TRONUL…

Domnul Isus venind din ceruri

de mila multor rătăcitoare gloate
şi-a părăsit Ţara Sfântă
din aur şi pietre nestemate.

Dar cei pentru care venise

l-au vrut totuşi ca împărat!
Şi-atunci, ei i-au făcut cunună
din spini... şi L-au încununat.

Apoi L-au pus ca să domnească

dar nu pe-un tron nepreţuit,
ci pe Golgota — pe o cruce —
L-au aşezat pe cel Slăvit!

Si nu i-au dăruit hlamidă

colo, pe tronu-i de ocară,
ci despuiat şi plin de sânge
pe cruce sus ei Il urcară.

Dar El, pe necioplitu-I tron

cu spini în loc de nestemate
şi-n loc de haine-mparăteşti
cu-nsângerate răni pe spate,

rămas-a totuşi, împărat

şi Fiu slăvit de Dumnezeu!
Cu-o dragoste de neînvins
care se dăruie mereu,

chiar de pe tronul de ocară

pe care ei L-au aşezat —
si socotit „sfârsit" de dânşii —
El omenirea a salvat.

Căci fie pe un tron de aur

cu nestemate-mpodobit
sau pe o cruce-necioplită
însângerat şi umilit —
Isus a fost şi este astăzi
si fi-va-n vecii vecilor
al lumii creator puternic
şi-n veci: REGELE REGILOR.
 SEARA DE PAŞTI

În seara asta sfântă —

în dragoste uniţi —
ne-am strâns în juru-Ţi, Doamne,
frăţiorii Tăi smeriţi,

să ne-amintim de clipa
când, din robia grea,
ne-a scos Cerescul Tată
în marea milă-a Sa.

Dar El nu numai mila

spre noi şi-a revărsat
ci ne-a iubit fierbinte,
imens... nemăsurat!

El, ca să ne salveze —
apoi, ca şi-altădată —
dintr-o robie nouă
dar mult mai blestemată,

de poftele din lume

ce ne înfăşurau ca nişte lanţuri grele
şi care ne târau

spre iadul groaznic, veşnic

şi neînduplecat,
pe Tine, sfânt Isuse,
ca jertfă ni Te-a dat.

Şi-acum în jurul Cinei

cu toţii adunaţi,
de o câinţă mare
suntem cutremuraţi.

Nu îndrăznim privirea
s-o ridicăm măcar
spre faţa Ta curată
scăldată toată-n har.

Iar inimile noastre

urâte şi meschine,
nu-s vrednice, Isuse,
nu-s vrednice de Tine!

O, cum putut-ai, Doamne,

atâta strălucire,
atâta frumuseţe
blândeţe şi iubire,
s-o dai pentru fiinţe
cu totul ne-nsemnate,
atât de ticăloase,
pierdute, blestemate?!

Ni-s ochii plini de lacrimi

si pieptul de suspine
şi nu-ndrăznim, Isuse,
să ne-apropiem de Tine.

Ne mângâie doar gândul

că dacă ai venit
şi altădată-n lume
pentru cel rătăcit,

în seara asta sfântă

Tu nu vei refuza
la Cina cea de Paşte,
cu noi, la masă-a sta.

Isuse sfânt! Tu mire

divin, neprihănit,
ce minunat că-n lume
anume ai venit

ca să vesteşti Cuvântul
copiilor pierduţi,
de rele, crunte, patimi
încătuşaţi ţinuţi.

Şi le-ai vestit în viaţă —

cât timp Tu ai trăit —
si chiar in clipa morţii
pe cruce ţintuit.

Dar nu numai în lume

ai stat printre mişei,
ci chiar pe lemnul crucii
ai fost pus printre ei.

Menirea ta în lume
deplin Ţi-ai împlinit.
Printre cei răi trăit-ai,
printre ei ai murit!

N-ai şovăit o clipă,

iar viaţa-Ţi de jertfire
creat-a puntea între
mormânt şi nemurire.
O punte minunată
pornind de pe pământ
şi tot suind spre ceruri,
spre Veşnicul Preasfânt.

Si-acum priveşte.
Suntem cu toţii adunaţi.
Niciunul nu lipseşte
din cei răscumpăraţi.

Sunt toţi aici:leprosul

ce fost-a curăţit
şi îndrâcitul care
a fost tămăduit.

Bătrânii, fariseii...
Priveşte!... Cananeanca!
Bogatul fără milă.
Zacheu; Samariteanca.

Si văduva săracă;
Nicodim cel fricos
şi chiar acel ispravnic
ce-a fost necredincios.

Si fiul cel zăbavnic

si cel risipitor.
Bogatul care fuse,
cândva, neascultător.

Şi iată-l şi pe vameş —
cel care sa căit —
tâlharul de pe cruce
care s-a pocăit.

Si vezi pe omul care

tăcut stă-n faţa Ta?
E Iuda. Ucenicul
ce Te-a vândut cândva.

Si sunt şi eu, Stăpâne,

femeia păcătoasă,
dar care-Ţi va rămâne
de-a-pururi credincioasă;

Maria Magdalena
cea care-a fost iertată
fiindcă-a iubit cum nimeni
n-a mai iubit vreodată.

Din nou aş vrea cu lacrimi

picioarele să-Ţi ud
şi să le şterg cu păru-mi
şi mult să le sărut.
Si să Te ung cu mirul
cântărilor din mine,
ce le-a ţesut iubirea,
Isuse, pentru Tine.

O, da, suntem cu toţii

la Cină adunaţi.
E doar ajun de Paşte!
Iar cei de mult iertaţi

cu dragoste fierbinte,
cu lacrimi şi suspin,
aşteaptă să se-apropie
de Trupul tău divin.

MATER DOLOROSA

Pe drumul care duce din Nazaret în vale,

ducând înspre fântână cu apa minunată,
păşeşte-ncet Maria cu amfora pe umeri,
Maria, dintre fete, cea mai frumoasă fată.

Inaltă şi subţire — poem de gingăşie —

cu mersul plin de graţie ce pare un plutit,
iar părul ei de aur, în grele lungi cosiţe,
din raze vii de soare, îţi pare împletit.

In ochii ei albaştri ca ceru-n miez de vară,

privirea sclipitoare de duh şi bunătate,
e limpede, curată, ca apa din izvoare
şi-o umbră de visare o-nvăluieşte toată.

E dulce înserarea ce-ncet, încet se lasă;

arşiţa grea a zilei, acum, s-a potolit.
Femei şi fete multe aşteaptă la fântână
ca să le vină rândul, glumind necontenit.

Maria se aşează deoparte, pe o piatră.

Departe e cu gândul de tot ce-o înconjoară.
In mintea ei ea vede mereu acelaş lucru:
o dalbă arătare care din cer coboară.

Se apropie de dânsa, îi face-o plecăciune,

apoi îi dă ca simbol un fir suav de crin.
Văzând-o temătoare, duios o linişteşte
şi îi transmite vestea... mesajul cel divin.

„O, te salut Marie, fecioară-ntre fecioare.

Azi cerul îţi trimite o veste minunată.
Eşti binecuvântată şi Domnul e cu tine,
El har îţi dăruieşte şi te sfinţeşte toată.
Să nu te temi fecioară, căci mare îndurare
ai căpătat din partea bunului Dumnezeu.
Un fiu curând vei naşte, o, tu, preafericită!
Isus, Mântuitorul va fi numele Său.

Iar El va creşte mare şi-n scaunul de domnie

al lui David, temeinic, se va statornici,
Va-mpărăţi cu slavă peste lacov într-una
şi această-Împărăţie, nicicând nu s-o sfârşi".

Maria stă s-asculte, iar ochii săi albaştri —

curaţi ca două lacuri — s-au aburit uşor,
apoi ca nişte perle, mici boabe dau năvală,
pe palida ei faţă alunecând de zor.

Ea ştie ce-o aşteaptă, ce-n lume pătimi-va!

Dar nu pot toate acestea în cumpână să stea
cu marea fericire de-al asculta pe Domnul
si de-a rămâne pururi, de-acum, aleasa Sa.

Privirea îşi înalţă, zâmbeşte printre lacrimi,

iar mâinile ca-n rugă ea şi-a împreunat.
„Sunt roaba Ta, Părinte — şopteşte fericită
şi după sfânta-ţi voie, să mi se facă-ndat’."

Maria se trezeşte din lunga ei visare.

E singură. Tăcerea-i acum desăvârşită.
Fântână străluceşte sub razele de lună...
De-atâta frumuseţe, se simte copleşită.

Dar iată că tăcerea deodată se destramă.

Al greerilor cântec puternic se-nteţeşte,
e însoţit de corul broscuţelor din vale
şi-atuncea înspre casă, Maria-ncet porneşte.

Un staul sărac. Pe paie o palidă femeie

cu chipul tras şi gingaş şi-atâta de frumos!
întreaga ei fiinţă respiră bucuria,
căci un copil în braţe, ea leagănă duios.

Nu-i pasă că-i săracă, că pruncul leagăn n-are,

că-L culcă într-o iesle, de vite-nconjurat!
E-al ei, e-al ei copilul frumos ca o minune.
Că-i frig şi întuneric, de seamă n-a băgat.

Dar iată, deodată, se luminează staulul

şi-apar trei oameni mândri, bogat învestmântaţi.
Se-nchină cu smerenie, iar cu bogate daruri
copilul cel din iesle, ei au înconjurat.
Sunt stofe minunate brodate şi preţioase
şi aur şi tămâie şi smirnă parfumată.
O candelă aprinsă, le face să sclipească,
iar dulcele miresme se răspândesc îndată.

Maria nici nu-ntreabă ce rost au toate acestea!

îşi plimbă peste daruri privirea calmă, rece,
căci copilaşul care în iesle dulce doarme,
oricare strălucire cu mult, cu mult întrece.

Apoi când pleacă toţii şi linişte se face,

îşi ia copilu-n braţe şi lung îl cercetează.
Îi cântă-apoi un cântec duios, ca să-L adoarmă,
dar fără să-şi dea seama, s-opreşte şi oftează...

În Templul plin de aur, tămâie şi lumină,

strângând la piept copilul, Maria azi păşeşte
ca să-L înfăţişeze Părintelui din ceruri,
iar losif, dus pe gânduri, timid, o însoţeşte.

Pe când ceremonia solemn se desfăşoară,

Maria-şi aminteşte de tot ce-a suferit ;
ruşine, hulă, groază, dureri ne-nchipuite
şi, iată, iată-acuma coşmarul s-a sfârşit.

Cu dragoste nepusă ca fiul îşi priveşte

şi Domnului închină pe primul ei născut.
„O, Doamne, fă-mi-L mare", se roagă ea fierbinte,
„Să-mi fie bucurie şi-al vieţii mele scut."

Un om atunci s-apropie, cu părul nins de vremuri.

E Simion, bătrânul, cel sfânt, cel minunat.
De cum zăreşte pruncul, în braţe-L ia degrabă,
slăvind apoi pe Domnul, rosteşte inspirat:

„Acuma slobozenie pe robul Tău, Stăpâne,

"caci îmi văzură ochii, azi, mântuirea Ta,
lumina care lumea întreagă lumina-va,
tot astfel Israelul, — cu toată Slava Sa.

Maria e uimită. Nici losif nu pricepe.

Ce să-nsemneze oare cuvintele rostite?
Dar Simion se-ntoarce, pe mamă lung priveşte
apoi îi spune blajin, aproape pe şoptite;

„Acest copil de Domnul, să ştii, e rânduit

"spre prăbusire-adîncă şi mare înălţare
a multora-n Israel. Si chiar un semn va fi
ce ne-ncetat stârni-va împotrivire mare.
Chiar inima-ti de mamă, de bucurie plină,
de-o sabie-ascuţită, străpunsă îţi va fi
şi gândul multor inimi, care e încă taină,
în clipa hotărâtă, se va descoperi."

Maria’şi ia copilul cu inima-ngheţată,

Cu ochii plini de lacrimi ea Templul părăseşte.
O întrebare mută ea cerului îndreaptă,
apoi, cu resemnare, spre Nazaret porneşte...

Pe Golgota e lume, mulţime, adunata.

Se ţipă, se glumeşte, îşi rad necontenit,
de-un om străpuns de cuie, cu faţa-nsângerată,
ce printre doi nemernici, se află răstignit.

E-o zi de primăvară, frumoasă şi senină

cu flori şi rândunele şi freamăt de zefir.
Chiar fiarele-n pădure se odihnesc la soare.
Doar omul n-oboseşte, nicicând, să fie zbir!

Sunt mii şi mii de oameni. O gloată nesăţioasă,

iar printre ei sunt Preoţi, Bătrâni şi Farsei
deslănţuiti ca tigri, cu ochii plini de sânge.
Hidoşi sunt! Si, cu toţii se-aseamănă-ntre ei.

În faţa lor, acolo, aproape... lângă cruce

un om şi lângă dânsul, vreo două, trei femei,
privesc cu disperare, cu ochii plini de groază,
la cel urât de lume, dar... fără de temei.

Batjocurile toate — scuipat, înjurătură —

sunt toate aruncate în faţa lui Isus.
Talharilor, nimica! De ei, nimeni nu râde;
niciun cuvânt de-ocară, lor nu le este spus.

Frumoasa de-altădată, fecioara-ntre fecioare

e azi o biată umbră, cu trupul frânt... slăbit.
Privirea-i rătăcită şi faţa-i e crispată,
iar părul ei de aur e azi, de tot, albit.

Stă şi-şi priveşte fiul! Există vreo durere

mai mare pentru-o mamă, decât durerea sa?
Să-L vadă, încet... în chinuri, batjocorit cum moare
si nici o mângâiere să nu-I poată da!

O, de-ar avea putere, spre gloată sar întoarce

şi ar izbi cu pumnii, cu sete, necurmat
şi le-ar striga în fată; „O, oameni răi, netrebnici,
o, nu vedeţi, ucideţi un om nevinovat?
Suspină lung Maria. De-o seară minunată —
în urma cu decenii — acum şi-a amintit.
O dalbă arătare a coborât din ceruri.
Ce lucruri minunate atunci i-a prevestit!

„O, cum se poate, Doamne, mi-ai spus că fi-va mare

şi-n scaunul de domnie al lui David va sta;
peste lacov domni-va şi-a Lui împărăţie
va stărui prin veacuri şi nu va înceta.

Acesta este tronul? Aceasta e coroana?

Si-acesta e poporul pe care l-ai promis?
O, unde-Ţi este mila şi unde Ţi-e dreptatea?
La toate-acestea, Doamne, Tu n-ai nimic de zis?"

Maria-ngălbeneşte. Durerea o-nconvoaie.

O mână tremurândă spre inimă îşi duce —
spre inima bolnavă, ce slab acum mai bate —
şi-o ultimă privire aruncă înspre cruce.

Dar loan o sprijineste cu braţul lui cel tânăr.

Cu multă gingăşie grumazul i-a cuprins.
„E fiul tău, femeie", Isus atunci rosteşte,
„Ea mama ta", îi spune lui loan, cu glasul stins.

Apoi un semn îi face să plece cu Maria,

să nu-i mai vadă chinul şi zbuciumul cumplit.
Si-n timp ce loan o duce pe Golgota în vale,
îşi dă în fine duhul, strigând; „S-a săvârşit!".

ELEGIE

— „Mai cântă, Magdalena, cântarea fermecată

ce-ţi flutură pe buze din noapte până-n zori.
Cântarea de iubire, atât de minunată
mai cânt-o Magdalena. Mai cânt-o înc-odată.

De ce stai tristă-ntr-una? De ce priveşti în zare

şezând lângă-un mormânt şi hohotind necontenit?
Te uită, Magdalena, migdalii sunt în floare.
Venit-a primăvara. Hai cântă, cântă iară!

Erai atât de blânda, de bună, de duioasă

încat venea chiar Domnul şi cei ce-L însoţeau
să caute-odihnă, pace în liniştita-ţi casă,
iar tu erai atuncea atâta de voioasă!

Atunci cântai iubirea, nădejdea, bucuria

cu atâta-nflăcărare, atât de minunat,
că amuţea prin ramuri chiar însăşi ciocîrlia
tot ascultând mirată, vrăjită, melodia.
De ce dar taci acuma? De ce stai tristă oare?
Mi-e dor de-a ta cântare, de voioşia ta.
Priveşte în grădină. Ce timp frumos cu soare!
Hai, cântă Magdalena. Tăcerea ta mă doare".

— „O, cum să cânt iubirea când Mirele-mi divin

e mort. Nu, niciodată eu nu voi mai putea
la sfintele-I picioare să plâng şi să suspin,
s-ascult... să cânt voioasă... să uit al vieţii chin.

O, cum să cânt când mort e tot ce-am avut mai sfânt,

unica mea nădejde şi rostul de a trăi.
E moartă bucuria ce-aveam pe acest pământ.
Mi-e inima zdrobită. Cum vrei dar, iar, să cânt?

...Să cânt? Ei bine, iată. Din nou eu voi cântă,

de-ţi place-a mea cântare şi-o vrei cu orice preţ.
Dar fiecare vorbă, să ştii, mă, va costa
un strop de sânge roşu ce-ncet va picura

din inima-mi rănită, din trupul meu cel frânt

şi picura-vor lacrimi atât de dureroase
cum varsă omul numai pe-al dragostei mormânt.
Prietene, ascultă, din nou eu am să cânt;

...A fost, ca niciodată, o Fiinţă minunată

cum n-a mai fost pe lume, cum nu s-a mai văzut
şi m-a iubit pe mine, mi-a dat iertarea toată
chiar mie... Magdalenei... fiinţă întinată.

Si ceea ce niciunul, nicicând, na fost în stare —

să-mi schimbe a mea fire şi inima-mi cea rea —
făcut-a El, slăvitul, cu dragostea-I cea mare.
Schimbat-a mătrăguna într-o gingaşă floare.

O, dragostea-i cea mare! O flacără divină

ce-mi lumina cărarea şi îmi dădea puteri
să lupt cu viaţa stearpă şi de minciuna plină s-a dus...
s-a dus de-a-pururi şi n-o să mai revină.

Deci, s-a sfârşit cu mine. Căci ieri am îngropat

iubirea, adevărul, lumina, bucuria.
Nădejdea de o clipă ce m-a transfigurat
în cripta tristă, rece — aseară — am culcat.

Prietene, vezi bine, n-am nicio îndreptăţire

să mai trăiesc pe lume, iubirea s-o mai cânt.
Azi biata Magdalena, trăieşte în neştire.
Se stinge-ncet de jale, de dor şi de mâhnire.
Si-acum, te du în- pace. Cu mine s-a sfarşit,
Zadarnic păsărele în ramuri ciripesc,
zadarnic firea toată cu muguri s-a gătit,
cântarea Magdalenei, pe veci, s-a isprăvit.

DE CE ?

Aseară am stat îndurerată

privind spre zările senine
şi mă-ntrebam îngândurată,
cum vom trăi noi fără Tine?

Iar harfa mea pe care, adesea,

din taina inimei am spus;
pe care s-a născut în plânset
şi-n doruri sfinte de nespus,

atâtea cântece de jale

şi strigăte de bucurie;
chemări de dragoste fierbinte
şi bocet trist de Elegie,

stătea uitată, părăsită

şi fără viaţă, într-un ram,
în timp ce eu privind spre ceruri
la Tine, Domnul meu, visam.

Si mă simţeam atât de mică,

de părăsită, de uitată,
de parcă-n casa din Betania,
Isuse, n-ai fi fost vreodată.

Atunci am izbucnit în plânset —

si-ntr-un suspin sfâşietor
strigat-am: „Unde eşti Isuse?
In care cer? Pe care nor?

Spre care zări nemărginite

Te-ai dus pe aripi înălţat?
Sub care bolţi albastre, pure,
de fogeri eşti înconjurat?

Spre care lumi necunoscute

Te-ndrepţi cu ostile cereşti,
ca alte fiinţe, neştiute,
la rândul lor, să mântuieşti?

Iubirea Ta neasemuită
spre care noui dureri Te-ndreaptă
Spre care moarte — mai cumplită
ca cea ce-ai suferit odată?
Ce chinuri noi, cu mult mai crude,
va trebui să mai suporţi?
Şi-n pieptul Tău, ce jale-adîncă
şi ce suspini ai să mai porţi?

Cu ce? Si care Magdalenă

picioarele îţi va spăla?
O, Domnul meu! E-atât de groznic
la toate acestea-a cugeta!"

Si-am plâns amarnic multă vreme

cu faţa-ascunsă-n iarba moale
si-au plâns cu mine pomii-n floare
cu lacrimi roze de petale.

Si-n liniştea desăvârşită —

sub bolta-naltă înstelată —
au auzit suspinul tainic
din inima-Ţi îndurerată.

Pe care unde nevăzute

trimisu-mi-ai suspinul Tău!
Sau ai venit chiar Tu, Isuse
să-mi curmi durerea fără frâu?

O, ce n-aş da să Te văd iar

venind pe drumul prăfuit
înspre căsuţa din Betania,
cum şi-altădată ai venit!

...Dar, nu! Suspinul dulce, jalnic

n-a fost al Tău! Suspinul stins
a răsunat din harpa tristă,
de care vântul s-a atins.

Doar coardele prin care-n taină,

zefirul mâna si-a plimbat,
au murmurat motivul dulce
cântat de mult şi-acum... uitat!

Chemarea dragostei divine,

suspinul cald — nepotolit —
născutu-s-a din contopirea
zefirului îndrăgostit

cu harfa tristă şi stingheră

uitată-n ramul înflorit,
cum — şi eu azi — mă simt uitată
Isuse, Domnul meu iubit!
 BUNA VESTIRE

O, spuneţi ce s-a întîmplat?

Tot cerul s-a înseninat
şi păsările ciripesc.
O, spuneţi, oare ce vestesc?

Azi cucul cântă mai voios,

iar câmpul parcă-i mai frumos
Cu mii de flori s-a-mpodobit
ce răspândesc miros vrăjit
şi freamătă şi unduiesc.
Ce taină, oare, ne şoptesc?

Chiar soarele-i mai auriu,

izvorul curge mai zglobiu,
iar valul mării spumegă,
codrul cel tainic murmură,
şi mii de râuri clipocesc.
Ce taină, oare, ne şoptesc?

De ce par oamenii schimbaţi

şi-s veseli şi transfiguraţi?
Iar ochii lor de ce sclipesc
şi de nădejde strălucesc?
Si cine e femeia care
aleargă-acuma pe cărare?
Ce veste, oare, răspândeşte
pe oameni de îi fericeşte?

Căci iată, unii saltă, cânt,

se-arunc cu faţa la pământ
slăvind pe Tatăl cel ceresc
pentru solia ce primesc.
Până şi morţii s-au trezit
şi din morminte au ieşit!

E Magdalena cea vestită

ce din pierzare — pocăită —
s-a-ntors şi l-a urmat pe El,
pe blândul şi slăvitul Miel.

Aleargă-acum înaripată
de bucurie îmbătată.
Obrajii-i sunt îmbujoraţi,
ochii-i cei, mari, sunt luminaţi,
cosiţa-i flutură în vânt,
iar buzele-i rostesc un cânt
de dragoste şi de izbândă.
Căci din pierzare şi osândă
ea ştie-acum cu străşnicie
c-au fost scăpaţi pentru vecie!
Căci Cel ce raiul le-a promis
şi-n El să creadă le-a tot zis,
s-a-ntors la ei, precum le-a spus
pe când la moarte a fost dus.

Deci, adevăr adevărat

a fost tot ce i-a învăţat
şi-astfel păcatele lor toate
au fost — într-adevăr — iertate!

Când Magdalena a zărit

în faţa ei chipul slăvit,
picioarele I le-a cuprins,
iar lacrimi mari i s-au prelins
pe faţa-i plină de iubire
ce strălucea de fericire.

Dar El i-a spus; „Te dau îndat’

la ucenicii ce-am lăsat
şi spune-le să se grăbească
să vină să mă întâlnească
în Galilea, negreşit,
aşa precum le-a fost vestit.

Acum, Maria fericită,

aleargă, zboară şi palpită
cu ochii scăpărând scântei
strigând mereu în calea ei
cu glasul cald şi-ntretăiat;
„Isus a-nviat... Isus a-nviat...”

INIMA MEA...

Mi-e inima o floare

ce-n umbră veştejeşte.
Dar când gândesc la Tine
din nou reânfloreşte.

Mi-e inima o apă

tăcută şi pustie.
Dar când te văd, Isuse,
se schimbă-n apă vie.

Mi-e inima o noapte

cu umbre şi pustiu.
Dar când vorbeşti Tu, Doamne,
se luminează viu.

Mi-e inima o harpă

stingeră... ruginită...
Dar când îmi vii în cale,
răsună ca vrăjită.
Mi-e inima o mare
de valuri frământată.
Dar când mă iei de mână
se linişteşte-ndată.

Mi-e inima un bocet,

un cântec trist de jale.
Dar când eşti Lângă mine,
se schimbă-n osanale.

Mi-e inima o rană

ce sângeră cumplit,
si, fără Tine-Isuse,
de mult aş fi murit!

FIINDCA-L IUBESC.

Pe Golgota, pe culme sus,

atâtea flori au răsărit!
Căci cu-al său sânge cald, Isus,
pământul aspru a stropit.

Din fiecare strop de lacrimi

care din ochi I-a picurat,
a dat un spic de grâu ca aurul
şi... s-a făcut un lan bogat.

Şi din pământul sterp şi rece

ce niciodată n-a rodit,
belşug de pâine — pâinea vieţii —
întregii lumi a dăruit.

Iar omenirii întristate

ce-ntuneric se zbătea,
Isus, din ochii Săi cei limpezi
îi dărui lumina Sa.

Dar El, în schimb, cât suferit-a!

El sângele şi L-a vărsat
şi toate lacrimile Sale
ce-atât de des I-au picurat.

Si spinii care, fără milă,

pe frunte-I puseră cunună —
ca să i-o sângere amarnic —
cu bucuria lor nebună.
Si biciuirea aspră, crudă
ce trupul crunt I-a sfâşiat.
Si crucea grea ce a târât-o
Până-n ţărână a picat.
Şi cuiele ce smuls-au carnea
când palmele i-au străbătut.
Şi fierea ce l-au dat atuncea
când sete mare a avut.

Durerea coastei găurite;

ruşinea de a fi fost expus
între tîlhari — în pielea goală
pe cruce, pe Golgota sus!

Si cât de mare-I fu durerea

când — dragostea-l nemărginită –
a fost primită doar cu palme
şi cu batjocuri răsplătită;

când a văzut cât de zadarnic

a fost că cerul şi-a lăsat
şi tronul plin de strălucire
şi-un chip de rob umil a luat.

Căci omenirea rea şi oarbă

de dragul căreia venise,
respinse dragostea fierbinte
pe care El i-o dăruise.

Dar, toate aceste suferinţe,

El pentru Sine le-a păstrat,
iar celor care-L răstigniră,
El viaţă veşnică le-a dat.

Si bucurie le trimise,
ca sol din depărtate zări
si-o revărsare de iubire
bogată-n binecuvântări.

Atunci de ce sunt tristă oare

când aflu cât a suferit?
Când ştiu că-această suferinţă
întreaga lume-a mântuit?

De ce? Fiindcă-L iubesc!

Fiindcă-L iubesc cu o iubire

fierbinte şi nemărginită;
iubire tare cum e moartea
şi tot ca ea de neclintită.

Şi, de-aş fi fost în astă lume

unica fiinţă păcătoasă,
eu nu aş-i fi primit vreodată
o jertfă-atât de dureroasă.
Si precum Pavel — din iubire
pentru poporul Israel —
a vrut să fie anatema
şi veşnic despărţit de El,

şi eu aş fi ales osânda
în iadul veşnic şi cumplit,
doar El, iubitul meu din ceruri,
nicicând să nu fi suferit.

Dar, vai, întreaga omenire

era pierdută în păcat
şi-a trebuit un miel de jertfă
fără de pată, ne-ntinat.

Atuncea El, de bună voie,

ca s-o răscumpere-a primit
căci cine mai era ca Dânsul
fără cusur, desăvârşit?

Iar eu acuma ce pot face

decât mereu să-L preamăresc?
Să-ngenunchez în faţa crucii
să plâng... si, mai mult să-L iubesc.

AŞTEPTARE

Învăţătorule, revino!
Întoarce-Te curând...
Te-aşteaptă scumpa-Ţi mamă
în lacrimi, suspinând,

cu inima străpunsă
de-o sabie nemiloasă.
Întoarce-te, Isuse,
întoarce-Te acasă.

Întoarce-te! Te-asteaptă
cei mulţi şi obidiţi,
cei nebăgaţi în seamă —
cei slabi şi oropsiţi —

ca pace, mângîiere
Tu iarăşi să le dai
cu duhul vorbei Tale,
cu minunatu-Ţi grai.

Intoarce-Te, stăpâne!
Cu dor eşti aşteptat
de toţi acei pe care,
cândva, ia-i vindecat.
Te caută, iar, toţi orbii
şi-ntreabă unde eşti,
ca din lumina-Ţi sfântă
iar să le dăruieşti.

Te-aşteaptă toţi flămânzii

pe care i-ai hrănit,
cu dragoste şi milă,
mereu, neobosit.

Te-asteaptă copilaşii
în poală iar să-i sui
şi dulcea-Ţi sărutare,
pe faţa lor, s-o pui.

Li-e dor s-audă iarăşi

vreo pildă minunată
cu păsări, flori şi îngeri
şi cu Cerescul Tată...

Te-aşteaptă cei ce-s singuri

cu sufletul stingher —
să vii să le fii frate
şi sprijin şi străjer...

Si-aşteaptă Magdalena,
plângând îngenuncheată —
cu faţa în ţărână —
de jale sfâşiată...

Da, aşteptăm cu toţii

cu-un dor nepotolit.
Întoarce-Te, stăpâne,
învăţător iubiţ!...

PRIETENIE

Pe unde a trecut pîrjolul

şi codru-ntreg a pustiit,
lăstare noi, sfioase...
slabe, pe ici, colea, iar s-au ivit.

Si mă întreb; ce zice codrul

când le priveşte cum răsar?
Pot ele să înlocuiască
pădurea mândră de stejar?

Tot astfel mă întreb eu însămi

gândind la suferinţa ta,
la biata-ţi inimă rănită
şi la pustiul crunt din ea:
găsi-va oare vreun răsunet
prietenia asta nouă?
Şi-n sufletu-ţi stropi-vor picuri
fecunzi ca nişte stropi de rouă?

Putea-va ea să-nlocuiască
iubirea mare de nepus
ce întristare, chin şi lacrimi
în ochii tăi, senini, au pus?

Putea-va să înlocuiască
prietenia — ram sfios —
o dragoste atât de mare
pe cât e codrul majestuos?

O, nu! Nu poate-o biată creangă –

chiar de-i frumoasă si-a-nverzit —
să-nlocuiască codrul mândru
ce-a fost de flăcări pârjolit!

Si totuşi... iată... vin la tine

şi îţi întind plăpândul ram.
Primeşte darul! Nu e mare dar,
altceva mai bun, nu am...

EU ŞTIU!...

Strein, rătăcitor prin lume —

fără de haine, de cămin —
gonit de-acei ce fără milă
îşi râd de-al foamei mele chin,

eu totuşi merg fără să-mi pese

pe Calea mea, căci ştiu prea bine,
că „undeva" e „Cineva"
care va îngriji de mine!

Când oamenii mă prigonesc;

când sunt în mare strîmtorare;
când toţi de frică mă-ocolesc
şi sunt băgat în închisoare,

eu totuşi cânt imunri de slavă

având privirile senine
căci „undeva" e „Cineva"
care se va-ndura de mine!

Când trec prin lume singuratic —

urât de toţi, fără temei —
de toţi duşmanii, de streinii,
ba, vai, chiar şi de fraţii mei,
în timp ce inima-nsetează
după o vorbă blânda, bună;
după o vorbă de iubire
pe care ei — cândva — s-o spună,

eu nu disper măcar o clipă

că nimeni... nimeni n-o rosteşte,
căci „undeva" e „Cineva"
care atâta mă iubeşte,

încât, decât doar să mi-o spună –

cu sângele-I Dumnezeisc —
pe Golgota urând pe cruce
a scris; „Pe veci eu te iubesc!"

CÂND TU EŞTI LÂNGĂ MINE!

Când tu eşti Lângă mine

oricât aş suferi,
oricât de prigonită
si de hulită-aş fi,
de mi-ar fi trupul rană
si inima mormânt,
mă simt transfigurată
şi printre lacrimi cânt,
când Tu eşti lângă mine...

Când Tu eşti Lângă mine

oricât aş lăcrima,
a traiului povară
oricât ar fi de grea;
când doar dezamăgire
în jurul meu găsesc,
sunt totuşi fericită,
iar ochii îmi zâmbesc,
când Tu eşti Lângă mine.

Când Tu eşti Lângă mine –

de-i vreme rea cu ploaie,
de suflă vântul rece
şi pomii se îndoaie,
în mine-i zi cu soare —
să râd, să cânt îmi vine —
atunci când Tu, Isuse,
Te aflii Lângă mine!

PENTRU MINE!...

Am suspinat din greu, aflând, Isuse

că ai murit pe cruce răstignit,
pentru păcatul lumii. Dar, mai aprig,
am plâns că pentru mine ai murit!
Apoi aflând c-ai înviat, Stăpâne,
ca toţi, apoi, să poată învia,
Te-am binecuvântat strigând „Osana!"
căci mă gândeam la învierea mea!

Si-am fost atât de fericit să aflu

că din pierzare — Fiu de Dumnezeu —
pe toţi îi chemi... pe toţi, la mântuirel
Dar, mai ales, că printre „toţi", sunt eu!

E minunat s-aud că păcătoşii,

venind la Tine-n sfinţi au fost schimbaţi.
Dar, şi mai minunat, că eu mă aflu
între acei de sângele-ţi spălaţi.

Am chiuit când am aflat în „carte"

că cerul cu alaiu-i strălucit,
aşteaptă păcătoşii dar ce minune,
că chiar şi pentru mine-i pregătiţi

Si-am plâns umil aflând că păcătoşii

purta-vor nume noi, în Paradis,
dar mai ales că numele meu, Doamne,
în Cartea Vieţii, pe vecie-i scris.

DE CE TĂTICULE?

De sus, din cerul cenuşiu,

zăpada cade ne-ncetat,
în casă umbrele-nserarii
tiptil, sfios s-au strecurat.

Tăticul stă privind spre geam

cu gândul dus departe...
In faţa lui — ca de-obicei —
deschisă stă o carte.

jos se joacă Mihăiţă

cuminte, fără gălăgie.
El ştie: când citeşte tata,
tăcere trebuie să fie!

Dar iată, a văzut, ştrengarul,

că tatăl său nu mai lucrează.
De aceea vine lângă dânsul
la picioare i se-aşează.

Apoi îşi reazimă uşor

căpşorul lui cu bucle brune
de-ai săi genunchi. Asteaptă-un timp
apoi, încet de tot, îi spune:
Tăticule as vrea să ştiu,
de ce al nostru Domn iubit
născutu-s-a pe vreme rea,
iar primăvara a murit?

Apoi de ce a trebuit
in iadul groaznic să coboare?
Mormântul nu era de-ajuns?
O, spune tată, de ce oare?

Tăticul lui, ca dintr-un somn,

atuncea se trezeşte.
Priveşte-n jos la fiul său
cu dragoste-i zâmbeşte,

îi mingâie căpşorul brun –

cu fruntea ngândurată,
apoi începe a vorbi
şi spune; „A fost odată...

Atunci când Domnul sa născut

s-a-nfiorat întreaga fire.
Pământu-ntreg a îngheţat
când a primit grozava ştire

că Dumnezeu — Isus Mesia —

lehova, cel de trei ori sfânt,
veni-va-n chip de copilaş,
să locuiască pe pământ;

oamenii îl vor urî

şi Îl vor face-ades să plângă
si-atuncea când va încerca
sub harul Său pe toţi să-i sitrângă,

Ei toţi Îl vor scuipa răzând

şi tot răzând l-or biciui
şi tot bătându-şi joc de El,
pe-o cruce Îl vor răstigni.

Si cunoscând aceste toate,

întreaga fire-a suspinat,
suflat-a vântul cu putere
şi frunzele s-au scuturat.

Iar ploaia prinse-atunci să cadă

de parca ceru-ntreg plângea,
în urmă frigul îngheţând-o
s-a prefăcut în fulgi de nea.

Si chiar când norii grei şi negri,

cu timpul s-au mai risipit
şi steaua cea strălucitoare
pe cer, deodată, s-a ivit,

tot trist şi gol părea pământul

de flori şi frunze despuiat.
Aşa s-a întâmplat atuncea
când Domnul nostru s-a-ntrupat.

Iar mai apoi când fu să moară,

întreaga fire s-a trezit
şi toate florile din lume,
mormântul i-au împodobit.

Lucit-a soarele mai tare

şi, cer şi ape şi pământ,
s-au bucurat că Domnul
dus-a păcatul lumii în mormânt.

Dar Domnul n-a rămas acolo!

A coborât mereu mai jos
şi a străpuns întreg pământul
până la miezul cel focos,

acolo unde arde jocul

şi curge smoală şi pucioasă,
acolo unde Necuratul
se simte ca la el acasă!

A luat mulţimea de păcate

Cu care greu s-a încărcat
şi lui Satan, negru de ciudă,
în cap pe toate i le-a aruncat.

Şi-astfel păcatul ce de veacuri

pe oameni crunt i-a chinuit,
prin jertfa lui Isus Mesia,
s-a-ntors... de unde a venit!

Aşa a fost, copile dragă.

Si-acuma, hai să-ngenunchem
şi-astfel, recunoştinţa noastră,
lui Dumnezeu s-o arătăm.

Si în tăcerea calmă-a serii –

căpsorul brun şi inelat
şi capul blond al lui tăticu,
în rugăciune s-au plecat.

CE VEI FACE TU?

Se naşte iar Isus...

Şi, iar va suferi.
Alţi oameni, an de an,
din nou L-or chinui.
S-or înţelege iarăşi
învăţători slăviţi,
bătrânii, fariseii
şi tineri străluciţi,

să-l scoată iar o vină

din nou a-L umili.
Si neaumuri şi iudeii
din nou L-or răstigni.

Un alt Irod acuma

să-L piardă va-ncerca
şi un alt Pilat va zice
cu nepăsare „Da".

Şi, iarăşi omenirea,

ducând un trai plăcut,
pieri-va în păcatul
în care s-a născut.

Şi iarăşi, plin de milă,

Isus va suspina!
„O, iartă-i, iartâ-i Tată"
din nou se va ruga.

Se naşte iar Isus.

Şi ce vei face tu?
Şi tu vei fi ca dânsii?
Răspunde: Da? Sau nu?

Când va veni Maria

un adăpost să-ţi ceară —
sfioasă, tremurândă,
în frigul de afară —

răspunde, o, răspunde
şi tu o vei goni?
Nici tu în casa-ţi caldă
un loc nu-i vei găsi?

Şi tu o vei trimite
în grajdu-ntunecos
ca-acolo — printre vite
să nască pe Hristos?

Trecutul plin de pilde,

de veacuri însemnat,
pe tine, niciodată,
nu te-a cutremurat?

Trecutul scris cu sânge,

cu lacrimi şi cu chin —
din inima-ţi de piatră
n-a smuls nici un suspin?

Când ceasul mântuirii

din nou va fi sosit
şi tu vei cere oare:
„Să fie răstignit"?

Gândeşte-te dar bine!

Se naşte iar Isus.
Când va veni la tine
de dragoste condus,

în inima-ţi prea plină

de bani, plăceri şi cânt,
dorinţă de mărire
şi goană după vânt,

îi vei găsi tu oare

un loc, oricât de mic?
De viaţa ta deşartă
te vei căi un pic?

Te vei opri o clipă

să plângi, îngenuncheat,
trecutu-ţi plin de rele
când nu L-aţi ascultat?

Se naşte iar Isus.

O, spune-L vei primi?
Sau ai să-L faci să plângă?
Şi tu-L vei răstigni?

Se naşte iar Isus.

Şi ce vei face tu?
Vei fi şi tu ca ceilalţi?
Răspunde: Da? Sau nu?

CÂNTEC DE LEAGĂN

Hai nani, nani, puiul mamei,

al mamei dulce băieţaş.
O, de-ai putea rămâne veşnic
aşa cum eşti, un copilaş!

Să pot întruna să Te legăn

la sănu-mi cald şi să-ţi şoptesc
în timp ce braţele-mi avide
Te mângăie, Te ocrotesc,
Hai nani, nani puiul mamii!
închide ochii Tăi albaştri.
Eu somnul dulce, ţi-oi veghea
şi vor veghea cu mine-odată
oiţele şi-o mieluşea,

văcuţele şi măgăruşul.
Si-n timp ce Tu vei odihni,
ei toţi, cu răsuflarea caldă,
de frigul nopţii Te-or feri.

Hei, nani, nani puiul mamii.

Ce fericită sunt copile

că eşti un pui atât de mic
şi că din răutatea lumii
Tu încă nu cunoşti nimic.
Ce dulci sunt braţele de mamă
şi laptele din caldu-mi sân
şi toate cântecele mele
ce pentru Tine-ncet îngân!

Hai, nani, nani, puiul mamii.

Dece priveşti mereu spre lume?

de parc-ai vrea de-acum să şti
cum Te-or primi când vei fi mare
şi cât de mult Te vor iubi.

închide ochii Tăi cei limpezi.

Nicicând nu fi-va prea târziu
spre a cunoaşte mişelia
şi tot ce e viclean şi rău!

Hai nani, nani, puiul mamii!

Pe faţa-ţi albă ca de înger

o lacrimă mi-a picurat,
pentrucă mi-a venit în minte
un lucru groaznic ce-am visat.

O, lasă lacrimile mele

să-mi spele sujletu-ntinatl
Căci visul cela lung şi groaznic
vai, cât de mult m-a tulburat!

Hai nani, nani puiul mamii!

Parcă ereai de-acuma mare,

frumos şi bun şi înţelept
şi nu ştiai decât un lucru;
să-nveţi pe oameni drumul drept.
Dar oamenii s-au râs de Tine.
Cuvântul Tău nu l-au crezut
şi-n loc să meargă după Tine,
de drumul lor ei şi-au văzut.

Hai nani, nani, puiul mamii.

O, cum să-ţi spun cât suferit-am

când nişte oameni au venit,
Te-au biciuit până la sânge
apoi, pe-un lemn, Te-au răstignit.

Am scos un ţipăt ca de fiară

când de săgeată e rănită
şi suspinând ca o copilă
din somn, de losif, fui trezită.

Hai nani, nani, puiul mamii.

Ce bine că Te ţin în braţe!

Ce bine că eşti încă mic!
De vise, presimţiri urâte
eu nu vreau să mai ştiu nimic.

Priveşte, iată, mândri oaspeţi

în staulul nostru au intrat
şi cu ce minunate daruri
ei ieslea Ţi-au înconjurat!

Hai nani, nani, puiul mamii.

E aur, smirnă şi tămâie —

un dar, într-adevăr regesc —
Pân-la pământ ei Ţi se-nchină
şi cu sfială Te privesc.

Te bucură şi le primeşte
şi nu-ncerca acum să ştii
dacă şi ei... cândva... vreodată...
printre prigonitori vor fi!

Hai, nani, nani puiul mamii.

Ce-Ţi pasă de-or striga „Osana"

sau „Binecuvântat să fii Tu cel
ce-n numele prea sacru,
al lui lehova, astăzi, vii"

sau dacă mâine, aceiaşi oameni

„Să-L daţi la moarte!" vor striga.
O, bucură-Te azi, Isuse,
în braţe eşti la maica Ta!
Hai, nani, nani puiul mamii.
Ce linişte. Ce pace adâncă.
E noapte. Totu-i adormit.
În stofe scumpe şi brodate
cu grije eu Te-am învelit

Un opaiţ clipeşte vesel,

iar smirna arde necurmat
şi stalul adormit şi paşnic
puternic l-a îmbălsămat.

O, de-ai putea rămâne veşnic

aşa cum eşti, un copilaş!
Hai nani, nani, puiul mamii,
al mamii dulce băieţaş...

AUR SMIRNA SI TĂMÂIE

Aş vrea ca toate lacrimile mele

să se prefacă în mărgăritare
şi să le-nşir, Isuse, pentru Tine
pe jirul lung al vieţii mele amare.

Căci singurele pietre nestemate

ce aş putea să-Ţi dau de ziua Ta,
Isuse, sunt doar lacrimile mele.
Alt lucru mai de preţ, nu am-a-ţi da.

Aş vrea suspinul meu să se prefacă

într-o cântare dulce de iubire
şi jalea care inima îmi frânge,
în cântec de triumf şi fericiri.

Căci singurele cântece, Isuse,

ce aş putea să-Ţi cânt de ziua Ta,
sunt doar suspine-amarnice de jale.
Alt cântec, astăzi, vai... nu pot cânta!

O, de-ar putea inima mea de gheaţă,

în flacără — pe loc — să se prefacă,
aş pune-o lângă ieslea Ta să ardă
şi trupul gingaş să Ţi-l încălzească.

Dar, vai, nimic, nimic eu nu pot face!

Eu doar suspine pot să-Ţi dăruiesc
şi lacrimi şi o inimă de gheaţă.
Vai, altceva în mine nu găsesc.

Ba da. Mai am păcate multe, grele

cari întristează faţa-Ţi minunată
şi cari, odată-n chinuri... pe Golgota —
au ţintuit făptura Ta curată.

O, să prefac păcatele-mi urâte

în flori frumoase de aş izbuti,
mi-aş încărca cu ele braţe pline
şi-n ieslea Ta, cu drag, le-aş răspândi.

Dar vai, n-am decăt lacrimi şi suspine;

păcate şi o inimă-ngheţată
şi-n faţa ieslei Tale preamărite,
mă umilesc şi plâng îngenuncheat (ă).

Primeşte-le aşa cum sunt Isuse!

Căci Tu, prin care totul s-a creat,
ai să prefaci aceste triste daruri,
într-un izvor de viaţă nesecat.

OGLINDA

E mândru omul „cumsecade"

şi se admiră mulţumit.
Oglinda-i spune „Ce frumos eşti,
cu fapte bune-mpodobit!"

Pe uliţă el merge ţanţoş —

cu pasul sigur, apăsat,
iar admiraţia lumii-i pune
pe faţă-un zâmbet încântat.

Ei... da! Ca el în lume, oameni,

e tare greu de întâlnit
şi chiar şi Dumnezeu, în ceruri,
desigur! că e mulţumit.

El na jurat măcar odată

şi n-a ucis măcar un pui
şi n-a stricat, de când trăieşte,
nicicând, căminul nimănui.

Dar, nu numai atât! O, Doamne!

E doar atâta de bogat!
Şi-n fiecare mână-ntinsă
el un bănuţ a aruncat!

Iar când la poarta casei sale

un biet pribeag s-a abătut
şi cu puterile sleite
un adăpost doar i-a cerut,
In grajd — pe fînul proaspăt, moale
să odihnească îl lăsa
şi chiar un codru bun, de pîine,
adeseori îi dăruia.

...Stă şi-n oglinda se priveşte

şi se aprobă ne-ncetat.
O, ce frumos îi este chipul!
E tare... tare încântat!

O, cât de fericit se simte

că nu-i şi el un păcătos
ca cei mai mulţi ce au nevoie
de jertfa lui Isus Hristos!

Din pricina acestor fiinţe

pierdute, pline de păcat,
a trebuit să-şi deie viaţa
un om atât de minunat!

Da, pentru aceştia-i minunată

învăţătura ce vesteşte.
O recunoaşte chiar şi dânsul
deşi pe el nu îl priveşte!

Şi-asa cum stă privind cristalul

şi îşi grăieşte mulţumit,
în apa limpede-a oglinzii
un chip, deodată, a zărit.

Un chip cum n-a văzut vreodată,

cu ochii mari şi gânditori,
ce ştiu adînc privi în suflet
şi-atâta de pătrunzători,

încât privindu-i doar o clipă —

oricât ai fi de „însemnat",
te simţi atâta de netrebnic,
că-ţi pleci privirea ruşinat.

Iar fata-o are atât de blânda,

atât de tristă de nespus,
că tot privind-o îţi vine-a plânge
de-un dor neînţeles răpus.

Al cui e chipul din oglindă?

Şi-n casă, cum de a intrat
când uşile sunt încuiate?
se-ntreabă el cutremurat.

Dar nu-ndrăzneşte să vorbească

de parcă graiul i-a pierit
şi nici să fugă, vai, nu poate.
Vimirea-n loc l-a ţintuit.

Deodată e străpuns în suflet.

Căci chipul dulce de nespus
ce mustrător la el priveşte,
e chipul Lui... al lui Isus.

S-au întîlnit. Stau faţă în faţă,

Isus şi el... cel „cumsecade",
iar sub privirea arzătoare
cu groază simte cum îi cade

ceva ce, ani şi ani de-a-rândul

obrazul i-a acoperit —
o mască fină şi frumoasă —
fără ca să fi bănuit.

Isus i-arată spre oglindă

si-i spune-ncet; „Acum priveşte".
Iar el privindu-se acuma
plin de oroare hohoteşte:

O, nu! Nu este cu putinţă

ca chipul cel hidos şi rău
să fie-al lui! Nu, nu se poate
să fie însuşi chipul său!

îşi freacă ochii. Poate doarme?

Dar nu. Nu-i vis şi nici coşmar,
căci iată chipul din oglindă —
cel hâd şi rău, rânjind barbar,

e însuşi chipul lui ce-i spune —

acum că masca i-a căzut —
tot adevărul ce-altădată
să recunoască, nu a vrut:

„Spui că eşti drept, c-ai fapte bune?

Ei, hai să ţi le-nşir pe rând:
din nesfârşita-ţi bogăţie,
când întîlnit-ai un flămând,

zii, ce i-ai dat? Un ban de-aramă?

Sau un culcuş umil i-ai dat?
când tu te lăfăi în mătăsuri
şi locuieşti într-un palat?

Şi... zici că n-ai furat? Dar spune,

pe câţi tu nu i-ai înşelat
zicând că e „negustorie".
Zii, asta nu-nseamnă „jurat"?

E drept că n-ai stricat o casă,

dar de curvit, tot ai curvit în gând,
cu ochii şi cu fapta
atunci când pofta ţi-a venit.

Cât despre crimă, află-acuma

că eşti un groaznic ucigaş.
Atâtea suflete ucis-ai
cu-a ta purtare rea, de laşi

Şi-n inima-ţi plină de pofte

de câte ori nu ai dorit
atâtea lucruri nepermise...
Şi câte-orori n-ai făptuit?

De câte ori pe vreo fiinţă

tu s-o vezi moartă ai fi vrut
şi de nu te teme-ai de lege,
tu multe crime-ai fi făcut.

Eşti însetat de slava lumii

şi egoist şi crud şi rău,
iar toate faptele-ţi de bine
sunt un gunoi la Dumnezeu"

...Si câte adevăruri crude

oglinda nu i-a mai şoptit Atunci,
cu mâinile amândouă,
el faţa şi-a acoperit.

Pe urmă, prins de disperare,

oglinda la pământ trânteşte
apoi cu faţa în ţarină
s-aruncă jos şi hohoteşte.

Dar, vai, acum e şi mai groaznic,

căci fiecare ciob de jos
îi oglindeşte, înmulţindu-i,
un chip respingător, hidos.

Speriat de hora deşuchiată

ce-n juru-i parcă dănţuieşte,
spre Cel ce înţelege totul,
plângând amarnic, se ţariste:

„O, cit de orb am fost, Isuse,

când mă credeam nespus de bun!
Când bun e doar cerescul Tată.
Am socotit ca un nebun.

Nebun am fost când, fără pată —

curat de tot — m-am socotit,
când numai Tu, Isuse Doamne,
eşti şi rămâi neprihănit.

Nebun am fost când doar prin fapte

speram în ceruri a intra,
când una doar deschide cerul
şi-această faptă-i „Jertfa Ta".

Mântuitorule, mă iartă!
O, cat de-amarnic mă căiesc!
Abia acum văd adevărul,
în ochii-Ţi când mă oglindesc.

Se-apleacă plin de milă

Domnul spre cel de remuşcări răpus
şi ridicându-l din ţarină
cu glasu-I dulce de nespus,

El îi vorbeşte şi-l mângâie

cu bunătatea unui frate,
spunându-i plin de duioşie:
„Păcatele îţi sunt iertate".

O, ce lumină scaldă-acuma
obrazul cel schimonosit!
Cu-ncetul faţa îi se destinde
şi-o pace fără de sfârşit

cuprinde-ntreaga lui făptură

şi-i dă atâta strălucire,
încât nu poţi privi la dânsul
fără de teamă şi uimire.

O, suflete de vrei să afli

într-adevăr, aşa cum eşti,
nu te-oglindi în propria-ţi viată
ci, în Isus, să te-oglindeşti.

Atunci afla-vei adevărul

că; nu-i nimica bun în tine.
Gunoi sunt rang, înţelepciune,
avere, faptele-ţi de bine;

sfinţenia ta sau frumuseţea,

talentele-ţi fără sfârşit,
iubirea ta sau bunătatea,
curajul tău nemărginit.

Aceste toate sunt podoabe!

Doar... dacă le primeşti în dar
smerindu-te în faţa crucii,
pe culmea muntelui Calvar.

CEA MAI ÎNALTA VIRTUTE

In hâurile-adânci, întunecoase,
unde Satan domneşte ca-mpărat,
toţi demonii, venind din lumea largă,
ca-n frecare an, sau adunat,

ca să primească sarcini şi poveţe

chiar dela el, — întunecimea Sa — ,
ţinând în seamă moda şi progresul,
de felul cum avea-vor a lucra.

Cu ce momeli anume: ştiinţă, glorie,

progres, iubire, libertate, drept,
să ispitească omul mândru, lacom —
şansele chiar pe cel mai înţelept.

Dar iată, astăzi, că Satan lipseşte.

Aşa ceva nu s--a mai întâmplaţi
Trimit atunci pe Aghiuţă n grabă
(ca cel mai mic!) să-l caute neapărat.

Si când îl va găsi să-i amintească

în Gheenă azi e adunare,
că duhurile rele toate-aşteaptă
porunca lui, cu mare nerăbdare.

Şi, Aghiuţă a pornit ca vântul

în lung şi-n lat, în spaţiu, în sus si-n jos
dar negăsindu-l şi-amintit deodată
că-l v-a descoperi după miros.

Si-adulmecând mirosul de pucioasă

el s-a suit din ce în ce mai sus
până la poarta Raiului şi-acolo
găsindu-l pe Satan, aşa i-a spus;

„In fine, te-am găsit. Dar niciodată

n-aş fi gândit aci a te afla!
Ce te-a atras? Ce lucru rar, stăpâne,
că adunarea ai putut uita?
„Eu n-am uitat şedinţa, Aghiuţă!
 Satan răspunse hohotind de zor,
dar am aflat o veste uluitoare,
un fapt atât de rar şi uimitor

încat gândi că poate să aştepte.

Dar ceea ce se întâmplă acum aci,
nicicând... şi nicăieri în lumea-ntreagă
nu aş putea vreodată-a mai zări."

Văzând privirea tâmpă... uluită

ce Aghiuţă-avea — Duhul cel Rău —
în hohote cumplite izbucneşte
şi-i spune: „Hai să vezi la rândul tău.

Azi, Dumnezeu poftit-a sus în ceruri,

la un ospăţ măreţ — la Tronu-i Sfânt —

Virtuţiile, trimise chiar de Dânsul

Făpturii, ca tovarăşi, pe pământ.

— „Ei si? Se gângăveşte Aghiuţă,

din ce în ce mai tamp şi mai uimit,
virtutea e la tine-o noutate?
Cu ea doar tu te lupţi necontenit!

— „Ei da! răspunde îngâmfat Satana,

virtuţile le-nfrâng neîncetat
şi nu există-n lume măcar una
să n-o fi biruit şi-ngenuncheat.

Dar sunt în lume două — învrăjbite —

deşi eu, între ele, niciodată
nu m-am băgat! Si totuşi împreună
mă jur, nu le-am văzut măcar odată.

De aceia-am întârziat dela şedinţă.

Căci n-am putut să-mi biruesc dorinţa
să văd măcar odată stând alături
„Facerea de Bine" şi „Recunoştinţa"!

ISUS, BIRUITORUL!
Nori negri se adun pe ceruri,
pământul s-a cutremurat,
Fug pasările îngrozite,
iar soarele s-a-ntunecat.

Pe-o cruce grea, pe-un vârf de munte,

un om în cuie-i ţintuit,
iar trupul lui e dacr o rană.
E sângerat... e chinuit.

Tot păru-i s-a lipit de frunte

cu praf şi sânge închegat,
iar pe-a sa faţă, năduşeala,
cu lacrimi s-a amestecat.

Şi-această faţă-ndurerată
pe care viaţa-ncet se stinge,
e-atâta de schimonosită
că inima în piept ţi-o frânge.

Această faţă, altădată,

atât de blânda, liniştită,
ce strălucea de-nţelepciune
şi de iubire nesfârşită

si care s-ntorcea cu milă

spre cei ce sufereau cumplit,
spre cei bolnavi, săraci, nevolnici
spre orice suflet chinuit

şi dăruia senină pace

şi vindecare, bucurie,
e-acuma doar o mască hâdă
crispată de-o durere vie.

îşi lasă capu-n piept Mesia.

Dar, nu se lasă biruit
de chinurile fără margini
ce oamenii i-au pregătit.

Un singur lucru doar Îl doare.

E râsul lor cel desmăţat
şi toate vorbele de-ocară
cu care este împroşcat.

Căci Preoţii cei mai de seamă

şi trecătorii — plini de foc —
şi cărturarii şi soldaţii
îi strigă, toţi, bătându-şi joc:
„Hei... ha... tu ce-ai spus odată
că Templul o să-l nimiceşti
şi în trei zile — mari şi late —
vezi bine, ai să-l rezideşti!

Nu crezi, de ai aşa putere,

că-ai face-acuma mult mai bine
s-ăncerci să scapi de toate astea
şi să te mântui chiar pe tine?"

„Ha, ha, priviţi pe-acela care

pe-atâţia, zice, a mântuit.
Dar, dehh... pe el însuş nu poate,
căci e în cuie ţintuiţi..."

„Priviţi, acesta e Hristosul...

al lui Israel împăraţi"
— „Să se pogoare depe cruce
— de vrea să-l credem neapărat."

încet atunci, ridică capul

Acel în cuie pironit.
Privirea Lui atât de blânda
deobicei, s-a înăsprit.

Cum?
Pentru-această hoardă cruntă,
pentru-aceşti lupi cu ochii-n sânge
e gata El să-şi dee viaţa?
Stă şi se roagă? Stă şi plânge?

Pentru fiinţele acestea

atât de crude şi haine —
pe care le-a iubit fierbinte,
pe care le-a hrănit cu pâine,

pe care — in clipe de-ncercare —

le-a întărit, le-a ajutat
şi atâtea-nvăţături sublime,
făr-de-necetare le-a tot dat.

Pentru aceştia coborăt-a

lăsându-şi tronul strălucit,
ducând un trai de muncă aspră
de om sărman şi necăjit?

De dragul îstora primit-a,

El, Fiul Cerului, Isus,
să ia asupra Sa păcatul;
întreaga vină de nespus;

povara grea, murdară, hâdă

cu care haina şi-a mânjit
şi pentru care, însuş Tatăl
se pare că L-a părăsit?

Aceasta e recunoştinţa?
Nu-s mulţumiţi că va muri
în locul lor şi-ntreaga vină
El singur o va ispăşi?

Ei nu cred! Nu cred nici acuma.

El care-atâţi a vindecat:
pe orbi, pe ciungi, pe surzi,
pe gârbovi. Şi, pe leproşi i-a curăţat.

El care cu cinci pîini,

odată — cinci mii de oameni a hrănit
şi pe mulţi morţi din somnul veşnic
la viaţă iarăş a trezit.

Nu cred nici azi deşi la moarte

El mers-a nesilit, tăcut
şi-a refuzat un tron, coroana,
să-L facă rege, când au vrut.

Ce fel de fiinţe sunt acestea?!

Sunt monştri de nebiruit.
Sunt surzi şi orbi; tari la cerbice
şi-au inimile de granit.

De cate ori cerut-au semne

de-atâtea ori El le-a făcut
ca-n urmă iar să ceară altul
ca şi cum nu le-ar fi văzut.

Si-acuma cer, doar ca să-şi râdă,

crezând că nu va izbuti,
să se coboare de pe cruce
şi astfel a le dovedi

că e Mesia, Salvatorul.
O, neam rău şi necredincios.
Ei, da. I va-asculta şi acuma
veni-va de pe cruce, jos.

Va dovedi că e Trimisul,
de Tatăl cel ceresc promis;
că El şi Tatăl sfânt din ceruri,
sunt una, precum le-a tot zis.

Şi-atunci... să-ncerce să mă râdă.

Vor tremura ca frunza-n vânt.
Cu lacrimi vor cerşi iertare
întinşi cu faţa la pământ.

Si tocmai când mânia sfântă

îl birueişte, însfârşit —
si este gata să coboare
aşa precum ei au voit,

El cade-o clipă-ntr-o răpire

şi printre veacuri El zăreşte
o omenire-nlăcrămată
ce înspre Dânsul, trist, priveşte.

Sunt copilaşi, femei şi tineri

bătrâni şi fete şi bărbaţi
ce stau cu braţele întinse
făr-de nădejde, întristaţi.

La cine au să se mai ducă?

Şi cine-n lume va putea —
dacă coboară de pe cruce —
de iad a-i mai răscumpăra?

S-a şters vedenia, şi Messia

de dragoste e biruit,
îşi aminteşte că pe lume
cu-un scop anume, a venit.

Şi-acuma, poate râde hoarda

şi chiar toţi dracii de-ar veni,
El va răbda. Si, de pe cruce
nimica nu-L va mai clinti.

Cu milă odată-i mai priveşte

strigându-le „S-a săvârşit",
apoi adoarme întru Domnul
ştiind hotărât C-A BIRUIT.

CÂNTECUL MAGDALENEI
Tu eşti ultima mea dragoste.
De-acuma nu voi mai iubi.
Si-ai fost şi prima mea iubire
şi-acuma, ultima vei fi.

Te-am căutat întotdeauna

în orice fiinţă, în orice loc
precum îşi caută orbul drumul,
cum tinde omul spre noroc.

Te-am căutat în orice floare,

în joc de umbre şi lumini,
in dimineţi pline de soare
cu fluturi, trandafiri şi crini.

Te-cm căutat in seri cu luna,

cu mângăeri şi sărutări;
cu brize dulci, aromitoare —
care veneau din depărtări.

Te-am căutat in noaptea caldă

când stelele care sclipeau —
în fundul lacului albastru —
culcuşul tainic îşi găseau.

Te-am căutat în faptul zilei

când trupu-mi dornic ce ardea,
purta o inimă de gheaţă
ce-n doi... tot singură era.

Te-am căutat în ochii negri

căprui şi verzi şi cenuşii
crezând mereu că, printre-aceştia
cândva — te voi descoperi.

Te-am căutat... Si-am plâns amarnic

în ziua când m-am resemnat,
crezând că dupa o himeră
mereu, mereu am alergat.

Si am trăit nepăsătoare —
un trup ce inimă n-avea —
iar la fireasca lui chemare,
ea rece pururi, rămânea.

...Trecut-au zilele şi anii

şi, într-o zi, ne-am întâlnit;
noi amândoi... eu şi cu Tine.
şi-am stat aşa şi ne-am privit.
Cu simţurile suspendate,
avidă, am aşteptat,
ceva avea să se întîmple.
Dar... ce? Ce lucru minunat?

Privirea-Ţi luminoasă, rece

mă cerceta necontenit.
Eu, aşteptam. Apoi, deodată,
cu bunătate, ai zâmbit.

Şi-aşa, precum străbate,

vara raza de soare câte-un nor,
tot astfel faţa-Ţi gravă, blânda
şi fruntea Ta de gânditor

s-a luminat. Ce fericire.

Eu te vedeam transfigurat
Şi-n clipa ceea o putere
straină, m-a cutremurat.

Şi, ai zâmbit! Şi sub căldura

cu care mai învăluit,
inima mea cea rece, moartă
s-a încălzit şi, Te-am iubit.

Şi lacrimi grele, arzătoare

privirea mi-au întunecat
când ai vorbit atât de dulce
cu glasu-Ţi blând şi minunat.

Tu mi-ai vorbit de pocăinţă,

de jertfă, milă, nemurire,
de Dumnezeu — Tatăl din ceruri
dar... mai ales despre iubire.

Mi-ai arătat deşertăciunea

plăcerilor de altădată
si câte bucurii m-aşteaptă
ducând o viaţă ne-ntinată.

Ca un izvor curat de munte

cu susur dulce, cristalin
Ţi-erau cuvintele şi glasul
si le-am sorbit într-un suspin.

Şi Te-am iubit din clipa-aceia

c-o dragoste nemăsurată,
fierbinte, gata de jertfire
cum nu iubisem niciodată.

Şi-am înţeles că Te găsisem

ca să te pierd atunci, îndat-.
Că nu erai din lumea asta
ci, ca un înger de curat.

Si-am renunţat — cu resemnare —

la tot ce mai era lumesc,
uitai trecutul şi prezentul.
Atât ştiam: că Te iubesc!

Că-aş face orişice mi-ai cere —

chiar viaţa să mi-o dăruesc —
doar ca să fiu mereu cu Tine
şi să mă laşi să Te iubesc.

Nu-Ţi cer nimic. Căci eşti Mesia,

Eşti Fiul cerului... Isus.
O, lasă-mi Doamne, adorarea
căci Te iubesc imens... nespus!

Eu ştiu; nicicând braţele mele

de gătu-Ţi nu s-or anina
şi niciodată, gura-mi caldă —
nu va atinge gura Ta.

Dar, Te iubesc. O, fie-Ţi milă

şi nu-Ţi întoarce faţa Ta.
Ca să fiu vrednică de Tine
eu am ucis dorinţa mea.

Şi-acuma vin purificată

în faţa Ta, să judeci Tu,
o, zi-mi sunt vrednică de Tine?
Poate că da... poate că nu?

Isuse, Tu le şti pe toate.

Deci, cercetează-inima mea
şi vei vedea cât de curată-i
simţirea ce o port în ea.

O, Doamne, ştiu — doar Tu ne-ai spus-o

iubirea nu e un păcat.
Din toată inima — puternic —
să Te iubim, ne-ai învăţat.

Şi, Te-am iubit! Crezi oare, spune,

s-ar fi putut să nu iubesc
chipu-Ţi smerit, blajin în care
pe Dumnezeu întrezăresc?

Când mi-ai descris viaţa cerească

cu Serafimi şi strălucire,
cu Dumnezeul drept, puternic
Cel plin de milă şi iubire,

am încercat a înţelege —
în mintea mea să-mi zugrăvesc —
splendoarea cerului şi astfel
pe Dumnezeu să-ntrezăresc.

Mi-ai spus că-i blând, că-I bun şi darnic

şi drept şi-atâta de gingaş.
Că are inima curată
întocmai ca un copilaş.

Abia atuncea înţeles-am

căci tot privind la faţa Ta,
am priceput că Te făcuse
chiar după-înfăţişarea Sa.

Şi ştiu acum: iubesc în Tine

pe Dumnezeul nostru sfânt
căci El e aidoma In ceruri
cum eşti Tu, Isus, pe pământ...

Isuse blând, mi-ai spus: în ceruri

odată ne vom regăsi.
Acolo unde-i nemurire,
alături pururea vom fi.

Voi aştepta, comoară scumpă!

Pe altul, nu voi mai iubi.
Căci, ai fost prima mea iubire
şi-acuma, ultima vei fi...

ISUS, A MEA IUBIRE!

Sunaţi din trâmbiţa de aur

spre bolta cea albastră,
căci azi din morţi a înviat
Isus, Nădejdea noastră!

El moartea hâdă a învins

în zori de dimineaţă
şi vine iarăşi către noi,
Isus, a noastră viaţă!

Pe cel viclean l-a năruit,

descătuşând poporul.
Priviţi! E iarăşi printre noi
Isus, Biruitorul!
Când piatra grea s-a prăvălit —
în înălţimea-albastră —
un nou luceafăr s-a aprins;
Isus, Lumina noastră!

Şi strălucind ne-ndrumă acum

lumina slavei Sale
şi ne îndreaptă către cer
Isus, a noastră Cale!

Zadarnic vrea părâşul iar

să schimbe soarta voastră!
Spre cer o uşă ne-a deschis
Isus, dreptatea noastră!

Deci, trâmbiţaţi-o tuturor,

s-o afle-ntreaga fire,
strălucitor domneşte iar
Isus, al nostru Mire!

Pe Golgota sa răstignit
în locul meu şi-al vostru
si cu iubire sa făcut
Isus, păcatul nostru!

Iar sufletul cel însetat

de cer şi curăţie,
acum se poate sătura;
Isus e Apa Vie!

El a-nviat, e printre noi,

chiar în mijlocul vostru
Şi-n veci de veci va rămânea
Isus, Isus al Nostru!

Sunaţi din harpe şi vestiţi,

să afle tot poporul,
că de osândă ne-a scăpat,
Isus, Mântuitorul!

Sunaţi din goarne şi chimval

slăvirea cea măiastră,
căci ne-a-mpăcat cu Dumnezeu
Isus, iertarea noastră!

Veniţi! Să afle orice om,

de orice neam sau lege,
că a-nviat şi este viu
Isus, al nostru Rege!

Si-aş vrea să cânt, să râd, să plâng

când aflu Buna Ştire
că-n veci de veci mă va iubi
Isus, a mea iubire!

BUCURIE

Te iubesc, Isuse,
lartă-mi bucuria!

E atâta jale-n lume

atâta rău, atâta chin.
Atâtea hohote răsună,
atâtea fiinţe greu suspin!

Cu toţii caută să înşele.

Ce mulţi sunt cei ce mint şi fură,
iar lumea nu-i decât o cloacă
în care, adesea, strâmb se jură.

Tronează numai egoismul,

minciuna, lenea, lăcomia,
sofismul, neînduplecarea,
puterea pumnului, trufia.

Tronează cei ce poartă mască

şi-n haine scumpe se gătesc,
în timp ce suflete preţioase
în întuneric lâncezesc.

Dar, eu mânată fiind de Tine,

alerg Cuvântul să-l vestesc,
pe vânt, pe ger, pe ceaţă deasă.
Eu timpul nu-l precupeţesc.

Şi plâng cu fiecare în parte;

cu fiecare flămânzesc;
cu hoţii şi cu ucigaşii
în închisoare lâncezesc.

Mă înspăimânt cu toţi fricoşii;

cu singuratecii suspin;
nevolnică — cu toţi cei slabi —
sunt cu cei bolnavi şi eu simt chin.

Cu cei ce au un cuget negru

ce-i mustră neînduplecat,
petrec nopţi albe-n frământare,
umblând prin casă ne-ncetat,

cu făt-" palidă şi trasă,

cu cearcăne sub ochii-mi seci —
ce ard ca doi tăciuni sub pleoape —
cu mâini nesigure şi reci.

Atunci în rugăciune-aprinsă
cu multe lacrimi vin la Tine
şi din adine îţi cer iertare,
pentru ei toţi şi... pentru mine!

Căci, vai, mai văd chiar şi la mine

atâta nedesăvârşire,
deşi-s copilul Tău, Isuse,
iertat prin marea Ta jertfire.

Şi plâng, şi plâng, căci am motive

să plâng mereu, neâncetat
de milă... de recunoştinţă.
Dar printre lacrimi, necurmat,

eu simt în inima-mi sărmană

o bucurie atât de mare,
de parc-aş fi fără prihană
şi-n lume fără asemănare.

şi-această bucurie, Doamne,

îmi dă putere să trăiesc,
să birui răul şi păcatul
şi printre lacrimi, să zâmbesc.

Căci izvoreşte de acolo

că Te iubesc adine, nespus.
Deci, iartă-mi, Doamne, bucuria,
pentrucă... Te iubesc, Isus!

ISPITA

Pe când eram flămând, odată,

şi mă găseam în strîmtorare,
Satana a venit la mine
şi mi-a şoptit în taină mare:

„Eu vreau să te ajut. Ascultă.

Ori şti că pâinea se mai face
chiar şi din pietre? Hai, încearcă
şi te asigur că-ţi va place.

Stomacu-ţi chiorăie de foame,

şi, să mai rabzi ar fi păcat!
Vezi, eu mă îngrijesc de tine,
în timp ce Domnul, te-a uitat"
îndată am răspuns Satanei:
„O, nu! Mai bine voi rabdă.
Căci pâinea ce propui, din pietre,
nicicând nu mă va sătura.

Ştiu! Poţi să mi-o procuri îndată

şi din belşug. Dar e-n zadar,
căci pâinea asta lasă-n gură
un gust de praf... un gust amar.

Mai bine dar să rabd.

Şi-n urmă — când Dumnezeu va socoti —
El, pâine dulce cum e mierea,
din grâu curat, mi-o dărui.

Căci omul doară nu trăieşte

numai cu pâine negreşit!
Ci, cu orice cuvânt ce iese
din gura Tatălui Slăvit."

Atunci Satan întoarse vorba

şi-mi spuse înciudat şi rău:
„Priveşte în ce stare-umilă
te ţine-ntr-una Domnul tău!

Dacă pretinzi că El ţi-e Tată;

că te iubeşte de socoti,
atunci... supune lumea-ntreagă.
Să facă să te-asculte toţi.

încearcă să devi puternic —

să ţii pe fiecare în frîu —
astfel ca fiecare-n parte,
să tremure de pumnul tău!

Altfel, la ce ţi-e Domnul Tatăl?

Chiar El, al lumii Creeator!
Când tu, ca fiu, eşti un nevolnic
şi pari a fi un cerşetor?"

„Te ştiu, răspunsei, că eşti meşter

vorbirea a răstălmăci!
Astfel făcut-ai şi cu Eva!
Cu mine însă, vreau să ştii,

că îţi pierzi timpul de pomană.

Fiindcă, oricât aş suferi,
eu ştiu că Domnul mă iubeşte
şi nicicând nu-L voi ispiti.

Chiar dacă rabd acum şi sufăr

şi văd cum huzuresc cei răi
si-adesea nu-nţeleg nici planul
făcut de El pentru ai Săi,

Eu ştiu că, toate împreună —

şi ce e bun şi ce e rău —
ţină la urmă, înspre bine,
lucrează pentru poporul Său."

Pierzându-şi cumpătul, Satana,

strigă spunând de supărare;
„Te lasă de prosti, băiete,
căci omul doar o viaţă are!

De ce să te taraţi ca-un vierme

şi robul altuia să fii?
Când eu pot să-ti ofer pământul
şi ale sale bogăţii?"

„Opreşte-te Satanl Zadarnic vrei

să-mi distrugi tu crezul meu!
Căci tot ce îmi oferi tu mie,
sunt toate ale lui Dumnezeu!

Iar dacă nu mi le-a dat mie,

nu-i pentrucă nu m-ar iubi,
ci doar pentrucă, socoteşte,
că mie nu mi-ar folosi.

El îmi vrea binele. Tu, răul.

Deaceia minţi fără ruşine,
încerci să mă desparţi de Dânsul
şi a mă apropia de tine.

Tu îmi oferi întreg pământul

cu trecătoare bogăţii,
vrând a mă face să pierd
cerul cu veşnicile-i bucurii.

Si-acum, măscuită tu pe mine,

căci am şi eu ceva a spune!
Mi-ai oferit putere, slavă
şi bogăţie şi renume.

Dar, cum am spus, aceste toate

şi Domnul mi le poate da,
de-ar şti că sunt pentru-al meu bine,
tot astfel, pentru slava Sa.

In schimb îmi poate da, Satana,

comori unice şi divine
pe care — orişice ,ai face —
eu nu le pot găsi la tine.

Comori atât de minunate

că merită să-ţi dai chiar viaţa
sau să trăieşti umil... în lipsuri,
doar pentru-a le simţi dulceaţa.

Una e BUCURIA sfântă

chiar dacă flăminzeşti din greu.
Căci unii au belşug de pâine
dar sufăr, blestemând mereu.

O alta-i PACEA fără margini

pe care, oricât ai domni,
chiar stăpânind peste popoare, —
în inimă n-o poţi simţi.

Mai e apoi IERTAREA, MILA

şi-o DRAGOSTE fără sfârşit
pentru-orice om, de orice rasă,
fie că-i sfânt sau rătăcit.

Aceste sfinte simţăminte

îţi dă atâta fericire,
încât te fac să uiţi de foame,
de închisoare, asuprire.

Deci, piei din ochii mei, Satano!

Tu gura în zadar ţi-o strici.
Pe mine nu mă-nşeli tu, Şarpe!
Nu vreau să te mai prind pe-aici!

Căci cele ce-mi oferi tu mie

şi Isus mi le poate da.
Dar tot ce-mi poate da El mie,
tu n-ai în vistieria ta."

CĂUTARE
Am căutat un om, Isuse,
„un om" dar, vai, nu l-am găsit
decât târziu, târziu fost-a clipa
pe Tine când Te-am întâlnit.

Am căutat lumină-n lume.

Lumina însă n-am aflat
decât când mi-ai vorbit, Isuse,
atunci lumina m-a scăldat.

Am căutat blândeţe, milă,

o vorbă bună, gingăşie
dar n-am aflat decât cruzime
şi nici-un pic de omenie.

Am alergat din casă-n casă,

pământu-ntreg l-am colindat
ca să descopăr adevărul şi,
doar minciună am aflat.

Toţi îmi spuneau că fericirea

la oameni este de găsit.
Dar când m-am îndreptat spre dânşii
ei sufletul mi l-au zdrobit.

Căci oamenii sunt o minciună.

Te mint cu chipul şi cu viaţa,
te mint cu fapte şi în vorbe.
Ei işi ascund cu grijă faţa.

şi doar pe faţa Ta, Isuse,

eu adevărul I-am citit
şi-am înţeles că doar la Tine
e bucurie de găsit.

Apoi, am căutat iubirea.

Şi-am tot sperat s-o întâlnesc.
Dulceaţa ei de floare dalbă
speram, pe buze s-o simţesc.

Dar, vai, de ai vedea, Isuse,

ce înţeleg ei prin iubire!
Cum pângăresc simţirea sfântă
c-o animalică pornire.

Iubirea lor? O farsă tristă

ce-ţi umple sufletul de fiere
şi-ţi dă atata deznădejde,
că-ai vrea să urli de durere.

Abia târziu de tot, Isuse —

atuncea când Te-am întâlnit —
si-n ochii Tăi, privirea-mi tristă
o clipă eu mi-am adâncit,

în limpezimea lor cerească —

de-o frumuseţă negrăită —
văzui un foc atât de mare
încât am şovăit, orbită.

Şi-atunci simţii dulceaţa sfântă —

fiorul unic, negrăit, —
pe care-l simţi atuncea numai
când eşti cu adevărat iubit.

O, Tu lumina vieţii mele,

Tu pacea sufletului meu —
de când ai părăsit pământul
simt jugul vieţii tare greu.

Deaceea, iată, vin Isuse,

şi-Ţi strig: Îndură-Te de mine
căci pier de dorul Tău. M-ascultă!
O, ia-mă, ia-mă Lângă Tine.

Dar Tu te-ai înălţat la ceruri —

m-ai părăsit aşa curând —
şi toate-mi par atât de triste
cum nu mi-au mai părut nicicând.

RAMAI... ISUSE.

Rămâi Lângă mine, Isuse,

De ce pleci atât de curând?
Mi-e-atâta de bine cu Tine,
cu Tine-n suflet si in gând.

Când simt cum dureri fără număr

mă-nşfacă şi mă chinuesc
şi-mi dau lovituri tot mai crunte
de-mi vine să ţip, să scrâşnesc;

când cred că puterea mă lasă —

învinsă când vreau să mă dau,
zăresc două mâini găurite
întinse spre mine, cum stau.
Uimită, cu ochii In lacrimi
spre rănile Tale privesc
si-nu-nteleg ce durere simtit-Ai
când trupu-Ti gingaş, îngeresc,

a fost biciuit fără milă,

străpuns, nemilos sângerat
de multele mele păcate
cu care Te-am împovărat.

Atunci îmi îndrept cu putere

spinarea mea jrlntă,
plecată şi plec mai departe pe Cale,
de glasul Tău blând îndrumată.

Ramai langă mine, Isuse.

Ispitele grele când vin
şi patima-n mine s-aprinde
făcându-mi din viată un chin,

când setea cea nepotolită

de viaţă, plăceri şi iubire
m-apucă în ghiara-i cumplită
şi nu pot găsi izbăvire,

când doruri năpraznice... tulburi

vuiesc chinuindu-ma-ntr-una,
iar trupul îşi geme chemarea
cum geme în noapte furtuna,

alerg către Tine, speriată,

în ochii Tăi limpezi privesc
şi-ndată furtunile, toate,
din suflet — mi se potolesc.

In urmă, sleită de luptă,

eu cad la picioarele Tale
şi Ti le sărut cu-umilinţă
si, iar pot porni pe-a mea Cale.

O, de n-ai fi Tu Lângă mine

cu dragostea Ta minunată... zii,
ce s-ar alege de mine?
Si care ar fi a mea soartă?

Deaceea, ramai lingă mine.

Mă poartă cu Tine oricând
aşa cum te port eu, Isuse,
în suflet, în trup şi în gând.

ROB BUN SI CREDINCIOS !

De cate ori mărturiseşti pe Domnul
chemându-ţi semenii la pocăinţă,
de sunt atei, pe creeator negându-L,
şi îţi batjocoresc a ta. credinţă,

să nu te întristezi măcar o clipă

căci despre tine, bunul Dumnezeu
cu bucurie, îngerilor spune:
„Vedeţi ce plin de râvnă-i robul Meu?

Când spui că Isus a venit din ceruri —

să mântuiască lumea de păcat —
în chip de copilaş fără prihană,
dacă se mânie ţipând sau chiar te bat,

să nu te întristezi măcar o clipă

căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce îndrăzneţ e robul Meu?

Vestind: „Plata păcatului e moartea!-

Că: „Oamenii sunt răi şi păcătoşi!"
Că: ,pentru toţi Isus muri pe cruce"
De-şi ei rad de tot, ca nişte ticăloşi,

să nu te întristezi măcar o clipă

căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce credincios e robul Meu?"

Când fiind cuprins de-o bucurie sfântă

le strigi că - lsus din morţi a înviat -
şi că, şi noi vom învia odată!
Hulind, de spun că nu-i adevărat,

să nu te întristezi măcar o clipă,

căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce răbdător e robul Meu?

Deci, fie vreme rea sau vreme bună,

gonit de toţi, lovit, batjocorit,
ameninţat de închisoare, moarte,
să nu te-ntrebi: „La ce a folosit!"

Tu trebuie să-ţi împlineşti menirea,

iar despre tine, Bunul Dumnezeu,
va spune îngerilor, sus în ceruri:
„Priviţi cît de smerit e robul Meu!"
 NU POT GĂSI CUVINTE

Aş vrea să-Ti cânt Isuse,

să-Ti spune tot ce simţesc.
Dar unde vrei, în lume,
cuvinte să găsesc?

De unde să iau graiul

ce ar putea să spună
iubirea mea aprinsă,
dorinţa mea nebună

de-a fi mereu cu Tine,

mai mult a Te iubi?
O, astfel de cuvinte
crezi că se pot găsi?

Si cum să pot în vorbe

banale, reci, sărace
să spun ce fericită
iubirea Ta mă face;

simţirea aceia dulce

ce-n pieptul meu simţesc
când numele-Ti, Isuse,
cu dragoste-L rostesc?

De unde să iau vorbe

să pot să zugrăvesc
făptura ta Divină
ce ne-ncetat zăresc,

si-mi stăruie în suflet

de-i noapte sau de-i zi,
de dorm sau sunt pe drumuri,
oriunde m-as găsi?

Si cum să fac ca-n vorbe

de acestea, omeneşti,
să-Ti spun înfiorarea
ce simt când îmi vorbeşti,

când glasul Tău fierbinte

şi neasemuit,
îmi picură în suflet
nădejdi fără sfârşit?

Si pacea fără seamăn

care mă copleşeşte
când mina Ta, cu milă
pe frunte mi se-opreşte
şi, lin, îndepărtează
ai gândurilor nori,
durerea, îndoiala
ce-mi vine-adeseori?

Si care e cântarea
prin care-aş fi în stare
să laud bucuria şi
fericirea mare

ce inima-mi dilată
de nu mai pot răbda
şi-ncep s-alerg pe drumul
ce duce-n calea Ta;

să rad de fericire;
în plins să izbucnesc
ca-n urmă — printre lacrimi
eu iaraş să zambesc,

La gândul că, cu toate

că am păcătuit,
prin faptele-mi mârşave
chiar eu Te-am răstignit,

că Tu neprihănitul
cel blând, cel generos, —
ce n-ai asemănare,
chiar Tu, Isus Hristos,

Tu cel ce-ai stăpânirea

în cer şi pe pământ,
chiar Tu Lumina Lumii
ce eşti de trei ori sfânt,

Alesu-m-ai pe mine
cea Mda şi cea rea,
numindu-mă „Mireasa."
„Neprihănita Mea"!

Astfel de lucruri sfinte

de vreau a povesti
şi jertfa-Ti fără nume
de vreau a preamări,

o, unde? Spune,
unde cuvinte să găsesc,
când îngerii In ceruri
încerca şi nu prea izbutesc?
Deaceea vin la Tine —
în inimă-mi priveşte —
vezi iubirea mare
ce-n ea sălăşlueşte,

recunoştinţa caldă,
simţirile cereşti
şi-ncearcă Tu, Isuse,
cuvinte să găseşti.

TINERII CREŞTINI

Cu ochii plini de bucurie

privim la zorii ce mijesc
şi-n întunericul din lume
lumina vie răspândesc.

Sunt zorii altor vremi. Sunt zorii

care ne vestesc o viaţă nouă
clădită pe iubirea caldă,
curată, ca un strop de rouă.

O, zorii-aceştia-s pentru Tine

Isus, o dulce biruinţă.
Tu ai plătit-o scump, pe cruce,
cu sânge, lacrimi, suferinţă!

Si zorii-aceştia-s azi nădejdea

întregii omeniri, robită
păcatului si slăbiciunii.
Pe drumul iadului pornită.

Spre el si-ndreaptă ea privirea

întrebătoare, însetată!
La-acest izvor ar vrea să fie
cu apă vie, săturată.

Iar zorii care luminează

această lume în nevoi —
şi-s bucuria Ta, Isuse —
o, zorii-aceştia, suntem noi!

Noi, generaţia plămădită

cu atâtea suferinţi şi chin
pe Golgota cea neuitată!
Suntem noi, tinerii creştini!

In noi îţi pui Tu azi nădejdea,

spre noi priveşti Tu blând
de sus. O, tineret creştin ascultă!
Ce bun e Domnul tău Isus!
Vezi, celor din vechime — odată —
li se cerea — dacă greşeau —
o jertfă fără de prihană.
Astfel păcatul ispăşeau.

Dar El, milosul Mire , Preot,

ce-a fost în toate încercat
şi înţelege slăbiciunea
şi iartă orişice păcat,

spre tine, tineret, priveşte

şi când te vede frământat
de doruri şi ispite crunte
în care-ades ai lunecat,

El vrea să-I dovedeşti iubirea

ce spui că-I porţi, printr-un prinos.
O, nu! Nu-ţi cere lucruri rare!
El vrea doar trupu-ţi păcătos.

Pe el, de-ar fi oricît de jalnic,

de hid, oricît de murdărit —
ti-l cere-n dar Cel care
este în veci de veci neprihănit.

S-aducem dar a noastre trupuri

ca jertfă celui Adorat,
iar El o să le curăţească
cu sângele-I nevinovat.

Atunci vom lumina în lume.

Vom fi ca stropii cei de rouă,
vom fi ca zorii dimineţii
ce prevestesc o viaţă nouă.

Iar lumea-ntreagă chinuită

de îndoeli, de slăbiciuni,
hrănită doar cu răutate,
nădejdi deşarte şi minciuni,

privi-va înspre noi cu sete

ca înspre stanca salvatoare.
Spre noi şi înspre tineretul
din generaţiile viitoare.

Avem o datorie sfântă,

noi, tineretul cel creştin,
să oglindim pe faţa noastră,
de-a-pururi, chipul Lui divin.
Iar gindul nostru, fapta,
viaţa, iubirea noastră de nespus
să spună tuturor că suntem
urmaşii demni ai lui Isus.

ÎNTOARCERE

O, fie-Ti milă Doamne

şi strălucirea Ta
întoarce-o iar spre mine
şi scaldă-mă în ea.

Tristeţea, desnădejdea
mă chinuesc cumplit
căci iarăs, Doamne,
iarăs vai, am păcătuit!

O, fie-Ti milă Doamne

şi iartă c-am plecat,
că T e-am uitat o clipă,
că nu Te-am ascultat.

Mi-am luat pedeapsa, Doamne,

căci viaţa fără Tine,
a fost un drum de jale
prin sânge şi ruine.

O, fie-Ti milă, Doamne.

Cuprinde mina mea
şi scoate-mă din umbră
în spre lumina Ta.

E neagră noaptea-n care

acuma rătăcesc
şi plină de ispite
si... iar mă îndoiesc!

O, fie-Ti milă, Doamne

şi iartă-mi rătăcirea:
c-am însetat de viaţă,
c-am căutat mărirea;

ca fericirea-n lume,
am căutat mereu.
Răsplata mi-e durerea
şi spini pe drumul meu.

Da, fie-Ţi milă, Doamne

de oaia rătăcită
ce plânge-nsângerată
pe-o vale părăsită,

Culege-mă la sănu-Ti
şi nu mă osândi
şi-atunci smerit voi plânge
si, mai mult Te-oi iubi.

O, fie-Ti milă, Doamne!

HAR!

Pe mine mai ales, o, Doamne?

Pe mine care am ucis
şi-am cufundat — cu nepăsare —
atâtea suflete-n abis?!

Pe mine omul fără milă —

prilej de lacrimi şi de chin —
Tu mă trimiţi în lumea largă
să dăruiesc viaţa Ta din plin?

Si mă trimeţi pe mine, Doamne,

pe mine cel mai mincinos,
să-nvăţ pe oameni adevărul
cel fără pată... luminos?!

Pe mine, inimă de piatră

şi însetată de mărire,
alesu-m-ai să fiu o pildă
de bunătate şi iubire?

Pe mine, omul crud şi rece

şi plin de vicleşug şi rău —
ce bălăcea în făr-de lege —
Tu mai scăldat în harul Tău!

Azi stau — şi mare mi-e mirarea

mă întreb neîncetat: sunt eu...
sunt eu acela care spre cer,
un pumn, a ridicat?

Sunt eu, sunt eu acela care —

manat de-o fire crudă,
laşă pândeam din urmbră
o fiinţă, turtind o armă ucigasă?

O, cum să-Ti mulţumesc, Isuse,

Ca-n schimb Tu nu mai părăsit
ci — un grăunte de-omenire —
în mine-adînc Tu ai sădit.
Si l-ai stropit cu sânge roşu
cu lacrimi picurând amar,
pan s-a făcut un arbor falnic
micul grăunte de muştar.

Tu fiul cerului, Messia,

chiar Tu al lumii împărat
Te-ai umilit si, cu iubire,
picioarele mi le-ai spălat.

Increderea-Ti fără de margini,

răbdarea-Ti fără de sfârşit
şi, mai ales, iubirea-Ti mare
pornirea-mi rea au biruit.

Azi ticălosul de-altădată

e-un copilaş smerit, supus,
iar omul vechi e mort! In mine
trăieşti doar Tu, doar Tu lsus!

MAMONA

De Domnul Isus, intr-o zi sa apropiat —

pe când cu-ucenicii de vorbă stătea —
un tânăr frumos şi bogat îmbrăcat —
şi îngenunchind, ii vorbi cam aşa:
„Isuse, te ştiu. Eşti un învăţător
cum nu mai e altul, azi, în Israel.
O, spune-mi dar, cum să trăesc? Ce să fac
s-ajung sus în ceruri alături de El?

Alături de Domnul măreţ şi sublim;

la tronu-I de aur în Sionul slăvit?
O, cum să cîştig viaţa veşnică? Zi-mi?
Ce-anume să fac să ajung mântuit?"

Atuncea Isus, cu iubire privi

spre tânăr. Căci El care totul ştia,
ştia cît era de-evlavios şi cinstit
şi că, toată Legea el o împlinea.

Dar El mai ştia c-acest tânăr bărbat

era de iubirea de bani stăpanit;
că banii de Domnul îl vor despărţi
şi-astfel nu va fi niciodat- fericit.

Atuncea Isus îi răspunse milos

că, într-adevăr, dupa cer de-nseta,
să dăruie banii, cari îl stăpâneau.
Apoi să se-ntoarcă, pe El a-l urma.
Uimit omul nostru, spre învăţător privi
ca şi cum n-a-nţeles ce i-a spus
apoi, îşi plecă capul îndurerat,
iar inima-n piept i se strânse nespus.

Căci Impărăţia-o dorea neîndoios.

O, ar fi făcut orişice pentru ea!
Doar un singur lucru să nu-i fi cerut:
să lepede banii. Asta, nu putea!

Căci banii erau pentru el o putere

ce oricare uşa putea descuia,
cu care putea să obţină pe lume
orice lucru rar, de indat- ce-l dorea.

Deaceia se-ntoarse-ntristat
pe cărarea pe care venise voios la început,
iar Domnul privi dupa el cu durere
gîndind că era pe vecie pierdut.

Căci banii erau ca o cheie vrăjită

ce orişice uşă putea descuia,
doar poarta de aur şi mărgăritare
ducând înspre cer, nu! Nicicând nu putea!

Si încă un lucru nu puteai obţine

chiar pentru tot aurul în lume aflat:
cu bani nu puteai să obţii fericirea.
O, nu! Orişicît ai fi fost de bogat.

LUMINA

Îmi recunosc păcatul.

De jale sunt zdrobit.
Căci eu, chiar eu, Isuse,
Intîi Te-am pălmuit.

Pe faţa Ta gingaşă
şi blinda de nespus,
chiar eu, chiar eu scuipat-am
chiar eu întîi, Isusl

S-apoi când pe Golgota

cu sila Te-au urcat,
tot eu întîiul, Doamne,
pe cruce Te-am culcat.

Chiar eu bătut-am cuiul

cu sete-n mina Ta.
O, trista Ta privire
nicicând no voi uita!

Si-apoi în grele chinuri

„Mi-e sete" ai strigat,
tot eu — oţet şi fiere,
să bei, razând, Ti-am dat.

Iar când rostit-ai „Tată

de ce mai părăsit?"
tot eu am ras întîiul
şi Te-am batjocorit.

Si- n timp ce picuri roşii

pe frunte-Ti apăreau —
lunecând pe trupu-Ti
apoi în praf cădeau,

Tot eu am rîs sinistru

şi crunt te ocăram
si-n balta de sub cruce
nepăsător călcam.

Dar Tu privind cu milă

In jos, spre fata mea,
cu ochii Tăi în care
tot cerul se-oglindea,

străpunsu- ma iubirea
ce-ntrânşii am simtit
încît un ultim hohot,
în gît mi-a-ncremenit

Si- am înţeles cu groază

nemernicul de mine —
că chiar în clipa ceia,
am fost iertat de Tine!

Si-atunci, faţa-mi crispată

de rîs, s-a-ngălbenit,
căci marea-Ti bunătate
parcă m-a pălmuit.

Năframa de pe ochii-mi
deodată a căzut,
iar negură din mine
lumină s-a făcut.

Si-am înţeles, Isuse,

că dragoste c-a Ta
nu poţi afla în lume
oricît ai căuta.

C-o astfel de iubire —

atât de neclintită
ce n-a putut să fie
de ură biruită —

nici de prigoană, cruce

şi nici de suferinţi,
nici de prieteni care
te vând pentru arginţi,

o astfel de simţire
n-ar fi putut să nască
în inima-omenească
si-astfel să biruiască.

Iubirea asta sfântă

din Dumnezeu era.
Un joc venit din ceruri
ce totul mistuia.

Si-am înţeles deodată —

şi-atunci m-am îngrozit –
că pe Stăpânul Lumii
eu l-am batjocoriţi

Acum, zdrobit de jale,

umil si rusinat,
sărut chiar urma
care picioru-Ti a lăsat,

Si-Ti mulţumesc, Isuse,

cu lacrimi si suspin,
că-ai prefăcut în înger
un groaznic asasin.

Că nu ai stat pe gânduri
si moartea-Ai înfruntat,
ca, să mă scapi pe mine
de iadul necurmat.

O, fii slăvit, Isuse,

Tu, salvatorul meu!
Cântând, te preamăreşte,
un om născut din nou.

NU, NICIODATĂ !

Eu Ti-am cântat adeseori cantări de dor şi jale.

Eu Ti-am cântat cum nimeni altul nu Ti-a mai cântat.
Cu viata mea, cu trupul meu, cu lacrimile mele;
cu fiecare strop de sânge ce-n trupul meu pulsa.

Si Te-am slăvit, o Domnul meu, în clipe de durere

cand suferinţe fără număr trupu-mi sfâşiau,
când îndoiala cea cumplită şi desamăgirea
în inima-mi îndurerată, boldu-şi înfigeau.

Si Te-am iubit! O, cum să-Ti spun întreaga mea iubire l

Ca s-o cunoşti ar trebui sâ-înmănunchiezi mulţime
de dragoste, simţiri şi doruri din întreaga lume
şi-atuncea, poate, ai afla intreaga-i adîncime.

Atîtea inimi au bătut adesea pentru Tine

si-atâtea cânturi de slăvire Ti s-au închinat l
Dar nimeni încă, o Isuse, n-a cântat ca mine;
povestea dragostei. Nu, nimeni încă astfel na cântat!

E-adevărat! Adeseori când am dorit, Stapâne,

să-Ti zugrăvesc slăvitu-Ti chip, luat-am ca model,
un om ivit în calea mea — cum face orice meşter —
dar... Ti-am cântat şi Te-am slăvit pe Tine, nu pe el!

Pe Tine numai Te iubesc l Un jar cum arde-n mine,

atîta sete — atâta dor şi joc nepotolit,
nu poate fi într-o inimă — de adevăr flămândă —
stârnită de-orişicare om în cale întâlnit.

Si-atâta timp cît inima în pieptul meu va bate,

Te voi slăvi în dulci cantâri cum nimeni n-a cântat
şi Te-oi iubi cum niciun om nicicând, niciunde-n lume
nu Te-a iubit şi nu Te va iubi. Isus, vreodat !

CHIP CIOPLIT !

Cu faţa-ascuns; în ţarină
amarnic plâng al meu păcat,
învăţătura Ta divină —
o, Doamne sfinte, am călcat!

Să Te iubim întîi pe Tine,

mereu prin veacuri ai grăit,
să nu ne închinăm la idoli;
să nu ne facem chip cioplit:

„Eu, Domnul, sunt lumina lumii;

la Mine-i adevărul sfânt;
la Mine veţi găsi iubirea.
Rămâneţi în al Meu cuvant!"
Dar dorul meu de a „cunoaşte",
dorinta-mi aprigă de şti
şi setea vie şi nestinsă
mereu, mereu de a iubi,

facutu-m-au să-mi pară aspre

poruncile ce ni Le-ai dat.
Iar fericirea cea promisa,
ceva atât de depărtat !

O, cine-ar fi putut să umble

doar dupe adevărul Tău !?
Aţa crezut-am fi, atunci,
mi-am făurit unul al meu.

Si-mi tot ziceam: „Aşa e bine!"

“Şi aşa !", „Şi asta este drept".
„Priveşte... îsta-i adevărul l
Un altul, ce să mai aştept l?

„In viaţa asta pământească

cu desfătări fi bucurii
afla-voi sigur adevărul l
Numai astfel U pot găsi."

Si acestui „adevăr" anume —

de mine însămi chiar creec.t —
m-am închinat fi zi fi noapte.
Cu dtnsul, Doamne, Te-am trădat!

Apoi, când setea de „lumină"

în mine începu să crească,
eu nu mi-am îndreptat privirea
spre bolta limpede, cerească,

cin ştiinţă şi-n laboratoare

am căutat-o tot mereu
şi cu-un scalpel — cu sânge
rece l-am disecat te Dumnezeu l

L-am căutat în matematici

şi în formule fel de fel.
In fizică şi în chimie
crezut-am cam să dau de El.

Misterul cerurilor toate,

pe Dumnezeul nevăzut
în teoreme şi-n axiome
ca să-L descopăr, c.m tot vrut.

Secretul nepătruns al morţii,

principiul vieţii, necurmat,
m cărţi de ştiinţă fără număr,
să-l aflu, eu am căutat.

Si numai cartea Ta cea sfântă

în care-aş fi putut afla
lumina, adevăr, iubire,
singura carte: BIBLIA,

eu no citeam, înţelepciunea
n-o căutam la Dumnezeu.
Secretul căutam să-l aflu
la oamenii din jurul meu.

L-am căutat în eprubete,

în filtre-apoi L-am strecurat;
în recipiente şi-n retorte,
cu grije, L-am tot distilat.

Voiam să mă conving eu însămi

că „Totu-i omul superior" l
Că omul poate să creeze
chiar viata în laborator.

Dar vai, zadarnic toţi savanţii

au încercat, ...s-au străduit!
Un singur ochi care să „vadă",
să fabrice, n au izbutit.

Un Moloh mi-am făcut din ştiinţă

şi numai lui m-am închinat,
ca să observ abia la urmă
cît de cumplit m-am înşelat l

Atunci, am căutat iubirea l

Si îmi zicecm cu dor nespus
că, trebue să fie-n lume
un om, întocmai ca Isus.

Ca El să fie bun şi nobil,

ca El de gingaş şi curat
şi tot ca El să nu te facă
să suferi sau să plângi vreodat-.

htbirea lui să fie mare,

fierbinte şi nemăsurată;
să ardă ca o vălvătaie...
să-ti lumineze viata toată.

Iubirea lui să fie castă,

din inimă să izvorească
şi numai inima să-ti ceară.
Doar sufletul să ţi-l iubească.

Si... am căutat şi zi şi noapte

şi în sfârşit, în drumul meu,
am întîlnit un om ca cel
pe care l-am visat mereu.

Nespusă îmi fu bucuria.

O, cît de mult l-am mai iubit!
Si din iubirea asta mare,
iar mi-am făcut „un chip cioplit!"

Si lui m-am închinat cu sete.

Nimica alta nu vedeam.
Că „nu vorbim aceeaşi limbă"
să bag de seamă nu puteam

fiindcă-l iubeam! Si-aşa orbită

de dorul din inima mea,
de setea mea dupe un suflet
cum doar Isus în cer avea,

eu nu vedeam că-împodobisem
cu daruri sfinte-un chip de lut,
ce nu putea să se ridice
spre necuprinsul „absolut",

ce pretinzind că mă iubeşte
îmi prefăcuse viaţa n chin,
cântsrea mea în plânset jalnic
ţi rîsul meu într-un suspin.

Plecat-am dar plângând în hohot

văzându-mi visul înşelat,
văzând nădejdiile-mi toate
cum rând pe rând s-au spulberat.

Ca tot ce am dorit să aflu

pe-acest pământ fără de rost:
LUMINA, ADEVĂR, IUBIRE
iluzii searbăde, au fost.

Minciună fost-a „adevărul",

„lumina", fals mi-a luminat,
iar „dragostea"... of arsă tristă !
Si-acestor trei m-am închinat l

O, iartă-mă Isuse, Doamne,

nu vezi părerea mea de rău?
Nu vezi dt gem? Nu vezi cît sufăr?
îmi recunosc păcatul meu.

Isuse, Tu eşti adevărul.

In faţa- Ta mă umilesc.
Tu eşti lumina şi iubirea.
De „idoli" eu mă pocăiesc.

Durerea mea e azi răsplata

pentru păcatul făurit,
de a mă fi plecat vreodată
în faţa unui chip cioplit l

DE DINCOLO DE GRATII

Măicuţă, de departe-ţi scriu.

Si eh as vrea să fiu aproape!
Să pot opri caldele lacrimi
ce-ţi picură de pe sub pleoape

Să pot opri oftatul jalnic

ce-ţi umflă inima in piept
făcându-te să suferi groasnic.
O, ce nas, da să pot să-ndrept

greşeli, abateri fără număr

cari m-au minat pe-un drum greşit
şi-au semănat în juru-mi lacrimi
şi jale fără de sfirsit!

O, ce n-aţ da să pot ţi iar

copila cea nevinovată,
cu ochi curaţi de porumbiţă;
zglobie, veselă, curată!

O, ce n-af da să pot sta iarăţ

la gura sobei — Ungă tine —
ţi să~ţi ajut să-ţi depeni Una
în timp ce tu, privind la mine,

să-mi spui din nou vreo întîmplare

din viaţa ta. Sau, vreun sfat
ce cr putea să-mi folosească,
cum şi-altădată mi-ai m-ai daţi

Iar eu cu ochii numai zâmbet

să stau cuminte {i s-ascult
frânturi din viaţa ta trecută...
poveştile de mai de mult!...

O, ce naş da să jiu privită

de toţi cei ce m au cunoscut,
cu stimă /i cu bucurie
cum şi-cltădată au făcut!

Să mi se spună "dragă", "scumpo",

„ce bine că te-am întâlniţi"
să nu mai fiu dispreţuită
de cei ce-odată, m au iubit.

Să nu mai văd cum, buni prieteni —

deândată ce mă întilnesc —
se fac că nu mă văd! Iar ochii
şi-i plec grăbit când mă zăresc.

O, ce nas, da — ca şi-altădată —
într-o Duminică-nsorită,
să merg cu inima uşoară,
înspre Biserică, grăbită.

Si-r.colo să-L slăvesc pe Domnul

în dulci cântări şi osanale
pentru iubirea-l fără margini,
pentru mărimea jertfei Sale.

Să-ngenunchiez în rugăciune
cerând ertare lui Isus,
pentru vreo vină ne-nsemnată,
ca un copil smerit, supus.

Dar vai, măicuţă, sunt departe!

Departe de căsuţa noastră,
de bucuria de-altădată
pe când eram „fetiţa" voastră.

Departe-s de prieteni, rude,

de soarele care scalda
câmpiile şi sat şi oameni
şi inimile le umplea

de bucuria fără margini

de a fi liber, de a trăi,
de-a alerga sub pomii-n floare;
pe iarbă a te tăvăli.

Departe sunt de toate-acestea

şi plâng cu lacrimi ca de sânge
şi vai, păreri de rău îmi scurmă
inima şi rău mi-o frânge !

Cît despre vina mea? Vei, mie,

nu-i mică, nici neînsemnată
ci mare mi-e nelegiuirea
ce-am făptuit! Precugetată.

Am fost nebună? Beată? Oarbă?

mă-ntreb mereu fără-ncetare,
de am putut comite, Doamne,
o nebunie atât de mare?

O, cum se poate ca-n dorinţa-mi —

în pofta ce mă stăpânea —
n-am desluşit pe diavol care
sub chip de înger s-ascundea?

Si-n loc de-un drum prin iarba verde,

spre o Biserică-nsorită,
îmi pregătea o vale neagră
ca iadul, groasnic de cumplită!

Acum e prea tîrziu! Păcatul

mi-l plâng în hohot fără frîu
şi recunosc: greşit-am mamă.
Da, am greşit şi-mi pare rău!

îmi pare rău c-atătea fiinţe

iubite am desamăgit.
C-am semănat durere, jele
fi multe vieţi am nimicit.

îmi pare rău că pe tăicuţu

l-am necinstit fi rutinat
aţa incit prin sat păfefte
cu spatele încovoiat.

îmi pare rău că faţa-ţi dulce

s-a-ntunecat fi s-a zbârcit
de întristare. Si că văzul
de-atâta plrns, că ţi-a slăbit!

îmi pare rău! Si dacă astăzi

sunt osândită, în închisoare,
îmi merit soarta! Un singur lucru
mă chinuefte fi mă doare.

Că toţi cei dragi, prieteni, rude

m-au dat uitării sau gindesc
că nu sunt vrednică de milă.
Cu toţi că mă dispreţucsc

Că tocmai ei, pe-a căror cale

mergeam fi eu, m-au lepădat!
Că lumea după care-odată,
am flămânzit, am însetat
fi-am ascultat-o întotdeauna
chiar când mă îndruma la rău
fi mă-mpingea pe-o cale care
se depărta de Dumnezeu,

se rufinează azi de mine!

Pe când Cel Sfânt fi Minunat
pe care L-am hulit odată
fi-n seamă nici nu L-am băgat

fi-a cărui sfântâ-nvăţătură,

de duh fi viaţă dătătoare
luat-am în deşert ducând
o viaţă de păcat... uşoară.

El, cel pe care, niciodată,

nu L-am iubit, l sus Hristos,
doar El era — fi nimeni altul —
prietenul cel credincios !

El vine chiar în închisoare

fi mă priveşte-nduioşf.t
în timp ce stau plângând amarnic
cu capu-n palme îngropat.

El singur nu se ruşinează
de mine, care am greşit,
de mine care-s o ruşine
pentru-orificare om cinstit.

O, da, mă doare azi să aflu

că Cel în seamă nebăgat,
că El, I sus, Stăpânul lumii,
de mine, nu s-a lepădat.

Dar tot deaceia-s fericită!

Căci El e astăzi pentru mine prieten,
sfetnic, frate, mamă.
O, Ungă El mi-atât de bine!

Si dacă-Ti scriu acum măicuţă

cu multe lacrimi şi suspine,
e fiindcă eşti departe, dragă,
şi mi-e atât de dor de tine!

Dsr... nu fii întristată, mamă,

copila ta s-a pocăit,
iar când veni-va liberarea
fi-n lume iar voi fi păşit,
O altă fiinţă întllni-vei,
ca nou născută, curăţită
de focul greu al suferinţei ţi
de căinţa nesftrţită,

de jertfa lui Isus, pe care

a fost o vreme, nu L-am vrut
fi-a cărui dragoste fierbinte
fi milă, nu am cunoscut.

Si voi veni la tine, mamă,

şi capu-n poala ta mi-oi pune
apoi vom plânge amândouă,
iar lacrimile noastre bune,

se vor amesteca. In urmă,

începe-vom o viaţă nouă
de ascultare, de credinţă,
curată ca un strop de rouă.

Apoi ne vom pleca genunchii

în faţa Celui Preacurat
ce pentru noi, cei răi, netrebnici —
pe Golgota, viaţa fi-a dat.

Si vom privi cu ochii-n lacrimi —

pe cerul limpede de sus —
un răsărit de viată nouă,
un soare fără de e.ţus.

Deci, nu mai plânge, scumpă mamă,

căci dacă astăzi sunt departe,
in închisoare-n suferinţă
şi-atâta cale ne desparte,

Iţi sunt măicuţă scumpă,

bună, cu mult... cu mult mai mult
aproape ca inima ce porţi în pieptu-ţi
{i ca lumina de sub pleoape.

Căci m-a apropiat de tine

Isus Hristos cel răstignit,
ce--n lume pentru hoţi fi vameşi,
din cer-anume-a venit.

O, mamă, mamă, scumpă mamă

mi-e mare vina. Da, o ştiu !
Dar... dacă m-a iertat El, Domnul,
nu vrei să-ncerci să ierţi şi tu?
 PARTASIE

Când bucuria şi belşugul şi dragoste şi fericire

din plin cădea vor peste mine fi viaţa îmi vor copleşi,
eu nu te voi uita o clipă, Isuse, dulcele meu Mire,
ci toate acestea — pe de-a-ntregul — cu Tine le voi împărţi.

Iar când veni-va încercarea cu suferinţa ei cumplită

şi de durere mă voi frânge gemând cu grele, lungi suspine,
Te voi găsi mereu alătur fi-n dragostea-Ti nemărginită,
durerea mea — oricât de mare — tu o vei împărţi cu mine.

Dar când povara-mi de păcate drumul spre cer mi-o-ngreuna,

iar eu răpusă luneca-voi ţi plânsul mă va podidi, Isuse,
Tu-mi vei ridica-o punând-o pe spinarea Ta.
Si-aceasta groasnică povară... cu NIMENI n-o vei împărţi!

DE ANUL NOU

Dece te bucuri oare

de anul care vine?
In locul tău aş plânge
cu grele, lungi suspine.

Căci anul care vine

e nou — neapărat —
dar tu, eşti tot acelaş.
Tu nu te-ai mai schimbat!

Zadarnic dar te bucuri

la mese încărcate
cu flori şi cu mincăruri
şi vinuri parfumate,

tu rămâi acelaş:
viclean, nesăturat,
trufaş, hain la suflet
şi încăpăţînat;

alergi după avere,

de patimă eşti ros,
iar dintre cei ca tine,
eşti cel mai păcătos,

An după an trecut-a,
iar sus, cerescul Tată,
a aşteptat să vadă:
te vei schimba vreodată?
Iţi vei schimba simţirea
şi inima din piept;
vei apuca a merge
cândva, pe drumul drept?

Vei duce-o altă viaţă

şi vei renaşte oare
curat cum este crinul
în nopţile de vară?

Se înoeşte cerul
şi-i mult mai azuriu
când a trecut furtuna
şi norul cenuşiu.

Si codrul şi câmpia
şi munţii înverzesc
când razele de soare,
în Mai, le încălzesc.

Iar sub aceleaşi raze

şi răul se desgheaţă
şi-aleargă către mare
pulsând o nouă viaţă.

Iar ploaia diamr.ntină

şi rodnică, de rouă,
din ţarina- amorţită
trezeşte viaţă nouă.

Doar tu eşti tot acelaş l

Acelaş păcătos
şi clipă după clipă
cobori mai jos... mai jos.

crede. Nu-i pricină

de mare bucurie.
In locul tău m-aş teme
de ce-ar putea să vie.

Căci anul pentru care

te bucuri fără frâu,
ar Putea sa fie
şi cel din urmă-al tău.

Si-atunci, unde vei merge?

Spre care trist abis?
Spre care suferinţă
şi chin de nedescris?
Deci unde vezi pricină
ca să te veseleşti
de anul care vine
şi nici nu te gândeşti

că Dumnezeu aşteaptă —
milos şi iubitor —
ca să te schimbi în bine.
Si -i tare răbdător...!

Căci Tatăl nu doreşte

să piară-un păcătos
ci vrea ca el să vină
la crucea lui Hristos.

Dar află că răbdarea

şi ea are sfârşit.
Si vine-un timp când Domnul
se va mânia cumplit.

Si când ţi-o fi md bine

şi nu te vei gândi,
mânia Lui cumplită,
în plin, te va lovi.

...Dece te bucuri dară

de anul care vine?
Mai bine dac-ai pllnge
cu grele lungi suspine,

că anul ce trecut-a
tu ţi Vai irosit
în viaţa de păcate
fi Lui nu I-ai slujit.

ia o hotărâre
ca- n anul viitor,
să te întorci la Domnul
smerit şi- ascultător.

Să vii să-ţi plângi păcatul

la crucea lui Isus
şi de iubirea-l caldă
tu să te laşi condus.

Atunci bucuria
ce tu-ţi vei arăta
noi toţi vom înţelege
si-n cântec te-om urma.
Dar când te-aşteaptă iadul
prin viaţa-ţi de ruşine
atunci, de ce te bucuri
de anul care vine?

EL şi TU !
EL:
Nu făcuse niciun rău,
El n-a poftit la bunul tău,
El n-a furat fi n-a minţit
fi la mărire na râvnit.
In faţa tuturor, umil,
El s-a plecat, ca un copil l
Si iar, şi iar s-a tot smerit,
celor umili El le-a slujit.
Din loc în loc mereu mergea
fi bine tuturor făcea.
Pe mulţi bolnavi a vindecat;
pe mulţi din moarte i-a sculat.
Durerile le alina,-
iar lacrimile le ştergea.
Ispita ctnd L-a înşfăcat,
până la sânge a luptat
păcatul de l-a biruit l
Mulţimile El le-a hrănit.
Apoi, nemaiavând ce da,
El dărui chiar viaţa. Sa,
Atit de mult El ne-a iubiţi
Si totuşi, cum i-am răsplătit?
A fost hulit, batjocorit
fi răstignit pe-o cruce!

TU:
Eşti neînduplecat,
te tăvăleşti în greu păcat;
alergi mereu ca scos din minţi
să strângi mai mulţi... mai mulţi arginţi l
Eşti lacom, eşti neînfrânat
şi de plăceri nesăturat.
Pentru dreptate tu simţi silă
şi n-f.i habar ce-i aia „MILA"!
Iubirea o nesocoteşti.
Cu nepăsare chinueşti.
Pentru mărire şi odoare
tu calci pe semeni in picioare.
Pe cel sărac nu-l milueşti,
iar pe cei slabi îi asupreşti.
Nn şti ce-nseamnă-a face bine
şi totul vrei doar ^pentru tine..
Ucizi şi minţi şi umileşti,
la Dumnezeu nu te gândeşti!
Tu slavă, Domnului, nu dai,
pentru Scriptură vreme n-ai.
Si totuşi, încă nai murit...
El, Dumnezeu, nu te-a trăznit!
Ci, te-a iubit,
te-a ocrotit
căci pocăit El te doreşte.

DECI :
Suflete, nu te-nşela
crezând că orice faptă-a ta
de este bună sau de-i rea
e fără răsplătire.
Că sus în cer nu-i nimenea;
că Dumnezeu n-ar exista
şi că poţi face tot ce-i vrea.
E rătăcire!

SA ŞTII :
Că va veni o zi
când încintea Lui vei sta,
înfiorat şi tremurând
şi socoteala îi vei da !

Si-atunci cu groază vei afla

că Cel ce-n chinuri a murit —
deşi n avea niciun păcat —
dacă pe cruce a plătit

a fost doar PENTRU CEI CE CRED

IN CEL CE VIATA LE-A JERTFIT.
Iar tu ce-n viaţă nai crezut
plăti-vei preţul cel cumplit:

Vei pierde viaţa cea de veci

sus, în împărăţia Sa
şi doar de chinuri groasnice,
în iad, tu parte vei avea.

O, suflete, deci vino azi

cît încă eşti poftit să vii
de Cel ce viaţa şi-a jertfit
ca tu, în veci, să poţi trăi.

REVENIRE

De sus, din nesfârşite zări, a coborât din nou Isus

să-şi vadă copilaşii dragi pe care îi iubea nespus.
Si tot mergând pe calea Sa, troiţe, cruci El a zărit;
Biserici mari, Biserici mici şi Catedrale a-ntîlnit,
încît şi-a zis în sinea Lui, zâmbind la soare fericit:
"Când case, Domnului, clădeşti, desigur că eşti pocăit!"

Dar, auzind un zgomot groasnic de bubuit asurzitor,

Isus, privirea Sa mirată, a îndreptat-o-ntrebător.
spre cerul limpede, albastru pe care. oricît căuta,
un nor sau alt semn de furtună, deloc El nu putu afla.

Atunci şi-a coborât privirea şi a deslegat acel mister,

căci grozăvia auzită venea de jos şi nu din cer.
Iar ceeace văzu atunci, era atât de neaşteptat,
încît s-a dat un pas înlătur şi groaza L-a cutremurat.

Căci, pe câmpiile întinse, pe-al ierbii mătăsos covor,

chiar printre florile gingaşe şi cu miros aromitor
şi străjuite de-o troiţă, acolo chiar sub semnul sfint,
zăceau cadavre, mii, întinse, schimonosite, la pământ.

Cu miini şi cu picioare smulse, cu ţeste sparte*nsmgerate,

cu burţile plesnite groasnic şi măruntaiele vărsate.
Deavalma oameni, cai, căruţe, avioane, tancuri şi motoare;
bubuituri şi fum şi ceaţă şi ţipete sfâşietoare.
Si toate acestea chiar sub cruce! Simbolul sfânt al înfrăţirii,
al bunătăţii fără margini, al jertfei, milei şi-al iubirii!

Isus şi-acoperă eu mâna privirea plină de oroare,

iar inima în piept, El simte, cum i se frânge şi II doare!
Si pleacă iute mai departe, ccsidus de-al dragostei avânt,
la ucenicii ce promis-au să umble în al Său cuvânt,

Când iată, vede patru oameni cum stau în drum şi se sfădesc,

iar numele "Isus" într-una, aude că ei pomenesc.
S-opreşte dar mirat s-asculte. Când, unul zice: "Ia să-mi spui,
cum vindeca Isus pe orbii care eşeau în calea Lui?

Răspunde-al doilea: "Domnul nostru, când pe un orb îl întîlnea,

îl vindeca doar cu o vorbă: "Te-a mântuit credinţa ta!"

"E o minciună, zbiară altul, credinţa ta e erezie!

Adevărata-învăţătură mi-a dat-o tata, mama mie.
Iar ei o ştiu dela străbunii ce-au fost martiri — ascultă bine —
vreţi să cunoaşteţi adevărul? Atunci îl veţi afla la mine:
Când orbul îi eşea în cale, tămăduire când cerea,
Isus scuipa grăbit în tină, iar tina pe ochi i-o punea."

Atunci se înfuria al treilea şi zise: "Fi-veţi osândiţi!

Religia voastră-i păgînism. Faceţi păcat c-o răspândiţi.
La mine doar e adevărul: "Isus când pe un orb vedea,
îi atingea o clipă ochii şi, iată... că îl vindeca!

Atuncea primul îi privi şi spuse cu profund dispreţ: —

"Sunteţi sectanţi! Si tot ce ziceţi nu are niciun fel de preţ.
Apostolii mi-au fost strămoşii şi ei m-au învăţat aşa:
Isus scotea pe orb afară din sat, pe ochi El îi scuipa,
apoi îl atingea cu mâna şi-1 întreba: "Zii, vezi ceva?
"Ce văd sunt oare oameni? sau sunt copaci? orbu-ntreba.
Atuncea Domnul nostru iar îl atingea zicând aşa:
"Te uită ţintă!" şi atuncea, vederea şi-o recăpăta.

Si-au continuat să se sfădească şi să se-njure tot mai tare:

"Credinţa mea e-adevărată", rîcnea cu furie fiecare.
Isus, atunci, plin de-ntristare, în hohote a izbucnit
şi-a plâns din greu, cu faţa-n palme, părându-i rău c-a revenit.

Si nu s-a mai mirat că lumea atât de crunt se războia ,

că era plină de păcate şi spre pierzare că mergea.
Căci cum ar fi putut fi altfel când ucenicii Săi iubiţi,
în loc la locu-i, fiecare, să stea cuminţi şi mulţumiţi;
în loc ca toţi uniţi ca fraţii — căci toţi aveau un singur Domn —
s-alerge să trezească lumea din al păcatului ei somn,
stăteau şi se tocmeau într-una, în timp ce suflete piereau.
Dar ei ştiau un singur lucru: "Dreptatea pentru mine-o vreau!"

— "Să ştii că eu sunt al lui Chifa!"

— "Ba Pavel este cel mai mare!"
— "Doar la Apolo-i adevărul!"
— "Ca loan credinţă, nimeni n-are!"

Si-n timpul sfadei ei uitat-au că prea slăvitul Său cuvânt

n-a fost ca ei să lupte pentru Biserica depe pământ.
Ci, toţi — Bisericile toate — iubindu-se, să se unească,
împărăţia cea cerească să caute să o cucerească!

Dar ei lăsau lumea să piară; Cuvântu-nţelegeau pe dos.

Uitau Biserica din ceruri, pentru Biserica de jos.
Si fiecare confesiune, dreptatea şi-o revendica
uitând mereu că numai Domnul, dreptatea-ntreagă o avea!
Uitau c-apoi, la judecată, de "CLAN" Isus nu va-ntreba
ci doar: "Lucrat-ai cu iubire pentru-Impărăţia Mea?

Si ajungând pe o câmpie, Isus pe iarbă s-a trântit

şi-a plâns cu grele lungi suspine şi tare mult s-a mai mâhnit.
Tîrziu... s-a ridicat să plece şi-a mers pe drum oftind din greu.
Când, iată, vede o mulţime imensă, chiar în drumul Său.

E o mulţime nesfârşită... Sunt zeci... ba chiar sute de mii

ce ţipă, urlă, ameninţă. Iar El se-ntreabă "Ce o fi?"
Dece vor fi tărând o cruce atât de mare, printre ei,
şi-o-nfing puternic în ţarină urlând ca nişte pui de lei?"

Atunci se duse lingă unul şi spuse: "Frate, să-am"-iertare,

de ce e lumea adunată? Dece atâta frământare?"
Mirat se-ntoarce-atuncea omul şi-I spune: "Hei! De unde vii?
Desigur eşti strein pe-aicea că întîmplarea nu o şti!
Se zice că Isus, acela... curând, curând o să revie
şi-I pregătim din nou o cruce. Ce alta oare vie să fie?!"

Jfriveşte lung Isus fiinţa ce numai chip de om avea.

încolo... inima de fiară! Dar, mult mai hîdă... mult mai rea.
Căci fiara, drept e că e crudă, căci dupi-simţuri se conduce;
menirea ei pe lume este ca tot ce vede, să apuce,

Dar omul n-are nici o scuză, căci însuşi Domnul l-a creeat
chiar dupe-nfăţişarea Sa şi Duhul Său i-a insuflat.
Văzându-Si astfel "creeaţiunea" Isus e crunt desamăgit!
C-a plămădit-o, altădată, în clipa-aceea, s-a căit.

Cu capu-n piept, cu ochii-n lacrimi — El care viaţa le-a jertfit —

se-ntoarce trist pe-aceiaş cale pe care vesel a venit,
spunându-şi plin de-amărăciune — oftând din ce în ce mai greu —
că: oamenii clădesc Biserici, dar... răstignesc pe Dumnezeu...
O, TEMPORA...

Trăim o eră nouă şi grozav de avansată.

Ştiinţa şi progresul paşi uriaşi jac zi de zi.
„Atormil" stăpâneşte şi "distanţa" nu există,
iar sateliţi spaţiul străbat ca nişte jucării.

Se nasc noul State-n lume şi te miri: de unde vin?

Iar altele dispar de parcă n ar fi existat.
Sunt State mari — uriaşe — care State mici „susţin"
Si-n timp ce le înghit... se spune că „s-au anexat"!

Religia-i "decadentă", pe când Dumnezeu, "un Mit"

Onoarea şi Pudoarea? Vai, ce reuşite glume!
Credinta-i perimată, iar iubirea „un prăjit",
familia e... un circ de bălei, dispreţuit de lume.

Mai iute... tot mai iute... Omul astăzi se grăbeşte.

Ar vrea să-nghită totul, şi intens vrea să trăiască.
E vremea atât de scurtă ! Si, ca mâine, „sună ceasul".
Deaceia zboară-aleargă, n-cre timp nici să gândească.

La Golgota se vine astăzi cu maşini moderne,

ce spaţiul îl înghit, pe oră, cu „o-sută-optzeci".
Se vine în excursii... simplu, din curiozitate,
iar jaţă de „Adevăr" ei sunt nepăsători şi reci.

Se urcă vesel coasta înspre locul „Căpătănii".

Se calcă mândru peste Evi, în urma unui mit,
avizi dupe senzaţii noi, ei nu obsearvă urma
ce crucea a trasat când Domnul dealul a suit.
Nepăsători se calcă peste urmele lăsate
de paşii obosiţi... de picăturile de sânge,
ai Celui care a venit să moară pentru lume !
Si-n timp ce ei glumesc şi rîd, amarnic Cerul plânge.

CIUFULICI

A fost odată ca niciodată, frăţiorii mei cei mici,

un băeţel cu ochi albaştri, cu numele de Ciufulici.

Era cam cîrn... dar n-are-aface, căci tare mai era frumos!
Dar... îl strica un singur lucru: era un mare mincinos.

Mămica lui era mâhnită şi îl ruga "Nu mai minţii!"

Dar Ciufulici, aşi! nu se lasă şi minte iarăş şi mai şi!!

Tăticul lui — un om ca bradul, înalt, spătos, cu pumn de fier —

când Ciufulici privea la dânsul, privea în sus, ca înspre cer.

Ii fpune tatăl: "Ia ascultă! Minciuna tu o ocoleşte,

căci dacă -nu, în iad vei merge şi coarne-n cap curând ţi-or oreşte".

Se uită crunt la dânsul tatăl şi Ciuîulici a îngheţat:

"N-n-n-am să mai fac! îngînă piciul. Iar tatăl spune "Te-am iertat!"

Rămâne Ciufuîici pe gânduri şi-şi spune-n sins plin de teamă:

"Vai, se mă fac de nu mă iartă Isus şi-mi ţine toate-n seamă?

Te pomeneşti că-mi crerc corniţe şi toţi vor şti neîndoios,

că fost-am pedepsit de Domnul, pentrucă-am fost un mincinos."

Se culcă Ciufulici şi-atuncea are un vis îngrozitor:

parcă mergea pe o câmpie, parcă trecea printr-un ogor.

Era-îiluneric — era singur — iar inimioara îi bătea.

Când iată, vede-n zare-un munte ce de lumină strălucea.

El ştie, colo sus pe munte se află Tatăl cel Ceresc.

O, de-ar putea s-alerge-acolo! Dar vai, puterile-i lipsesc.

Aude-atunci un ras sălbatec şi deodată îi apare,

cu coadă, coarne şi copite, o mogăldeaţă, pe cărare.

Si rîde, rîde mogăldeaţă (ce frică-i e lui Ciufulici!)

Măciuca pârul îi se face întocmai ca la un arici.)

In sine-şi zice: "Vai de mine, să ştii că îsta-i necuratul!

Si nu e nimeni să mă scape! şi vai, cît de departe-i satul-."

Atuncea, plin de disperare, el strigă dracului aşa:

"Să nu crezi că mă tem de tine! Hai, iute, piei din calea mea!"

Dar necuratul nu cliateşte, ba chiar se apropie mereu

şi spune: "la-ascultă băiete, nu şti că eşti de-acum al meu?"

— "Al tău? Dar ce am eu cu tine? Respingător eu te găsesc.

Eu sunt al Domnului din ceruri, numai pe Dânsul îl iubesc!"

— "Zici că-L iubeşti! Dar nu şti oare că Domnul tău Isus Hristos,
iubsşte numai adevărul şi nicidecum pe mincinos?

In cer există-o lege sfântă că cine face-n lume-un rău,

de nu ascultă sau de minte, să fie pe vecie al meu.

Ei, haide Ciufulici cu mine. Plăcutu-ţi-a să minţi mereu?

Minciuna este dela mine, deci hai cu mine fîtul meu!"

întinde diavolul o ghiară să ia de braţ pe Ciufulici.

dar, copilaşul sare-n lătur şi strigă aspru "Fugi de-aici!"

Si-n clipa ceia-şi aminteşte că mama lui l-a învăţat

că orişicare om greşeşte, să fie, dacă vrea, iertat,

greşeala să şi-o recunoască. Ingenunchiând apoi smerit

să strige astfel către ceruri "E drept că am păcătuit!"

Si astfel face copilaşul. El recunoaşte c-a greşit:

"O, iartă-mă! se roagă-ntr-una, vai, cît sunt de nenorocit!

Dacă mă ierţi acum, Isuse, Te voi iubi atât de mult!

Nu-mi voi mai supăra părinţii şi doar pe Tine-am să te ascult!"

Cu mâinile împreunate, cu ochii-nchişi, îngenunchiat,

abia-ndrăzneşte să respire de frica celui Necurat.

— "Degeaba te mai rogi, tatăete, Isus nu te va asculta!

Al meu eşti. Hai, vino cu mine, apucă bine mâna mea."

întinde Diavolul o ghiară, dar... hop, mina i-a-ncremenit,

căci intre Ciufulici şi dânsul, o arătare s-a ivit.

In alb e toată îmbrăcată. Pe cap un nimb îi străluceşte,

iar Necuratul când o vede, se trage înapoi... scînceşte

şi tremură ca o piftie. Iar coada ce-o ţinuse în sus

acum o ţine-ntre picioare ca un căţel speriat, supus.

Si zice: "Spune Tu, Isuse, de este drept aşa ceva!

Cum vezi că pot avea un suflet, Tu vii şi-1 smulgi din mâna mea."

Isus ridică doar o mână şi dracul intră în pământ.

(cum ar putea el să reziste în faţa Lui, de trei ori sfânt!)

Iar Ciufulici nici nu-ndrăzneşte căpşorul să-şi ridice sus.

Se simte vinovat, sărmanul! Atu-nci milosul Domn Isus,

îi spune: "Te-am ertat copile şi dela iad Eu te-am scăpat.

Să nu mai minţi! Bău nu îţi pare să mă mâhneşti neîncetat?

Ciufulici vrea să răspundă, dar... BUFFF, din pat se prăvăleşte,

îşi face un cucui în frunte şi-atunci... dki somn el se trezeşte.

A fost un vis!... Ce bine-i pare! Un vis? Dar vis adevărat!

Deaceia Ciufulici promite să nu mai mintă niciodat-.

Lingă pătuţ el îngenunchie. Cu dragoste spre cer priveşte

şi — ca să nu-şi trezească mama — un "Tatăl Nostru" încet rosteşte.

ADEVĂRUL

E adevărat, eu recunosc, lumea — acum — este schimbată

Aşa cum este azi, se ţâre, încă na fost niciodată.

E radicală transformarea-n modă, în moravuri, ştiinţă,

şi în tehnică. Chiar în comfort e-o adevărată biruinţă.

E biruit timpul şi spaţiul. De eşti grăbit şi timp nu ai,

toţi să-ţi bei ceaiul în Bulgaria şi să iei prânzul în Hawaii).

Călătoreşte omu-n lună şi-n fund de mări stă săptămâni, *)

irăeşte fără un rinichi sau fiere şi chiar şi fără de plămâni. **)

Si e atit de îmbătat de tot ce a descoperit,

încît se crede-un Semizeu, când el, de fapt, a nebunit!

Ca o concluzie „firească" tot ce a fost, e perimat!

Nimica nu mai e valabil, nimica nu-i adevărat!

Cărările ce-au dus la „astăzi", naivităţi pline de haz!

Credinţa? Un mit de care-ţi rîd chiar şi copiii în obraz l

E adevărat, eu recunosc că lumea, azi, e transformată.

Aşa cum se prezintă-acum, se pure n-a fost încă niciodată.

Deschide însă bine ochii, omule, şi vei vedea,

coexistă două adevăruri ce-ncerci mereu a ignora.

Un savant Francez şi-a construit o locuinţă submersibilă.

Bolnavii de paralizie infantilă, trăesc cu plămâni de oţel, cîteodată.

Însă a ignora un lucru nu-nseamnă că d n-ar mai fi!

Priveşte-le dar drept în faţă şi totul se va lămuri:
In Uimea ta ctlt de „nouă", să-mi spui acum cinstit, curat păcatul, —
vechil... de când e lumea — l-ai biruit, l-ai desfiinţat?

Al doilea adevăr teribil e că există Dumnezeu!

Cel ce creeat-o Universul, odată, prin Cuvântul Său.

Aceste adevăruri, — află, — atât de vechi şi de uitate,

au fost şi sunt şi vor rămâne, rcdităţi nestrămutate.

Descoperiri oricîte-ai face; oricit spaţiul l-ai cuceri;

oricit de mare ţi-ar fi ştiinţa; oricit de înţelept ai fi;

oricît, prin mare-ndemânare, tu faţa lumii ai schimba,

aceste Două Adevăruri, rămâne-vor de-a-pururea!

Iţi pot părea că-s demodate... şi vechi... şi fără niciun rost,

să ştii însă că-s actuale precum şi în trecut au fost.

Păcatul, dela Adam şi Eva, nicicând nu s-a modernizat!

In epoca Atomica, cum vezi, rămas-a neschimbat.

Iar Dumnezeu e începutul şi e sfârşitul tuturor.

El e iubirea, moartea, viaţa dar şi un drept judecător.

Sunt vechi aceste adevăruri. Cit lumea!! Însă, vezi frăţioare,

sunt şi realităţi cumplite, veşnice, necruţătoare.

Fereşte-te să rîzi de ele căci ai să te căieşti cumplit!

Căci, te vei întîlni cu ele, chiar dupe ce vei fi murit...

Abia atunci vei recunoaşte ce grosolan te-ai înşelat

când cu-aroganţă şi-ndrăzneală, pe Creeator, tu l-ai negat.

Păcatul îţi va sta-mpotrivă şi aspru te va acuza.

Atunci vei şti cine e Domnul! Dar.,, prea tîrziu o vei afla!

LA POARTA

A fost odată un om care-l iubea pe Dumnezeu.

Si-atât de mult dorea a fi cu El în veşnicie,
incit se hotărî — ca să ajungă sus la El —
mei mult să se sfinţească. Si... s-a dus în sihăstrie.

Trăia într-o pădure unde nici un pas de om

nicicând nu mai călcase — pădurar sau vînător.
înconjurat de păsări şi lighioane fel de fel —
din zori şi până-n noapte — îl slăvea pe Creeator.

O peşteră micuţă îi servea drept locuinţă,

iar hrana sa: doar ierburi şi doar poame pădureţe.
Dar nu era în lume o făptură mai ferice
că poate-n sihăstrie, Sfânta Carte s-o înveţe.

Trecură ani vreo zece şi, odată când sihastrul

întins pe-al său culcuş, la veşnicie medita,
rosti plin de fervoare: „la-rnă ia-mă Docmne-acuma.
Chiar azi mă ia la Tine, in împărăţia Ta.

Atunci... era un vis? Era aevea? O răpire?

se tot gândea sihastrul turburat şi uluit,
când chiar în faţa porţii numai din mărgăritare
a Raiului, deodată se găsi nedumirit.

Dar cum măcar un sunet nu întrerupea tăcerea

ce-nvăluia locaşul sfânt al Tatălui Divin,
sihastrul — dupe o vreme — începu a bate-n poartă
strigând: „Deschide Doamne. Vrecu la Tine-acum să vin.-

Atunci o voce blinda răsuna de dupe ziduri:

— „La poartă cine eşti? Zii, de unde ai venit?
— „Sunt eu, răspunse omul, care pentru Tine Doamne
în post şi rugăciune, ca sihastru, am trăit.

Am flămânzit adesea şi am suferit de sete,

iar frigul — nopţi şi zile — crunt din trupul meu muşca.
Dar, neclintit rămcs-am. Nu vedeam decât răsplata:
în sfânta Ta cetate avea-voi dreptul a intra"

„O, nu. Nu-i încă vremea, îi răspunse dulce glasul.

Intoarce-te în lume, iar când vremea s-o-mplini,
te voi chema pe nume şi-atunci — fără îndoială —
tu poarta larg deschisă, pentru tine-o vei găsi.

Când se trezi sihastrul pe culcuşul său de paie,

adînc gândi la tot ce-n vis i-a fost descoperit
şi se-ntreba uimit: „Oare de ce, cerescul Tată,
nu vrea să mă primească? Oare unde am greşit-?"

...Si luăndu-şi o desagă şi-un toiag, sihastrul nostru,

Se duse-n lumea Icrgă să vestească pocăinţa;
să întoarcă omenirea de pe calea de păcate;
s-o-nveţe ce e mila-, să-i învingă necredinţa.

Mai născoci cântări despre Isus şi-a Lui jertfire

atât de minunate încît cine le auzea,
pe loc pleca genunchii şi cu lacrimi multe,
calde îşi lepăda trecutul şi pe Domnul îl urma.

...Si ani şi ani de-a-rândul rătăci fără odihnă

vestind mereu Cuvântul şi clntând iubirea Sa,
încît îi merse vtstea şi-l numiră chiar şi „sfintul"
şi alergau cu toţii deândată ce-apărea.

...Si iar veni o seară când răpus de oboseală

gândid la toate cele căte-h lunie-a săvârşit,
strigă cu voce stinsă; „Doamne, ia-mă, Ia-mă Doamne!
Mă lasă să-odihnesc de-acum, la sinul Tău iubit.

Atunci... era un vis? Era aevea? O răpire?

Se tot gândea sihastrul uluit şi turburat,
cănd iar în faţa porţii, numci din mărgăritare, a raiului,
de-odată, fără veste s- a aflat.

Si iar cu pumnu-n poartă omul începu a bate

şi iar o voce blinda se-auzi ca un suspin:
—„La poartă cine este?" — „Eu sunt. Eu. Te rog deschide!
Sfărşit-am alergarea. O, mă lasă-acum să vin!

Am colindat pământul si-am cântat fără-ncetare

iubirea Lui, în versuri ce anume-am născocit.
Mulţi s-au întors la Isus! Eu mi-am terminat lucrarea.
Deschide dar. Primeşte-mă. Vai, cat sunt de obosit!

— „O, nu! E prea devreme, îi răspunse iarăşi glasul

Intoarce-te în lume iar cănd Eu voi socoti
că vremea ta sosit-a. Eu te voi striga pe nume
şi-atunci poarta deschisă — ne-ndoios — o vei găsi."

Când se trezi sihcstrul în cocioaba sa calică,

se întrebă: ce-ar mai putea să facă pe pământ,
tot aşteptând chemarea dulce, nemai pomenită,
ce-avea să-l ducă spre locaşul minunat şi sfânt?

Se hotărî atunci spre cei bolnavi să se îndrepte;

ţa măngîe-n durere pe sărac şi oropsit.
Se duse dar în lume să dine suferinţa
şi multe râni hidoase, cu bUndeţe-a oblojit.

Si iar se-ntinse faima sa, departe... hît departe!...

Căci nu se-ngrcţoşa in faţa bolilor hidoase!
Nici îngerii n-ar fi putut lega mai lin o rana,
nici a preface ochii trişti în stele luminoase.

Ca el... Dar, într-o zi veni la el o biată mamă

purtând în braţe-un copilaş ce:abia mai respira.
Un copilaş frumos nespus! Ca îngerii din carte,
pe care moartea-şi şi pusese, vai, pecetea sa!

se frânse mama-n f.c:ţa lui, căzând îngenunchiată

şi hohotind strigă: „O, te îndura, Domnul meu!
Doar tu mi-l poţi reda... mi-l poţi trezi din somnul morţii,
căci tu eşti sfânt, neprihănit, omul lui Dumnezeu!"

înmărmurit privi atunci sihastrul spre fcmee

şi se simţi neputincios si-atât de mititel!
Si-şi spuse că nebun a fost în clipa când gândise
că el lucrase. Atunci când Domnul a lucrat prin el.

Abia acum, în faţa morţii reci... necruţătoare,

nimicnicia^ îşi văzu şi suspină din greu:
O, cat de îngîmfat a fost când, gloria cereasca,
a socotit c-o poate împărţi cu Dumnezeu!

Si plin de disperare începu s-alerge omul

prin văi, câmpii şi Muri şi-ntr-un codru a intrat,
iar ramurile dese îl răniră pân-la sânge,
rupăndu-i hainele. Apoi, când noaptea neagră s-a lăsat,

scăldat în lacrimi, ostenit, căzu pe ţărna rece

şi suspinând amarnic, fără veste adormi. ...
Si iar în fata porţii numai din mărgăritare a raiului —
fără să ştie cum — se pomeţii.

Sfârşit de tot el se târî încet, până la poartă,

abia-ndrăznind a ciocăni odată-ncetişor,
apoi se prăbuşi din nou, în timp ce lacrimi calde,
pe faţa-i răvăşită îi se prelingeau de zor.

— „La poartă cine este? întrebă iar vocea blinda.

Niciun răspuns. Doar un suspin înfiorat... uşor.
-„Răspunde! Cine este?"
-„Nimeni" se auzi deodată.
-„Nu-i nimeni."
-„Nimeni" repetară îngerii în cor.

Trompete izbucniră-atunci, sunând triumfătoare,

iar poarta se deschise larg în faţa Domnului,
care ieşi urmat de toată Oastea Sa Cerească,
oprindu-se apoi la cel căzut în faţa Lui.

Cu milă ridică pe cel căzut de osteneală

fi-i spuse blând: „Te aşteptam" In fine, ai venit!
Acum e timpul. Vino! Printre sfinţi, martiri şi îngeri
şi ţie un locaş, de-acum, îţi este pregătit.

Si sprijinid pe pustnic, Domnul a intrat pe poartă,

spre străzile de aur ale Sionului Ceresc,
în cântece de slavă, de triumf şi bucurie,
ducându-l spre locaşul minunat, Dumnezeesc.
Si-n timp ce tot alaiul — în cântări şi osanale —
se scurse-ntr-un cortegiu strălucind uluitor,
uriaşa poartă, toată, numai din mărgăritare,
în urma lor, încet, încet, se închidea uşor.

IUBIREA LUI...

Duclndu-si greaua cruce — încovoiat, zdrobit,

Acela ce fusese de veacuri prevestit,
cu faţa în sudoare, abia se mai ţariste.
Urcând înspre Golgotc., mereu se poticneşte.

O, cît de obosit el Si cit de-ndurerat,

văzând cu cîtă ură de toţi e-nconjurat.
Si-atunci când se opreşte, sleit de-a Sa povară,
ei II lot/esc cu biciul, făcându-l de ocară.

Si totuşi, faţa-I gravă, e-atât de liniştită

şi-atât de demn suportă mânia negrăită
ce i-o arăt cu toţii, dar fără de temei,
doar fiindcă sunt netrebnici şi invidioşi şi răi.

Iar lacrimile Sale cu care El îi plânge

se-amestecă pe faţa-I cu picături de sânge
şi picură pe Cale ca pentru-a însemna
o cale ce, cu toţii, — odată — vom urma.

Abia se mai tărîşte, de cruce apăsat,

iar spinii de pe frunte ce-n carne l-cu intrat,
în fiecare clipă, la orişice mişcare —
provoacă-o suferinţă sfâşietor de mare.

Si totuşi suferinţa ce trupul îi sfâşie

e mult cu mult mai mică decât durerea vie
ce simte-adînc în pieptu-l, când omenirea vede
cum merge spre gheenă; cum sufletul îşi pierde.

Zadarnic încercat-a s-o facă să-nţelecgă

ca pentru ea venit-a; ce mult îi era dragă.
Că tot ce viaţa are mai sfânt... mai minunat,
e dragostea: „lubiţi-vă fierbinte, ne-ncetat,

le-a tot strigat întruna — căci cel care iubeşte

pe Dumnezeu ascultă şi legea împlineşte--
Iar ei ca să-i arate ce bine-au înţeles,
L-au condamnat la mocrte. La moarte L-au trimes.

Când au venit s-aleagă, în fata lui Pilat,

în loc să cruţe viaţa unui nevinovat,
ales-au pe Barcba — un criminal odios —
si-au condamnat la moarte pe propriul lor Hristos.
O hoardă nesăţioasă cerea — deslântuită —
să fie dată morţii făptura chinuită
şi fără de prihană ce doar o vină-avea:
că toată omenirea atât de mult iubea.

In larma fără seamân Isus stă neclintit,

în timp ce hoarda strigă: „Să fie răstignit."
„Asupra noastră cadă tot sângele vărsat.
Dar să-L condamni la moarte acum... neapărat."

— „Dar nu vedeţi cu toţii că e nevinovat?"

— striga Pilat. Atuncea, ei l-au ameninţat
— mcît scârbit păgînul, de-acest cumplit popor ,
— grăbit pe mâini se spală şi-L lasă-n voia lor.

Si-acuma urcă panta să mo.c.ră pentru ei;

să-Si verse sângele pe cruce, pentru aceşti misei.
Puţinii Săi prieteni, fideli, II însoţesc,
îşi bat cu pumnii pieptul... în plânset hohotesc.

Atunci El se întoarce şi spune „Ascultaţi,

temeţi-vă de Domnul si-acuma pildă luaţi.
Căci astfel de păţeşte copacul înverzit,
ce soartă îl aşteaptă pe-£cela putrezit?"

Apoi săltându-şi crucea, tăcut, la drum porneşte.

Privirea inspirată spre cer şi-o pironeşte
şi urcă sus, spre culme, spre culmea suferinţei,
din care apoi ţăşni-va izvorul biruinţei.

Îl culcă pe o cruce şi-l bat f arde cruţare,

piroane ascuţite în mâini şi în picioare.
Dar El nimic nu spune — aricit L-ar chinui —
păcatul tuturora voind a ispăşi.

Si mare e durerea. Si ce cumplită sete!

Dar, iată, ttmezit-au, în grabă, un burete.
A ştiut Eli Nu sunt monştri, pierduţi pentru vecie.
In ei se mai găseşte un pic de omenie!

Si buzele uscate şi arse de durere

le-a apropiat în grabă. Dar, vai, oţet şi fiere
i-au dat în loc de apă. Si-acuma hohotesc
şi rîd... şi rîd de Dânsul şi II batjocoresc.

Isus îşi pleacă capul învins şi ostenit

şi strigă către Domnul; „Dece m ai părăsit?"
E-un strigăt plin de jale, de dor, de neputinţă
ce zgudue-n adîncuri întreaga Sa fiinţă.
Iar Tatăl Sfânt — din ceruri — Priveşte-n jos mâhnit;
La ce mai dete morţii pe Fiul Său iubit?
Si cum putut-a crede că se vor pocăi?
Că vor primi Cuvântul când îl vor auzi?

De-atât amar de vreme de veacuri, necurmat —

a încercat zadarnic să-i scape de păcat.
Acum ce si-altădată, din nou, s-au răzvrătit.
Au inima de piatră, iar ochii le-au orbit.

De când prima făptură — ce însuşi a creeat —

înspre neascultare — cândva — s-a îndreptat,
au devenit cu toţii haini, nesăturaţi, avizi
dupe plăceri şi-n multe rele înglodaţi.

Trimisu-le-a potopul, cutremur, joc, pucioasă,

robie, foame, ciumă cu ascuţita-i coasă
crezând că s or „ântoarce" cei ce vor rămânea,
văzând cît e de aspru, văzând mânia Sa.

A ridicat în urmă prooroci nenumăraţi

şi le-u vorbit printr-înşii: „O, oameni, ascultaţi.
De nu veniţi la Domnul, de nu vă pocăiţi,
intra-veţi în Gheenă; astfel o să pieriţi."

Zadarnică fu truda. Mereu s au rătăcit,

mereu călcat-au Legea şi au păcătuit.
O, până cină răbda-va şi nu-i va nimici?
Cu-o singură mişcare, te toţi îi va strivii

Isv.s c.ttmci susţină, iar buzele-1 şoptesc:

„Păcatul lor — acuma — Eu însumi ispăşesc!
Sunt plini de viclenie; sunt nesupuşi şi răi;
sunt sângeroşi şi lacomi dar... sunt copiii Tăi!

De-odată se-ntrerupe. A suferinţii ghiară

în carnea Lui plăpândă, cu sete, scurmă iară.
Dar fiindcă îi iubeşte, se lasă biruit.
Suportă tot iubindu-i — astfel — pân-la sfârşit.

Si lacrimi limpezi, grele îi picur de sub pleoape.

Abia de mai respiră; sfârşitul e aproape.
Si-n ultimele clipe — de sete chinuit —
priveşte lung, cu milă, spre cei ce L-au iubit

Stau colo Ungă cruce şi plâng neîncetat,

îşi sfâşie vestmântul, cu pumnii pieptu-şi bat.
Dar, sunt puţini aceştia, prietenii cei dragi.
O turmă-atât de mică! In seamă nici n-o bagi.

O-ncurajare mută, l sus le dărueşte.

Cu multă duioşie odată-i mai priveşte,
apoi înspre mulţimea ce ţipă necurmat,
privirea arzătoare, acum şi-a îndreptat.

Si-n timp ce cu batocuri, ei toţi, ti copleşesc,

El pentru ei se roagă Părintelui ceresc:
„O, Tată, fie-Ti milă de bezna-n care zac
şi iartă-le păcatul, căci ei nu ştiu ce fac!

Si-n timp ce mândrul soare se ascunde cu oroare

fi de-un cutremur groaznic, pământu-i răscolit;
în timp ce-ntreaga fire suspină lung a jale
î/i dă în fine Duhul — strigind — „S-a săvârşit"

Si astfel, din iubire Isus veni în lume

si iarăş din iubire El moartea o primi
şi-astfel se isprăveşte povestea, de iubire,
cu lacrimi, suferinţe precum — în veci — va fi.

Căci dragoste e viaţa şi dragoste e moartea

şi chinul... sacrificiul şi întreaga-ne fiinţă.
Un pic de bucurie, cândva, de-ţi dărueştef
apoi durere, lacrimi îţi dă cu prisosinţă.

Dar... fără de iubire nu poţi trăi în lume.

Iţi trebue ca aerul ce sorbi în pieptul tău.
E splendidă, măreaţă, în veci nemuritoare;
Fiinţa şi mişcarea. lubirea-i Dumnezeu,