcere, președintele se întoarse spre șeful grupului ALERT și spuse:
— Nu știm ce naiba este drăcia aia, dar mâine dimineață trebuie neapărat să-ți iei echipa de
specialiști, să te duci în Varșovia și să afli ce mama dracului e.
— Am înțeles, domnule președinte, spuse profesorul Robert Owen și se ridică să plece.
Directorul CIA îi făcu semn să se oprească, în timp ce citea un mesaj pe telefon.
— Se pare că nu este nevoie ca echipa dumitale să plece până în Europa, domnule profesor.
La privirile lor uimite, continuă:
— Avem și noi sfera noastră de-acum. O sferă americană pe care poți face câte cercetări
vrei. A căzut undeva într-un parc din orașul Emmitsburg și a speriat o mulțime de adolescenți
care participau la un concert.
Mai citi ceva pe telefon, apoi adăugă:
— Emmitsburg este un orășel la vreo cincizeci de mile de Washington, iar parcul a fost
evacuat și sfera securizată. A fost acoperită cu un cort militar pentru a împiedica observarea ei
de către sateliți.
— Dar este sigur că e la fel ca cel din Varșovia? întrebă profesorul Owen.
Directorul CIA ridică din umeri și puse pe unul dintre monitoare filmul primit.
— Conform aspectului exterior, așa s-ar părea. În urma măsurătorilor optice s-a constatat că
are o mărime identică cu a celui din Polonia, culoarea este tot neagră, așa că putem presupune
că restul caracteristicilor ar fi putea fi la fel.
Președintele se întoarse spre profesorul Owen și spuse:

14
 — Ei, după câte se pare, acum avem și noi sfera noastră, domnule profesor. Mobilizează
echipa și aflați tot ce se poate despre ciudățeniile astea. Cu grijă, te rog: nu mai vreau alte victime.

Capitolul 6

Vânzătoarea de orgonit

Amber Walsh moștenise de la mama ei fața ovală, părul blond, ochii albaștri și o
încăpățânare irlandeză cât cuprinde. De la tatăl ei moștenise doar curiozitatea pentru tehnică și
dorința de a desface orice șurub pe care îl întâlnea în cale. De cele mai multe ori, fără a mai dori
să îl înșurubeze la loc, lucru care nu supăra pe nimeni, nici măcar pe bunicul ei, care îi dăduse
pe mână un șopron, folosit pe vremuri ca atelier auto. Șopronul era chiar în spatele casei, iar casa
era ultima de pe Memorial Drive din Salem, Massachusetts. Locul era destul de liniștit, mai ales
că în spatele casei și al șopronului se întindeau tufișurile și copacii care creșteau pe locul unde
pe vremuri se întindea fortul Lee, din zidurile căruia nu mai rămăseseră acum decât câteva ruine.
Nerăbdarea nu știa de la cine o moștenise, dar acum era cât pe ce să dea în clocot. Privi încă
o dată la ceas și tocmai se pregătea să o sune pe sora ei mai mică. Ar fi trebuit să termine orele
încă de la douăsprezece și trecuse de mult sfertul de oră academic. Griji nu își făcea, fiindcă
Melissa părea să aibă un talent special de a ieși din orice încurcătură, dar uneori uita de toate și
se întindea la vorbă. Scosese deja telefonul și se pregătea să sune, când își văzu sora irupând pe
ușa școlii ca un mic vulcan de veselie și energie. Era urmată cu pași mărunți și măsurați de
învățătoarea ei, domnișoara Kate Hudson, sobră ca de obicei, dar cu ochii strălucind de o bucurie
ascunsă, semn că iar rezolvase sora ei ceva.
Când ajunseră lângă ea, Melissa o luă în brațe, iar domnișoara Hudson îi spuse încurcată:
— Ar trebui să ne cerți, Amber… de fapt, să mă cerți numai pe mine, fiindcă, deși ți-am
promis să nu mai folosesc talentele Melissei, astăzi nu m-am putut abține și iată!
Domnișoara Hudson întinse spre Amber palma în care se putea zări un mic și delicat inel de
logodnă.
— De ani de zile tot îl caut fără să-l găsesc, deși eram sigură că l-am pierdut în cancelarie.
Astăzi mi-a dat prin cap s-o opresc pe Melissa după ore și am mers amândouă acolo după ce-a
plecat toată lumea și uite ce a găsit.
Întinse iar mâna cu un gest triumfător, iar diamantul micului inel străluci și el vesel. De ani
de zile povestea cui voia și cui nu voia despre un logodnic dispărut în împrejurări necunoscute
și de pe urma căruia rămăsese numai un inel pe care nu îl văzuse nimeni. Acum era atât de
bucuroasă, de parcă s-ar fi întors chiar logodnicul ei în carne și oase.
Amber strânse buzele fără să spună nimic, fiindcă nu voia să o supere pe învățătoare, deși
aceasta îi promisese cu luni în urmă că nu avea să se mai folosească de talentele Melissei. Dar,
văzând bucuria din ochii învățătoarei, își înghiți vorbele și încercă să zâmbească.

15
 — Bine, domnișoară Hudson, dar sper să nu se mai repete. Trăim totuși în Salem.
Domnișoara Hudson strânse puternic inelul în palmă și spuse triumfător:
— Amber dragă, tocmai pentru că trăim în Salem n-ar trebui să te îngrijorezi. Melissa ar
putea umbla și călare pe o coadă de mătură, și nimeni n-ar îndrăzni să-i zică nimic. Îți mai aduci
aminte ce-a spus profesorul Increase Mather acum două sute de ani? „Mai bine să scape
nepedepsite zece vrăjitoare decât să fie condamnată o singură persoană nevinovată!”
Era vorba de celebrul proces al vrăjitoarelor din Salem, când Increase Mather fusese
singurul care ceruse o judecată corectă pentru cei învinuiți.
Amber oftă și spuse încet:
— Sigur că îmi aduc aminte, domnișoară Hudson. E primul lucru care ți se spune când intri
în muzeul vrăjitoarelor.
Domnișoara Hudson îi fusese și ei învățătoare și cu fiecare prilej îi ducea pe elevi să viziteze
Muzeul Vrăjitoarelor din Salem, mai ales că pentru ei intrarea era gratuită. În ciuda celor
susținute de Increase Mather, în vara anului 1689 fuseseră spânzurate 19 femei, iar un bătrân
fusese omorât cu pietre sub acuzația de vrăjitorie. Ulterior se găsiseră o mie și una de explicații
pentru asta, dar un lucru era sigur: în Salem nimeni nu avea să fie prea curând acuzat de vrăjitorie
și, prin extensie, nici de puteri paranormale.
Pe de altă parte, Amber era oarecum duplicitară, pentru că avea în geantă trei piramide din
orgonit confecționate cu doar o seară în urmă. Învățătoarea deja privea cu ochi lacomi spre ea ca
și cum le-ar fi ghicit forma prin țesătură.
— Ai adus ceva și pentru mine? întrebă în cele din urmă, iar Amber deschise larg geanta.
— Am confecționat trei aseară, sper ca una dintre ele să vi se potrivească.
Domnișoara Hudson băgă o mână în geantă și pipăi cele trei piese de orgonit. Amber îi mai
vânduse de câteva ori bucăți de orgonit confecționate chiar de ea și învățătoarea fusese foarte
mulțumită: spunea că după ce le ținea în mână sau pe noptiera de lângă pat se simțea mult mai
bine și complet revigorată din punct de vedere energetic.
Dacă ar fi fost după ea, le-ar fi scos afară să le admire în toată splendoarea lor, dar Amber
îi spusese că trebuie doar să le pipăie, fără să le vadă, fiindcă așa le va alege pe cele care i se
potrivesc cel mai bine. De fapt, nu voia să le expună tuturor, fiindcă, în ciuda vorbelor liniștitoare
spuse de toți, i se părea că este suficient să existe o singură „ciudată” în familie.
După un timp care i se păru fetei interminabil, învățătoarea scoase din geantă o piramidă
multicoloră și spuse mulțumită:
— În mod sigur, asta este: cum am atins-o, am simțit cum mă încarc de energie. Pe asta o
vreau, categoric. Cât costă?
— Cinci dolari, domnișoară Hudson, răspunse Amber și strânse din buze.
Odată tranzacția efectuată, învățătoarea ascunse mica piramidă în buzunarul sacoului, iar
fetele plecară spre casă.
După vreo sută de metri, Melissa spuse:
— Am văzut, dar nu zic nimic.
Amber zâmbi și o prinse de mână pe sora ei.
— Chiar dacă nu zici nimic, azi tot nu mergem la muzeu.
Sora ei se strâmbă, crezându-se neobservată.
— Și nu te strâmba, spuse Amber. Chiar nu putem merge zilnic la muzeu, cu toate că tu spui
că îți încarci acolo forțele oculte epuizate de problemele de matematică. De fapt, ar fi bine să-ți
intre în cap: ce faci tu se numește aritmetică, nu matematică.
Melissa se strâmbă iar, dar de data asta Amber nu spuse nimic. Chiar dacă o certa când se
folosea de talentele ei pentru alții, uneori avea și ea nevoie de ele.
Amber începuse să confecționeze amulete și piramide din orgonit după câteva rețete găsite
pe internet. Spre iritarea ei, ascunsă cu grijă, orgonitul confecționat după sfaturile sau sub

16
supravegherea Melissei avea mult mai multă căutare printre cunoscuți și chiar printre
cumpărătorii de pe internet.
Orgonitul se confecționa simplu, la prima vedere: straturi de materie organică alternate cu
straturi de materie anorganică, pilitură sau șpan de metale, dar mai ales cristale, erau înglobate
într-o rășină epoxidică care se întărea în câteva ore, devenind apoi piese numai bune de vânzare.
Asta era ceea ce credea Amber, fiindcă Melissa credea că orgonitul chiar are înglobate în el
puterile celui care îl fabrică, lucru pe care îl credeau, de altfel, toți cei care se ocupau cu așa ceva
pe internet.
Orgonitul fusese descoperit cu ani în urmă de Wilhelm Reich, un psihiatru austriac care
credea că energia vitală a universului, energia orgonică, poate fi folosită și concentrată cu
ajutorului acestor piramide din orgonit. Refugiat în America, fusese în cele din urmă arestat de
FBI pentru câteva capete de acuzare îndoielnice. Moartea lui suspectă în una dintre închisorile
federale în anul 1957, la numai 60 de ani, făcuse ca o întreagă literatură a conspirației să
înflorească în jurul lui. După numai câțiva ani, teoria lui și orgonitul căpătaseră o notorietate
neașteptată, astfel că toată lumea voia să facă rost de orgonit ca „să-și încarce bateriile”
descărcate de stresul cotidian.
De la școală până acasă erau mai puțin de doi kilometri și dacă nu intrau la Muzeul
Vrăjitoarelor făceau cam un sfert de oră.
— Bine, spuse Melissa convinsă, dar dacă nu mergem la muzeu, atunci hai să mergem măcar
la mama.
Mama lor, Faith Walsh, era chelneriță la un restaurant aflat tot în drumul lor.
— De la mama ce mai vrei? întrebă Amber.
Melissa arătă spre buzunar.
— Poate ne ajută să ne încărcăm buzunarele, spuse ea și zâmbi.
În ultimul timp, de câte ori mergeau pe la ea, mama le dădea bacșișul primit până atunci de
la clienți și le făcea vânt.
Amber bănuia că le voia cât mai repede plecate de lângă ea pentru că „restaurantul” unde
lucra nu era altceva decât o tavernă în care își făceau veacul câțiva dintre bețivii orașului. Uneori
câte unul își permitea cam multe și, deși Faith îl plesnea peste mâna prea obraznică, era limpede
că nu îi convenea să fie văzută de fetele ei în această ipostază.
— Mai bine nu, răspunse ea cu jumătate de voce, iar Melissa nu insistă, fiindcă nici ei nu îi
plăcea ce vedea acolo.
După ce mai făcură câțiva pași, Melissa spuse:
— Știu de ce nu vrei să mergem la mama…
Cum Amber nu-i răspunse nimic, întrebă:
— Oare suntem așa de săraci, încât chiar trebuie ca mama să lucreze acolo?
Amber strânse buzele fără să răspundă nimic. Cu numai câteva zile în urmă avusese o
discuție cu mama ei pe aceeași temă. Acum câțiva ani, după moartea tatălui lor într-un accident
de mașină, veniturile familiei se reduseseră drastic. Bunicul lor din partea mamei, la care și
locuiau, de altfel, le mai ajuta din când în când ba cu bani de buzunar pentru fete, ba plătindu-le
facturile de utilități. Pe vremea aceea, mama lor lucra cu jumătate de normă la Muzeul
Vrăjitoarelor și munca ei li se părea tuturor mai mult o joacă. Tatăl lor, care fusese comis-voiajor
la o firmă importantă, era cel care aducea grosul banilor în casă. Când banii lui încetaseră să mai
vină, mama lor fusese nevoită să renunță la munca ei plăcută și să intre în iadul de la Ugly Bug
Diner, cum se numea restaurantul unde lucra.
După ce Amber deschisese discuția și o întrebase dacă nu s-ar putea descurca și cu bani mai
puțini, mama ei îi arătase un pliant: era de la o facultate, și nu una foarte costisitoare.
— Chiar dacă ai obține bursă, tot nu ne ajung banii pentru facultate nici măcar pentru tine,
darămite pentru sora ta, așa că eu tac și rabd ca să câștig bani, iar voi aveți doar grijă să învățați
bine. Nu vreau să ajungeți chelnerițe, ca mine.

17
 După ce trecură de restaurantul unde lucra mama lor, cum Melissa insista, în cele din urmă
Amber îi explică surorii sale mai mici cum stau lucrurile.
Un timp, nici una dintre ele nu mai spuse nimic, dar chiar când intrară pe Memorial Drive,
strada pe care locuiau Melissa, aceasta se opri și o prinse pe sora ei de mână.
— Știi, Amber, dacă n-ai fi așa de încăpățânată și ai vrea să mă asculți, noi două am putea
câștiga mult mai mulți bani decât mama.
Amber se mulțumi să scuture din cap și nu spuse nimic. Sora ei îi mai vorbise și altădată
despre modul cum ar putea face rost de bani. După părerea ei, ar fi fost suficient să o lase pe ea
să confecționeze, folosind rețeta ei, orgonit și să-l vândă pe eBay. Nici măcar faptul că erau
minore nu era o piedică în fața planurilor ei.
— Ne folosim de numele mamei, încercase ea să o convingă. E adevărat că dacă facem cont
pe PayPal nu putem scoate banii câștigați, dar îi lăsăm acolo pentru când o avea mama nevoie
de ei.
Poate că într-adevăr Melissa avea în ea ceva de vrăjitoare, pentru că fusese atât de
persuasivă, încât de data asta, în cei câțiva metri care mai erau până la casa lor, reușise să o
convingă pe Amber să se apuce de treabă.
Ca de obicei când vremea era frumoasă, bunicul lor stătea pe veranda din fața casei, sub o
umbrelă roșie, și fuma din bătrâna lui pipă de lup de mare. Până să se pensioneze, fusese căpitan
de cursă lungă pe un cargobot oceanic și zona unde își construise căsuța i se părea un compromis
destul de bun între apropierea de ocean și locul în care putea avea grijă de nepoatele lui.
După ce se asigură că se spălaseră pe mâini, le puse masa și luă la rândul lui câteva
îmbucături de formă, bunicul lor se întoarse pe verandă. Masa pusă de el era cam frugală, dar
era sănătoasă, iar Melissa se distra de multe ori spunând despre el că probabil îi crede marinari
de pe vasul lui. Ar fi putut să se ocupe ele, mai ales Amber, de masa de prânz, dar asta era
plăcerea lui și modul în care arăta că ține le ele.
După ce strânseră masa, se îndreptară amândouă spre șopronul din spate, unde Amber
confecționa orgonitul. Bunicului îi spuseră în treacăt că au de efectuat o lucrare pentru științele
naturii, dar el nu părea foarte interesat, fiindcă avea încredere în ele și în capacitatea lor de a se
ocupa de școală fără ajutorul lui.
După ce ajunseră în șopron, începură să inventarieze materialele de care aveau nevoie.
— Rășină avem destulă, spuse Amber după ce scotoci în lada în care păstra „materia primă”,
cum îi spunea ea în glumă. Avem și șpan de cupru, aluminiu și alte metale pe care le-am adus
ieri de la atelierul auto. Cristalele de cuarț și de ametist sunt pe terminate și ar trebui să mai
facem rost de câteva.
Melissa închise ochii și își plimbă mâinile prin cutia ei. În cele din urmă oftă și spuse:
— Știi, Amber, dacă vrei să realizăm ceva cu adevărat valoros, ar trebui să folosim fire de
argint. Din argint curat.
Amber ezită câteva clipe, apoi spuse:
— Poate că nu ar trebui să îți spun, dar am văzut la bunicul un dolar vechi de argint. Sunt
sigură că dacă i-l cerem și spunem că este pentru școală ni-l dă.
Melissa râse mânzește.
— He, he, l-am văzut și eu, dar nu este bun.
— Cum să nu fie bun! Arată destul de nou. Nu știu dacă am putea obține sârmă din el, dar
sigur am putea folosi pilitura.
— Nu-i vorba de asta, spuse Melissa, alungând cu un gest propunerile surorii ei. Argintul
din monedă nu este destul de pur.
— Cum așa? se miră Amber.
Și e repezi la laptop ca să afle, în cele din urmă, că de obicei argintul este amestecat cu
diferite metale pentru a i se mări rezistența și pentru a putea fi folosit în monetărie și la
confecționarea bijuteriilor.

18
 Melissa zâmbi și spuse:
— Dar m-am gândit și de unde să facem rost de argint pur.
— Văd că te-ai gândit la toate, pufni Amber exasperată. Ia să te aud, ce idee mai ai acum?
— De la ”Federman și fiii”. Nu trecem zilnic prin dreptul lor?
”Federman și fiii” era o bijuterie micuță pe lângă care treceau, într-adevăr, zilnic.
Proprietarul era un evreu bătrân, destul de prietenos, de la care cumpăraseră în urmă cu un an un
cadou pentru ziua mamei lor. O broșă de argint, frumoasă și destul de ieftină, pe care mama lor
o purta cu plăcere de câte ori avea prilejul.
— Ai dreptate, spuse Amber. Acum depinde câți bani avem și cât costă argintul.
Căutară în cutiuța lor secretă și găsiră 93 de dolari, iar dacă adăugau și cei cinci dolari primiți
în ziua aceea de la domnișoara Hudson, aveau 98 de dolari.
Tot de pe internet aflară că prețul argintului pur era de 16 dolari uncia.
— Probabil că domnul Federman o să ne ia mai mult de 16 dolari, dar oricum nu putem lua
numai argint de toți banii. Trebuie să mai cumpărăm și cristale, comentă Melissa ca un adevărat
antreprenor cu experiență.
— Cum zici tu, surioara mea dragă, se alintă Amber, știind că asta o enervează la culme pe
micuța vrăjitoare pe care o avea pe post de soră mai mică.
Melissa pufni, dar nu spuse nimic și petrecură restul după-amiezii făcându-i cont mamei lor
pe eBay și pe PayPal.

Cap. 7

Experiențe rusești

Academicianul Kurceatov era oarecum omologul profesorului Owen în Rusia. Spre

deosebire de profesorul american, nu credea nici măcar o clipă în posibilitatea ca sferele să fie
de origine extraterestră. Primise ordin, cu ani în urmă, să alcătuiască o echipă pentru
eventualitatea că ar fi nevoie de așa ceva și o făcuse fără nicio tragere de inimă. Dar acționase
ca un adevărat profesionist și, fiind un bun organizator, cooptase cei mai buni specialiști pe care
îi cunoștea. În măsura în care economia slăbită a Rusiei îi permitea, își asigurase și un minimum
de aparatură de care credea el că ar avea nevoie la o adică.
Trecuseră ani la rând de la înființarea comisiei și nu fusese nevoie de ea nici măcar o singură
clipă. Spre bucuria ascunsă a academicianului, care spera să se retragă din viața academică fără
ca biografia să-i fie pătată de astfel de aberații. Abia când văzu la jurnal filmulețul din Varșovia
își dădu seama că speranțele lui aveau să fie deșarte. Încă dinainte de a-i suna telefonul, începu
să își facă bagajele. Niște bagaje minimale, fiind sigur că, odată cu declanșarea alarmei, restul

19
aparatelor necesare pentru studierea unui artefact extraterestru aveau să ajungă acolo unde
trebuie, în același timp cu el cu el.
Nici nu termină de împachetat, că fu sunat și rugat să coboare, fiindcă o mașină oficială îl
aștepta în fața ușii. Călătoria până la Nijni Novgorod se desfășură aproape ca în vis,
academicianul neavând timp nici măcar o clipă să se uite în jur, fiindcă privea iar și iar filmul
din Varșovia, pe o tabletă cu ecranul mai mare decât cele obișnuite.
Ultima parte a călătoriei se desfășură cu elicopterul și chiar înainte de a ateriza
academicianul își dădu seama că făcea o mare greșeală. În loc să își deschidă mintea în fața
evidenței și să accepte a priori orice posibilitate despre originea sferelor, el încerca să studieze
filmul ca și când ar ști sigur că sferele sunt de origine terestră.
Zâmbi, scutură din cap ca și cum ar fi vrut să alunge o astfel de posibilitate, apoi coborî cu
grijă scările elicopterului. Evită cu eleganță mâna soldatului din pază care se oferise să îl ajute
și se îndreptă cu pași grăbiți spre cortul din pânză verde. Pentru ca suflul elicelor să nu deranjeze
cortul, elicopterul aterizase la vreo cinci sute de metri, pe care academicianul îi străbătu repede,
cuprins de nerăbdare.
După ce îl salutară soldații de pază, intră în cort și la început fu puțin dezamăgit. Se aștepta
la ceva mai mult, nu doar la o simplă sferă de un negru mat, în care soldații care se aflau în jurul
ei aruncau din plictiseală cu pietricele și crenguțe de copac.
Ar fi vrut să îi certe pentru că îi corupeau puritatea experiențelor pe care avea de gând să le
facă, dar își dădu seama că nu avea niciun motiv serios: o sferă asemănătoare înghițise un
elicopter uriaș fără să arate nici o modificare exterioară, așa că ce mai contau câteva pietricele.
După ce sosi aparatura care îl însoțise, le arătă unde să o pună, apoi, ajutat de primii membri
ai echipei pregătite de ani de zile, începu să o instaleze. Aveau cam tot ce le trebuia și, în timp
ce oamenii lucrau, se apropie pe furiș de sferă, ridică o pietricică de jos și o aruncă spre ea. I se
păru că aude un zgomot ușor ca un plescăit și piatra dispăru fără urmă.
Își mușcă buzele și spuse celor din echipă:
— Vreau ca obiectul să fie înconjurat din toate părțile de camere de filmat de înaltă rezoluție.
Cu microfoanele pornite, fiindcă mi s-a părut că am auzit un ușor zgomot atunci când am aruncat
piatra.
— S-a auzit, s-a auzit, confirmă fără să fie întrebat unul dintre soldații de pază. De-asta
aruncam și noi cu pietre în ea, fiindcă ni se părea că plescăie.
Academicianul îl privi încruntat, fără să spună nimic, apoi continuă cu organizarea
experiențelor care aveau să se desfășoare.
— Vreau să fie improvizat un dispozitiv care să arunce în sferă cu diferite mostre de
materiale. Într-un loc să fie aruncate mostre de volum egal, iar la partea diametral opusă, mostre
de greutate egală. Să se filmeze și să se consemneze într-un registru dacă se observă diferențe
notabile în ceea ce privește timpul de absorbție în funcție de natura substanței lor, de volum sau
de orice altceva pare ieșit din comun.
În timp ce tehnicienii organizau experiențele, academicianul ieși afară la lumina soarelui.
Câmpul din jurul orașului Nijni Novgorod, un oraș declarat cândva închis din cauză că în el se
fabricau o mulțime de componente pentru industria de apărare, era pustiu. În depărtare, câțiva
oamenii își făceau de lucru, dar erau opriți la o distanță sigură de soldații din pază. Se încruntă
și îl căută din ochi pe comandantul soldaților, căruia îi spuse să țină intrușii la distanță, fiindcă
în mod sigur se aflau printre ei și jurnaliști.
— Sigur că da, tovarășe academician, așa vom face, răspunse respectuos comandantul pazei.
După ce dădu câteva ordine cu voce tare, se întoarse spre Kurceatov și-l întrebă aproape în
șoaptă:
— Aveți cumva vreo bănuială ce-ar putea să fie drăcia aia din cort?
Academicianul Kurceatov zâmbi superior și, după ce privi tresele de pe umerii ofițerului,
răspunse sigur de el:

20
 — Habar n-am, tovarășe maior, dar fii sigur că până diseară vom afla în mod incontestabil
despre ce anume este vorba.
Veni seara, apoi mai trecură câteva zile cu serile lor cu tot, dar, spre nemulțumirea
academicianului, cunoștințele lor despre sferă nu avansară nici măcar un singur pas.
Sfera înghițea cu egală indiferență orice aruncau spre ea și nu prezenta nicio modificare
vizibilă. Nici ca formă, nici ca dimensiuni, cu alte cuvinte, nimic, nimic.
Trecură zilele una câte una și, într-una dintre diminețile răcoroase în care ieșise din cort să-
și mai limpezească mințile după ce asistase o noapte întreagă la un set nou de experiențe,
academicianul oftă adânc, clătinând din cap.
Maiorul, care fuma în tăcere lângă el, nu îndrăznea să mai întrebe nimic, pentru că, din omul
calm și sobru care sosise aici, academicianul se transformase într-un adevărat car de nervi.
Se întoarse spre maior și, privindu-l în ochi, spuse încruntându-se:
— În mod sigur, tovarășe maior, aici trebuie o schimbare de paradigmă.
— Aveți dreptate, tovarășe academician, spuse ușurat maiorul, dar se feri să adâncească
discuția, în parte pentru că nu știa foarte bine ce înseamnă paradigmă și în parte ca să nu își dea
seama academicianul de profunda lui neîncredere în oamenii de știință.

Cap. 8

Experiențe americane

Nici experiențele din partea americană nu decurgeau în mod foarte diferit. Ca o dovadă că
marile spirite se aseamănă, sau poate ca o simplă coincidență, și profesorul Owen își începuse
seria de experiențe tot cu o piatră aruncată în sferă. Piatră care fusese absorbită cu o indiferență
de-a dreptul sfidătoare, la fel ca și celelalte obiecte care îi urmaseră.
La un moment dat, păru că epruveta de molibden prezintă o ușoară întârziere în timpul de
absorbție în interiorul sferei, dar în cele din urmă se dovedi că nu era, de fapt, nimic altceva
decât o banală eroare de cronometrare.
Zilele treceau una după alta într-o monotonie de-a dreptul agasantă. Nici măcar vestea că
începuseră să apară sfere și în alte locuri nu modifică foarte mult starea de spirit a echipei.
În aceste condiții, plecarea lui Alan Durmont imediat după ce veni vestea că mai sunt și alte
sfere pe teritoriul Americii rămase oarecum neobservată. Spuse ceva despre nevoia de a observa
mai precis locul unde apăruseră, dar, cum nimeni nu părea foarte interesat de așa ceva, plecă
singur.
Se întoarse după vreo trei zile și când reapăru se văzu clar că este foarte tulburat. Abia cu
această ocazia se află și „meseria” lui: era dowser, adică, după cum îi lămuri pe cei care păreau
nedumeriți de cuvânt, era un căutător de izvoare. La pufniturile disprețuitoare ale câtorva
membri ai echipei, le arătă atestatul prin care se demonstra că era calificat să practice așa ceva.
— Iar pentru cei care se mai îndoiesc de așa ceva, țin să vă spun că eu din așa ceva trăiesc
și găsesc apă acolo unde alte metode au dat greș.
— Păi, da, comentă unul dintre membrii mai sceptici ai echipei, ținând seama de numărul
de fraieri ai planetei, e firesc să poți trăi din așa ceva. Problema este de ce ar trebui să credem
noi așa ceva?

21
 Profesorul Owen ridică mâinile împăciuitor într-o încercare de a face liniște. După sosirea
lui Durmont, convocase o ședință în cortul amenajat pentru întruniri și care era situat imediat în
apropierea sferei.
— Haide să încercăm să facem puțină liniște până când domnul Durmont ne va comunica
observațiile sale.
După ce împărți câteva pliante celor de față, Durmont începu să vorbească:
— Singurul motiv pentru care ar trebui să credeți așa ceva este faptul că, în timp ce echipa
prezentă aici nu a reușit să găsească nicio metodă de a studia proprietățile sferei, eu am reușit să
găsesc un punct comun. Pentru toate sferele care au apărut până acum.
— Și care ar fi acela? întrebă iar scepticul, care se vede treaba că era hotărât să facă pe
avocatul diavolului.
Durmont arătă spre pliantele pe care le împărțise și spuse:
— După cum o să vedeți pe foile de hârtie pe care vi le-am împărțit, în anul 1942 doctorul
german Ernest Hartmann a descoperit o rețea de radiații telurice care au fost denumite după
numele lui. Rețele Hartmann au forma unor ziduri verticale, orientate în general de la nord la
sud la distanțe de doi metri și de la est la vest la distanțe de 2,5 metri. Grosimea lor este cam de
20 de centimetri, cu mari variații individuale. Despre influenta acestor radiații asupra stării de
sănătate a ființelor vii sunt studii aprofundate și nu are rost să vi le descriu aici. Trebuie doar să
spun că doctorul Hartmann a redescoperit oarecum aceste zone de radiații, fiindcă ele erau de
fapt foarte cunoscute celor din vechime. În China antică, încă din vremea împăratului Kuang Yu,
care a trăit cu mulți ani înaintea erei noastre, nicio construcție importantă nu putea fi pornită
până când zona nu era inspectată de specialiștii imperiali.
Durmont făcu o pauză și privi spre ochii sceptici ațintiți asupra lui. Își dădu seama că avea
o sarcină grea: se adresa unor oameni de știință, fiecare specialist în domeniul său, fiecare
obișnuit să cântărească și să măsoare totul cu instrumente științifice, nu cu ansa dowserului.
— Informațiile despre dowseri, sau radiesteziști, cum se numesc în Europa, sunt accesibile
tuturor, continuă el, este nevoie doar de o minte deschisă și dornică să le asimileze…
— Bine, bine, interveni iar scepticul, și cu ce ne ajută pe noi asta? Cu ce ne apropiem de
înțelegerea acestor sfere?
— Ajung și acolo imediat, spuse împăciuitor Durmont.
Porni un proiector și pe ecranul din fața lor apăru un caroiaj de dungi care se intersectau din
loc în loc.
— După cum vedeți, acolo unde rețeaua se intersectează se formează niște noduri, iar în
aceste locuri influența nefastă a radiațiilor este mult amplificată. Aceste noduri au fost denumite
noduri Hartmann și rămânerea ființelor vii în aceste noduri mai multă vreme le poate pune
sănătatea sau chiar viața în primejdie. Din motive care nu au fost elucidate, felinele se simt bine
în aceste locuri și chiar le caută pentru a se odihni acolo. Ba mai mult decât atât, din șapte în
șapte astfel de ziduri de radiații, efectele lor capătă o amploare deosebită și acolo unde se
intersectează formează supernoduri.
Se prefăcu a nu auzi pufnitura disprețuitoare a scepticului grupului și continuă:
— Iar după cum era de așteptat, la fiecare a 49-a rețea Hartmann apare un așa-numit
hipernod, care este totalmente periculos. Ca să ajung și la întrebarea dumneavoastră, țin să vă
anunț că fiecare sferă la care am făcut măsurători în aceste trei zile cât am călătorit prin țară a
căzut în locul unde există un hipernod. Cu o singură excepție, lângă Bridgeport, Connecticut,
unde o sferă a căzut pe locul unde se găsește doar un supernod. Explicația posibilă ar fi că acest
supernod se află în apropierea unor stații puternice de transformatoare electrice, și se știe că
efectul radiațiilor nocive este amplificat în aceste locuri.
Văzând tăcerea care se așternuse în cort, profesorul Owen se hotărî să ia cuvântul:

22
 — Văd neîncrederea dumneavoastră în informații obținute pe căi extrasenzoriale și care nu
implică folosirea unor instrumente științifice pentru confirmarea lor. Propun totuși să le luăm în
considerare și să încercăm să găsim o metodă de a le verifica.
Toți ochii se îndreptară spre Durmont, care ridică din umeri.
— Sunt ani, poate chiar zeci de ani, de când se încearcă înlocuirea factorului uman cu…
altceva. Din nefericire, nicio mașinărie, niciun instrument nu poate înlocui dowserul. Există
totuși pe internet o mulțime de anunțuri despre dowseri care fac astfel de servicii contra cost.
Bănuiesc că bugetul comisiei noastre ne permite să contractăm câțiva dintre ei pentru a verifica
concluziile mele.
Scepticul pufni iarăși nemulțumit.
— Și, bineînțeles, o să se ducă acolo unde sunt sferele și o să exclame cu uimire: „Vai, dar
aici este un hipernod Hartmann uriaș!” și o să ne ia fiecare câteva mii de dolari.
Toți zâmbiră amuzați, dar Durmont spuse:
— Nu mă referam la modul ăsta de colaborare cu ei. Voiam să-i chemăm aici și să le cerem
să deseneze pe zece hărți caroiajul rețelelor Hartmann din apropiere, pe un teren ales de voi. Nu
vor face măsurătorile în același timp și nu va exista posibilitatea să comunice între ei. Sunteți de
acord?
După discuții care durară mai bine de o oră, scepticul grupului, fizicianul Simon Vermont,
primi însărcinarea de a solicita serviciile a zece dowseri de pe internet și de-a se ocupa de
verificarea modului în care vor trasa caroiajul din apropierea locului unde își desfășurau
experiențele.
După încheierea discuțiilor, Durmont ridică mâna ca să atragă atenția și când i se dădu
cuvântul spuse:
— Sper că sunt în asentimentul dumneavoastră că, dacă cele zece caroiaje vor fi
asemănătoare într-o proporție suficient de mare, încât să mulțumească pe toată lumea, atunci va
trebui să trimitem un dowser și la Casa Albă.
Cum nimeni nu păru să priceapă ce anume ar trebui să facă așa ceva, explică:
— Cred că ar fi de dorit să aflăm dacă la Casa Albă sau prin apropiere nu se află cumva un
hipernod Hartmann.
În tăcerea care se lăsă, continuă:
— Probabil n-ar vrea niciunul dintre noi ca din cauza unei astfel de sfere să rămânem fără
președinte.
Membrii comisei schimbară între ei priviri circumspecte, dar niciunul nu comentă
propunerea. Fizicianul Simon Vermont nu spuse nici el nimic, ci doar se încruntă puțin mai tare
ca de obicei și plecă în trombă să organizeze experimentul, în care nu credea, de altfel, niciun
pic.

Cap. 9

Două uncii de argint curat

A doua zi, surorile Walsh se opriră pe drum spre casă în dreptul bijuteriei „Federman și fiii”
și Amber își sfătui sora mai mică:
— După ce intrăm, te rog să mă lași pe mine să vorbesc.
— De ce ar trebui să fac asta? întrebă pe un ton arțăgos mezina familiei.
Amber oftă și încercă să-i explice cât mai calm posibil:
— În primul rând, ești prea țâfnoasă și în al doilea rând, ai un fel de-a vorbi care l-ar putea
supăra pe domnul Federman. Este destul de în vârstă și știi cum sunt bătrânii.

23
 — Atunci poate că ar fi bine să încercăm să vorbim cu fiii. Precis trebuie să fie mai tineri…
Amber clătină din cap exasperată.
— Melissa, vrei să asculți ce spun? Dacă vrem să facem rost de argint pur, trebuie să ne
comportăm ca lumea.
Melissa strânse buzele, iar sora ei continuă:
— Și, dacă se poate, nu mai folosi expresia „argint curat”.
— Păi, de astfel de argint avem nevoie, nu?
— Da, dar eu am să cer argint de mare puritate. Dacă tu spui argint curat s-ar putea înțelege
că restul argintului pe care îl are este murdar, și noi nu vrem să îl supărăm.
— Of, Amber, ești de-a dreptul imposibilă cu pretențiile tale, spuse Melissa și intră val-
vârtej în magazin.
Domnul Federman era așezat în spatele unei mici mese de lucru pe care avea o mulțime de
scule fine și tocmai pilea preocupat la ceea ce părea a fi un inel. Când auzi clopoțelul de la intrare
sunând, ridică privirea și ochii i se luminară a recunoaștere.
„Poate totuși este în toane bune”, își spuse Amber; se apropie de măsuță și îl salută.
— Bună ziua, tinere domnișoare. Să înțeleg că v-a plăcut așa de mult broșa pe care v-am
vândut-o anul trecut, că mai vreți una. Mama voastră a mai adăugat un an la vârstă?
— Nu, de data asta am dori altceva, începu Amber precaută. Ceva mai special.
Bijutierul prinse a se încrunta nedumerit și tocmai când Amber se pregătea să-i explice pe
îndelete despre ce anume este vorba, Melissa spuse abrupt:
— Vrem să cumpărăm două uncii de argint curat.
Domnul Federman își coborî ochelarii și, privind pe deasupra lor, repetă pe un ton
interogativ:
— Două uncii de argint curat?
Aducându-și aminte de sfaturile surorii ei, Melissa adăugă:
— Nu că celălalt ar fi murdar, dar nu este destul de curat pentru ce ne trebuie nouă.
Domnul Federman își dădu cu totul ochelarii jos și le privi cu atenție, apoi repetă de parcă
nu i-ar fi venit să creadă:
— Două uncii de argint curat! Nici nu vreți prea mult.
Arătă cu mâna spre masa de lucru și întrebă:
— De ce argintul de aici nu ar fi bun pentru ceea ce vreți voi?
Melissa își plimbă încet mâna pe deasupra mesei și mormăi nemulțumită:
— Nu este bun pentru că nu este curat.
Bijutierul se încruntă imperceptibil și când vorbi în vocea lui se simți o ușoară nemulțumire.
— Păi, nu știu dacă ați aflat, dar argintul pur, dacă asta înțelegi tu prin argint, este extrem
de moale și rar folosit ca atare, așa că nu văd pentru ce ați avea nevoie de așa ceva.
Între timp, mâna Melissei se opri deasupra unei bucățele mici de argint, abia vizibilă, care
părea un firișor strălucitor de sârmă.
— Ăsta e argint curat de care avem noi nevoie, spuse fata triumfătoare și i-l arătă
bijutierului.
Bătrânul privi mai întâi la ea, apoi cu o pensetă luă firișorul de argint și îl puse sub lupă, iar
după ce îl examină spuse gânditor:
— Ai dreptate, asta este o bucățică de argint de înaltă puritate. I se spune argint .999 și nu
este folosit decât pentru suduri de finețe. Dar de unde ți-ai dat seama despre ce este vorba?
— Am simțit, spuse dintr-o suflare Melissa înainte ca sora ei să o poată opri.
— Ai simțit, spuse bănuitor bijutierul. Să înțeleg că ai un talent special pentru așa ceva?
— Poate chiar mai multe, spuse fata și se făcu a nu observa ghiontul dat de sora ei.
Bătrânul clătină gânditor din capul lui cărunt, apoi spuse:
— Da, sigur, chiar mai multe talente. De ce să mă mir, că doar trăim în Salem, orașul
vrăjitoarelor.

24
 Le lăsă să aștepte și se duse la un dulăpior aflat în apropiere. Deși era un dulap mic și simplu,
avea o încuietoare cu cifru, la care bijutierul manevră cifrele în așa fel, încât fetele să nu vadă
combinația. După ce luă ceva de acolo, închise iar dulăpiorul, apoi reveni la masă și le arătă un
mosor mic pe care se afla un fir strălucitor de argint.
Îl întinse tăcut spre fete și fața Melissei se lumină de bucurie când îl atinse.
— E bun, spuse ea bucuroasă. Cât costă?
Bijutierul puse mosorul pe un cântar și, după ce privi cadranul și scăzu greutatea mosorului,
le spuse:
— Aproape trei uncii, iar dacă vi-l dau la 20 de dolari uncia ar face cam 60 de dolari, dar
hai să fac un rabat pentru voi și să vi-l dau cu 58 de dolari.
— Pe internet am văzut că argintul pur costă 17 dolari uncia, spuse Melissa, iar sora ei îi
dădu iar un ghiont.
— Ar trebui să încercați să luați de pe internet atunci, spuse fără să se supere bijutierul.
Desfăcu ușor capătul firului de pe mosor și, după ce îl puse pe o hârtie albă de filtru, picură
cu o pipetă o picătură de soluție roșie.
— După cum vedeți, soluția de test nu își schimbă culoarea, dar dacă o pun pe o bijuterie de
argint cu concentrația de .925, ea se colorează în maro.
În timp ce vorbea, chiar picură puțină soluție pe inelul la care lucra și în câteva secunde
picătura își schimbă culoarea într-un maro murdar.
— După cum vezi, noi, cei care nu suntem înzestrați cu alte talente decât cele pe care ni le-
a lăsat natura, suntem nevoiți să folosim astfel de metode de testare. Ei, îl cumpărați? Vi-l
împachetez?
— Da sigur că îl cumpărăm, spuse Amber ezitând, pentru că ar fi vrut să cumpere numai
două uncii și restul banilor să îi folosească pentru a cumpăra așchii de cuarț.
În timp ce împacheta mosorul, bijutierul le privi iar peste ochelari și întrebă:
— Poate că nu este treaba mea să întreb, dar la ce anume vreți să folosiți sârma asta de
argint?
— Fabricăm orgonit, spuse repede Melissa.
Văzând că bijutierul nu pricepe, adăugă:
— Adică facem un fel de amulete.
Și se făcu a nu observa cum se strâmbă sora ei.
— De ce, dragă, lasă să îi spunem, măcar să vadă domnul că noi nu vrem să-i facem
concurență. Arată-i o bucată, poate o cumpără sau măcar ne face o reducere.
În timp ce Amber căuta în geantă o bucată mai mică de orgonit, bijutierul încercă să își
ascundă zâmbetul.
— Dragă domnișoară, dacă după ce termini școală ai nevoie de un loc de muncă, vino la
mine și te angajez imediat.
— Păi, nu știu să fac bijuterii, spuse Melissa șovăind, fără să își dea seama dacă omul glumea
sau nu.
— Păi, lasă, că bijuterii o să fac eu… tu va trebui doar să le vinzi. Văd că ai talent, nu glumă.
Între timp, cum Amber scosese bucata de orgonit din geantă, bijutierul o luă cu grijă și o
puse în lumină să o studieze mai bine.
— Pentru așa ceva vă trebuie argintul? întrebă el neîncrezător.
— Da, confirmă Amber. Până acum am folosit cupru și aluminiu, dar talentata mea soră a
spus că ar avea un efect mult mai mare dacă am folosi argint.
— Mda, admise bijutierul, argintul este renumit a avea puteri magice. Acum, dacă le are sau
nu, asta n-am de unde să știu.
Puse bucata de plastic sub lupa mare și după ce o studie câteva clipe spuse:
— Văd că aveți și ceva așchii de cristale înglobate în rășină.
— Da, confirmă fata. Se spune că și ele ajută la concentrarea energiei astrale.

25
 Bijutierul se strâmbă când auzi de energie astrală, dar nu spuse nimic și dintr-un sertar de
sub masă scoasă o cutie plină cu cioburi de cristale.
— Păi, reducere prea mare nu vă pot face, dar tot vă pot ajuta cu ceva.
Puse cutia pe masă în fața lor și spuse:
— Pe vremuri, când eram mai tânăr, prelucram și cristale pentru a le îngloba în bijuterii, iar
în cutia asta sunt așchiile care mi-au rămas de la prelucrări. Cuarț, ametist, turmalină și ce mai
foloseam pe vremea aia. Le țin aici de ani de zile și nu mă îndur să le arunc, de parcă aș fi știut
că o să treceți pe aici. Vi le dau gratis, le vreți?
— Mai e vorbă, sigur că le vrem, spuse repede Melissa, de parcă i-ar fi fost frică să nu se
răzgândească bijutierul.
În timp ce împacheta cu grijă cutia, bătrânul o privea atent pe fata mai mică și în cele din
urmă întrebă ezitând:
— Știi, eu nu cred în vrăjitorie și nici în puteri paranormale, dar vreau să te întreb dacă
printre talentele tale nu cumva este și unul care te ajută să găsești lucrurile pierdute.
Melissa se prefăcu a nu vedea privirea îngrijorată a surorii ei și spuse dintr-o suflare:
— De fapt, ăsta este talentul meu principal, domnule Federman. Pe cuvântul meu.
Încă ezitând, bijutierul deschise iar dulăpiorul cu cifru, de unde scoase o minunată cutie
lăcuită, cu intarsii de fildeș și argint.
O puse pe masă, pe un loc curat, apoi spuse șovăitor:
— Cutia asta este din lemn de trandafir, a fost a soției mele. De acum cinci ani, de când
Dumnezeu a luat-o la el, n-am mai deschis această cutie. Elisa, soția mea, a pus în ea toate
amintirile noastre, toate fotografiile făcute de-a lungul timpului, numai că nu mai găsesc cheia.
Ridică cutia și le-o arătă.
— Este o adevărată operă de artă și nu mă îndur să-i stric încuietoarea. Știu sigur că a pus
cheia pe undeva pe aici, numai că după ce a murit am căutat-o la locul ei obișnuit și n-am mai
găsit-o.
O privi grav pe Melissa și spuse:
— Dacă găsești cheia, nu vă iau niciun ban pe mosorul cu argint.
Ochii fetei prinseră să strălucească.
— Domnule Federman, spuse ea, dacă cheia de la cutie este în casă, eu am să vi-o găsesc!
Privi pe masă, dar nu găsi ceea ce căuta.
— Am nevoie doar de o agrafă și nu văd așa ceva pe aici.
— Agrafă de argint? întrebă bijutierul.
— Nu, o agrafă obișnuită de birou, folosită pentru prinderea hârtiilor.
Bijutierul căută într-un sertar și scoase o cutie cu agrafe, pe care le dădu Melissei. Aceasta
luă una, o îndreptă, apoi făcu repede o ansă de forma literei „V”, cu capetele de sus îndoite puțin
în afară.
— Și acum, vă rog, puțină liniște, spuse ea serioasă, apoi, cu ansa ținută între degetul mare
și cel arătător de la mâna dreaptă, închise ochii și puse mâna stângă pe încuietoarea cutiei.
Respiră adânc și începu să se plimbe prin atelier, în timp ce ansa dintre degetele ei se mișca
aproape haotic.
În cele din urmă se apropie de niște scări care duceau la etaj.
— Cheița este în casă, dar este undeva într-o cameră de sus.
Bijutierul o privi bănuitor, apoi își mușcă buzele.
— La etaj este numai camera Elisei și de când a murit nu prea am mai intrat în ea.
Copiii pot fi uneori tare direcți și Melissa nu făcea excepție.
— Păi, dacă doriți cheița, poate ar trebui să intrăm acum.
Domnul Federman începu să urce scările bombănind, în timp ce se căuta cu mâna în buzunar
după chei.
Tocmai băgase cheia în broască, când Melissa, care manevra mai departe ansa, îl opri.

26
 — Așteptați un pic… nu cred că este în cameră.
Bijutierul se opri cu cheia în broască și privi împreună cu Amber la fetiță, care, luându-se
după mișcările aproape imperceptibile ale ansei dintre degetele sale, avansă spre capătul
coridorului.
Acolo era o ușă care ducea într-un mic balcon acoperit.
— Ce este acolo? întrebă ea.
— Acolo își ținea soția mea mica ei colecție de flori. Orhidee, trandafiri japonezi și câțiva
cactuși. Poți să intri, ușa este deschisă.
Melissa împinse ușor ușa balconului și intră printre cele câteva flori aflate pe măsuțe joase
sau în jardiniere.
Amber și bijutierul nu intrară, privind doar din ușă.
— Mi-e teamă că florile nu mai arată așa de bine ca pe vremea soției mele. Ea știa când să
le ude, iar în ultimul timp cred că și vorbea cu ele, spuse el și zâmbi vinovat.
— Aici este, spuse Melissa și îi chemă pe amândoi în balcon.
Locul era cam strâmt, dar după ce intrară văzură cum ansa din mâna fetiței se zbătea ca și
cum ar fi avut o voință proprie, părând că este atrasă de cel mai mic trandafir japonez din balcon.
Deși bătrânul își ceruse scuze pentru starea florilor, trandafirului îi mergea destul de bine, ba
avea chiar câteva flori și boboci gata să înflorească.
Melissa dădu la o parte o creangă plină de flori și boboci și la baza ei văzură o cheiță
minusculă agățată de una dintre ramurile mai mici.
— Asta este! șopti emoționat bătrânul și înghiți în sec.
Întinse mâna spre cheiță, rupse câteva frunze ca să o poată scoate, apoi privi spre Melissa
emoționat.
— Fată dragă, dacă mi-ar fi spus cineva așa ceva, n-aș fi crezut nici în ruptul capului, dar
acum…
Coborâră cu toții jos în atelier și domnul Federman descuie cutiuța, din care scoase un teanc
de fotografii vechi.
— Nu vă fie frică, n-am să vă pedepsesc obligându-vă să vă uitați la ele. Știu că nu înseamnă
aproape nimic pentru alții, dar pentru mine este cam tot ce mi-a rămas.
Mângâie o clipă fotografiile, le așeză înapoi în casetă, apoi le dădu fetelor argintul promis.
Când să plece, văzură că la televizorul care mergea cu sonorul dat încet tocmai se transmitea
un reportaj online despre o nouă sferă apărută în grădina unui jurnalist polonez.
Bătrânul luă telecomanda și dădu sonorul mai tare, dar prinseră numai sfârșitul reportajului,
în care cineva care părea avizat spunea că, deși autoritățile păstrează tăcerea, în fiecare zi cad
peste o mie de sfere numai în America.
— Sunt tot mai multe, spuse bătrânul în timp ce priveau la televizor. Dacă tot aveți astfel de
puteri, poate că ar fi bine să găsiți o metodă să scăpăm de ele, până nu devin ca o plagă pentru
lume.
Scutură din cap ca și cum ar fi vrut să alunge o fantasmă, apoi opri televizorul.
— Să sperăm că totuși orașul Salem va fi ferit de așa ceva, spuse domnul Federman în timp
ce le conducea spre ieșire.
— De ce ar trebui să fie ferit? întrebă Melissa, în timp ce sora ei mai mare mustăcea deja
fiindcă bănuia răspunsul bătrânului.
— Păi, la câte vrăjitoare avem pe aici, măcar atâta protecție am merita și noi, nu?

27
 Cap. 10

O experiență cu volume

Viaceslav Barela își văzuse numele asociat pentru totdeauna cu sferele negre, lucru de care
știu să profite din plin. În primul rând, își făcu un canal de televiziune pe internet, apoi începu
să colinde prin Europa ca să filmeze împreună cu prietenul său, Piotr Lew, sferele nou-apărute.
La început marșă pe faptul că autoritățile interziceau accesul la sfere, în parte din cauza
secretomaniei oficiale și în parte din cauza pericolului pe care îl prezentau pentru populație.
După un timp, când numărul sferelor nou-apărute depăși capacitatea autorităților de a
construi garduri în jurul lor, reporterul își dădu seama că trebuia să găsească altceva dacă voia
să mai rămână în centrul atenției. Chiar când ajunse să nu știe ce să mai facă, norocul îi aduse o
sferă în grădina casei de vacanță pe care o avea la marginea localității Kutno, în apropierea
Varșoviei.
Datorită ei se pregătea acum de prima transmisie live din viața lui și era puțin emoționat,
deși Piotr îl încurajase tot timpul înainte de a da drumul la cameră.
Respiră adânc, în timp ce cameramanul lui filma scena în care se vedea sfera la doar un
metru în spatele reporterului.
— După cum bine știți, autoritățile au îngrădit mereu accesul la aceste ciudățenii apărute
brusc în viața noastră și pe care, în lipsă de alt nume mai bun, le-am numit Sfere Negre. La
început, oficialii ne-au îngrădit accesul la ele prin bariere și cordoane de soldați, apoi, când ele
s-au înmulțit prea mult, ne-au îngrădit accesul la informațiile despre ele.
Se dădu la o parte și îl lăsă pe Piotr să filmeze casa lui de vacanță, apoi sfera și din nou pe
el.
— Sunt sigur că în acest moment sferele sunt studiate intens de oameni de știință, dar niciun
comunicat, nicio veste, nicio informație nu răzbate dincolo de zidurile laboratoarelor. Problema
este că poate noi, simplii cetățeni, așteptăm prea multe de la autorități, care în mod sigur de data
asta sunt depășite de problemă.
Făcu o pauză de efect, arătă apoi spre sferă și continuă:
— După cum vedeți, sferele, inclusiv aceasta din grădina casei mele de vacanță, au cam trei
metri diametru. Un pic mai puțin, dar nimeni nu s-a apropiat suficient de mult de una ca să o
poată măsura cu precizie. Cifra aceasta a fost obținută prin măsurare optică de la distanță și o să
considerăm că o sferă are trei metri diametru. Aproximația este suficient de precisă pentru
experiența pe care am de gând să o efectuez aici, sub ochii dumneavoastră.
Scoase o foaie de hârtie, de pe care citi:
— După cum v-ar putea calcula orice elev de gimnaziu, volumul unei sfere cu un diametru
de trei metri este cu puțin mai mare de paisprezece metri cubi, mai precis 14,14 metri cubi.
Arătă spre o basculantă care staționa în spatele casei și care la semnul lui se apropie de ei.
— Basculanta de lângă mine este un model Taga 41430 Man, cu capacitatea benei de 20 de
metri cubi. Este încărcată până la refuz cu piatră concasată, la fel cum sunt și celelalte nouă
basculante din spatele ei. Bineînțeles că piatra concasată nu are chiar 20 de metri cubi, pentru
că, oricât am insista, bucățile nu se așază perfect una lângă alta. Dar vom presupune, de dragul
demonstrației, că are cel puțin 14 metri cubi, adică exact volumul sferei de lângă mine.
Îl lăsă pe Piotr să panorameze iar asupra basculantei, sferei și împrejurimilor, apoi făcu semn
cameramanului să se fixeze asupra lui.

28
 — Calculul este simplu și l-am simplificat anume ca să facem mai ușoară experiența care
urmează. Încărcătura unei basculante ar trebui să ocupe în întregime volumul unei sfere,
bineînțeles, presupunând că aceasta este goală. Pentru a ne ușura ceea ce avem de gând să facem,
vom pune, cu multă grijă și fără să atingem sfera, o uriașă pâlnie bine sprijinită de un jgheab din
tablă înclinat, pe care basculanta o să-și golească încărcătura. Datorită diferenței de nivel create,
toată piatra concasată va curge în pâlnie, din care va cădea apoi pe sferă.
Lângă sferă fusese construit un plan înclinat din pământ tasat, pe care fu trasă construcția
metalică despre care vorbise reporterul.
După ce totul fu pregătit, basculanta trase cu spatele și urcă planul înclinat, apoi, când ajunse
deasupra jgheabului din tablă groasă, își goli încărcătura.
Huruitul pietrelor care se rostogoleau pe jgheabul înclinat nu permitea să se audă nimic, dar
Piotr filma rostogolirea pietrelor în jos pe jgheab, iar de acolo, prin pâlnia uriașă din tablă, se
putea vedea cum cădeau pe sferă și cum erau absorbite în ea.
După ce își goli conținutul, prima basculantă coborî de pe rampă și o alta îi luă locul.
— După cum veți vedea imediat, după ce prima basculantă și-a deversat conținutul de piatră
concasată în sferă, nu s-a schimbat nimic în aspectul exterior al sferei.
Îi făcu semn lui Piotr și acesta se apropie cât putu de mult de sferă, care în mod vizibil nu
avea nicio modificare.
— Acum, după ce ați văzut că sfera arată exact la fel, o să continuăm să deversăm piatră
concasată în ea, să vedem câte basculante poate „înghiți”. Am închiriat zece basculante și am
cumpărat două mii de metri cubi de piatră concasată de la cariera din apropiere. Cele zece
basculante vor face fiecare zece drumuri și tare mi-e teamă că și după ce își vor fi făcut treaba
sfera va arăta la fel de neschimbată.
Îi făcu semn lui Piotr, iar acesta își fixă camera de filmat asupra unei noi basculante, care
urca panta gata să-și golească încărcătura.
După ce termină și aceasta, iar huruitul pietrelor încetă, reporterul spuse privind la hârtia pe
care o ținea în mână:
— După cum ați văzut, durează cam o jumătate de oră ca o basculantă să își golească
încărcătura și o alta să îi ia locul. Asta înseamnă că cele zece basculante, care vor face câte zece
curse fiecare, își vor termina treaba abia după aproximativ cincizeci de ore. Două zile și două
nopți vor avea de lucru bieții șoferi, dar măcar noi ne vom lămuri cu o treabă: putem pune oricâtă
materie vrem într-o sferă, pentru că ea nu se va umple niciodată.
Urmară câteva clipe de tăcere și, chiar înainte ca cea de-a treia basculantă să înceapă să își
golească bena, concluzionă:
— Cu o cheltuială de numai câteva mii de euro și pe parcursul a numai două zile, vom afla
un lucru pe care ar fi trebuit să îl descopere de multă vreme secretoasele noastre guverne: sferele
negre sunt niște portaluri spre alte lumi, căi de legătură, trimise aici de nu se știe cine și nu se
știe în ce scop.
Arătă spre basculante și adăugă:
— Eu, cu mijloacele mele limitate, am putut afla ce sunt aceste misterioase sfere, iar acum
preastimații noștri guvernanți și oamenii lor de știință n-au decât să afle de cine au fost trimise
și mai ales în ce scop.
Camera fu fixată apoi pe un trepied și vreme de două zile arătă cum șirul neîntrerupt de
basculante defilează una după alta și își golește încărcătura de pietre în sferă.

29
 Cap. 11

O groapă de gunoi ecologică

Inspirat, probabil, de transmisiunea live a lui Viaceslav Barela, un antreprenor polonez se

prezentă la primarul Varșoviei cu un proiect care părea la prima vedere de-a dreptul fantastic.
— Domnule primar, spuse Martyn Voida când fu primit în cele din urmă în audiență, vă
propun o afacere extraordinară, prin care bugetul primăriei va fi mult ușurat.
Cum Julian Slopek, primarul general al Varșoviei, nu spunea nimic, ci doar privea
semnificativ spre ceasul de epocă atârnat de perete, Martyn Voida se grăbi să își expună
proiectul.
— Avem șansa ca pe locul unde este situată groapa de gunoi a orașului să fi căzut trei sfere.
Trei sfere, domnule primar.
Scoase o tabletă din servietă și, după ce deschise fișierul video al lui Viaceslav Barela care
făcuse deja înconjurul internetului, i-l arătă.
— După cum vedeți aici, într-o singură sferă au fost puse nu mai puțin de două mii de metri
cubi de piatră concasată. E adevărat că au fost necesare două zile pentru asta, dar de vină au fost
instalațiile improvizate folosite.
Lăsă cuvintele să plutească în aer, apoi, după ce văzu că îi captase interesul primarului
general, continuă:
— Dacă facem lucrurile la modul profesionist, putem deversa două mii de metri cubi de
gunoi menajer pe zi în fiecare sferă fără nici o problemă. Sau poate chiar mai mult…
Modifică imaginea de pe tabletă și îi arătă primarului harta apărută pe ecran:
— La cei un milion șapte sute de mii de locuitori pe care îi are Varșovia acum, se produc
aproximativ șase mii de metri cubi de gunoi menajer pe zi, deci dublu față de cât ar putea procesa
în mod teoretic cele trei sfere aflate în groapă.
După ce îl lăsă pe primar să privească atent cele trei puncte strălucitoare de pe hartă care
reprezentau sferele, micșoră puțin scara hărții și în apropiere mai apărură câteva puncte.
— În imediata apropiere a gropii principale de gunoi au mai apărut câteva sfere, de parcă ar
fi atrase de gunoaie, nu altceva. Sunt situate pe niște locuri virane de pe terenuri care aparțin
primăriei, deci nu ar fi nicio problemă să le amenajăm și pe ele pentru primirea gunoiului.
— Interesant, vorbi primarul pentru prima dată.
Se apropiau alegerile, deci trebuiau privite lucrurile și prin prisma cetățeanului, așa că
întrebă:
— Pentru cetățeanul de rând ce impact va avea asupra prețului de colectare?
Martyn Voida ridică din umeri și spuse:
— Este prematur să facem un cost, fie el și estimativ, dar vă asigur că prețul de colectare al
gunoiului menajer va scădea cel puțin la jumătate, dacă nu chiar mai mult. Se elimină o grămadă
de cheltuieli reprezentând ecologizarea zonei, substanțele chimice folosite pentru neutralizarea
substanțelor toxice și multe, multe altele.
Bătu ușor cu degetul în tabletă și adăugă:
— Asta ca să nu mai vorbim despre aspectul curat pe care îl va căpăta groapa de gunoi.
Văzând începutul de zâmbet care apărea pe buzele primarului, continuă:
— Ca să nu mai spun că după ce vom pune lucrurile la punct vom putea prelua și deșeurile
toxice de care se ferește acum toată lumea. Dacă prețul de depozitare pe tona de gunoi menajer

30
este acum de 20 de euro, noi îl vom putea reduce la jumătate pentru cetățeanul de rând. Dar
pentru firmele care produc deșeuri toxice îl vom menține la cel puțin 50 de euro, cât este acum.
Fu rândul primarului general să bată cu degetul în imaginea de pe tabletă.
— E un plan bun și în câteva zile îi putem da drumul, dar aș avea două obiecții.
Ridică un deget și întrebă:
— Unde se duce tot acest gunoi menajer? Sau cel toxic? Nu riscăm ca într-o bună zi să ni
se întoarcă în cap?
Martyn Voida zâmbi și răspunse repede, ca să nu se vadă că nu prea avea argumente:
— Din câte am observat, după ce reporterul a deversat mii de tone de piatră concasată într-
o sferă nu s-a întâmplat nimic, și doar a trecut destul de mult timp de atunci. Puținii oameni de
știință care și-au dat cu părerea spun că aceste sfere sunt niște porți de legătură între planeta
noastră și o regiune pustie și îndepărtată a universului.
— Pustie și îndepărtată, zici, spuse clătinând din cap primarul general. Sper să fie suficient
de pustie și suficient de îndepărtată ca să nu avem probleme în viitor.
Ridică al doilea deget spre antreprenor și întrebă:
— Iar dacă afacerea asta o să meargă așa de bine, cine ne asigură că nu ne vor copia și alții,
astfel că afacerea noastră de preluare a deșeurilor toxice se va duce pe apa sâmbetei?
Martyn Voida se apropie și mai mult de primar și spuse în șoaptă:
— Păi, pentru a dezvolta o astfel de afacere care implică prelucrarea de deșeuri este nevoie
de avizul Agenției de protecție a mediului.
— Păi, și ce-i cu asta?
— Am auzit că sunteți bun prieten cu ministrul mediului, deci nu ar fi mare lucru să blocheze
„concurența” ba dintr-un motiv, ba din altul. Cel puțin pentru o perioadă, să fim singuri pe piață
și să prindem cele mai bune contracte.
Zâmbetul primarului se lărgi, pentru că antreprenorul venea acum pe un teren pe care el îl
cunoștea foarte bine.
— În câte zile ai putea să dai drumul la colectarea asta ecologică a deșeurilor?
— În cel mult trei zile, domnule primar general.
— Atunci, dă-i drumul la treabă și îți promit că în tot atâtea zile hârtiile și aprobările
necesare vor fi gata.
Se pare că amândoi subestimaseră forța birocrației, pentru că, deși aveau de partea lor un
ministru, tot dură o săptămână până să fie gata hârtiile. Compensară în schimb pe partea vitezei
de absorbție a sferelor, care depășiră, printr-un reglaj atent, două mii de metri cubi pe zi fiecare.
Modul acesta de a scăpa de gunoaie fu copiat în cele din urmă și de alte orașe, dar pe primul
loc se menținu Varșovia, datorită faptului că primarul general și Martyn Voida se mișcaseră
extrem de repede. Singura lor părere de rău era că nu puteau breveta metoda, fiindcă în ultimul
timp sferele apăreau peste tot și se înmulțeau ca ciupercile după ploaie.

31
 Cap. 12

Un martor incomod

Lewis Palmer privea pe geamul panoramic undeva spre râul Potomac, la avioanele care
decolau și aterizau pe aeroportul Ronald Reagan. Dacă nu făcea ceva, și încă foarte urgent, tot
viitorul lui avea să se transforme în fum, fiindcă din închisorile americane de maximă siguranță
nu prea se văd avioane și nici prea multe alte lucruri. Adio, reședințe de lux și imagini
panoramice.
O clipă, i se păru că nimic din ce îi spusese Scott Shaw, informatorul lui din FBI, nu putea
fi adevărat. Îl cunoștea pe Anthony Parker de prea mulți ani ca să creadă că l-ar putea trăda. Îl
plătea prea bine, îi trecea cu vederea micile „greșeli” pe care le făcea în contabilitate, ba mai
mult, într-o vreme chiar se vizitau reciproc.
Dar, pe de altă parte, Scott Shaw era plătit mult peste cât ar fi meritat un informator de rând.
În același timp, și el avea grijă cum folosea informațiile primite, în așa fel, încât să nu își trădeze
sursa. Până acum, niciodată, chiar niciodată, informațiile lui Scott nu fuseseră greșite. De ce ar
fi fost tocmai acum, mai ales că de asta depindea chiar libertatea lui.
„Mâine la ora douăsprezece, contabilul tău, onorabilul domn Anthony Parker, va sosi la o
casă conspirativă din Washington, unde se va întâlni cu adjunctul FBI-ului și îi va aduce drept
cadou un stick de memorie cu multe, multe informații.” Asta îi spusese informatorul când se
întâlniseră „absolut întâmplător” de dimineață, în părculețul de lângă clădirea lui de birouri.
„Ba mai mult”, îi mai spusese acesta înainte de a se despărți, „speră ca în schimbul acestui
serviciu să intre în programul de protecție a martorilor plus o recompensă consistentă!”
Lui Anthony Parker probabil nu-i era atât de recompensa pe care ar urma să o primească de
la federali, cât de posibilitatea de a-și șterge cu buretele trecutul și de a-și schimba identitatea.
Oftă adânc, se așeză în fotoliul comod din spatele biroului imens și apăsă butonul discret al
unei sonerii. Nu ar fi vrut în ruptul capului să mai implice pe altcineva în povestea asta, dar se
pare că era nevoit.
Tom Morelli apăru după câteva minute, cu aceeași față optimistă ca de obicei, care îl făcu
să-și închipuie că s-ar putea găsi o soluție.
Îi explică în câteva cuvinte adjunctului său despre ce este vorba, iar acesta se încruntă și
întrebă:
— Să înțeleg că nu este agreată o soluție de forță?
— Ai înțeles perfect. Mâine contabilul meu este așteptat de adjunctul FBI-ului. Imaginează-
ți că orice accident, orice moarte, oricât de naturală, va fi anchetată la sânge, iar rezultatele
anchetei se vor răsfrânge asupra mea. Trebuie să găsim ceva nou…
Ajutorul lui scoase din sacoul elegant pe care îl purta un telefon și după ce selectă un fișier
video i-l arătă șefului:
— Așa ceva vi se pare suficient de nou? Mie mi se pare o soluție nouă și elegantă.
Lewis Palmer privea fără să înțeleagă la imensul elicopter rus care era atras de sfera neagră
și în cele din urmă înghițit cu totul de ea.
Se încruntă și privi nedumerit spre ajutorul lui.
— Tare mă tem că nu înțeleg. Fă bine și lămurește-mă!
Morelli accesă o bază de date pe tabletă și i-o arătă șefului:
— Am aici localizarea sferelor negre din apropierea Washingtonului. Este suficient ca
mâine să găsim una destul de apropiată de drumul pe care va sosi contabilul nostru în capitală.
Cred că, dacă va primi un mic ghiont bine direcționat, va sfârși în una dintre ele și odată cu el și
probleme noastre.

32
 Palmer studie cu interes harta pe care erau notate sferele și în cele din urmă îi arătă una.
— Uite la asta, e la doar cinci kilometri de vila lui Parker și e chiar pe șosea.
Mări puțin imaginea, apoi pufni nemulțumit.
— Atâta doar că nu-i deloc pe drumul pe care vine de obicei Parker în capitală.
Ajutorul lui dădu din umeri.
— Asta se poate aranja foarte ușor, șefule. Blocăm șoseaua pe care merge el de obicei și un
om de-al nostru, îmbrăcat în polițist, îl va dirija pe unde trebuie. Iar faptul că nu a fost atent și a
dispărut într-o sferă nu mai este vina nimănui.
— Ok, du-te și vezi despre ce e vorba pe teren și întoarce-te cât poți de repede cu vești.
Încearcă să fie bune.

Tom Morelli se întoarse în mai puțin de patru ore și după figura lui radioasă se putea vedea
că veștile erau bune.
Scoase iar tableta și îi arătă șefului șoseaua.
— Drumul pe care vine de obicei contabilul în capitală va intra de mâine dimineață într-o
„reparație neprevăzută” pe una dintre benzi, iar circulația se va desfășura numai pe cealaltă,
alternativ, când într-un sens, când în altul. În momentul în care contabilul va pleca de acasă
șoseaua va fi blocată definitiv pe sensul lui de mers și toată circulația va fi dirijată pe drumeagul
ăsta lateral. Treaba asta va fi făcută numai până când trece Parker, pe urmă în numai câteva
minute vom da drumul la circulație normal. Afluxul de mașini nu este foarte mare, așa că nu ne
așteptăm să dirijăm și altă mașină pe acolo. Dacă va fi…asta e, o vom trece la pierderi colaterale,
și gata.
— Planul pare bun, mai ales că în mod sigur contabilul va avea stickul de memorie la el, ca
să aibă ce negocia… Aș dori totuși ca, după ce totul se va termina, o echipă de profesioniști să
cerceteze cu atenție casa lui Parker și mai ales laptopul, ca să fim siguri că nu a lăsat o copie
după informațiile pe care avea de gând să le predea la FBI.
— Așa voi face, șefule, spuse Morelli și plecă grăbit să își adune echipa.

A doua zi dimineață, Anthony Parker se trezi cu un sentiment de ușurare. Îi fusese frică până
în ultima clipă ca paranoicul său șef să nu afle ceva despre ce anume avea de gând să facă, așa
că încercase pe cât posibil să nu îi dea de bănuit. Plănuia de mult așa ceva, mai ales de când
văzuse că afacerile lui Palmer se amplificau pe zi ce trece, iar gradul de violență implicat era
mai mult decât putea el suporta. Chiar dacă nu era inclus direct în planurile lui criminale, se
simțea vinovat, iar somnul îi devenise tot mai neliniștit.
Faptul că în urmă cu trei luni o întâlnise pe Eleanor nu îmbunătățise cu nimic lucrurile. După
ce o condusese acasă, își dăduse seama că el nu va putea să aibă niciodată o viață normală. Să
se căsătorească, să aibă copii pe care să-i crească și să se bucure de ei, cel puțin nu atâta vreme
cât mai lucra pentru Palmer. Chiar dacă era un secret bine păzit, toți din organizație știau cum
sfârșise contabilul de dinaintea lui. Poate, dacă ar fi fost vorba numai de el, și-a fi asumat riscul,
dar atunci, odată cu contabilul, își sfârșiseră viețile în Potomac atât soția, cât și cei doi copii ai
lui. „Să fie de exemplu”, spusese Palmer atunci și toți pricepuseră ce-i așteaptă dacă greșesc.
Se îmbrăcă atent și ascunse stickul de memorie în buzunarul de la vestă. Nu era cazul să îl
ascundă mai bine, fiindcă nu se aștepta la probleme. Va intra la ora douăsprezece pe ușa din față
a casei conspirative a FBI-ului, ca om de încrederea al temutului Lewis Palmer, și va ieși peste

33
câteva ore pe ușa din spate drept… încă nu știa ce nume va purta în viitor, dar în mod sigur nu
va mai fi Anthony Parker.
Urcă în mașină și porni motorul, iar când acesta se înecă, tresări ușor, apoi își reveni când
motorul porni normal.
„Ai văzut prea multe filme cu spioni”, își spuse el și ieși încet din curtea spațioasă, privind
peste umăr la porțile care se închideau singure. Chiar dacă era sigur că nu făcuse nicio greșeală,
cu un tip paranoic ca Palmer nu se știa niciodată, așa că spaima lui de dinainte era pe deplin
justificată. Nu se îndoia nicio clipă că șeful lui ar fi în stare să-i arunce mașina în aer dacă l-ar
bănui vreun moment de trădare.
Deja se gândea la Eleanor și la modul în care o va putea aborda după ce își va fi schimbat
identitatea. Oare va fi de acord să îl urmeze departe de tumultul marilor orașe? N-avea nicio
îndoială că va fi nevoit să se retragă undeva într-un orășel mic, departe de agitația urbană. De
fapt, poate că asta era ceea ce își dorea și ea.
Depăși câteva mașini care mergeau parcă prea încet și un imens autobuz școlar care părea
că se târăște pe șosea, deși, din câte se vedea, nu era niciun copil în el. La un moment dat, văzu
o barieră mobilă și un polițist care dirija circulația pe un drum secundar. Se conformă și privi în
mod automat la ceas, dar nu își făcu griji, pentru că mai avea timp destul până la ora când trebuia
să ajungă la întâlnire, așa că păstră viteza constantă.
După numai un kilometru pe noul drum, văzu iar o bandă galbenă care interzicea accesul și
când se mai apropie văzu că era una dintre sferele negre care păreau că inundaseră pământul în
ultimul timp cu prezenta lor. Numai pe șosea nu mai întâlnise încă vreuna și se pregăti să treacă
pe banda opusă pentru a o ocoli. Problema era că tocmai atunci, claxonând cu putere din spatele
lui, se ivi autobuzul școlar, părând acum destul de grăbit. Opri în fața sferei, zicându-și că
probabil șoferul autobuzului o fi primit vreun telefon să-și ia de undeva micii pasageri.
Spre uimirea lui, imensul autobuz galben opri în dreptul sferei și, deși claxonă, nu părea
deloc grăbit să plece. Deschise geamul și scoase capul ca să vadă mai bine, dar chiar în momentul
acela percepu o ușoară izbitură și simți cum mașina îi era împinsă înainte. Contabilul avea o
mașină destul de solidă, dar mașina din spate era un Chevrolet Suburban ultimul tip, care părea
hotărât să îl împingă cu orice preț spre sferă.
— Hei, ești nebun? țipă el spre mașina din spatele lui, dar vehiculul masiv îl mai împinse
un metru spre sferă și acum aproape atingea materia de un negru mat a drăciei puse acolo parcă
intenționat ca să îl încurce pe el.
Mai apucă să își aducă aminte de filmul pe care îl văzuse cu puțin timp înainte, despre o
sferă asemănătoare care înghițise parcă fără niciun efort ditamai elicopterul militar. Gândindu-
se la el și bănuind că în toată afacerea asta se afla mâna șefului său, își desfăcu centura și vru să
deschidă ușa, dar chiar în acel moment, ca de nicăieri, apăru o altă mașină, nici nu apucă să vadă
ce marcă e, dar una la fel de masivă, care veni atât de aproape, încât îi blocă portiera. Mai primi
o lovitură din partea mașinii aflate în spatele lui și văzu cu groază cu botul mașinii sale atinge
sfera. O clipă, nu se întâmplă nimic, apoi se auzi o ușoară plescăitură, ceva ca un foșnet mătăsos,
și mașina lui începu să fie atrasă în sferă mai întâi încet, apoi tot mai repede.
Autobuzul școlar și celelalte mașini luară distanță de sferă și o clipă se gândi să sară pe
geam, dar în graba mare își dădu seama că oricum nu va încăpea. Îl văzu în schimb pe adjunctul
șefului, ieșit pe jumătate din mașină, cum filma scena de la o distanță sigură.
— Zâmbește, tipule! îi strigă Morelli batjocoritor. Șeful te vrea vesel până în ultima clipă.
O înjurătură groaznică fu gata să-i iasă de pe buze lui Anthony Parker, dar nu mai apucă,
pentru că îl învălui un întuneric mai negru decât tot ce văzuse în viața lui.

Când văzu filmul, Lewis Palmer se amuză copios.

34
 — Nici nu știu ce să facem cu filmul ăsta, spuse el în glumă. Să-l distrugem sau să-l arătăm
prietenilor noștri care doresc să scape de martorii incomozi? Am putea chiar breveta metoda.
Morelli ridică indiferent din umeri: pentru el nu prea conta, pentru că își dădea seama că
totul fusese extrem de ușor. Totul depindea numai de un plan bine pus la punct și executat apoi
fără greșeală.

Cap. 13

O despărțire dureroasă

Abby Parry îl aștepta pe prietenul ei la capătul primei alei din parcul de la marginea orașului.
Era cuprinsă de un sentiment de neliniște, pentru că nu avea vești prea bune pentru el. Faptul că
Saul era un tânăr arătos, student la Universitatea Columbia și fiul unuia dintre cei mai bogați
oameni din orășel nu conta absolut deloc pentru tatăl ei. Nu atât de mult cât conta faptul că Saul
era de culoare. De câteva ori, Abby încercase să aducă discret vorba despre el, dar când văzuse
cuta de pe fruntea tatălui ei preferase să amâne discuția.
Nu ajuta cu nimic nici faptul că tatăl ei, Tom Parry, era șeriful micului orășel în care locuiau
și că nu era zi în care să nu povestească, la întoarcerea acasă, despre nelegiuirile „negroteilor”
care își făceau de cap în cartierele mărginașe. Dacă la lucru era obligat să folosească, cel puțin
de fațadă, denumirea de „afro-americani” sau „tineri de culoare”, când ajungea acasă se
dezlănțuia și folosea cele mai dure expresii când se referea la ei.
În cele din urmă, tatăl ei aflase de legătura lor, informat fiind de unii binevoitori, și după ce
făcuse o criză de nervi îi interzisese categoric să îl mai vadă.
„Și dacă ai de gând cumva să treci peste cuvântul meu, să știi că am să-l împușc cu mâna
mea!” îi spusese în încheiere tatăl ei, ca să îi alunge orice îndoieli.
Toate prietenele ei o sfătuiseră la fel, să renunțe la Saul, chiar dacă era un băiat de treabă și
un student promițător. Să renunțe înainte de a se întâmpla o tragedie, pentru că toate cunoșteau
modul violent de a se purta al tatălui ei și nu de puține ori suportaseră consecințele bravadelor
lor.
Cea mai insistentă dintre ele era Emma, pe care Abby o suspecta că de fapt voia să-i despartă
pentru a se putea apropia ea de el. Era deprimată, debusolată și mai ales nu i se părea drept că
nu are cu cine să-și discute problemele. Nu vedea nicio rezolvare și de asta aștepta cu nerăbdare
întâlnirea cu Saul. Poate că în cele din urmă va veni el cu o soluție.
În cele din urmă, când apăru Saul, i se aruncă în brațe cu ochii în lacrimi și îi spuse dintr-o
suflare despre cearta cu tatăl ei.
— O să rezolvăm cumva, fii sigură, încercă să o liniștească Saul.
— Cum? întrebă amărâtă fata. Să nu-mi spui ca și data trecută, să ne rugăm lui Dumnezeu
fiindcă o să ne ajute. Ne-am rugat cât am putut în ultimul timp, și uite că lucrurile merg din rău
în mai rău.

35
 — Ooof, oftă prelung băiatul, dacă ai fi doar cu un an mai mare, ai putea candida și tu la
Universitatea Columbia și acolo nu ne-ar mai vedea nimeni.
Abby avea numai șaptesprezece ani și mai avea un an până să termine colegiul. Avea note
bune ar fi putut intra foarte ușor la Columbia, dar alta era problema și nu ezită să i-o spună lui
Saul.
— În primul rând, dacă tata ar afla că voi fi la aceeași facultate cu tine, ar fi în stare să mă
trimită în Honolulu, numai să mă țină departe de tine. Apoi, mi-ai spus că ai tăi au plătit cincizeci
de mii de dolari taxe numai pentru un singur an. Nu sunt foarte convinsă că tata câștigă cu foarte
mult peste suma asta. Și nu uita că mai am doi frați care așteaptă la rând.
— Asta nu ar fi o problemă, dădu nepăsător din mână Saul. Ai mei ar fi foarte bucuroși să-
ți sponsorizeze facultatea. Doar îl știi pe tata cât de larg e la pungă când vine vorba de dorințele
unicului său fiu.
Arătă spre bolidul de lux cu care urcase pe șoseaua care ducea la parc.
De data asta oftă Abby prelung, văzând cât de puțin înțelegea el lucrurile. Își desprinse
mâinile din ale lui și se întoarse spre oraș, privind spre luminile din zare parcă fără să le vadă.
Era dezamăgită de modul lui copilăresc de a privi problema și era un pic furioasă pe el că
nu vedea colivia invizibilă în care o creștea tatăl ei.
Oftă iar și se hotărî să încerce să amâne din nou luarea unei hotărâri, cu speranța că în cele
din urmă se va rezolva totul de la sine. Important era să îl țină departe de tatăl său, chiar dacă
asta însemna îl țină departe și de ea.
Se forță să zâmbească, se întoarse spre el și îi întinse mâinile.
— Știi ce cred eu, Saul? întrebă ea veselă.
— Ce? întrebă băiatul fără să bănuiască nimic și o prinse de mâini.
— Este suficient să tragem de timp. Eu o să mai cresc, la anul devin majoră și cine știe câte
se pot întâmpla până atunci.
Saul se pregăti să răspundă, dar chiar atunci se auzi un șuierat, apoi o bufnitură scurtă și pe
locul unde stătea Saul cu numai o clipă în urmă se ivi o sferă neagră.
Câteva clipe, Abby nu își dădu seama ce se întâmplase, apoi, când realiză, se trase înapoi
îngrozită. O clipă mai târziu începu să țipe, când își dădu seama că ține strâns mâinile lui Saul
retezate de la încheietură.
Țipătul ei fu auzit de alte perechi care erau în parc și cum, din când în când, în întunericul
aleilor mai dosnice se mai întâmpla câte un viol, imediat se găsi cineva care să sune la poliție.
Nu dură mai mult de cinci minute până când prima mașină urcă dealul parcului și opri lângă
Abby. Din ea coborî sergentul Finlay, care se apropie grăbit. O recunoscu imediat pe fata
comandantului și când văzu ce ținea în mâini o întrebă grăbit:
— Ce s-a întâmplat, domnișoară?
Fata nu reuși să răspundă nimic și țipetele de dinainte se transformară în hohote de plâns pe
care nu și le mai putea opri. Cum nu putea rosti nimic, arătă spre mâinile lui Saul, care erau încă
încleștate de ale ei, și apoi spre sferă.
În cele din urmă, sergentul pricepu și apucând-o de încheietură încercă să desfacă mâna
băiatului. Mâna era atât de încleștată, încât după câteva tentative se lăsă păgubaș. Se depărtă
câțiva pași și folosi stația ca să îl cheme urgent pe șeful de tură în parc. Ferindu-se să nu îl audă
fata, care suspina încercând să își desprindă mâinile dintr-ale prietenului ei, îl informă pe scurt
pe locotenentul Morgan despre ce anume se întâmplase. Sună apoi și după o ambulanță, cu
gândul că paramedicii vor găsi o cale să o scape pe fată de cioturile tăiate parcă cu bisturiul, până
nu înnebunea din cauza lor.
Primii ajunseră paramedicii și, după figurile pe care le făcură în momentul în care dădură
cu ochii de Abby și de ceea ce strângea în mână, se vedea clar că nu mai întâlniseră așa ceva.
— Să încercăm o injecție pentru dilatarea…, începu să spună cel mai tânăr dintre
paramedici, dar celălalt îl privi urât și îl întrerupse.

36
 — Harold, fata asta nu se pregătește să nască, ci are niște afurisite de mâini încleștate de ale
ei. Adu niște alifie să încercăm mai întâi așa.
În cele din urmă, introducând puțin câte puțin o alifie pe bază de vaselină între mâinile fetei
și palmele încleștate ale băiatului, reușiră să le scoată.
Le puseră într-o pungă și vrură să le ducă la ambulanță, dar locotenentul Morgan, care
tocmai sosise, întinse mâna după pungă.
— Din câte am înțeles, aici s-a produs un omor, așa că, până una, alta, păstrăm noi astea ca
probe. Ocupați-vă voi de fată.
— Foarte bine, spuse paramedicul, numai că ar trebui cât mai repede să prelevați amprentele
și apoi să le puneți la păstrat undeva la frigider.
Cei doi paramedici o așezară pe Abby, care abia se putea ține pe picioare, pe o targă, apoi
plecară cu ea spre ambulanță.
Sergentul privi lung în urma ambulanței care o ducea pe fata șerifului, apoi spre locotenent,
care ținea în mână ceea ce mai rămăsese din prietenul fetei.
— Orice s-ar zice, cred că asta a fost o despărțire dureroasă, comentă sergentul.
— Pentru băiat în mod sigur, aprobă gânditor locotenentul.
— Mai ales pentru băiat, bineînțeles, spuse filozofic sergentul, dar credeți-mă, nici fata nu
va uita prea ușor momentul.
Locotenentul tocmai voia să-i răspundă când de undeva de la vreo sută de metri se auzi un
șuierat, apoi o bufnitură, și în parc apăru o nouă sferă.
Sergentul tresări și spuse grăbit:
— Am impresia că drăciile astea sunt atrase aici de păcatele parcului, așa că ar fi mai bine
să părăsim locul ăsta.
Locotenentul nu-i răspunse, dar se îndreptă grăbit spre mașină, semn că era de acord cu
spusele subalternului său.
Prea puțin contau păcatele petrecute în parc, dar polițiștii nu aveau de unde să știe asta și
nici nu avură curiozitatea să ridice ochii ca să vadă liniile de înaltă tensiune care traversau locul.

Cap. 14

Pedeapsa lui Dumnezeu

De cum intră în mica localitate în care locuia mama lui, Duro Zebic își dădu seama că ceva
nu era în regulă. Satul părea pustiu și abia ici, colo se mai putea vedea câte un bătrân cu câte o
capră la păscut pe marginea drumului. Deși era tentat să oprească și să întrebe unde sunt oamenii,
preferă să meargă mai departe până la căsuța în care copilărise.
Satul fusese ocolit de război și de luptele care se purtaseră prin împrejurimi în timpul
copilăriei lui, dar nu fusese ocolit de sărăcie și de lipsa de perspective. Tatăl său murise răpus de
boli și de munca epuizantă, așa că în cele din urmă, acum vreo patru ani, reușise să plece
împreună cu încă un tânăr vecin. Plecaseră încotro vedeau cu ochii, folosindu-se de trenuri sau
mașini de ocazie care mergeau spre vest, până când, în cele din urmă, ajunseseră în Franța, acolo
unde doriseră de la bun început să ajungă. Pentru că, deși nu spuseseră nimănui, țelul lor fusese
de la bun început Legiunea Străină. Spre deosebire de Boban, vecinul lui, care după numai două
luni de antrenamente infernale dădu bir cu fugiții, Duro strânse din dinți și rezistă.
După trei ani avansă la gradul de sergent și căpătă cetățenia franceză, dar se obișnuise prea
mult cu viața în Legiune, așa că avea de gând să își mai prelungească contractul. Totuși, deși îi

37
trimitea aproape jumătate din soldă mamei lui, în ultimul timp nu mai primise nicio veste de la
ea, așa că avea de gând să profite de concediul primit și să-i facă o vizită. De fapt, visul lui ascuns
era să o convingă să se mute împreună cu el undeva în Franța, dar știa că un asemenea plan era
aproape irealizabil, cu toate că satul devenea tot mai sărac și tot mai pustiu cu fiecare vizită pe
care o făcea acolo.
Când ajunse cu mașina închiriată în dreptul căsuței în care copilărise, nu-și putu reprima o
grimasă. În zonele în care fusese trimis să lupte întâlnise sărăcia sub toate formele ei, dar aici, în
satul natal, părea mai dureroasă ca în altă parte. Satul, lipsit de pământuri fertile, era înconjurat
doar de piatră și nu exista niciun râu sau măcar o baltă care să-i mai umezească asprimea solului
roșcat.
Cu ochiul format în luptele la care participase, privi încruntat intrarea în vechea casă înainte
de a coborî din mașină. Coborî în cele din urmă, fără să își poată reprima prima impresie: casa
aceea era nelocuită.
Găsi cheia sub preșul de la intrare, acolo unde o ascundea mama lui când pleca de acasă. În
ciuda sărăciei și a greutăților, mama lui era o împătimită a curățeniei, așa că nu își putea explica
stratul gros de praf care îl întâmpină încă de la intrare. Căută îndelung prin casa căreia îi știa
toate cotloanele, dar nu găsi nimic care să-l lămurească despre locul unde putea fi mama lui.
Din dulapul vechi în care își păstra hainele lipseau câteva haine dintre cele pe care mama
lui le considera bune și le păstra pentru ocazii deosebite. Rude în viață nu mai avea, ca să fi
plecat la ele, așa că ieși gânditor în uliță, făcându-și planul să îi întrebe pe vecini.
La prima poartă la care bătu nu primi niciun răspuns, semn că nici acolo nu locuia nimeni.
Abia la următoarea ieși o bătrână, care în cele din urmă îl recunoscu și îi spuse că mama lui
plecase împreună cu mai multe bătrâne în pelerinaj pentru iertarea păcatelor.
— Ce mari păcate putea să aibă, mătușă Rada? o întrebă el pe bătrână, care era la fel de
bisericoasă ca și mama lui.
Bătrâna duse mâna la gură ca și cum ar fi știut ceva, dar se ferea să o spună. Duro simți
imediat că bătrâna îi ascunde ceva, așa că insistă, iar în cele din urmă vecina îi spuse că pe mama
lui o tot căutaseră în ultimul timp o femeie și doi bărbați, care îi explicaseră că băiatul ei ucide
oameni nevinovați pe acolo pe unde umblă și că ar fi bine să se roage pentru păcatele lui. Iar
banii pe care îi primește de la el sunt bani murdari, așa că ar fi bine să-i dea preoților ca să-i
citească pentru iertarea păcatelor.
O lăsă pe bătrâna Rada bombănind despre păcatele lumești și se întoarse acasă. Căută în
scrinul cu acte al mamei sale și găsi ascunse sub hârtia de pe fundul scrinului câteva plicuri cu
oferte pentru iertarea păcatelor.
Chiar lângă Lukovo, scria în una dintre oferte, se construise lângă o sferă trimisă de bunul
Dumnezeu un mic schit unde se putea oferi, contra unei taxe, iertarea tuturor păcatelor.
„Veniți la părintele Milorad ca să vă arate calea spre Dumnezeu!” spunea una dintre oferte,
iar dedesubt era fotografia unui preot între două vârste, care arăta mai degrabă ca un star de
cinema decât ca un preot ortodox.
În ultimii ani, îi trimitea mamei lui o parte destul de consistentă din soldă. La ultima vizită
pe care i-o făcuse fuseseră amândoi în orașul apropiat și îi deschisese un cont, în care îi vira apoi
banii. Căută mai atent în scrin și găsi extrasele de cont pe care mama lui le primea lunar de la
bancă, așa cum stabiliseră, ca să poată vedea direct suma de care dispunea.
Cu numai o săptămână în urmă, mama lui lichidase contul și scosese mai bine de cinci mii
de euro, cam tot ce îi trimisese Duro în ultimii doi ani.
„Dacă pun mâna pe tine, o să-ți înlesnesc în mod sigur o întâlnire cu Dumnezeu, părinte
Milorad!” își spuse Duro și ieși în uliță.
Îi arătă bătrânei Rada plicul cu oferte pe care îl ținea în mână și o întrebă:
— Dumneata nu ai primit așa ceva?
După ce își puse ochelarii și studie cu atenție plicul și ofertele lucioase, bătrâna suspină.

38
 — Am primit și eu, maică, dar n-am avut bani să merg cu ei. Au venit cu o mașină mare și
i-au luat pe toți cei care au putut plăti.
Îi înapoie parcă cu părere de rău pliantul cu reclame și suspină.
— Eu n-am avut decât 34 de dinari, pe care i-am făcut că am vândut câteva ouă, și n-au vrut
să mă ia numai pentru atâta.
— Poate că-i mai bine așa, mătușă Rada, murmură el și se întoarse acasă.
Din cele spuse de Rada, trecuse mai bine de o săptămână de când era plecată mama lui de
acasă. Duro era cuprins de presimțiri negre, dar nu stătu să-i explice nimic bătrânei lui vecine.
Setă GPS-ul pentru localitatea Lukovo, apoi făcu plinul la rezervor în prima benzinărie pe care
o întâlni și porni la drum. Chiar dacă nu erau decât 200 de kilometri până destinație, făcu aproape
patru ore. Șoseaua era destul de bună, dar, cum nu existau centuri ocolitoare, se văzu nevoit să
străbată o mulțime de localități mărunte și prinse tocmai momentul zilei când turmele de vite se
întorceau de la păscut.
Ajunse spre seară și văzu că schitul de care se pomenea în pliantul publicitar se afla la vreo
trei kilometri depărtare de oraș, dar îl găsi destul de ușor după faptul că majoritatea oamenilor
întâlniți se îndreptau spre el. Care cu mașinile, care pe jos, se duceau spre construcția micuță
care, din câte știa Duro despre construcțiile bisericești, nu semăna deloc cu un schit. Părea mai
degrabă un fel de cetățuie construită în grabă din materiale prefabricate și un grup de bărbați în
haine bisericești păzeau ceea ce părea a fi intrarea. Pentru a putea pătrunde înăuntru trebuia să
ai hârtiile în regulă, iar cei care nu le aveau erau îndrumați spre o clădire joasă aflată în apropiere.
Totul era luminat destul de sărăcăcios de câteva becuri atârnate ici și colo pe stâlpi.
Cum aproape toți cei care voiau să intre păreau femei și bărbați de vârsta a treia, Duro își
dădu seama că ar atrage imediat atenția dacă s-ar prezenta la intrare, așa că preferă să pună în
practică câteva deprinderi căpătate în timpul antrenamentelor dure din Legiunea Străină.
Așa cum se aștepta, mica cetățuie numită schit în pliant era construită cu meticulozitate doar
în față. Totul era doar o fațadă, observă el, iar în spate nu întâlni pe nimeni care să facă de pază.
Probabil că nu se așteptau ca vreunul dintre credincioși să încerce să ocolească intrarea.
Numai că Duro nu era credincios și nici nu venise să se roage. Puțina credință pe care o
avusese și-o pierduse încă din timpul primei misiuni, când privise neputincios cum o bisericuță
din lemn dintr-un sat african arsese în mai puțin de o jumătate de oră împreună cu cei care erau
în ea. Iar bisericuța era plină ochi cu copii inocenți pe care părinții îi adunaseră acolo cu speranța
că îi vor feri de furia milițiilor rivale care cuceriseră satul. Când ajunsese în sat, compania lor îi
alungase pe rebeli, dar nu se putuse apropia de biserica în flăcări. Nici nu ar fi avut cu ce să
stingă incendiul, fiindcă lemnul bisericii, uscat iască, fusese stropit din belșug cu benzină.
Strânsese din dinți și rezistase impulsului de a-și duce mâinile la urechi, așa cum făcuseră
unii dintre camarazii lui. Pentru asta fusese privit ca un om dur, dar numai el știa câte nopți în
șir auzise țipetele copiilor dinăuntru.
Își alungă amintirile și căută un punct slab prin care să poată intra. Găsi mai repede decât se
aștepta două panouri de lemn care nu erau foarte bine prinse, printre care se strecură în curtea
din spate a schitului. La vreo câțiva metri de peretele prin care intrase se vedea un cort militar,
care probabil acoperea sfera la care se făcea referire în pliant. Se apropie și își lipi urechea de
pânza cortului. Se auzea un cor bisericesc în surdină și după felul cum suna părea să fie un sunet
produs de o stație de amplificare. Dar, cum venea de undeva destul de departe, riscă și, cu cuțitul
de care nu se despărțea niciodată, sfâșie ușor pânza cortului și se strecură înăuntru. Cum între
timp se înnoptase bine, în cort era semiîntuneric și se trezi în fața unei sfere negre. Auzise, văzuse
la televizor și în clipurile de pe internet despre sferele negre, dar nu fusese niciodată atât de
aproape de vreuna dintre ele. Știa totuși despre ceea ce puteau face, așa că păstră distanța și privi
atent în jur. În apropiere era un generator de curent care probabil că alimenta „schitul”. Părea că
se află în „spatele” sferei, fiindcă tot ce era interesant se petrecea în partea cealaltă, despărțit
fiind de locul unde se afla el de o perdea destul de rigidă și care nu atingea sfera. Dincolo de

39
perdea era amenajat un soi de podium, ceva în genul rampelor făcute pentru a ușura accesul în
avioane, dar, cum era acoperit de pânză, nu se puteau vedea foarte multe. Oricum,, dincolo era
o lumină destul de puternică prin semitransparența perdelei se vedeau mai mult niște siluete care
înaintau lent spre sferă, acompaniate în mișcarea lor de muzica bisericească care răsuna în
surdină.
Oricum, în mod clar, mai mulți oameni pășeau pe pasarela improvizată, se apropiau de sferă,
apoi dispăreau. Se aștepta la așa ceva, dar, dacă la început avea numai o bănuială, acum era sigur.
Nu știa însă cum să procedeze mai departe, pentru că șirul de credincioși se scurgea mereu pe
pasarelă.
În cele din urmă, pe la ora douăsprezece noaptea, scurgerea oamenilor spre sferă se termină.
Nu avu prea mult timp să se gândească la ce să facă, pentru că perdeaua care separa partea
din față de locul unde era el se dădu la o parte și doi bărbați intrară discutând în surdină.
Privi grăbit în jur, dar nu văzu decât generatorul care furniza curent schitului și i se păru
destul de potrivit ca să îl ascundă, cel puțin pentru moment.
Zgomotul produs de generator era destul de puternic și cei doi bărbați vorbeau destul de
încet, așa că nu auzea mare lucru. În cele din urmă riscă și, profitând de zona de penumbră,
scoase puțin capul, apoi se apropie de cei doi, care stăteau cu spatele la el.
În unul dintre bărbați îl recunoscu pe părintele Milorad, iar celălalt era un simplu călugăr
care purta o cutie de carton în brațe.
Chiar în spatele sferei era o masă, pe care călugărul așeză cutia.
— Cam puțin, spuse părintele Milorad și se putea ghici în vocea lui dezamăgirea.
— Ce să facem, părinte? întrebă celălalt pe un ton de scuză. În ultima vreme, a trebuit să-i
acceptăm și pe cei cu taxe de numai o sută de euro. S-a terminat cu cei plini de bani care veneau
la început.
Părintele Milorad scotoci în cutia de pe masă și, nemulțumit de ceea ce vedea, spuse aspru:
— Știu, călugăre Radomir, dar va trebui să găsim o cale să sporim încasările, pentru că cei
de la poliție și cei de la mănăstire își vor partea ca să stea deoparte și să nu se bage. Pe ei nu-i
interesează că noi procesăm aici credincioși bogați sau săraci.
Răscoli iar prin cutie și îi zise călugărului:
— Alege pașapoartele și cărțile de identitate și aruncă-le în sferă. Vezi să nu arunci și banii,
cum a făcut Stoicovici aseară.
— Am înțeles, spuse cel numit Radomir.
Se apucă să selecteze cu grijă actele de identitate din cutie și când strângea câte zece,
douăzeci le arunca în sferă.
Sfera le înghițea la fel de nepăsătoare cum înghițea credincioși pe partea cealaltă.
— Va trebui să lucrăm mai mult, spuse părintele Milorad. Trebuie să stați mai mult de ora
douăsprezece noaptea pentru procesarea credincioșilor.
Acesta fu momentul în care Duro nu mai putu răbda și își părăsi ascunzătoarea.
Părintele Milorad îl observă primul, dar nu păru foarte îngrijorat, fiindcă probabil mai
întâlnise și alți credincioși care încercau să se furișeze prin spate.
— Nu pe aici e calea spre mântuire, fiule! spuse el blajin. Nu te poți mântui dacă vrei să-l
înșeli pe Dumnezeu.
— Nu sunt fiul tău și nici nu vreau să mă mântuiesc, părinte, dacă cumva ești chiar preot,
spuse scrâșnit Duro și scoase cuțitul. Vreau să te ajut să-l întâlnești personal pe Dumnezeu și să-
i povestești ce anume ai făcut. Pentru tine eu nu voi fi mântuirea, ci pedeapsa lui Dumnezeu.
— Fiule, faci o greșeală. O imensă greșeală. Să știi că toți acești oameni vin aici de bunăvoie
și nicidecum forțați, cum poate îți închipui.
Călugărul Radomir îl observă în cele din urmă și el și încercă să scoată un pistol de sub
sutană. Dar nu avea antrenament pentru așa ceva, așa că, pe când se străduia să își dea hainele la
o parte, Duro îi dădu un picior și îl trimise drept în întunecimile sferei.

40
 — Spune-i șefului că vine și părintele Milorad imediat, spuse în batjocură Duro în urma lui.
— Ascultă-mă bine! Te plătesc cum nici nu ai putea crede, spuse grăbit părintele.
Dar Duro își pierduse dramul de răbdare, așa că flutură cuțitul de legionar spre părinte, care
se dădu înfricoșat înapoi. Nu destul totuși cât să atingă sfera, așa că Duro îl mai împinse puțin și
sfera îl înghiți și pe el.
Se pare că acțiunea lui nu atrăsese atenția nimănui, așa că ieși din cort și începu să studieze
legăturile acestuia și modul lor de prindere.
În cele din urmă tăie câteva sfori și cortul începu să se lase încet peste sferă iar după ce
aceasta apucă o bucată de pânză o trase încet pe toată în interiorul ei. În timp ce oamenii din
schit fugeau îngroziți ocoli cortul și se apropie de pasarela mobilă pe care urcaseră oamenii spre
sferă. Așa cum bănuia era pe roate dar le avea blocate ca să nu se miște. Desfăcu piedica și
împinse pasarela spre sferă apoi plecă fără să privească în urmă.
Nu rezolvase prea mult și știa că în curând alte minciuni vor alimenta pelerinajul spre sferă
sau spre ceva asemănător. De vină nu era sferele ci doar cei care profitau de naivitatea oamenilor
și de credința lor. Dar asta chiar că nu putea rezolva el în ciuda antrenamentului dur primit în
Legiunea Străină.

Cap. 15

O ploaie cosmică de vară

Președintele Harry Martin privi întrebător spre șeful personalului său.

— Poate ai o explicație, de ce ar trebui să ne întâlnim cu profesorul Owen și oamenii lui
tocmai acolo.
— Nu am, domnule președinte, dar profesorul a insistat și sunt sigur că o să vă dea toate
explicațiile când vom ajunge acolo.
„Acolo” era camera de comandă din subteranul Casei Albe, la care se ajungea destul de
greu, după părerea președintelui. Mai întâi trebuiau să coboare o distanță greu de apreciat, cu un
lift de mare viteză, apoi, după ce ajungeau la ceea ce părea a fi o stație de metrou în miniatură,
mai mergeau câțiva kilometri cu mare viteză și ajungeau într-un loc pe care președintelui i-ar fi
fost greu să-l localizeze cu precizie în Washington. Nici nu era interesat să afle și nici nu îi făcea
plăcere să viziteze camera de unde se presupunea că ar trebui să conducă un război atomic, dacă
ar fi cumva cazul.
Camera, deși era spațioasă, îi stârnea un sentiment de claustrofobie nu atât din cauza
dimensiunilor, cât mai ales din cauza faptului că știa că erau despărțiți de suprafața pământului
de atâtea straturi de pământ.
Când intrară în cameră, văzură că pe lângă profesorul Owen mai erau acolo încă vreo șase
membri ai renumitului său comitet, șeful de Stat Major, directorul CIA, directorul FBI plus încă
vreo trei oameni pe care îi cunoștea vag. Se ridicară toți în picioare, dar se așezară înapoi când
le făcu semn președintele.

41
 — Bănuiesc, profesore, că avem un motiv foarte întemeiat să ne întâlnim aici, în peșteră, la
fel ca oamenii cavernelor când se adunau să hotărască ce urs să vâneze. Fiindcă nu îmi place
locul ăsta, în ciuda faptului că suntem înconjurați de tehnologie de ultimă oră, așa că aștept o
explicație.
— Îmi cer scuze, domnule președinte, dar chiar există o explicație, începu profesorul Owen,
altfel nu aș fi îndrăznit să abuzez de această cameră.
Cum președintele îi făcu semn să continue, vorbi mai departe:
— De fapt, singurul motiv este că, deși nu știm foarte multe despre sfere, știm cu certitudine
un singur lucru: încă niciuna dintre ele nu a fost semnalată în subteran. Toate, dar absolut toate
sferele inventariate de noi s-au oprit la suprafața solului. Din acest motiv, cum azi vor fi luate
măsuri importante, nu aș dori ca printr-o nefericită coincidență apariția unei sfere în mijlocul
nostru să dea peste cap ceea ce hotărâm. Mă refer la riscul să fie distrusă conducerea țării prin
apariția sferei într-un loc nepotrivit.
— Nu înțeleg foarte bine ce vrei să spui, se încruntă președintele. Vrei să fii mai explicit?
Profesorul Owen se scărpină încurcat în cap și în cele din urmă spuse:
— Vreau să spun că pentru a asigura continuitatea conducerii Americii poate ar trebui să vă
mutați în subteran împreună cu executivul cel puțin până la… rezolvarea acestei situații. Cad
peste o mie de sfere zilnic numai în America și numărul lor crește pe zi ce trece, după o lege pe
care nu am stabilit-o încă…
— Stai puțin, îl întrerupse președintele. Dumneata propui ca eu și eventual toată conducerea
țării să ne mutăm în subterane și să lăsăm la voia întâmplării restul populației.
Profesorul Owen clătină din cap și răspunse:
— Știu cum sună asta, domnule președinte, dar nu văd altă cale pentru a asigura
continuitatea conducerii țării.
— Trebuie să găsim altă cale, spuse hotărât președintele. Cu așa ceva nu voi fi de acord
niciodată.
Arătă spre oamenii de știință adunați pe lângă profesor ca puii pe lângă cloșcă și întrebă:
— Dar în timpul în care a trecut n-ați găsit nimic palpabil? N-ați cercetat drăciile astea de
sfere? Nu puteți să îmi spuneți de unde vin și cum de-au ajuns tocmai pe pământ?
Profesorul Owen clătină neajutorat din cap.
— Știu că sună ca o replică dintr-un film de serie B, dar știința se dovedește neputincioasă
în fața lor. Avem câteva ipoteze, dar nu știu dacă merită să le aducem în fața dumneavoastră.
Bill Fawcett, care este astrofizician, are o posibilă explicație cu care eu personal nu sunt de acord,
dar nu am alta.
Arătă spre un bărbat slăbuț, cu o barbă aranjată, care se ridică vădit timorat în picioare.
— Domnule președinte, ipoteza mea nu explică natura acestor sfere, dar măcar este o
explicație pentru prezența lor aici, pe Pământ.
— Ia loc, domnule Fawcett, și spune-ne ce părere ai.
Astrofizicianul scoase o foaie de hârtie și desenă ceva pe ea, apoi o împinse spre președinte.
— Mă scuzați că nu am venit pregătit, dar nu credeam că tocmai ipoteza mea va stârni
interesul.
— Păi, dacă alta nu avem, ce să facem? Ne mulțumim și cu a dumneavoastră. Atât că nu
prea pricep ce ai desenat dumneata aici…
— Dacă îmi permiteți, spuse grăbit Fawcett și arătă cu un creion pe desenul lui. Am desenat
aici orbita reală a Pământului fiindcă ea nu este o simplă orbită în jurul soarelui, ci se deplasează
odată cu acesta prin galaxie, deci este mai degrabă o spirală.
— Tot nu înțeleg, spuse președintele privind intens desenul.
— Păi, e simplu, explică astrofizicianul. Terra în parcursul ei prin spațiu nu călătorește prin
aceleași locuri, cum am fi tentați la prima privire să credem. Întâlnește mereu locuri noi din
spațiu, care au proprietăți noi despre care nu știm nimic.

42
 — Așa, și? întrebă președintele. Tot nu pricep.
Astrofizicianul ridică din umeri și spuse:
— Păi, e simplu! Pământul nostru a ajuns într-o regiune a spațiului în care există aceste sfere
negre. Nu știm ce sunt, dar știm că pământul le întâlnește în drumul său prin spațiu. Poate este
un fel de grindină, un fel de ploaie, și să sperăm că este o ploaie cosmică de vară.
— Dar de ce tocmai ploaie de vară?
— Fiindcă ploile de vară sunt repezi și vijelioase, dar trec repede, spuse Fawcett. În schimb,
dacă este una de toamnă și ține mai mult de patru ani, în ritmul ăsta va fi acoperită toată suprafața
planetei.
Președintele, realizând abia acum ce spusese astrofizicianul, oftă adânc și se întoarse spre
profesorul Owen.
— De asta spuneai că va trebui să ne mutăm în subteran.
— Nu sunt făcut pentru a concepe astfel de planificări, dar dacă în zilele următoare nu aflăm
nimic va trebui să ne mutăm. Mai întâi dumneavoastră și guvernul, apoi congresul și alte instituții
importante, care vor trebui să organizeze construirea a cât mai multe adăposturi în care să se
mute populația.
— O parte din populație, interveni și șeful Marelui Stat Major, fiindcă este greu de crezut
că vom putea construi adăposturi pentru peste trei sute de milioane de oameni. Cel puțin, așa mi-
a calculat corpul inginerilor militari. Se lucrează încă la planuri și în curând vom avea date mai
precise.
— Nici nu vreau să mă gândesc la asta acum, spuse președintele ridicând mâinile ca pentru
a se apăra de o asemenea perspectivă. Hai să încercăm altceva.
— Dacă îmi dați voie, se ridică un bărbat sobru din grupul oamenilor de știință de lângă
profesor. Mă numesc Daniel Bell și sunt antropolog, și am și eu o ipoteză care ne-ar putea ajuta.
După ce căpătă aprobarea președintelui, arătă și el o hârtie pe care era desenată schematic o
hartă.
— Am aici o hartă a Tibetului cu localizarea posibilă a unui ținut de legendă pe nume
Shambala. E o legendă despre un cataclism mondial petrecut în vechime, care a forțat o parte
din populația de atunci a lumii să se refugieze în subteran. Este posibil să fie numai o legendă,
dar este foarte posibil ca Pământul, de-a lungul istoriei lui, să fi trecut printr-un cataclism
asemănător.
Cum Bell se opri, președintele îl îndemnă:
— Bun, și ce-ar trebui să facem noi, chiar dacă am crede în existența acestui ținut?
— O expediție care să afle dacă există sau nu acest ținut. Iar dacă există, sunt sigur că putem
învăța câte ceva de la locuitorii lui. Fiindcă nu știu dacă realizează cineva că retragerea în
subterane la nivelul de tehnologie de care dispunem în prezent nu este posibilă decât pe termen
scurt. Pentru a produce hrană este nevoie de lumină, de apă și de aer, de care nu știu dacă vom
dispune în subteran în cantități suficiente.
Președintele oftă, nici el nu mai știa a câta oară, privi la sala de comandă și simți cum pereții
acoperiți cu monitoare uriașe parcă îl apasă.
— Mai are cineva ceva de spus? întrebă el și făcu ochii roată prin încăpere.
Îndemnat de profesorul Owen, se mai ridică un bărbat din grupul specialiștilor și spuse:
— Sunt Alan Durmont și, deși sunt oarecum marginalizat de colegii mei, sunt singurul care
a stabilit o legitate în legătură cu locul de apariție al sferelor.
— Păi, să auzim, îl îndemnă președintele.
— Sunt dowser autorizat, adică îmi câștig banii din descoperirea izvoarelor greu accesibile
și ocazional și a altor lucruri pierdute.
— Am auzit de meseria asta, spuse președintele. Când eram copil, țin minte că părinții mei
au apelat la unul.
— Atunci, o să-mi fie mai ușor să vă explic, se lumină la față Durmont.

43
 — Nu te bucura prea tare, spuse președintele făcând o grimasă, fiindcă n-a făcut nici o
ispravă, așa că tatăl meu i-a făcut vânt fără să-i plătească nimic.
— E posibil, domnule președinte, fiindcă branșa noastră este plină de șarlatani. Pare o
posibilitate de a câștiga ușor bani, numai că uite-așa, din cauza lor, suntem cu toții băgați în
aceeași oală. Oricum nu suntem priviți cu ochi buni, pentru că nu s-a inventat încă niciun aparat
care să înlocuiască dowserul și talentul lui. În aceste condiții, este clar de ce suntem renegați de
oamenii de știință.
— Bine, bine, spuse ușor exasperat președintele. Te cred, dar treci la subiect.
— Pe scurt, toată suprafața Pământului este acoperită de niște ziduri patogene invizibile
numite rețele Hartmann, după un caroiaj pe care un dowser îl poate trasa foarte precis. Din câte
am putut observa, până acum toate sferele au căzut numai în ceea ce se numește hipernod, cu o
singură excepție, dar foarte explicabilă și ea.
Președintele privi spre profesorul Owen și-l întrebă:
— Este ceva adevărat din ceea ce spune omul tău?
Se vede treaba că profesorului nu prea îi convenea faptul că Alan Durmont era numit omul
lui, dar trecu peste asta și spuse:
— Domnule președinte, după ce am aflat asta, am solicitat ajutorul a zece dowseri care nu
se cunoșteau între ei să ne traseze un caroiaj cu toate liniile Hartmann găsite pe o suprafață destul
de întinsă.
Cum făcu o pauză și oftă adânc, președintele îl grăbi:
— Și cu ce rezultat, domnule profesor?
— Deși noi, restul savanților din grup, nu am găsit nicio explicație, toate nodurile rețelei au
fost trasate identic de toți cei zece dowseri.
— Păi, atunci e clar, spuse președintele bătând cu palmele în masă. Anunțați în presă, ca
măcar, până vom găsi o rezolvare definitivă, populația să se poate adăposti de calamitatea asta.
— Nu știu dacă este bine să facem asta, domnule președinte, vorbi pentru prima dată Tom
Harvey, directorul FBI. Să ne gândim că bursa imobiliară se va duce pe râpă dacă se vor găsi
noduri din astea în anumite clădiri scoase la vânzare.
Președintele ridică din umeri și spuse:
— În câțiva ani, se pare că nu va mai exista niciun fel de bursă, așa că hai să vedem ce putem
face acum pe termen scurt pentru protejarea populației. După ce că știm atât de puțin, nu putem
ascunde puținul ăsta populației. Domnule Durmont, te rog să îl ajuți pe purtătorul meu de cuvânt
să pregătească un anunț în acest scop.
— Așa am să fac, domnule președinte, și aș vrea să vă mai spun că, profitând de bunăvoința
agenților din Serviciul Secret, am făcut o scurtă verificare a clădirii și a curții și nu am găsit
decât un singur hipernod. L-am marcat cu o bandă galbenă și v-aș ruga, până nu găsim o
rezolvare, să nu mai treceți pe acolo.
— Unde anume este? întrebă el.
De lângă perete se desprinse Georgina Reid, care era șefa grupei de pază.
— Eu l-am însoțit pe domnul Durmont și zona selectată este chiar în mijlocul grădinii de
trandafiri.
— Ei, asta e, spuse președintele. Va trebui să-mi găsesc alt loc unde să-mi țin discursurile
încurajatoare către națiune.
Se întoarse spre directorul CIA și îl întrebă:
— Restul lumii ce mai face? Cum reacționează?
— După o perioadă în care toată lumea i-a acuzat pe imperialiștii americani că încercă să
destabilizeze lumea cu o nouă armă, după ce au observat că și pe teritoriul SUA apar la fel de
multe sfere, s-au mobilizat și încearcă să găsească metode de a le anihila sau măcar de a le studia,
dar nu au avut mai mult succes ca noi. Vă pot semnala că în Polonia, jurnalistul care a filmat
prima sferă apărută a inițiat un experiment pe care l-a transmis online și în cursul căruia a

44
deversat mii de metri cubi de piatră într-o sferă. Astfel, el a ajuns la concluzia că în mod sigur
sferele sunt portaluri care duc spre alte universuri.
Președintele privi spre profesorul Owen, care ridică din umeri și spuse:
— Noi am deversat zeci de mii de metri cubi de piatră, dar tot n-am ajuns la o asemenea
concluzie. Pietrele se duc undeva, dar nu putem afla unde se duc.
Președintele se întoarse spre directorul CIA, care continuă:
— Cea mai notabilă acțiune legată de sfere este că un antreprenor s-a gândit să le folosească
pentru a degreva groapa de gunoi a Varșoviei, capitala Poloniei, și tot gunoiul din capitală îl
deversează acum în cinci sfere. Au contactat și autoritățile din alte țări, fiind gata să preia toate
deșeurile radioactive pentru a le face să dispară.
Președintele clătină din cap și spuse:
— Numai să nu li se întoarcă în cap într-o zi!
— Tot ce se poate, domnule președinte, numai că între timp exemplul celor din Varșovia
este urmat și de alte municipalități. Din Serbia am primit informații că un grup de călugări a
organizat un fel de excursie pentru a facilita întâlnirea enoriașilor cu Dumnezeu contra unei taxe
deloc modice. Foloseau o rampă de pe care credincioșii erau îndemnați să intre în sferă ca să
ajungă la Dumnezeu. Se foloseau de oameni credincioși, lipsiți de educație și care puteau crede
asemenea bazaconii. Afacerea s-a sfârșit cu toată șandramaua din jurul sferei înghițită de aceasta
și nu se știe încă dacă a fost un accident sau răzbunarea cuiva.
Directorul FBI ridică mâna ca la școală și, când președintele îl observă, spuse:
— O poveste care a ținut capul de afiș s-a întâmplat în Louisville, unde o fată care își lua
rămas-bun de la prietenul ei s-a pomenit că ține în mână numai mâinile retezate de la încheietură
ale prietenului ei, care tocmai fusese înglobat de o sferă din asta. Că tot veni vorba de moduri
mai ciudate de a folosi sferele, se pare că avem un caz în care un informator care venea spre o
casă conspirativă a FBI-ului a fost interceptat pe drum și împins într-o astfel de sferă. După cum
este firesc, nu avem nicio urmă, nicio dovadă, ci doar câteva vorbe șoptite pe ici, pe colo.
Făcu o pauză, apoi, consultându-și notițele, spuse:
— Dacă nebunia asta cu sferele mai ține mult, va trebui modificată cumva și legislația, în
sensul că deocamdată nu putem condamna un criminal până nu recuperăm arma crimei. Cu atâtea
sfere la îndemână, vă dați seama ce puține arme sau probe vom mai recupera.
Președintele se ridică să plece, urmat de toți ceilalți, dar directorul CIA îi făcu un semn
discret și după ce plecă toată lumea, președintele îl întrebă:
— Despre ce anume e vorba, Scott?
— Pe căi oculte, ca de obicei, am aflat că academicianul Kurceatov, cel care conduce
cercetările cu privire la sfere, i-a cerut președintelui Pontin permisiunea să folosească o bombă
atomică pentru a încerca să distrugă o astfel de sferă.
Președintele se încruntă și întrebă:
— Ne afectează asta în vreun mod direct?
— Mai degrabă nu, domnule președinte, dar am vrut să știți.
— Aveți posibilitatea să urmăriți cum decurge experiența?
— Da, avem un om în interior care ne va comunica în timp util rezultatele.
— Păi, să urmărească ce se petrece, pentru că dacă metoda lor de distrugere este valabilă s-
ar putea ca în curând s-o folosim și noi, numai să scăpăm de ele.

45
 Cap. 16

O bombă pentru sfera mea

— Vreau o bombă pentru sfera mea, tovarășe președinte. O bombă atomică.

Președintele Pontin privi încruntându-se spre academicianul Kurceatov și îl întrebă:
— O bombă atomică pentru „sfera dumitale“?
Academicianul plecă capul pleșuv și preciză:
— Asta numai dacă nu vom reuși cumva s-o distrugem cu tancurile, tovarășe președinte.
— Ah, da am uitat că vrei și tancuri.
Academicianul Kurceatov ridică neajutorat din mâini.
— Se pare că asta este ultima soluție, tovarășe președinte: să încercăm să găsim o cale de-a
le distruge înainte să prolifereze prea mult. În ciuda faptului că au studiat sferele cei mai buni
oameni de știință pe care îi avem, nu știm cu nimic mai mult decât la început. Nu știu dacă este
o consolare, dar nici americanii n-au făcut mai mult în această privință.
— Slabă consolare, spuse președintele și îi făcu semn că poate să plece.
Abia după ce savantul ieși din birou, își dădu seama ce îl deranjase în modul de exprimare
al academicianului: într-o țară în care pe vremuri totul aparținea poporului – cel puțin asta era
sintagma unanim folosită pe vremea defunctei Uniunii Sovietice –, nu suna bine să spui „sfera
mea”. Apoi se gândi mai bine și își spuse că, ținând seama de cum evoluau lucrurile, poate era
mai bine să poate spune la o adică despre sfere că aparțineau academicianului.
Când a ajuns la locul unde se afla „sfera lui”, primul lucru pe care îl făcu fu să-i telefoneze
colonelului Slava Borisovici, pe care îl cunoștea din împrejurări mai vechi, și să-l roage să-i
trimită zece tancuri T-14 Armata, tipul cel mai nou de tancuri pe care îl avea Rusia. La concepția
și construcția acestor tancuri contribuise și o parte din cercetările academicianului.
— Slava, îi spuse el în încheiere colonelului, nu uita să le dotezi cu noile proiectile Scorpion.
Noile proiectile erau construite în bună parte din uraniu sărăcit, astfel că aveau o putere de
penetrare net superioară oricărui proiectil echivalent.
A doua zi, când tancurile ajunseră în zona protejată, comandantul pazei, maiorul
Vladimovici, îl întrebă pe academician, care întâmplător era lângă el:
— La tipul ăsta de schimbare de paradigmă vă refereați, tovarășe academician?
Academicianul îl privi pe maior dintr-o parte ca și cum ar fi vrut să vadă dacă întreba serios
și după ce se lămuri îi răspunse într-o doară:
— După cum ai să vezi în curând, asta este numai o parte din ceea ce intenționăm să
schimbăm.
În câteva minute, tancurile se așezară în semicerc în jurul sferei și, după ce se sincronizară
prin radio, toate cele zece tancuri traseră în aceeași clipă o salvă cu renumitele proiectile.
— Ca și cum le-am fi tras într-un imens sac umplut cu lână, comentă sec academicianul.
Mai trageți o dată!
Mai traseră încă o dată, apoi încă o dată, până când tancurile își goliră magaziile de muniții,
deși era clar încă de la prima salvă că toate proiectilele vor avea aceeași soartă.
— Acum va trebui să trecem la partea mai complicată a problemei, îi spuse academicianul
maiorului din pază și după ce mulțumi tanchiștilor le spuse că se pot întoarce la regimentul lor.
Dintr-o mașină acoperită cu o prelată se descărcă ceea ce toți cei din preajmă recunoscură a
fi o bombă atomică. Era una în miniatură, pentru că academicianul nu voia decât să testeze
efectul, mai degrabă decât să distrugă sfera.
După ce o plasară pe un trepied deasupra sferei și toată lumea se îndepărtă la câțiva
kilometri, se dădu comanda prin radio ca trepiedul să se deschidă astfel ca bomba să cadă în

46
sferă. Tot atunci ar fi trebuit să și explodeze, numai că sfera înghiți și bomba fără să lase să iasă
nici măcar o rază de lumină sau vreo urmă de radiație.
Urmară discuții aprinse între academicianul Kurceatov și responsabilii cu armele nucleare.
În sfârșit, după încă un telefon la președintele Pontin, se aprobă și o detonare de suprafață cu una
dintre bombele ultrasecrete dezvoltate în ultimul an. Se numea Matrioșka și era lipsită aproape
complet de radiații remanente. Ba mai mult, copiind în parte modelul bombei B-61 americane,
care avea focos de putere variabilă în funcție de setările stabilite înainte de explozie, putea fi
setată între o kilotonă și 350 de kilotone – și de fapt, de aici discuțiile dintre academician și
responsabilii militari. Academicianul, exasperat de neputința de a da de cap sferei, probabil că
voia în sinea lui să o facă dispărută cu totul, iar specialiștii militari știau că o bombă de asemenea
putere avea să ardă totul pe o rază de aproape șapte kilometri. Generalul Tarașkovici, care
răspundea direct de armele atomice, încercă să-i explice că aveau să fie afectate două localități
mai mici și chiar ferestrele locuințelor aflate în partea dinspre explozie din Nijni Novgorod aveau
să fie sparte. Cetățenii aveau să ceară despăgubiri și în mod sigur toate statele semnatare ale
tratatului de neproliferare atomică vor cere explicații.
— Astea sunt problemele dumitale, răspunse furios academicianul. Rezolvă-le cum știi mai
bine, dar aruncă odată drăcia asta în aer.
În sfârșit, a doua zi dimineață, după ce fură evacuate cele cinci sute de familii din localitatea
Rustai, iar cele din Pionerski fură rugate să stea la adăpost pe durata exploziei, la ora zece se
procedă la explozia bombei. Bine-cunoscuta ciupercă atomică se ridică în aer și abia după câteva
ore primii îndrăzneți, îmbrăcați în costume de protecție contra radiațiilor, plecară spre locul
exploziei.
Printre ei era, bineînțeles, și academicianul Kurceatov, care în ciuda vârstei nu mai putea
să-și stăpânească nerăbdarea și se comporta ca un copil care tocmai primise o jucărie nouă.
Invitat să urce alături de el în mașina care îi ducea spre locul exploziei, generalul Tarașkovici
dădu din mână a lehamite și refuză să meargă spunând:
— Nu, mulțumesc, îmi ajunge câte prostii am fost nevoit să fac azi.
În câteva minute, mașina condusă de maiorul Vladimovici ajunse lângă craterul făcut de
explozie. Praful stârnit încă nu se așezase, dar în ciuda lui și a costumelor anti-radiații pe care le
purtau, văzură pe fundul craterului sfera la fel de neagră și de neatinsă ca și înainte de explozie.
Academicianul se dădu jos abătut din mașină și o clipă maiorul crezu că are de gând să
coboare în crater, așa că îl prinse precaut de mână.
— S-o ia dracu’ de sferă! spuse scrâșnit, în cele din urmă, omul de știință și se urcă greoi în
mașină.
Văzându-l atât de abătut, maiorul îl întrebă precaut:
— Și acum ce mai facem, tovarășe academician? Mai schimbăm o dată paradigma?
Kurceatov oftă amărât și într-un târziu răspunse:
— Ce să mai schimbăm, tovarășe maior? Dacă o mai schimbăm o dată, vom rade de pe fața
pământului Nijni Novgorod și tare mă tem că afurisita aia neagră n-o să se miște nici măcar cu
un singur milimetru.
Mai privi o dată la craterul în care continua să se așeze praful și în cele din urmă îi spuse
maiorului:
— Hai să ne întoarcem. Ne vom gândi la altceva, dar în cele din urmă tot vom rezolva
problema.
Maiorul întoarse mașina de teren pe marginea craterului cu mare grijă, fiindcă nu ar fi vrut
deloc să ajungă lângă sferă. Pe față avea un zâmbet, dar era un zâmbet forțat, fiindcă folosirea
pluralului de către academician nu-i făcea deloc plăcere. Cum erau numai ei doi, avea impresia
că era inclus și el printre cei care urma să rezolve problema.

47
 Cap. 17

Un cadou pentru domnul Federman

Surorile Walsh nu prea aveau chef, dar în cele din urmă hotărâră că trebuie să-i facă o nouă
vizită domnului Federman. În primul rând, mai aveau nevoie de argint „curat”, și apoi, în ultimul
timp apăruseră atât de multe sfere negre în Salem, încât se simțeau obligate să îl avertizeze despre
pericolul reprezentat de hipernodurile de rețea.
Populația fusese pusă în gardă la televizor, iar pe internet circulau o mulțime de teorii
referitoare la acest subiect. Cum ea putea localiza foarte ușor nodurile și supernodurile, Melissa
propuse să se ocupe și de așa ceva contra unei sume modeste, dar Amber se împotrivi.
Le mergea foarte bine cu vânzarea piramidelor de orgonit și nu voiau să iasă în evidență.
Chiar dacă vindeau în numele mamei lor, nu interacționau deloc cu cumpărătorii, cum ar fi
trebuit să facă dacă ar fi identificat noduri și supernoduri. I se părea că sunt mai anonime așa, de
la distanță, fiindcă nu voiau să îi creeze mamei lor probleme cu fiscul. Pe eBay se licita pentru
ceea ce puneau ele la vânzare și unele dintre piramide se vindeau chiar și cu peste o sută de
dolari. Amber nu își dădea seama de ce unele bucăți de orgonit se vindeau așa de bine, iar altele
nu. Melissa, în schimb, părea că are un al șaselea simț pentru afaceri, pentru că de o vreme
încoace piramidele făcute după indicațiile ei se vindeau ca pâinea caldă.
Când se hotărâră să îl viziteze pe bătrân, se asigurară mai întâi că nu era nici un client în
mica bijuterie și pentru asta se plimbară de câteva ori prin fața vitrinei. După ce ieși ultimul
client, intrară și ele, iar fața bijutierului se lumină când le văzu.
— Credeam că vi s-a făcut rușine și nu mai vreți să treceți pe la mine, spuse domnul
Federman în loc de bun-sosit.
— Rușine? De ce să ni se facă rușine? întrebă repede Melissa, înfiptă cum era.
— Pentru că v-am rugat să feriți Salemul de păcătoasele astea de sfere negre și uite câte sunt
prin preajmă, arătă el în parcul de peste drum, unde ascunse printre tufișuri se găseau două dintre
ele.
Amber ridică neputincioasă din umeri.
— Dacă am fi putut face așa ceva, vă dați seama că am fi făcut. Mai ales că guvernul oferă
un premiu de zece milioane de dolari pentru cei care ar putea face asta.
— Zece milioane? făcu Melissa ochii mari. Și eu de ce nu știu de așa ceva?
— Pentru că pe paginile cu pisici de pe internet la care te uiți tu nu se vorbește de sferele
negre, răspunse Amber exasperată, făcându-l pe bijutier să zâmbească.
Îi făcu semn Melissei să tacă și spuse:
— Am venit pentru că mai avem nevoie de puțin argint „curat”, vorba surorii mele, și să vă
propunem să vă scanăm casa în căutarea unor eventuale noduri Hartmann. Nu știu dacă ați auzit,
dar sferelor de obicei acolo le place să se așeze.
— Păi, să o luăm pe rând, spuse bijutierul și scoase din dulăpior un alt mosor cu fir de argint.
După ce îl cântări, le spuse cât costă și întrebă:
— Să înțeleg că vă merge destul de bine afacerea cu bucățelele de plastic vândute pe eBay.
— Destul de bine, recunoscu Amber cu jumătate de gură, iar Melissa completă:
— Destul de bine, dar în ritmul ăsta o să dureze mii de ani până o să reușim să facem zece
milioane de dolari, cât este premiul. Mai bine lăsăm naibii orgonitul și încercăm să împușcăm
potul cel mare.
— Melissa, nu vorbi urât, o corectă aproape automat sora ei mai mare. În ultimul timp, de
când bunicul este supărat și vorbește urât, ai început să-l imiți cam mult.

48
 — Păi, este bunicul meu și ar trebui să-i urmez exemplul, răspunse prompt mezina, făcând-
o pe Amber să clatine exasperată din cap.
Văzând privirea nedumerită a bijutierului, explică:
— Acum câteva zile, am testat și casa noastră și am găsit un supernod chiar în fața intrării
în casă, acolo unde obișnuia bunicul meu să își petreacă timpul sub o imensă umbrelă roșie. Bea
cafea, citea ziarele și își saluta vecinii care treceau prin fața casei. Abia, abia am reușit să-i
mutăm locul de siestă și chiar a treia zi o sferă s-a plantat exact unde am marcat noi nodul. Atâta
doar că i-a distrus umbrela, pe care nu a avut timp s-o mute, și ținea mult la ea. O adusese din
Orientul îndepărtat, ca amintire din vremea când era căpitan de cursă lungă.
— Și cum s-a obișnuit cu intrusa din fața casei? întrebă domnul Federman.
— Destul de bine, deși uneori mai bombăne, răspunse Amber și privi urât spre Melissa, ca
și cum ar fi avertizat-o să tacă.
Aceasta pufni de câteva ori, apoi răbufni:
— Ba nu s-a obișnuit deloc. Când crede că nu îl auzim, o înjură și aruncă și pietre în ea.
Bătrânul zâmbi și spuse:
— Păi, dacă mi-ar apărea una în fața casei, să știți că la fel aș proceda și eu.
Trecură apoi la treabă; după ce scoase o ansă pe care o adusese de acasă, Melissa începu să
caute prin casă.
— Aveți noroc, spuse ea după ce parcursese toată clădirea. Nu am găsit niciun supernod și
nici măcar un nod mai simplu. Clădirea a fost construită într-un loc bun.
Ieșiră apoi într-o mică curte interioară, care părea aproape abandonată, și acolo fetița găsi
un supernod, pe care îl marcă folosind vopsea. Avea pregătit la ea un spray cu vopsea roșie,
pentru că mai marcase și alte locuri pe la câțiva cunoscuți, inclusiv la învățătoarea ei.
— Promit să nu mai calc pe-aici câtă vreme vor mai fi sfere pe lume! spuse bătrânul bijutier
ridicând mâna ca și cum ar fi jurat. Oricum, de când a murit soția mea, nu prea mai calc pe aici.
Ea se ocupa și de mica grădină de aici și uneori, când aveam timp, mai beam împreună câte o
cafea.
Le conduse spre ieșire și chiar când să iasă le întrebă:
— Văd că a durat destul de puțin… de ce nu vă ocupați cu identificarea locurilor periculoase,
în loc să faceți piramide din acelea de plastic? Sunt sigur că ați face bani frumoși.
Surorile priviră nehotărâte una la alta, ca și cum ar mai fi abordat și altădată subiectul, iar
în cele din urmă Amber spuse:
— Problema este că suntem fetițe și lumea nu prea are încredere în noi. Apoi, cu localizarea
asta a supernodurilor, treaba este uneori destul de incertă și își pot schimba locul câțiva metri în
funcție de liniile de tensiune, furtuni sau alte fenomene pe care nu le înțelegem. Ne-am sfătuit
cu bunicul și a spus că mai bine să ne liniștim până nu ne dă cineva în judecată.
Ridică din umeri.
— Mai ales că nu avem nicio calitate oficială sau vreo diplomă, așa cum au alți dowseri.
— Am înțeles, spuse domnul Federman conducându-le spre ușă. Atunci, nu vă rămâne decât
să încercați să împușcați potul cel mare.
— Oh, n-o mai încurajați și dumneavoastră, spuse Amber exasperată. Ea crede că nu o văd,
dar de fiecare dată când rămâne singură cu sfera face tot felul de încercări cu ea.
— Păi, succes atunci, spuse bijutierul și închise ușa în urma lor.

Cap. 18

În adâncurile minei

49
 Günter Klebs era topograf minier și putea spune că îi plăcea meseria pe care și-o alesese
încă de la terminarea liceului. La un moment dat avusese probleme cu locul de muncă, pentru că
minele Germaniei se închideau una după alta și era tot mai greu să își găsească de lucru. În cele
din urmă, guvernul Germaniei își dăduse seama că una este să protejezi mediul de noxele nocive
și alta este să scumpești energia dincolo de un preț psihologic. Într-un târziu, privind spre SUA,
unde prețul energiei era jumătate față de cel din Germania, inginerii retehnologizaseră vechile
centrale producătoare de energie și reduseseră noxele la minimum.
Totul părea să meargă bine, minele se redeschideau una după alta, se găsea de lucru peste
tot, numai că Günter, care locuia în Dortmund, trebuia să se trezească pe la cinci dimineața ca
să ajungă la timp la mina unde se angajase și care tocmai își deschidea porțile la vreo douăzeci
de kilometri de oraș.
Ajungea la poarta minei pe la șase dimineața și până când se îmbrăca în salopeta de lucru,
își recupera din magazie teodolitul și planurile, minerii deja erau intrați în mină. Nu că ar fi fost
asta o problemă, pentru că de el era nevoie abia pe la jumătatea șutului, după ce minerii mai
săpau câțiva metri în galeria de coastă la care lucrau.
Galeria la care era arondat era numită simplu GALERIA-625 din cauza nivelului la care se
afla și care trebuia să înainteze aproape un kilometru înainte de a se ramifica în mai multe galerii
secundare, din care urma apoi să se sape puțuri spre straturile de cărbune. Treaba lui era simplă
și într-un fel repetitivă. După ce dădeau găuri în peretele frontal aflat la capătul galeriei cu
mașinile de găurit prevăzute cu burghie răcite cu apă, minerii le umpleau cu calupuri de dinamită.
Artificierul verifica amplasarea lor, apoi, după ce retrăgea toți mineri la adăpost, detona de la
distanță capsele cu ajutorul unor fire electrice. Explozia rupea peretele pe o distanță de doi metri
și ceva în bucăți mici de piatră, pe care minerii le încărcau apoi în vagoane care erau scoase afară
și golite în halda de steril.
Abia apoi începea munca lui: trebuia să măsoare distanța săpată de mineri, ca aceștia să
poată fi pontați și apoi plătiți, dar cel mai important lucru era să verifice dacă minerii respectau
direcția stabilită.
Minerii la care era arondat erau meseriași unul și unul, astfel că nu fusese nevoit să facă nici
o corecție de când lucra cu ei, așa cum auzea că se întâmplase cu alte galerii.
Cu ochii cârpiți de somn, într-o mână cu teodolitul Suunto, iar în cealaltă cu o cană de cafea,
aștepta ca mecanicul micii locomotive să termine de încărcat burghiele în unul dintre vagonete.
— Gata, domnu’ inginer, puteți urca.
Mecanicul, un turc tuciuriu, îi spunea inginer și, deși îl corectase de câteva ori, nu reușise
să îl convingă să îi spună altfel. Deși vorbea bine germana, nu se încurca în explicații: pentru el
cei cu căști de protecție cenușii erau mineri, cei cu căști albe erau ingineri, iar cei cu căști galbene
erau vizitatori. După cum îi explicase de câteva ori mecanicul, de cei „gălbiori” trebuia să aibă
mare grijă să nu se accidenteze, pentru că erau mai neajutorați decât copii. De obicei, aceștia
erau ziariști sau fotografi, care, cu ochii după ceea ce voiau să fotografieze, nu se uitau pe unde
calcă și mai nimereau în canalul de scurgere.
Locomotiva era mică și nu mergea cu mai mult de douăzeci de kilometri la oră, dar lui
Günter și așa i se părea că merge prea repede și își promisese ca pe viitor să se culce seara mai
devreme și să lase naibii jocurile video. Dar mai promisese asta de câteva ori, așa că dădu pe gât
restul de cafea din pahar și căută un loc unde să îl arunce. Nu găsi, așa că îl mototoli și îl îndesă
în apărătoarea teodolitului, cu gândul să scape de el când va ajunge afară.
Își mai privi încă o dată telefonul, fiindcă aici, la intrare, mai avea încă o brumă de semnal,
care după primele sute de metri se pierdea cu totul, deși antena era instalată chiar la poarta minei.
Nu îl căutase nimeni, nu avea niciun mesaj, așa că îl închise și îl puse în buzunarul interior
al salopetei.
Avea să își sune prietena la ieșire și să-i ceară scuze pentru faptul că aseară lipsise de la
întâlnire. Va trebui să mintă că fusese ceva legat de muncă, fiindcă nici o fată nu ar accepta că

50
prietenul ei a lipsit de la întâlnire ca să termine o partidă de Minecraft. Tocmai descoperise
modulul Adventure al jocului și nu se mai putea desprinde de el.
Scoase puțin capul din vagon încercând să privească în față și să-și dea seama cât mai este
până ajung, dar mecanicul Kerim îi strigă să bage capul înăuntru, că nu este vizitator, să nu știe
cum să călătorească.
Îl ascultă și rămase privind la armăturile care sprijineau galeria de coastă; după luciul lor,
se vedea că erau puse de curând, așa că nu mai putea fi prea departe.
Sprijini capul de peretele vagonetului și închise ochii cu gândul să mai fure câteva minute
de somn. Spera să nu ațipească prea mult, fiindcă acum câteva zile se trezise ajuns la frontul de
lucru în hohotele de râs ale minerilor. Se scuzase că fusese până târziu într-un club, fiindcă
nimeni nu ar fi crezut că el, la aproape treizeci de ani, își pierdea nopțile pe calculator.
Probabil că ațipi totuși, fiindcă o visă o clipită pe prietena lui, Gerda, dar la una dintre
scuturăturile mai puternice ale vagonetului îi zgâlțâi capul și deschise ochii. Kerim, mecanicul,
frânase brusc și după ce trenulețul opri, văzu că pe linie în fața lor era un miner, cel care le făcuse
semn cu lampa să oprească.
— Ce s-a întâmplat? întrebă mecanicul și minerul se apropie de ei.
— După explozie, artificierul a găsit câteva găuri moarte și acum s-a dus acolo să vadă ce
poate face. Sunt trei, iar una chiar e cu probleme, fiindcă are capsa defectă.
„Găurile moarte” erau coșmarul oricărui artificier. Erau găuri în care dinamita nu explodase,
ori din cauza capselor defecte, ori din cauza firelor de legătură slăbite sau oxidate.
— Și acum ce face? întrebă Günter.
În semiîntunericul din galerie, se văzu cum minerul ridică din umeri, apoi spuse posomorât:
— Încearcă să tragă de fire dinamita înapoi din găuri. Dacă nu reușește, va trebui să dăm
alte găuri, paralele cu cele moarte, și să le explodeze așa.
Günter pricepea supărarea minerului. Alte găuri presupuneau timp suplimentar, pentru care
nu erau plătiți. Ca să nu mai vorbească despre pericolul de a da o gaură într-o rocă dură și vibrând
alături de o gaură plină cu dinamită.
Se înfioră și își spuse că făcuse bine să-și aleagă meseria asta: cel puțin, el ajungea după ce
găurile, într-un fel sau altul, erau detonate.
În cele din urmă, șeful de grupă împreună cu artificierul părură să fi rezolvat problema,
pentru că apărură din adâncurile galeriei trăgând după ei firele care duceau la capse. Tot de acolo
veniră și ceilalți mineri, care se adăpostiră după locomotivă și vagonete.
— Să dau locomotiva mai în spate? întrebă îngrijorat Kerim, fiindcă nu fusese niciodată atât
de aproape de o explozie.
— Nu e cazul, îl liniști artificierul. Sunt peste o sută de metri până la frontul de lucru.
Eventual, poți să cobori și să treci în spatele vagonetelor.
După ce văzu că toată lumea era adăpostită, cuplă explozorul și, privind încă o dată spre
oamenii din spatele lui, apăsă cu putere maneta.
Explozia fu mai slabă decât se așteptase Günter, dar pe urmă își aduse aminte că față de alte
explozii la care asistase, când explodau și câte douăzeci, treizeci de găuri, acum era vorba doar
de trei.
Șeful de grupă porni ventilatoarele și mirosul iute de dinamită explodată se risipi imediat,
iar ei se putură apropia de frontul de lucru.
Mai întâi se duse artificierul, care controlă peretele zdrobit și după ce se convinse că totul
este în regulă le făcu semn să se apropie.
Günter era întotdeauna impresionat de modul în care arată un front de lucru imediat după
explozie: roci care nu au mai văzut lumina soarelui de milioane de ani erau scoase la iveală și
expuse privirii lor.

51
 Vru să spună ceva, dar chiar atunci se auzi dinspre locomotivă un trosnet puternic, amplificat
de tăcerea galeriei, și când se întoarseră văzură în locul locomotivei o sferă neagră care trăgea
spre ea unul după altul vagonetele.
— Teodolitul meu este în vagonet, spuse Günter și făcu un pas spre sferă, dar fu oprit de
artificier.
— Lasă-l naibii de teodolit. N-ai văzut la televizor ce fac prostiile astea de sfere?
Günter văzuse, și încă foarte bine, dar teodolitul îl avea pe inventar și costa mii de euro.
— Pe Kerim l-a văzut careva? întrebă în cele din urmă șeful de grupă.
Toți priviră unul spre altul și în cele din urmă un miner răspunse:
— Cred că a rămas în locomotivă când a apărut… sfera aia sau ce-o fi.
După ce lucrurile se mai liniștiră, se apropiară până la câțiva pași de sferă și o priviră mai
bine: deasupra ei se vedea un puț circular, care ducea până afară, și traseră concluzia că pe acolo
ajunsese în subteran sfera. Ba, dacă priveau mai bine, se puteau zări și câteva raze de soare, iar
Günter observă că are semnal la telefon.
Începu să filmeze sfera și trimise filmul către Gerda, când șeful de echipă îi spuse:
— Mai bine ai economisi bateria ca să poți chema ajutoare, fiindcă va trebui anunțată echipa
de salvatori ca să ne scoată de aici.
Abia după ce șeful minerilor spuse asta își dădură seama cu toții că ieșirea le era blocată cu
totul de sferă. Galeria de coastă era cu foarte puțin mai largă de trei metri, dar nici chiar cel mai
slab dintre ei nu ar fi putut să se strecoare prin cei douăzeci de centimetri care rămâneau între
peretele galeriei și sferă.
Avură noroc că reușiră să sune conducerea minei, probabil că semnalul telefonului se
strecura cumva prin puțul prin care sosise sfera.
După un moment de stupoare urmă unul de neîncredere, și filmulețul făcut de Günter ajută
foarte mult la lămurirea situației.
—Acum, spuse în cele din urmă șeful grupei de mineri, haideți spre frontul de lucru și
odihniți-vă, încercați să trageți și un pui de somn, fiindcă urmează o foarte lungă așteptare.
Mai privi încă o dată spre cei cinci oameni care se îndreptau spre peretele stâncos și adăugă:
— Economisiți bateriile de la lămpi, folosiți cu grijă apa pe care o aveți, fiindcă mâncare
bănuiesc că nu aveți nici unul la voi.
Așa era, fiindcă toți își lăsau pachețelele cu mâncare în spatele galeriei, într-o firidă, ca să
nu se depună praful pe ele. Iar între firidă și ei aștepta tăcută sfera.

Cap. 19

24 de ipoteze

Președintele privea încruntat spre televizorul care de o jumătate de oră transmitea numai
reportaje și știri despre sferele negre, care, după cum repeta unul dintre jurnaliști, „se pare că au
invadat planeta, iar autoritățile, chiar dacă nu recunosc, sunt neputincioase în fața lor. În fiecare
zi, după calcule neoficiale, un milion de intruși negri și ucigași sporesc rândurile celor care există
deja aici, printre noi. Dar, mai mult decât invazia sferelor, ne înspăimântă lipsa de reacție a
autorităților!”.
Chiar când să închidă televizorul, în încăpere intră Benton Hicks, șeful personalului din Casa
Albă, care, după ce privi încruntat spre televizor, îi dădu sonorul mai încet și spuse pe un ton de
scuză:

52
 — Profesorul Robert Owen ar dori să vă întâlniți cât mai urgent. Și, dacă se poate, undeva
într-o încăpere situată la subsol.
Sprâncenele președintelui se ridicară a mirare, dar șeful personalului ridică din umeri.
— A fost foarte concis, domnule președinte, dar se pare că este într-adevăr ceva urgent. Cel
puțin, așa mi s-a părut după ton.
Președintele oftă și se ridică din fotoliu, sperând că de data asta profesorul avea să aducă
ceva vești bune.
Când ajunseră în camera pentru situații de urgențe, pe lângă cei doi agenți din Serviciul
Secret și tehnicienii care deserveau aparatele de acolo, nu mai era decât conducătorul grupului
ALERT, profesorul Rober Owen, însoțit de un bărbat în vârstă. Mult prea în vârstă pentru a fi
implicat în vreun proiect de orice natură, după cum i se păru președintelui.
Preferă să aștepte și, de cum se așezară, profesorul spuse:
— Pentru că veștile de azi nu sunt deloc bune, dați-mi voie să vi-l prezint mai întâi pe Charles
Roberts, un vechi agent CIA pensionat de multă vreme, dar, așa cum se spune, spionii buni nu se
pensionează de fapt niciodată.
Bătrânul spion se mulțumi să zâmbească stins; arăta atât de palid la față, încât președintele
spera să apuce să le spună ce avea de spus înainte să i se facă rău.
În loc să îl lase să vorbească, profesorul Owen continuă:
— Am apelat la el pentru că rezultatele obținute de grupul ALERT sunt nule. De când
studiem sferele n-am făcut nici măcar un pas în înțelegerea naturii lor. Cum grupul este format
dintr-o mulțime eterogenă de savanți, este normal că s-au vehiculat o mulțime de ipoteze cu privire
la originea lor, mai precis fix douăzeci și patru, dar sunt atât de aiurite privite prin prisma
experienței de viață, încât prefer să nu vi le mai prezint.
— Totuși, poți să ne spui una, două ipoteze mai puțin exotice, ca să ne facem o imagine a
ceea ce se crede în grupul vostru, interveni șeful personalului.
Profesorul Owen ridică mâinile a exasperare, dar în cele din urmă începu să enumere citind
de pe un bilețel:
— Sferele ar fi pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii este ipoteza celui mai
religios membru al grupului. Altul este de părere că sferele sunt un mod mai sofisticat al
extratereștrilor de a pregăti invazia planetei. Iar altul, întâmplător tot de origine poloneză, ca
secretarul nostru de stat, este convins că este vorba de un experiment al rușilor scăpat de sub
control. Toate douăzeci și patru de ipoteze sunt la fel de lipsite de consistență și la fel de puțin
susținute de argumente sau fapte concrete.
Arătă spre bătrânul din fotoliu și spuse:
— În acest moment al cercetărilor, am fost căutat de domnul Charles Roberts, care are o
ipoteză cu totul aparte și pe care este gata să ne-o prezinte aici. Știu că la prima vedere pare o
ipoteză aproape absurdă, dar vă rog să aveți răbdare și să-l ascultați până la capăt.
După ce își drese îndelung vocea, bătrânul începu să vorbească cu glas scăzut:
— O să vă rog să aveți răbdare cu mine, pentru că mă apropii de nouăzeci de ani și în ultimul
timp sănătatea mea nu mai este chiar ca odinioară.
După ce președintele îi zâmbi încurajator încercând să-și ascundă nerăbdarea, Roberts
continuă:
— Mulțumesc domnului Owen că m-a prezentat drept spion ieșit la pensie, dar de fapt eu nu
am fost niciodată un agent operativ în adevăratul înțeles al cuvântului. Eram în plin război rece și
eu împreună cu alți colegi ne ocupam de colectarea datelor într-un fel ceva mai specific: citeam
toate romanele apărute în spațiul est-european, cu speranța că printre rânduri vom afla ceva
informații care să ne ajute în lupta împotriva „Răului absolut” întruchipat pe atunci de Uniunea
Sovietică. Întâmplător, eu mă ocupam de romanele rusești SF și pot să vă spun că abundau de idei
extraordinare, și pe bună dreptate conducătorii noștri se gândeau cu groază că dacă numai o parte
din aceste idei ar fi aplicate, atunci noi am avea o imensă problemă. Și nu mă refer aici la ideile

53
simpliste din „Omul-amfibie” sau „Hiperboloidul inginerului Garin”, deși, din câte știu, s-a
încercat și realizarea lor.
Văzând o mișcare de nerăbdare din partea președintelui, ridică mâinile a apărare.
— Știu, știu că sunteți grăbiți cu totul, dar va trebui să mă lăsați să povestesc în ritmul meu
ca să nu-mi pierd șirul.
Căpătând încuviințarea, continuă:
— Cartea despre care vreau să vă vorbesc și care cred că explică problemele noastre este
romanul SF „Un miliard de ani până la sfârșitul lumii”, scrisă de frații Arkadi și Boris Strugațki
și publicată în anul 1976. A stârnit uimire faptul că un asemenea roman a putut să scape cenzurii
sovietice, dar, pentru că în anumite locuri se preamărea superioritatea științei sovietice asupra celei
occidentale, cu ajutorul acestui praf în ochi cartea a fost publicată. Pe scurt, în roman este vorba
de o comunitate de oameni de știință sovietici din diferite domenii, care lucrează fiecare la câte o
descoperire importantă. La un moment dat, toți încep să fie perturbați în activitatea lor de diferite
lucruri care îi împiedică să lucreze sau chiar îi fac să fie acuzați de crimă sau de alte delicte. Eroul
principal este astronomul Dimitri Maleanov, care este pe cale să facă o descoperire epocală, dar
exact când se pregătea să scrie ecuația acestei descoperiri vede că existența îi este complet dată
peste cap. Mai întâi, telefonul îi sună fără încetare, apoi apartamentul îi este invadat de o tânără
frumușică, care nu găsește o explicație plauzibilă pentru prezența ei acolo, un colet plin cu băutură
și bunătăți de la Casa de comenzi, numai bun pentru a pune la cale de un chef cu un vecin, la fel
de implicat într-o altă descoperire. Cheful se încinge și toată lumea uită pentru moment de
problemele Universului. Dar, în timp ce ei chefuiesc, în culise Universul lucrează pentru a le
zădărnici rezultatele muncii și ajungerea la marile descoperiri.
Bătrânul Roberts deschise o agendă din fața sa și începu să citească rar din ea:
— Unul dintre personajele cărții le explică celorlalți că „Legile de conservare a energiei și
a materiei sunt expresii particulare ale legii conservării structurii. Legea entropiei constante
contrazice homeostaza universului și de aceea există o lege parțială, și nu generală. Combinarea
și incongruența dintre aceste două legi parțiale garantează legea generală a conservării structurii.
Dacă ar fi existat numai legea entropiei constante, structuralitatea Universului ar fi dispărut și s-
ar fi instaurat haosul. Pe de altă parte, dacă ar fi existat în totalitate sau măcar ar fi predominat
rațiunea atotputernică aflată într-un proces de continuă desăvârșire, atunci, la o homeostază dată,
structura Universului ar fi fost tulburată… De aceea, sensul Homeostazei Universului constă în
menținerea echilibrului dintre creșterea entropiei și dezvoltarea rațiunii”.
Președintele Harry Martin ridică exasperat mâinile și exclamă:
— Să-mi traducă cineva și mie păsăreasca asta!
Charles Roberts explică:
— Nu este nimic de tradus, domnule președinte, pentru că unul dintre autori, deși era fizician
de profesie, a preferat să-și îmbrace ipoteza într-un limbaj alambicat precum vechii alchimiști. De
fapt, tot ce vrea să spună e că atunci când oamenii, civilizația umană, vor deveni un pericol pentru
Univers, acesta va lua măsuri ca pericolul să fie anihilat. Deci cineva sau ceva din ceea ce se
întâmplă pe planeta noastră a supărat atât de tare Universul în întregul lui, încât acesta a hotărât
că este cazul să curme răul din rădăcină. Sferele nu sunt altceva decât răspunsul Universului la
ceea ce am făcut noi.
Președintele se credea un om calm, dar de data asta nu mai putu suporta și sări în picioare
strigând:
— Prostie mai mare ca asta nu am auzit de când sunt!
Se întoarse la fel de revoltat spre profesorul Owen și îl întrebă furios:
— Pentru a asculta prostia asta m-ai adus aici? Asta este cea mai absurdă dintre cele douăzeci
și patru de ipoteze ale dumitale.
Pentru că atât profesorul Owen, cât și Charles Roberts îl priveau liniștiți, fără să spună nimic,
în cele din urmă președintele, după ce se mai calmă, întrebă:

54
 — Bănuiesc că aveți și vreun argument pentru a susține prostia asta, de mă priviți așa de
senini amândoi?
Profesorul oftă adânc, privi spre Charles Roberts, apoi spuse:
— Un singur argument, domnule președinte, dar este esențial: pe Lună nu a apărut nicio
sferă.
Președintele tăcu câteva momente, apoi, după ce realiză ce implicau cele spuse de profesorul
Owen, îngăimă:
— Vrei să spui că doar pe Pământ apar astfel de sfere?
Profesorul confirmă dând din cap, apoi spuse:
— Din tot Universul observabil la o rezoluție care să permită depistarea unor sfere cu
diametrul de trei metri, numai pe Pământ am întâlnit așa ceva.
— Tot Universul observabil însemnând de fapt ce? întrebă președintele.
— În primul rând Luna, în mod direct, și apoi suprafața planetei Marte acolo unde roverul
Curiosity a fost programat să caute în mod expres aceste sfere.
— Sunt absolut sigure aceste informații, profesore?
După ce oftă adânc, Owen răspunse:
— Din păcate, da, domnule președinte. Încă nu le-am făcut cunoscute opiniei publice, dar
nu va dura multă vreme până când se va afla. Știu că există un premiu de zece milioane de dolari
oferit de guvernul Statelor Unite pentru rezolvarea acestei probleme. Acum, că am aflat despre
localizarea sferelor numai pe Pământ, poate nu ar strica să măriți acest premiu la o sută de
milioane. Nu se știe de unde sare iepurele.
— Ar trebui mărit la un miliard de dolari, numai să se rezolve odată problema asta. Aveți
cumva vreo bănuială despre ce anume ar fi putut provoca această reacție din partea Universului?
— Nu ne dă prin cap, domnule președinte, deși probabil că este ceva din domeniul tehnologic
ce a alertat Universul în întregul lui. Știu că pare o ipoteză absurdă, așa cum am mai spus, dar este
singura rămasă în cursă. Un filozof numit William de Occam a stabilit cu multe secole în urmă un
principiu care este foarte folosit și cunoscut sub numele de „briciul lui Occam” și care spune să
nu multiplicăm în mod inutil ipotezele: „Pluralitas non est ponenda sine necessitate”, adică, în
traducere, „pluralitatea nu trebuie asumată cu necesitate”.
Președintele tăcu îngândurat câteva clipe lungi, apoi se frecă la ochi obosit și în cele din
urmă întrebă:
— Ce înțelegeți voi când spuneți Univers: Dumnezeul nostru creștin? Vreunul dintre zeii în
care cred miliardele de oameni din Asia? Spuneți-mi, la ce anume ar trebui să mă gândesc când
îmi spuneți că Universul ăsta are de gând să ne pedepsească?
— N-aș putea să vă răspund, domnule președinte. O entitate, un întreg care nu vrea să-i fie
schimbat statu-quoul și ar face orice pentru asta. Ne putem gândi că a mai încercat așa ceva în
proporții mai mici în Antichitate. Poate potopul, molimele trimise asupra egiptenilor sau alte
calamități de care nu știm.
— Nu cred eu că în Antichitate s-au putut face asemenea descoperiri, încât să se supere
entitatea asta a noastră, făcu gânditor președintele.
După câteva clipe de tăcere, continuă:
— Asta înseamnă că nu ne rămâne decât soluția subterană. Iar inginerii puși să studieze acest
proiect m-au încredințat că nu putem asigura decât supraviețuirea a cel mult cinci milioane de
americani, și asta doar pe termen limitat. Asta dacă începem să construim adăposturile chiar acum.
Oftă iar adânc, pentru a nenumărata oară, și spuse:

55
 — Apoi va urma selectarea celor cinci milioane, și aici să te ții probleme și necazuri. Nu am
crezut că vom fi nevoiți vreodată să facem o asemenea selecție: pe cine să adăpostim și pe cine să
lăsăm pe dinafară. Pare mai degrabă scenariul unui film de serie B decât agenda unui președinte.
Benton Hicks, șeful personalului din Casa Albă, se foi puțin pe scaun și chemă pe unul dintre
tehnicienii care deserveau aparatura, căruia îi arătă ceva pe telefon.
În timp ce tehnicianul se ducea la unul dintre monitoarele atârnate pe pereți, el se ridică în
picioare și spuse cu voce gravă:
— De fapt, nu cred că va trebui să luați o asemenea hotărâre dificilă, domnule președinte:
— Despre ce naiba vorbești, Benton? întrebă președintele nedumerit.
Benton Hicks arătă spre monitor și spuse:
— Vorbesc despre faptul că suntem pierduți, domnule președinte. Pe monitor o să vedeți
imediat o sferă care a ajuns în subteran. Probabil că sunt mai multe, dar lumea nu le-a dat
importanță sau poate nu au fost încă descoperite.
Pe ecranul monitorului se vedea un reportaj de la o mină din Germania unde un grup de
mineri fusese blocat în subteran de o sferă care apăruse în galeria în care lucrau, între ei și ieșirea
din mină. Reportajul insista pe faptul că un grup de mineri curajoși încercau acum cu disperare să
sape o galerie pe lângă sferă pentru a-i salva pe ortacii lor lipsiți de apă și mâncare.
Spre final, reportajul surprindea chiar momentul în care grupul de mineri era eliberat din
subteran și, în euforia momentului, se pare că niciunul dintre cei prezenți nu observase un adevăr
simplu: sferele pot pătrunde și în subteran.

Cap. 20

Am să mă răzbun

56
 Melissa privea la sora ei, care se aranja în oglindă cu un zâmbet ușor triumfător, pe care
încerca să și-l ascundă.
— Să înțeleg că ai o întâlnire?
— Nu am nicio întâlnire. Vine Roy pe la mine să-mi explice câteva probleme la matematică.
Zâmbetul Melissei se accentuă.
— În garaj?
Amber ridică din umeri, încercând să nu se enerveze.
— În garaj, de ce nu? Mă gândeam că este un loc la fel de bun ca oricare altul. Plus că este
un loc care poate va scăpa atenției tale.
Melissa își mușcă buzele ca și cum ar fi vrut să se abțină, dar în cele din urmă întrebă:
— Mama știe că primești băieți acasă în timp ce ea este la muncă și bunicul e plecat la
pescuit?
— Doamne, Melissa, ce-ți trece prin cap? Nu primesc băieți acasă, ci vine un coleg să mă
ajute la teme, ce-i așa de greu de priceput?
— Mă gândesc că în garaj aveți și o canapea, așa că poate…
Lăsă intenționat fraza suspendată, dar Amber pricepu ce voia să spună, așa că îi răspunse
tăios:
— Eu mă gândesc că am în mână o perie de păr foarte grea și care s-ar putea foarte ușor să
aterizeze în capul tău.
Melissa ieși trântind ușa, dar Amber nu scăpă de ea, pentru că o aștepta în fața scărilor,
periculos de aproape de sfera din fața ușii de la intrare.
Văzând-o că se îndreaptă spre garaj, se ținu după ea și o întrebă:
— Măcar te-a sărutat vreodată?
— Doamne, Melissa, ce-ți trece prin cap? Suntem doar colegi, ce naiba. Profit și eu de faptul
că are o simpatie ascunsă pentru mine și mă ajută la matematică. Cum tu le știi pe toate, poate ai
aflat că pentru mine integralele sunt o mare enigmă. Iar Roy e as la așa ceva.
Se întoarse furioasă spre sora ei, care se ținea după ea.
— De parcă dacă m-ar fi sărutat n-ai fi aflat tu prima? Poate chiar înaintea mea.
Melissa nu se lăsă intimidată.
— Și totuși, sunt curioasă, cum sărută?
— Melissa, întreci măsura! Ce te interesează pe tine cum sărută Roy?
Sora ei mai mică ridică din umeri.
— Păi, mă gândesc că, dacă îl ratezi tu, să mi-l dai mie, fiindcă chiar îmi place de el. Atât
numai că-i cam timid.
Amber se opri în ușa garajului și îi arătă surorii ei calea spre casă.
— Parcă ai și tu lecții de făcut, așa că dă-i drumul în casă și să nu te prind că ieși până nu
pleacă Roy. Ai grijă pe unde treci, să nu te înhațe sfera.
Melissa se întoarse să plece spre casă, dar tot îi mai aruncă peste umăr:
— Decât să-l bagi în garaj și să-l vrăjești cu matematica, mai bine du-l în parcul fortului Lee
și arată-i copacul unde s-a spânzurat bătrânul Shang Choi… știi tu, lângă stâncile Palisade.
În urmă cu doar câțiva ani, într-un copac din parcul pe care îl bântuiau ele toată ziua fusese
găsit un bătrân spânzurat, fapt care trezise destule suspiciuni, până când se descoperise că de
fapt bătrânul se sinucisese, doborât fiind de sărăcie și de singurătate.
Amber nu pricepu ce voia Melissa, așa că întrebă:
— Ce-are una cu alta? De ce l-aș duce acolo?
Melissa se strâmbă răutăcioasă.
— Păi, mă gândesc că dacă îi arăți copacul o să i se facă frică și o să-ți sară în brațe. Cu
ocazia asta poate te și sărută.

57
 — Tu ai o obsesie cu sărutatul ăsta, așa că mai bine dispari. Fugi la lecții și să știi că de data
asta o să te controlez cum le-ai făcut.
Melissa dispăru pe cărăruia care ducea spre casă și Amber se gândi că dacă Roy avea vreun
defect era acela că uneori prea făcea pe curajosul. Ultima dată când fusese pe la ea să o aștepte
ca să meargă împreună la școală, îi spusese să fie atent la sfera care le bloca intrarea în casă.
Într-un gest de curaj prostesc, el răspunsese că este deranjat de ea și se prefăcuse că vrea să o
împingă, făcând-o pe fată să țipe înspăimântată, fiindcă palmele lui se opriseră la numai câțiva
centimetri de suprafața mată a sferei.
Veni Roy și îi explică câte ceva despre integrale, iar la final Amber se gândi să îi arate totuși
și locul împădurit din spatele casei lor. Era o întindere lăsată în paragină, spre deliciul lor,
năpădită de copaci și tufișuri, care era de ani de zile locul lor preferat de joacă. Ca să fie sigure
că nu stau prea mult într-un loc periculos, Melissa făcuse semne cu un spray roșu în locurile
unde erau nodurile Hartmann.
Roy era tipul de tânăr sportiv și era chiar în perioada în care credea că dacă și-ar pune mintea
ar putea dărâma munții, așa că sfatul pe care i-l dădu Amber, să nu calce în locurile marcate cu
spray de sora ei, nu-i căzu tocmai bine.
— Sper că știi că mie nu mi-e frică de prostiile astea de sfere. Cred că li se dă prea multă
importanță, spuse Roy pe un ton superior care nu-i plăcu deloc fetei.
— Roy, aici nu-i vorba că ți-ar fi sau nu frică. E clar stabilit că acolo unde se întretaie liniile
Hartmann există foarte multe șanse să apară foarte curând o sferă din asta.
— Prostii, spuse Roy cu tonul lui de băiat încrezut, pe care Amber nu i-l putea suferi deloc.
Ca să-i demonstreze lipsa lui de teamă, cum treceau chiar pe lângă un X desenat de Melissa
pe iarbă, se postă exact în mijlocul lui și o privi sfidător pe fată, întrebând:
— Uită-te la mine și spune-mi, cât ar trebui să stau aici, în locul ăsta damnat, ca să-ți
demonstrez că totul nu este decât o mare prostie?
— Roy, spuse Amber neliniștită, gata, mi-ai demonstrat cât de curajos ești, dar te rog, pleacă
chiar acum de acolo.
— Prostii, numai prostii, spuse arogant Roy și acestea fură ultimele lui cuvinte.
Se auzi un șuierat, apoi o bufnitură scurtă, și în locul unde era Roy apăru o sferă neagră, la
nici un metru de fată.
Țipă cât o ținu gura și nici nu se miră prea tare când din tufișurile din spatele ei se făcu auzit
încă un țipăt, chiar mai puternic decât al ei. Se întoarse la timp ca să o vadă pe Melissa cu un băț
în mână, îndreptându-se spre sferă.
— Nenorocito, am să te distrug, strigă ea și începu să lovească cu bățul în sferă.
Spre norocul ei, atunci când în cele din urmă creanga fu prinsă de sferă, ea îi dădu drumul
și se întoarse spre Amber, luând-o în brațe, plângând și îngropându-și fața în umărul ei.
După ce îi trecu accesul de plâns, o privi în ochi pe sora ei și spuse:
— Am să mă răzbun! Sper că știi că am să mă răzbun!
Amber o strânse mai tare în brațe și îi răspunse încercând să o încurajeze:
— Răzbună-te, Melissa, dar sper să folosești altceva, nu un simplu băț.
Sora mai mică se desprinse din îmbrățișarea ei și, după ce mai privi încă o dată urât spre
sferă, spuse:
— Bineînțeles că am să folosesc altceva. Haide cu mine în garaj, trebuie să mă ajuți să
confecționez ceva.

Cap. 21

Răzbunarea unei vrăjitoare

58
 Când ajunseră în garaj, Melissa se repezi la cutia în care își țineau lucrurile din care
confecționau prismele de orgonit. Se mișca de parcă era în transă sau posedată, așa că sora ei
mai mare își dădu seama că dacă o mai văzuse cineva vreodată în starea asta, în mod sigur își
merita renumele de „vrăjitoare”, cum o mai strigau unii prin curtea școlii.
Văzând-o că închide ochii și caută fără să privească în cutie, Amber se îngrijoră.
— Melissa, ce-i cu tine? Te simți bine?
— Doar câteva clipe lasă-mă, Amber. În momentul în care a apărut sfera, am simțit ceva…
ceva ce poate sfera n-ar fi vrut să se afle. Sferele astea au un punct slab și cred că tocmai l-am
găsit.
În timp ce vorbea, mâinile îi cotrobăiau neliniștite prin cutie și în cele din urmă scoase o
bucățică metalică de șpan, pe care i-l arătă surorii ei:
— Asta ce este?
Amber luă bucățica de șpan în mână, apoi consultă o foaie de hârtie pe care era un tabel.
— Îl avem de la atelierul mecanic de lângă muzeu și din câte scrie aici ar fi un aliaj foarte
dur de molibden.
Melissa zâmbi sarcastic.
— Ei bine, cu ăsta o să-i vin de hac afurisitei de sfere care l-a luat pe Roy.
Întoarse capul ca să nu vadă sora ei că i se umpluseră ochii de lacrimi și spuse încet:
— Să știi că mie chiar îmi plăcea de el.
Își șterse ochii, apoi spuse hotărâtă:
— Hai să ne apucăm de treabă și să înglobăm șpanul ăsta într-o piramidă de orgonit.
Lucrul merse greu și încet, poate și din cauza faptului că amândouă erau foarte nerăbdătoare
să vadă rășina întărindu-se odată.
În cele din urmă, când piramida se întărise îndeajuns, Amber întrebă:
— Și acum ce facem? Aruncăm pur și simplu cu piramida în sferă?
Sora ei o privi amuzată.
— Nici vorbă de așa ceva. Nu ți-am spus că i-am găsit un punct sensibil? Acum nu mai
trebuie decât să i-l localizăm precis și să-i înfigem piramida asta în fund.
— Melissa, te rog, ai grijă cum vorbești.
Melissa ridică din umeri și spuse:
— Da, știu că ar suna mai frumos călcâiul lui Ahile, de care ne-a vorbit doamna învățătoare,
dar eu cred că e vorba totuși de fundul sferei.
Amber dădu din mână a lehamite și căută un băț, de care lipiră baza piramidei.
— N-o să țină prea bine lipiciul ăsta.
— Nici nu trebuie, spuse Melissa. După ce eu am să-i găsesc punctul sensibil, tu îi înfigi
chestia asta acolo unde îți arăt eu, apoi o să miști bățul într-o parte și în alta ca să se desprindă.
— Și ce-o să se întâmple atunci?
— Habar n-am, recunoscu sora mai mică. Dar sper că nimic bun pentru sferă.
După ce Melissa luă dintr-un sertar și un indicator cu laser, se îndreptară amândouă spre
sfera din parc. Chiar dacă vremea era frumoasă, nu era nimeni care să le deranjeze, așa că atunci
când ajunseră lângă sferă se opriră și repetară ceea ce aveau să facă.
Melissa scoase o ansă mai mare decât cele pe care le folosea de obicei, care era confecționată
din argint împletit și, spunea ea, îi oferea o precizie mai mare.
Se apropie de sferă și, sub privirile îngrijorate ale surorii mai mari, începu să se miște cu
ansa în jurul ei.
— Ai grijă, Melissa! Te apropii cam mult, o avertiză îngrijorată Amber, pentru că în unele
momente ajungea la mai puțin de zece centimetri de sferă.
Amber nici nu voia să se gândească la ce s-ar întâmpla dacă sora ei mai mică ar călca pe o
creangă sau s-ar împiedica de o denivelare de teren.

59
 Dar nimic din toate astea nu se întâmplă și, cu ochii țintă la sferă, Melissa apucă indicatorul
laser și fixă un punct pe sferă. Punctul laserului era roșu și în lumina puternică a după-amiezii
abia se zărea.
— Acum, Amber! Bagă-i piramida în fund curvei ăsteia mici!
Încercând să nu-i tremure mâna, Amber fixă vârful piramidei acolo unde se mișca ușor raza
laserului și apăsă cu putere. Spre surpriza ei, întâmpină puțină rezistență, dar în cele din urmă
piramida intră cu totul.
— Gata, Amber, acum poți să desfaci bățul.
Mișcând încet în dreapta și în stânga, Amber desfăcu bățul, iar piramida fu în cele din urmă
înglobată în sferă, deși, din câte își putea da ea seama, parcă puțin mai încet decât dacă ar fi
aruncat un obiect oarecare.
Trecură câteva minute fără să se întâmple nimic și în cele din urmă Amber întrebă:
— Și acum ce facem?
— Așteptăm, dar poate că ar fi mai bine să ne dăm puțin mai în spate, pentru că nu știu cum
o să reacționeze curva… mă rog, sfera asta, când o să vadă ce i-am dat să halească.
Se trase câțiva pași mai în spate, iar Amber își aduse aminte s-o atenționeze:
— Și, mă rog, de unde la tine limbajul ăsta murdar?
Melissa ridică din umeri nepăsătoare.
— Dacă cumva ai uitat, bunicul meu este marinar și ăștia sunt renumiți pentru limbajul lor
deocheat.
— Nu-i adevărat! Bunicul nostru vorbește foarte frumos și nu folosește astfel de cuvinte…
cel puțin nu când îl auzim noi.
Melissa ridică un deget.
— Ai pus punctul pe „i”: nu când îl auzim noi. Dar într-o seară, când s-a întors de la
petrecerea anuală a marinarilor de pe vasul lui, era abțiguit bine și când a ajuns în fața sferei de
la intrare a început s-o facă cum îi venea la gură. „Curvă mică” era cel mai blând dintre cuvintele
folosite și sunt sigură că nu vrei să le auzi pe celelalte.
— Nu, nu, bineînțeles că nu, spuse repede Amber și îi păru rău că deschisese discuția.
Dinspre sferă s-a auzit un pârâit ușor și pe suprafața neagră se văzu mai întâi o crăpătură
albă, pe urmă mai multe. Fără să spună nimic, fetele se mai depărtară câțiva pași și Amber
întrebă:
— Crezi că se va desface ca un ou sau așa ceva?
— Habar n-am, răspunse repede Melissa. Sunt la prima sferă pe care o distrug, dar fii sigură
că asta e numai prima, fiindcă am de gând să le distrug pe toate.
Crăpăturile începură să se înmulțească și după câteva minute acoperiră toată suprafața sferei.
— Crezi că o să-l găsim înăuntru pe Roy? întrebă plină de speranță Amber.
Melissa clătină gânditoare din cap.
— Nu știu ce să spun, dar cred că așa ar fi corect. Dar, dacă nu îl găsim, să te depărtezi la
câțiva pași de mine, fiindcă am de gând să folosesc și celelalte cuvinte pe care le-am auzit de la
bunicul.
Nu trecu mai mult de o jumătate de oră și toată suprafața sferei deveni de un alb murdar și
începură să se desprindă din ea bucăți mărunte, care se transformau în praf când ajungeau pe
pământ.
În cele din urmă toată sfera se transformă în praf alb-cenușiu. Când văzură că nu se mai
întâmplă nimic, fetele se apropiară, iar Melissa, mai curajoasă, se aplecă și luă pe vârful degetelor
puțin praf alb pe care i-l arătă surorii ei.
— Zăpadă, spuse ea privind la praful alb care se topea repede de la căldura mâinii.
Amber privi și ea spre zăpada rămasă după dispariția sferei și ochii i se umplură de lacrimi.
— Bietul Roy, atâta a rămas din el și din curajul lui: câțiva fulgi de zăpadă.
Melissa o prinse de mână și o scutură puternic.

60
 — Hai, să nu cazi acum în melancolie, că avem treabă. De fapt, cred că a găsit ce-a căutat,
și-apoi, sunt sigură că dacă ar fi trăit ne-am fi certat în cele din urmă pentru el.
O trase spre garaj și îi spuse:
— Acum du-te cât poți de repede la atelierul de unde ai făcut rost de șpan de molibden, mai
fă rost de câteva grame, apoi vino acasă să-i facem o bucurie și bunicului.
— Ce vrei să zici? întrebă Amber, care uneori nu putea urmări toate meandrele gândirii
surori ei mai mici.
— Zic că de data asta vom face să dispară sfera din fața casei, cea care îl enervează la culme
pe bunicul. Numai că de data asta vom filma totul și vom pune pe YouTube filmulețul împreună
cu un anunț în care spunem că Vrăjitoarea Albă, știi tu, să contrasteze puțin cu sferele negre,
face să dispară sferele de pe proprietatea dumneavoastră. Sau așa ceva, că tu te pricepi mai bine
la mânuit cuvintele. Preț promoțional, numai o mie de dolari pentru primii zece clienți și plata
numai după dispariția sferei. Sunt sigură că în doar două, trei luni o scoatem pe mama din
restaurant, așa că grăbește-te!
Amber privi uimită la sora ei și spuse:
— Melissa, uneori am impresia că ai petrecut cam mult timp în preajma domnului
Federman, fiindcă prea te pricepi la afaceri.
Sora ei mai mică nu-i răspunse nimic, ci doar îi făcu semn să se grăbească.

Cap. 22

Un pisoi la marginea lumii

De pe balconul Casei Albe, secretarul de stat James Slomka privea alături de președinte spre
sfera neagră apărută în apropierea grădinii cu trandafiri.
— Aproape de nodul Hartmann pe care l-a însemnat vrăjitorul, comentă într-un târziu
președintele.
— Nu este vrăjitor, domnule președinte, ci dowser, și dacă cineva mi-ar fi spus acum câteva
zile că am să cred într-o asemenea prostie l-aș fi luat în râs, dar uite că a nimerit locul cu o
precizie mai mare de un metru.
Un timp rămaseră tăcuți și în cele din urmă secretarul de stat oftă și începu să vorbească:
— Probabil că v-am mai spus că bunicii mei au venit din Polonia pe la jumătatea secolului
trecut, când Uniunea Sovietică încă nu trăsese Cortina de Fier. S-au stabilit în Montana și în
numai câțiva ani au reușit să-și încropească o mică gospodărie. Nu chiar o fermă, dar pe aproape,
și niciodată n-o să uit minunata copilărie pe care am avut-o acolo. Uneori copii din vecini râdeau
de mine pentru că în loc să iubesc câinii, ca toți cei din jur, eu m-am atașat de pisici. Aveam în
permanență vreo patru, cinci pe lângă casă și, cum pe vremea aia nu prea se auzise de sterilizare,
numărul lor se înmulțea în mod îngrijorător. Noroc că aveam mulți prieteni și aveam unde să le
plasez.
Se lăsă un moment lung de tăcere și secretarul de stat rămase cu ochii pierduți în depărtare,
ca și cum ar fi putu vedea undeva în zare locurile copilăriei.
După ce așteptă un timp, președintele îi întrerupse reveria.

61
 — Crede-mă că nu știu unde vrei să ajungi… și mai ales ce legătură ar putea avea cu…
drăcia asta, spuse el făcând un gest vag spre sferă.
— Ajung și acolo, domnule președinte, oftă lung secretarul de stat, apoi, după ce se apropie
și mai mult de balustrada balconului, continuă să vorbească:
— În Montana, mai ales în zona în care locuiau ai mei, iarna venea destul de repede, astfel
că într-o dimineață de octombrie, când ne-am trezit, totul în jurul nostru era învăluit în alb de la
zăpada care căzuse toată noaptea. Aveam pe vremea aia un pisoi negru ca noaptea și îl numisem
Catifea. Avea numai câteva luni și dacă stătea cumva pe un fotoliu de culoare neagră și ținea
ochii închiși, iar în cameră era semiîntuneric, nici nu-l puteai descoperi. S-a întâmplat să mă duc
cu el pe verandă în dimineața când a nins și să văd cum a reacționat când a dat cu ochii de
imensitatea albă din fața lui.
Pentru că tăcerea secretarului de stat amenința să se prelungească, președintele îl îmboldi să
vorbească.
— Ei, cum a reacționat? îl întrebă el în cele din urmă.
Secretarul de stat tresări și continuă.
— S-a oprit în locul unde începea zăpada și a privit imensitatea albă din fața lui. Niciodată
n-am crezut că ochii unui animal pot exprima atâta… nedumerire, nu știu cum să-i spun altfel.
Dar uite că după zeci de ani încă nu pot uita nedumerirea și uimirea din ochii lui. M-am tot gândit
cum să-i spun scenei la care am asistat, dar era doar un pisoi la marginea lumii. La marginea
necunoscută a lumii.
Pentru că tăcerea se prelungea, președintele întrebă iar:
— Și ce legătură are pisoiul tău cu ceea ce se întâmplă acum… sau cu sferele, pentru că
bănuiesc că are o legătură, dar eu nu o văd încă.
Secretarul de stat se întoarse zâmbind palid spre președinte și spuse:
— Mi-am adus aminte de el și de privirea lui nedumerită și mi-am zis că și noi suntem exact
ca el în fața drăciilor ăstora: un pisoi la marginea lumii. Cel puțin, privirea asta mi s-a părut c-o
aveți atunci când a apărut sfera în grădina de trandafiri și v-a zdrobit florile.
Arătă cu mâna spre sferă și continuă:
— Și, dacă în numai o zi pisoiul meu s-a obișnuit cu zăpada și a început să se joace cu ea,
nu cred că noi de vom obișnui atât de repede cu sferele și în niciun caz nu ne vom juca cu ele.
— Uite că numai cu un pisoi n-am mai fost comparat, spuse președintele zâmbind trist, dar
la o adică merge și comparația asta. Oricum, ar fi bine să nu mai spui nimănui de treaba asta,
fiindcă cred că ar prinde foarte bine la presă.
Urmați de agenții din Serviciul Secret, coborâră în cele din urmă în grădina de trandafiri,
fiindcă președintele își manifestase dorința de a vedea o sferă mai de aproape.
— Aveți grijă, domnule președinte, spuse protectivă șefa grupei de pază, Georgina Reid,
când președintele ajunse la mai puțin de un metru de peretele mat al sferei.
— O să încerc, Georgina, răspunse președintele și se îndepărtă. Deși cred că unii s-ar aștepta
de la mine la un gest eroic, să mor într-o încleștare supremă cu o sferă în dorința de-a aduce
liniștea poporului american.
— Deja vorbiți prostii, domnule președinte, spuse încet secretarul de stat, asigurându-se că
nu îl aud agenții de pază din jur. Cred că nimeni nu…
Nu apucă să își termine vorba, pentru că ușile balconului se deschiseră cu viteză și Benton
Hicks, șeful personalului din Casa Albă, își făcu apariția cu o figură radioasă.
— Domnule președinte, suntem salvați!
Președinte se întoarse nedumerit spre el, privindu-l cum pășește foarte repede spre ei
fluturând în mână o tabletă.
— Când să te mai cred, Hicks? Acum câteva zile îmi spuneai că suntem pierduți, iar acum
că suntem salvați. Care este varianta corectă?
— Suntem salvați, domnule președinte, priviți aici.

62
 Porni un fișier video pe tabletă și toți urmăriră un filmuleț de pe YouTube în care o voce
făcea o reclamă copilăroasă faptului că cineva numit în film Vrăjitoarea Albă ar putea face să
dispară orice sferă contra taxei de o mie de dolari.
— Cred că dacă ar putea face cu adevărat așa ceva s-ar adresa direct trezoreriei să-și încaseze
premiul de zece milioane de dolari, spuse dezamăgit președintele.
— O sută de milioane de dolari, domnule președinte, preciză secretarul de stat. A fost mărită
suma și anunțul a fost dat de ieri. Dar aveți dreptate, cred că este totuși farsa unor copii: până și
vocea din prezentare pare a fi a unei fetițe.
Șeful personalului scutură cu încăpățânare tableta.
— Fiți sigur că înainte de-a veni să vă spun am dat înregistrarea celor din serviciul tehnic s-
o verifice: nu se văd semne de intervenție, așa că sunt toate șansele ca filmarea să fie originală.
Președintele luă tableta de la Hicks și privi la film, de data asta mai atent, apoi mormăi cu
îndoială, dar cu un început de speranță:
— S-ar putea să ai dreptate totuși. Unde anume o putem găsi pe vrăjitoarea asta?
— În Salem, domnule președinte. În orășelul vrăjitoarelor, dacă vă mai aduceți aminte.
Președintele se încruntă, dar în cele din urmă își aminti.
— Nu cumva în orășelul ăla care acum două sute de ani și-a spânzurat toate vrăjitoarele?
— Exact acolo, domnule președinte, spuse Hicks entuziasmat.
— Ei, spre norocul nostru, una le-a scăpat.
Se întoarse spre șefa grupei de pază.
— Georgina, ia, te rog, elicopterul și cu viteză maximă s-o pornești spre Salem după
vrăjitoarea asta de care vorbește Hicks, să vii cu ea în dinți. Formează-ți o grupă și nu admite
niciun refuz. Este vorba de o urgență națională și poți să ucizi pe cine ți se împotrivește.
Privi spre Marine One, elicopterul pe care președintele îl folosea în cazuri urgente și care,
de când cu afurisitele de sfere, era mereu la îndemână pe peluza Casei Albe. Era un Sikorsky S-
92, care putea la o adică să atingă 300 de kilometri pe oră sau chiar puțin mai mult. Din câte se
spunea, era cel mai sigur elicopter din lume și până acum nu avusese parte de niciun accident.
— Am înțeles, domnule președinte. Plec după persoana care își spune Vrăjitoarea Albă și
vin cu ea cât mai repede.
Făcu semn spre doi agenți să vină cu ea, alocă alți doi de lângă clădire să vină lângă
președinte pentru pază și porni în pas alergător spre elicopter.
— Câți kilometri sunt până la Salem? întrebă președintele.
Șeful personalului, după ce butonă puțin pe tabletă, spuse:
— Google Earth zice că ar fi 654 de kilometri, deci ar face cam două ore până acolo. O oră
până prinde vrăjitoarea și încă două ore înapoi… în cinci ore ar trebui să fie aici, domnule
președinte.
Președintele oftă, mai privi o dată spre sferă, apoi porni spre intrarea în Casa Albă.
— Hai să intrăm și să ne omorâm timpul cu ceva până vedem despre ce anume este vorba.
Deși nu știu dacă nu cumva ar trebui să ridicăm un rug în curte, undeva lângă sferă.
— Un rug, domnule președinte? se miră secretarul de stat. Ce să facem cu el?
Președintele îl privi încruntat și secretarul de stat nu știu dacă vorbea serios sau nu.
— Păi, sper că îți dai seama că, dacă Vrăjitoarea asta Albă ne-a păcălit, va fi arsă pe rug
aici, pe peluza Casei Albe.

63
 Cap. 22

Un raid în Salem

Elicopterul care îi ducea pe Georgina Reid și pe cei doi oameni aleși de ea spre Salem făcu
puțin sub două ore, datorită faptului că nu era la încărcătura maximă. În timpul zborului,
Georgina contactă secția locală a FBI-ului și ceru toate amănuntele despre cea care se intitulase
Vrăjitoarea Albă. După ce îi trimise șefului de secție din Salem linkul cu fișierul video și îi spuse
că acționează direct în numele președintelui, acesta renunță să îi mai solicite un mandat
judecătoresc și în mai puțin de o oră află că femeia care postase anunțul, identificată după
conturile de eBay și de PayPal, se numește Faith Walsh și este chelneriță la Ugly Bug Diner, un
restaurant aflat la marginea orașului, chiar lângă un parc. Parcul era foarte convenabil situat și
destul de mare ca elicopterul să poată ateriza în siguranță acolo.
Foarte amabil, întrebă dacă avea cumva nevoie de asistență sau poate dorea să fie arestată
chelnerița până sosea ea cu elicopterul.
— Mulțumesc, dar Faith Walsh este deocamdată invitata președintelui, așa că nu este cazul
să fie arestată.
— Am înțeles, răspunse vocea din Salem. Am să-mi postez totuși preventiv câțiva oameni
în jurul restaurantului, așa că dacă sunt probleme este destul să faceți un semn și toți sărim în
ajutorul dumneavoastră.
— Bine, bine, să sperăm că nu este cazul.
Unul dintre agenții luați cu ea și care auzise discuția zâmbi.
— Se pare că celor din Salem le cam lipsește acțiunea și ar face orice pentru câteva
împușcături sau măcar o urmărire.
Restul drumului decurse în liniște și abia când aterizară în parcul indicat de cei de la FBI își
dădură seama că orășelul era complet lipsit de evenimente, pentru că, dacă nu ar fi fost cei de la
poliție și oamenii de la FBI, locuitorii ar fi înconjurat imediat elicopterul.
Georgina Reid, urmată de cei doi agenți, descoperi imediat restaurantul și e îndreptă spre el.
Intrară toți trei, dar agenții rămaseră în dreptul ușii, în timp ce Georgina se îndreptă spre tejghea
cu gândul să întrebe de Faith Walsh. De fapt, erau numai două chelnerițe, iar cel de la bar îi arătă
spre o masă unde o femeie tânără părea să discute în contradictoriu cu un client ceva mai dificil.
Acesta, un camionagiu corpolent, cu părul roșu ca para focului, o ținea strâns pe femeie de
după talie, hotărât să nu-i dea drumul până nu primea de la ea o sărutare pe care i-ar fi promis-o
cu câteva zile în urmă.
Chelnerița se înroșise la față în efortul de a se elibera, dar se pare că era în zadar, pentru că
bărbatul era puternic și bine amețit de alcool.
Georgina se îndreptă hotărâtă spre masă și îi spuse femeii:
— Doamnă Faith Walsh, președintele țării are urgent nevoie de dumneavoastră. Este vorba
de o urgență națională. Vă rog să mă urmați. Acum!
Femeia privi spre Georgina fără să înțeleagă, dar bărbatul care o ținea scoase un hohot
gâlgâitor.
— Auzi, păpușico, te vrea șeful cel mare. Păi, să stea la rând, pentru că mai întâi va trebui
să-mi dai o sărutare, așa cum mi-ai promis, apoi să-mi mai aduci o bere și abia pe urmă poți să
te duci la președinte.
— Domnule, spuse Georgina cu o voce calmă, este vorba de o urgență națională, așa că vă
rog să-i dați drumul doamnei acum!

64
 — De-asta nu mai pot eu de urgențele voastre naționale, spuse el cu o voce răgușită și,
ținând-o pe femeie strâns de după talie, puse o mână mare și păroasă pe masă ca să se sprijine și
să se ridice.
„Poți să ucizi pe cine ți se împotrivește!” spusese președintele, dar Georgina spera să nu fie
nevoită să ajungă până acolo. Pe masă, lângă mâna păroasă a camionagiului era o scrumieră grea
de bronz. Cu o mișcare fluidă, ridică scrumiera și o trânti cu toată puterea peste mâna întinsă pe
masă. Știa totuși că o mână zdrobită nu avea decât să îl înfurie pe camionagiu, nicidecum să îl
oprească, așa că, fără să lase scrumiera din mână, o mai ridică o dată și îl lovi cu toată forța în
față. Semnele de pe spatele scrumierei de bronz aveau să-i rămână bărbatului probabil toată viața
pe față, dar Georgina nu era preocupată de asta. Desfăcu mâna acum moale a bețivului de pe
talia femeii și spuse blând:
— Urmați-mă, vă rog, doamnă! Elicopterul ne așteaptă peste drum, în parc.
În timp ce ieșeau din restaurant, unul dintre agenți îi șopti:
— Respectele mele, șefa! O clipă, m-am crezut într-un western. Mai lipsea să scoți pistolul
și să faci curat în tavernă.
— Să știi că, o clipă, am fost tentată să fac așa ceva, răspunse ea tot încet în timp ce se
îndreptau spre parc.
Faith Walsh, care îi urmase ca în transă pe cei din Serviciul Secret, în momentul în care era
gata să se urce în elicopter se opri în fața scărilor și se întoarse spre Georgina Reid.
— Așteptați puțin! Nu știu de ce ar vrea președintele să se întâlnească cu mine, dar sunt
sigură că este vorba de o teribilă greșeală. Puteți să îmi spuneți despre ce anume este vorba?
Georgina privi la pilot, care se uita la ei și le făcea semn să urce fiindcă el era cu degetul pe
butonul de start al turbinei elicopterului. Avea dreptate și el, fiindcă tot drumul îl grăbise, dar
acum avea și ea o ușoară ezitare: parcă Faith Walsh nu avea chiar profilul Vrăjitoarei Albe din
film și nici vocea nu-i era deloc asemănătoare.
Scoase tableta și îi arătă filmul cu reclama. După ce îl privi de la cap la coadă, femeia clătină
din cap fără să spună nimic, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă ce vede.
— Dumneavoastră ați încărcat reclama asta pe YouTube? o întrebă în cele din urmă
Georgina, văzând că tot nu se hotărăște să spună ceva.
— Așa cum am spus, începu ea să vorbească în cele din urmă, este vorba de o teribilă
greșeală. Vocea din film este a fiicei mele mai mari, Amber, dar are numai șaisprezece ani.
— Deci tot filmulețul este o joacă de copii? întrebă teribil de dezamăgită Georgina.
Văzând că femeia ezită, insistă:
— E o glumă sau nu?
— N-aș zice că este chiar o glumă, fiindcă până zilele trecute aveam în fața casei o sferă din
asta, care ne încurca teribil de câte ori intram, fiindcă trebuia s-o ocolim. Eu eram plecată la
muncă, tatăl meu e pensionar și mai ieșea la pescuit, iar Amber rămânea singură acasă cu
Melissa, sora ei mai mică. Eram teribil de îngrijorată, fiindcă fata mai mică e o zvăpăiată și îmi
era frică să nu atingă din greșeală sfera aia nenorocită.
Văzând că femeia se oprește din povestit, Georgiana o îndemnă iar:
— Și ce s-a mai întâmplat?
Mama fetelor își mușcă buzele și în cele din urmă spuse:
— S-a întâmplat că ieri, când am ajuns acasă de la muncă, sfera nu mai era acolo. Le-am
întrebat pe fete și au spus că au distrus-o fiindcă le încurca. Mi s-a părut un subiect delicat, așa
că n-am mai insistat și le-am lăsat în pace.
Georgiana zâmbi și spuse:
— Poate că totuși ar fi trebuit să mai insistați, fiindcă subiectul ăsta delicat s-ar putea să vă
aducă o sută de milioane de dolari.
— Cum așa? întrebă femeia uimită.

65
 — Guvernul Statelor Unite a pus un premiu de zece milioane de dolari, pe care l-a mărit ieri
la o sută de milioane pentru oricine găsește o metodă de distrugere a sferelor. Și se pare că fetele
dumneavoastră tocmai au găsit o metodă. Dar cum de apare numele dumneavoastră în spatele
conturilor de eBay și PayPal?
Faith Walsh explică:
— La început, confecționau câteva mici amulete din rășină, pe care au vrut să le vândă pe
eBay, dar, cum erau minore, au fost nevoite să se folosească de numele meu. Așa se explică
totul.
— Atunci, să mergem după ele, spuse Georgiana, fiindcă președintele vrea să vadă cum fac
asta. Unde credeți că se află acum, la școală sau acasă?
Faith Walsh privi la ceas și spuse:
— La ora asta, în mod sigur sunt acasă.
— Putem ateriza undeva în preajma locuinței dumneavoastră sau trebuie să mergem cu
mașina după ele?
— În spatele casei este un loc viran și cred că nu ar fi nicio problemă să aterizeze acolo
elicopterul.
Urcară cu toții în elicopter și pilotul le spuse:
— Dacă îmi dați adresa, am să vă pot spune imediat dacă putem sau nu ateriza.
După ce își consultă hărțile, pilotul își dădu acceptul și în câteva minute ajunseră în fața
casei, unde fetele încercau să monteze o altă umbrelă roșie în locul celei deteriorate de sferă.
Când văzură elicopterul aterizând pe șoseaua din fața casei lor, o clipă, fetele priviră de la
una la alta și părură că sunt gata să o ia la fugă. Dar o văzură pe mama lor coborând din elicopter
și merseră în întâmpinarea ei.
După ce Georgina Reid le explică ce vrea președintele de la ele, fetița mai mică spuse:
— În cazul ăsta, va trebui să ne luăm trusa de vrăjitoare.
Însoțiți de un agent din Serviciul Secret, plecară spre garaj, de unde luară o cutie plină cu
piramide proaspăt confecționate după indicațiile Melissei, un tub de lipici, un indicator laser și
câteva bețe.
— Poate bețe am fi găsit și la Casa Albă, comentă Amber la urcarea în elicopter, dar restul
din cutia vrăjitoarelor sigur că nu.
Georgina Reid se mulțumi să clatine din cap, fiindcă acesta era cel mai ciudat transport pe
care îl însoțise vreodată.
Nu le spuse nimic ciudaților ei clienți, dar, după ce îi văzu așezați confortabil, îi spuse
pilotului:
— Spre Casa Albă, Tom. Cu toată grija și cu toată viteza.
Pilotul, Tom Vance, ar fi vrut să-i spună că de obicei cele două lucruri se cam exclud, dar
în loc de asta răspunse:
— Am înțeles, doamnă.
Și tură la maximum motoarele celui mai sigur elicopter din lume.

Cap. 23

Probă de lucru pentru marele premiu

Din momentul în care se anunță sosirea iminentă a elicopterului, președintele și cei care îl
însoțeau ieșiră afară în așteptarea „celei care va salva lumea”, după cum se exprimă secretarul

66
de stat. Între timp se află că problema era mai complicată și că aceea pe care o așteptau cu toții
cu atâta nerăbdare era de fapt o fetiță de numai unsprezece ani. Faptul acesta nu făcu nerăbdarea
să devină mai mică, astfel că încă nici nu se opriră bine elicele elicopterului și grupul se apropie
grăbit de scările pe care coborau cei din Salem, cu dorința de a-i vedea pe insoliții pasageri cu o
clipă mai repede.
După ce se făcură prezentările, președintele întrebă:
— Acum, dacă ați ajuns cu bine, aș dori să știu cui trebuie să dăm cecul cu recompensa.
Cele două fetițe și mama lor se priviră una pe alta și în cele din urmă, deși nimeni nu se
aștepta la asta, vorbi cea mai mică dintre fetițe:
— Păi, chiar dacă sfera o s-o distrugem eu și cu sora mea, cred că cecul ar trebui să-l
primească mama, pentru că noi suntem încă minore și cine știe pe ce prostii am cheltui banii.
Privi spre locul unde se afla sfera și adăugă:
— Dar înainte de a primi cecul cred că ar trebui să scăpăm de curva asta mică care v-a
invadat teritoriul.
Președintele încercă să-și ascundă un zâmbet, dar mama fetei se încruntă și întrebă:
— Melissa, unde-ai învățat tu să vorbești în halul ăsta?
Fetița zâmbi mucalit și răspunse zâmbind:
— Mai bine nu întrebai, mamă, fiindcă am învățat asta de la bunicul meu, care e și tatăl tău.
Într-o seară a venit cu chef de la o petrecere și atât de tare s-a supărat pe sfera care era în fața
ușii, încât a făcut-o în toate felurile. A zis că dacă s-ar ține mai bine pe picioare ar face și pipi pe
ea, dar a folosit alte cuvinte.
— Melissa, nu cred că pe domnul președinte îl interesează cum se comportă bunicul tău
când vine de la chef. Cred că îl interesează mai mult dacă poți face să dispară sfera aia de acolo.
— Așa m-am gândit și eu, răspunse fata și, după ce luă de la agentul de securitate cutia de
vrăjitoare, se îndreptă spre sferă urmată de sora ei mai mare.
Toți cei care îl însoțeau pe președinte priviră de la o distanță respectabilă manevrele ciudate
pe care le făceau fetele. După ce înfipseră piramida de orgonit în sferă și Amber dezlipi bățul,
fetele se traseră înapoi, privind țintă spre sferă.
— Și acum? întrebă nerăbdător președintele după câteva minute, văzând că nu se întâmplă
nimic.
— Acum pregătiți cecul, domnule președinte, răspunse iute cea mică arătând spre sferă,
unde o primă fisură albă se lărgea văzând cu ochii.
În câteva minute, parcă și mai repede decât la celelalte, din sfera aflată în grădina cu
trandafiri nu mai rămase decât o grămăjoară de zăpadă albă.
Înainte ca cineva să o poată opri, Melissa se apropie de locul în care fusese sfera și luă o
mână de zăpadă.
— Dacă vreți să gustați, ar trebui să vă grăbiți, fiindcă se topește foarte repede.
Nici președintele și nici vreunul dintre cei care îl însoțeau nu păreau dornici să guste și
priveau parcă fără să le vină să creadă cum simbolul spaimelor din ultimele zile era transformat
într-o grămadă de zăpadă alb-cenușie.
— Poftim de mai spune ceva dacă poți! îi spuse președintele șefului de personal din Casa
Albă.
Acesta clătină din capul cărunt de parcă nu i-ar fi venit să creadă.
— Nu mai spun nimic, domnule președinte. Mă duc să iau legătura cu secretarul trezoreriei
să vină fuga-fuguța cu cecul de o sută de milioane. Fetele îl merită pe deplin.
După ce toată lumea păși peste locul unde cu numai câteva minute în urmă era sfera neagră
din grădina de trandafiri, președintele invită familia Walsh la cină.
— Îmi pare rău că bunicul vostru era la pescuit când ați venit. Aș fi vrut să fie și el, să se
bucure de victoria voastră, și sunt singur că ar fi condimentat masa cu ceva amintiri din vremea
cât a fost căpitan de cursă lungă.

67
 — Poate-i mai bine că nu este prezent, domnule președinte. Tatăl meu este un om tare de
treabă, dar după ce bea câteva pahare… capătă un limbaj ceva mai colorat, spuse mama fetelor.
Hohotul președintelui veni din toată inima și se vedea că râde nu numai de ceea ce aude, ci
și fiindcă se simțea eliberat de o mare tensiune.
— Păi, să știi că uneori îmi este dor de un limbaj ceva mai colorat, fiindcă de când sunt
președinte sunt înconjurat numai de personaje simandicoase, care mă trag imediat de mânecă
dacă cumva îndrăznesc să folosesc vreun cuvânt care nu este corect din punct de vedere politic.
Arătă spre Melissa și spuse:
— Uite că a trebuit să vină o fetiță de unsprezece ani, ceva mai slobodă la gură, care să-mi
spună că sferele alea de care ne-am speriat cu toții nu sunt altceva decât niște curve mici.
— Domnule președinte, spuse mustrător șeful personalului din Casa Albă. Nu se cuvine să
vorbiți chiar așa.
— Ce ți-am spus eu? o întrebă el vesel pe Melissa.
Privi în jur și, în timp ce se îndreptau cu toții spre intrare, o luă pe după umeri pe fata mai
mică și îi spuse:
— Adu-mi aminte ca la masă să toastăm pentru bunicul tău, că a crescut niște fete așa de
curajoase.
Fata zâmbi șăgalnic și întoarse spre el o față surâzătoare.
— Puteți face chiar ceva mai mult decât să toastați pentru el, domnule președinte.
— Ce anume? întrebă entuziasmat președintele. Orice pentru bunicul tău.
Fata ezită puțin, dar nu prea mult și în cele din urmă spuse:
— În ultimul timp, se tot plânge că bătrâna lui barcă de pescuit o să i se scufunde azi, mâine
sub picioare. Mă gândesc dacă nu cumva din toată flota aia mare pe care o comandați n-ați putea
găsi ceva și pentru el.
Hohotele de râs ale președintelui răsunară prelung pe scările de marmură ale Casei Albe;
când în cele din urmă se opri, spuse:
— Dragă Melissa, acum eu ce să zic? Un portavion nu cred că o să pot să-i fac cadou, dar
sunt sigur că de un distrugător sau un crucișător ceva mai mic aș putea face rost.
Fata dădu din umeri și zâmbi, semn că pricepuse gluma, apoi spuse:
— Acum, eu știu că devenind multimilionară mi-ar fi foarte ușor să-i cumpăr și să-i dăruiesc
o barcă de pescuit, dar vă dați seama că ar fi cu totul altceva să-i facă președintele țării un
asemenea cadou.
Președintele se întoarse spre mama fetelor și întrebă:
— Doamnă Walsh, în așteptarea elicopterului, să știți că am cerut datele despre
dumneavoastră și familia dumneavoastră și parcă am văzut că aveți o descendență irlandeză.
— Așa este domnule președinte, confirmă puțin nedumerită femeia.
Președintele privi atent spre fata cea mică și întrebă:
— Sunteți sigură că nu aveți și ceva strămoși evrei?
— În nici un caz, cel puțin din câte știu eu. Dar de ce întrebați?
— Fata asta știe să se târguiască mai bine decât un evreu sadea.
Amber începu să râdă și vorbi și ea pentru prima dată:
— Talentul ăsta al ei vi-l pot explica eu. Domnul de la care am cumpărat prima dată argint
pentru prismele de orgonit este evreu. Domnul Federman este cel care a încercat și văd că a reușit
s-o învețe pe sora mea să negocieze. De altfel, a spus că atunci când va mai crește, dacă vrea, o
s-o ia vânzătoare la el în magazin.
În tot timpul cinei, dialogul fu spumos și presărat de vorbe de duh, dar la sfârșitul serii
Melissa îl făcu pe președinte să promită de față cu toți invitații că îi va face cadou o barcă
bunicului său.
— La cât sunt de bucuros că ai scăpat lumea de pacostele astea negre, aș fi în stare să-i fac
cadou și Casa Albă.

68
 Bucuria i se accentuă spre sfârșitul serii, când își făcu apariția profesorul Owen, care îi
comunică faptul că în ultimele ore nu se mai semnalase căderea nici măcar a unei singure sfere.
În seara aceea, când președintele SUA, Harry Martin, se duse la culcare, un oftat adânc,
mare cât Universul, ieși din pieptul celui mai puternic om de pe Pământ.
Nu-l auzi decât bătrânul lui prieten Benton Hicks, șeful personalului din Casa Albă, care îi
spuse zâmbind:
— A fost greu, dar măcar am scăpat de curvele alea mici, cum spunea tânăra domnișoară.
— Așa le zicea și pe bună dreptate, dar acum hai la somn, că zău că am avut o zi grea.
— Grea, dar măcar fructuoasă, spuse bătrânul Hicks, depărtându-se în timp ce căsca de zor.

Cap. 24

Planuri de viitor

După câteva zile se observă că o mulțime de sfere prezentau aceleași crăpături albe ca și
cele pe care le distruseseră surorile Walsh și în cele din urmă se transformau în aceeași pulbere
albă de gheață.
— Norocul nostru, domnule președinte, spuse profesorul Owen când se întâlniră după ce
luase sfârșit vizita la Casa Albă a surorilor Walsh. Bănuiesc că a avut loc un fel de comunicare
sau contaminare între sfere, chiar dacă nu știm încă pe ce cale.
Se întâlniseră la cererea profesorului și președintele îl primise în prezența șefului de personal
în Biroul Oval al Casei Albe, ca semn de recunoștință pentru eforturile depuse, chiar dacă nu
duseseră în mod direct la distrugerea sferelor.
— Nici nu mai contează, spuse șeful personalului, acum doar rezultatele contează. De altfel,
ar fi fost și greu pentru tinerele domnișoare să bântuie lumea și să distrugă ele singure milioanele
de sfere care au apucat să cadă.
— Probabil că am fi înființat un fel de școli de calificare. În fond, mai există dowseri cu
talent, dar este mai bine că s-a terminat așa, spuse profesorul și apoi se scărpină încurcat în cap,
ca și cum ar fi vrut să mai spună ceva.
În cele din urmă, președintele observă frământarea profesorului și îl îndemnă să vorbească.
— Dacă este ceva secret, eu mă pot retrage, spuse șeful personalului, dar se vedea bine că
este ros de curiozitate.
— Nu este un secret, ci doar un lucru ceva mai delicat, dar nu mă feresc de dumneavoastră,
domnule Hicks. Pur și simplu, o să aveți o mulțime de procese, așa că ar fi bine să aveți ceva
avocați buni la îndemână.
— Despre ce naiba vorbești? întrebă nedumerit președintele.
Profesorul Owen ezită, dar în cele din urmă începu să vorbească:
— Mi-au ajuns la urechi câteva zvonuri că o mulțime de cetățeni și firme private care au
reușit să pună la punct afaceri foarte profitabile folosind sferele se pregătesc să dea guvernul
american în judecată pe motiv că le-a distrus mijloacele de producție. Mă refer în principal la cei
care reciclau deșeurile menajere, dar și la cei care se pregăteau să elimine cu costuri minime
deșeurile radioactive și care au semnat contracte grase în scopul ăsta.
Președintele se încruntă și nu știu ce să răspundă, dar, spre surpriza lor, bătrânul Hicks
începu să râdă.

69
 Cum ceilalți doi îl priveau nedumeriți, Hicks se grăbi să-i lămurească:
— Bănuiesc că nu știți, dar pe vremuri m-am ocupat și eu puțin cu avocatura, așa că pot să
vă spun că procesele astea n-ar trebui să ne preocupe nici măcar cât negru sub unghie.
— Cum așa? întrebă președintele curios.
— E simplu, răspunse șeful personalului. Este suficient să cerem celor care fac plângere să
facă dovada că mijloacele de producție la care fac referire le aparțin. Să aducă facturi prin care
să demonstreze că au cumpărat sferele și pe urmă stăm de vorbă.
— Ai dreptate, spuse președintele amuzat.
În încăpere se lăsă liniștea, dar se vedea că profesorul Owen ar dori să mai spună ceva.
— Spune, îl îndemnă iar președintele.
— Dacă am rămâne la prima ipoteză, că aceste sfere sunt doar o ploaie cosmică de vară cu
obiecte care sunt specifice numai anumite regiuni a universului, ar trebui să respirăm ușurați
fiindcă am putea spune că ploaia tocmai a trecut.
Făcu o pauză lungă ca și cum și-ar fi căutat cu grijă cuvintele, apoi continuă:
— Dacă însă sunt o expresie a nemulțumirii Universului cu privire la pericolul pe care îl
reprezintă activitatea umană pentru viitorul lui, pentru păstrarea „statu-quoului” său, atunci nu
am căpătat decât o amânare. Nu știm cât de lungă, fiindcă nu cunoaștem viteza de reacție a
Universului. Sau poate că Universul a considerat asta doar un avertisment și speră că ne-am vârât
mințile în cap și ne vom astâmpăra.
Cum președintele se gândea fără să spună nimic, șeful personalului se făcu purtătorul lui de
cuvânt:
— Ne-am astâmpăra dacă am ști cum. Ce să nu mai facem ca să convingem Universul de
bunele noastre intenții?
Președintele oftă greu, apoi spuse:
— Dar mă întreb dacă noi avem aceste bune intenții. Suntem noi în stare să trăim în așa fel,
încât să nu încălcăm cine știe ce reguli de exprimare, dar suntem mereu într-o fugă continuă
după profit, timp și spațiu. Uitați-vă la oamenii ăia care în loc să își facă griji cu privire la originea
sferelor s-au gândit să profite de ele. Prea suntem călăuziți de principiul „După noi, potopul”.
— Și atunci, ce ne rămâne de făcut? întrebă cu voce șoptită șeful personalului.
Profesorul Owen începu să enumere pe degete:
— Nu prea multe, dar în primul rând ar trebui să ținem aproape de surorile Walsh. Au
dovedit un talent și o sensibilitate pentru astfel de fenomene care ne pot ajuta și pe viitor.
Președintele aprobă gânditor și spuse:
— Am făcut deja cât a depins de mine: m-am asigurat că au primit premiul, iar ca să
câștigăm bunăvoința bunicului slobod la gură, i-am făcut cadou cea mai frumoasă barcă pe care
am găsit-o în limitele sumei aprobate de trezorerie. Nu prea văd ce am putea face mai mult.
— Poate o discretă protecție din partea Serviciului Secret pentru ele. În fond, au supărat o
mulțime de oameni de afaceri cu născocirea lor.
— Da, în mod sigur se poate rezolva și asta, aprobă președintele. În măsura în care pericolul
vine din partea oamenilor, am să le asigur protecția necesară. Dacă însă se va supăra pe ele
Universul că i-a dejucat planurile, nu prea văd cum le-aș putea ajuta.
— Să sperăm că nu se va ajunge până acolo, spuse profesorul Owen și ridică al doilea deget.
Când fu sigur că atrăsese atenția, continuă:
— În al doilea rând, va trebui să fim mai deschiși la minte și să lărgim componența
comitetului ALERT cu specialiști din toate domeniile. Poate chiar cu artiști, vrăjitori și șamani
sau ce-o mai fi nevoie.
— Ai mână liberă din punctul meu de vedere, profesore Owen. Organizează-ți cum știi mai
bine comitetul ca să fim pregătiți pentru viitor în cazul în care de data asta Universul se va gândi
să ne atace cu sfere albe în locul celor negre.
— Mai încet, vă rog, domnule președinte, spuse șeful personalului ducând un deget la gură.

70
 — De ce? întrebă amuzat președintele. Crezi cumva că Universul are instalate microfoane
în Biroul Oval al Casei Albe?
— Nu este vorba de microfoane, domnule președinte, dar mă gândesc ca nu cumva să-i dați
idei.

71