Poezia face parte din volumul Cuvinte potrivite (1927), fiind publicată, mai întâi, în

revista Lumea. Bazar săptămânal din 9 mai 1926, cu subtitlul: Grieg – numele
compozitorului norvegian (Edward Grieg), autor al muzicii pentru poemul dramatic Peer
Gynt (autor dramatic: Henrik Ibsen, norvegian şi el), poem în care Mörgenstimmung este
titlul uneia dintre părţi.

Termenul-titlu, german (din Mörgen, „dimineaţă”, şi Stimmung, „dispoziţie, stare

sufletească”), care se poate traduce prin „dispoziţie matinală” sau, la figurat, „dispoziţie,
stare de spirit aurorală”, actualizează în contextul poeziei sensurile figurate: buna-trezire,
elanul zorilor, al luminii matinale a iubirii, a unui nou şi bogat început.
Poemul evocă instaurarea iubirii printr-un proces de „atracţie involuntară către o
persoană şi acceptarea voluntară a acestei atracţii” (Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste
şi erotism). Este aici o adevărată reprezentaţie dramatică şi simbolică a modului în care
se desfăşoară „lupta” şi se instaurează pacea, armonia dragostei. Întregul poem evocă
rezistenţa fiinţei la dragoste, zăvorârea sufletului, ca o chilie de mănăstire, metaforă ce
indică şi sensul orientării căutării sale fundamentale: căutarea lui Dumnezeu. Poetul, care
şi-a proiectat în Dumnezeu propriul vis, Fiinţa cu care să comunice, care să-i întemeieze
existenţa, întreţine şi aici speranţa confirmării prin simţuri a ceea ce caută. Lirica
argheziană este lirică a adoraţiei, prezentă nu numai în Psalmi, ci şi în lirica erotică. Între
cele două mari teme, chiar în Cuvinte potrivite, puntea de legătură este Psalmul cel de
taină (un fel de Cântare a cântărilor), unde nu doar limbajul, ci şi motivele sunt aceleaşi
cu ale adoraţiei lui Dumnezeu, precum cel al „răspândirii” fiinţei adorate în propria fiinţă
sau cel al căutării:

O, tu aceea de-altădată, /ce te-ai pierdut din drumul lumii ! /Care mi-ai pus pe suflet fruntea /şi-ai
luat într-însul locul mumii, /Femeie răspândită-n mine /ca o mireasmă-ntr-o pădure, /Scrisă-n
visare ca o slovă, /înfiptă-n trunchiul meu: săcure. /Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa /cu braţe
strânse de grumaji /Şi m-ai pornit ca să mi-o caut /la tine-n palme ţi-n obraji. /Pe care te-am
purtat brăţară /la mâna casnică-a gândirii. /Cu care-am năzuit alături /să leagăn pruncul
omenirii. /Pur trandafir, bătut în cuie /de diamant, pe crucea mea /Şi care-n fiece mişcare /pierzi
cu-o petală câte-o stea. /Cămin al dorurilor mele, /fântâna setii-nvierşunate.

Poetul îndumnezeieşte fiinţa iubită, viziunea panteistă, a risipirii lui Dumnezeu în lume, trece
asupra iubitei:

M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă / În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. / Pusei
pământ şi ape, zăgaze între noi, / Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi. / Te întâlnesc pe toată
poteca-n aşteptare, / Necontenita mută a mea însoţitoare. (Cântare)
Este evidentă aici şi răzvrătirea întâlnită în psalmi, cu deosebirea că, de data aceasta ia forma
luptei împotriva tentaţiei adorării femeii, dar după ce este cucerit, femeia este percepută în tot ce
înconjoară şi străluceşte, asemenea lui Dumnezeu. Lirica iubirii argheziene nu este străină de
lirica liturgică a adorării Fecioarei (M. Scarlat):

Amestecată-n totul ca umbra şi ca gândul, / Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul. / În

fiecare sunet tăcerea ta se-aude, / În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute. / Ce sufăr mi se pare că-ţi
este de durere, / De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere, / Apropiată mie şi totuş depărtată, /
Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. (Cântare)

Mörgenstimmung se înscrie pe deplin în aceste cadre ale liricii de dragoste argheziene.

Îndrăgostirea se produce pe neaşteptate, fără ştirea şi împotriva voinţei bărbatului, fapt subliniat
prin determinările negative, („fără să ştiu”, „poate că nu ar fi fost nimic”), condiţionale („Dacă
nu intra să sape...”), sau interogative (De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?). Evenimentul se
petrece într-un moment simbolic, „într-o după-amiază” – deci în contrast cu ideea din titlu –, de
fast echilibru şi pace interioară, când sufletul se deschide spontan spre lumină, fără să ştie că,
primind în chilia sufletului său vântul, mesager simbolic al transcendentului, se deschide unui
cântec nou, tainic, ca de sirenă, la început neauzit. Efectul este impresionant prin dezechilibrul şi
dezordinea produsă: asemeni unui parfum muzical („lavandă sonoră”) cântecul se strecoară
pretutindeni, în sertare, cutii, covoare şi face să sară zăvoarele, lăsând „mănăstirea... descuiată”.
Cu el (cântecul-parfum) pătrunde şi fiinţa iubită, evocată, mai întâi, prin metafora (metonimică) a
„degetului mic”, un fel de baghetă magică a cărei delicată şi gingaşă scormonire (apăsare) face să
cânte mierlele (ale sufletului, desigur), amplificând cântarea. Armonia, abia auzită iniţial, devine
tunet, cutremur ceresc, răscolitor, prin apariţia făpturii întregi a iubitei: norii se prăbuşesc,
se-ntunecă seninul amiezii începutului, clădirea sufletului se şubrezeşte, bârnele se fac fragede,
moi „ca foile florii”.
Dar vijelia aduce un nou început: încăperea sufletului se lărgeşte, se adânceşte şi se înalţă, devine
încăpere a universului, în care se arată mesagerii cerului, ai absolutului – care sunt cocorii, şi o
nouă viaţă, ca de „pom cu roadă bună”, simbolizată de frunzele după care tânjea psalmistul în
Tare sun singur, Doamne... şi de albinele, care să culeagă nectarele de dulceaţă... Prefacerea este
totală şi rezistenţei îi ia locul adoraţia. Iubirea este echivalată metaforic cu „dumicarea”, cu
mărunţirea şi asimilarea definitivă a fiinţei iubite în substanţa inefabilă a propriei fiinţe, o
adevărată cuminecare. Este în această asimilare sensul unei mutaţii ontologice, a contopirii
sinelui propriu cu sinele celuilalt, o depăşire a separării dureroase dintre bărbat şi femeie, dintre
spirit şi sensibilitate. Întâlnirea reprezintă unirea dintre cei doi poli, verticali(zanţi) ai
cosmosului, dintre „sus” (cerul, focul, soarele, principiul masculin, eternul lipsit de atributele
vieţii: „eu veneam din morţi”) şi „jos” (pământul, apele, luna, principiul feminin, viaţa: „Tu
soseai din vieţi”). Verbele veneam, soseai implică aventura căutării şi a cunoaşterii. Sus, în bolţi
(ale fostei/actualei mănăstiri), îi apare acum iubita; este locul lui Dumnezeu, al Pantocratorului.
Compoziţional şi stilistic, se remarcă formula de monolog adresat, adoptată chiar de la început
(„Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine...”), ritmul divers, versurile de lungimi diferite, într-un
sistem care combină într-un mod foarte divers, ingenios, rimele masculine (închise, în consoană)
cu cele feminine (deschise, în vocală). Rima este predominant încrucişată, cu excepţia ultimelor
două versuri din strofa a treia (centrală): clape/ aproape. Este în spiritul poeziei moderniste
bogăţia şi îndrăzneala metaforică, simbolică şi imagistică: bârnele (metaforă) sunt comparate cu
foile florii, cântecul sapă etc.
Atrage atenţia şi gruparea versurilor în 5 strofe de câte 5 versuri. Sumă a primului număr par şi a
primului număr impar, sau mijlocul primelor 9 numere, 5 este semn simbolic al unirii, număr
nupţial, după pitagoricieni; număr al centrului, al armoniei şi echilibrului; cifra hierogamiilor,
însoţirea principiului masculin, ceresc (3) cu cel feminin, pământesc (2).

Morgenstimmung este una dintre cele mai reprezentative creatii erotice ale lui Arghezi. in
aceasta poezie, autorul isi precizeaza atitudinea maturitatii fata de iubire, "rezolva drama
nepotrivirii esentiale, prin solutia mistica a fuziunii sufletesti " (Seitan Cioculescu). Dupa Ion
Coteanu "Morgestimmung" este poemul chemarii la viata, al intoarcerii poetului din claustrare in
lume".