Divina Comedie

de Dante Alighieri: viziune sau vizionarism?

1. Locul lui Dante Alighieri în literatura italiană. Apariţia lui Dante

în cadrul literaturii italiene a evului mediu este privită adeseori ca un miracol. Cu alte
cuvinte, se reeditează oarecum „ miracolul” poeziei şi a demiurgului ca şi în cazul lui
Homer. Astăzi, Dante este aşezat într-o serie de valori, reprezentând o culme a
realizării artistice. Ca şi Homer, el a fost pregătit de o variată şi întinsă activitate
poetică anterioară. Până la el, literatura italiană a cunoscut două etape însemnate,
manifestându-se în şcoli poetice: „ şcoala siciliană” şi „ şcoala dulcelui stil nou”.
Ceea ce ne impresionează la Dante este dorinţa poetului de a se face cunoscut şi
înţeles de contemporani. În scrisoarea către Can Grande de la Scala, poetul
recunoaşte că opera sa poate fi abordată din mai multe unghiuri, că ea poartă mai
multe înţelesuri. E şi aceasta o trăsătură nouă a poetului care rupe cu tradiţia
medievală potrivit căreia singura limbă poetică, adică aptă să exprime idei şi
sentimente, este limba latină.
2. Divina Comedie – culme a literaturii italiene, capodoperă a
literaturii universale. Italia se poate mândri pentru totdeauna de a fi dăruit lumii
„ pe autorul uneia dintre cele mai mari capodopere a literaturii universale. Un poet
care a îndrăznit, în plin ev mediu, teologal şi scolastic, să se ridice deasupra lumii şi
să o judece după legile inflexibile ale adevărului, Divina Comedie, cuprinzând toate
laturile vieţii italiene din această epocă de tranziţie a secolului al XIV-lea, cu toate
contradicţiile ei, este expresia artistică cea mai desăvârşită a acestei epoci şi prima
uriaşă manifestare a noului spirit care prinde să devină realistă,” (Alex. Balaci, op.
cit., p. 157)
Născut dintr-o experienţă de viaţă dureroasă, care are la origine exilul poetului,
pornind de la indignare şi mânie faţă de răul care domneşte în lume, Divina Comedie
nu manifestă nici o clipă o viziune tragică, pentru că poetul a păstrat neatinsă
certitudinea existenţei lui Dumnezeu care dădea un sens lumii şi vieţii omului.
Poetul prezintă concepţia etic-religioasă a raportului necesar dintre păcat şi
pedeapsă, dintre virtute şi răsplată, dreptatea divină acţionând aproape iminent, ca un
dat al existenţei. Tot ceea ce există în Divina Comedie în semn de rebeliune „ se
îndreaptă numai împotriva lumii, nu a Creatorului ei, şi confirmă credinţa în el,
întrucât consideră răul drept un efect al voinţei neascultării a poruncilor lui”. (Nina
Facon, op. cit., p.90) Modernitatea operei constă în optimismul inclus în concepţia
creştină a salvării rezervate celor şi implică ideea unui univers raţional alcătuit, din
care Dante şi contemporanii săi cunosc legile morale, „din care învăţaţii apropiaţi ai
Renaşterii vor cunoaşte legile fizice.” ( idem,p.90)
Protagonistul poemului, Dante Alighieri, a trăit mereu cu intensitate. Trăirile
sale intense, de excepţie, se răsfrâng la fel de intens asupra tuturor personajelor sale
asupra întregii vieţi contemporane. De aceea Divina Comedie este considerată „ o
flacără de iubire, o furtună care doboară şi trece mai departe, un examen al conştiinţei
poetului, o carte cu scop mărturisit de misiune didactică, o răzbunare de exilat, un
epilog de iubire pământească”, dar mai ales „ cea mai strălucitoare şi credincioasă
oglindă a unui suflet complex, armonic, multilateral, capabil să se cuprindă pe sine
însuţi şi întreaga umanitate a vremurilor sale”. (ibidem, p.159)
3. Sensul alegoric al călătoriei pe care o întreprinde poetul în vinerea
mare a anului 1300 (8 aprilie), este acesta: pădurea simbolizează păcatul, iar Dante
rătăcit în ea, este simbolul omenirii neprevăzătoare. Eforturile lui de urcare a
muntelui sfânt, se zdrobesc în faţa obstacolelor dacă nu este călăuzit de graţia divină.
Ghidul personifică raţiunea, ştiinţa, care-i inspiră oroare de păcat şi-l ajută.
Într-o scrisoare, Dante subliniază el însuşi sensurile Divinei Comedii. Acestea
sunt în număr de patru: textual, alegoric, moral şi anagogic. Sensul textual al
poemului este descrierea soartei omului după moarte. Cel alegoric constă ăn
dezvăluirea ideii de răsplată, a pedepsirii sau a recompensării omului pentru faptele
pa care le-a săvârşit. Sensul moral se confundă cu sensul poemului: de a-l reţine pe
om de la rău şi îndreptarea lui pe cale a cea bună. În sfârşit, sensul anagogic, care se
referă la intenţia poetului de glorificare a iubirii pentru Beatrice, iubire care i-a
însemnat conştiinţa, dându-i posibilitatea de a crea poemul.
Sub această viziune populară de simboluri, pulsează viaţa Florenţei şi a Italiei
anilor 1300. Lumea de dincolo nu este opusă celei reale, ci o continuă pe aceasta,
reflectând raporturile existente în ea. În Infernul lui Dante, ca şi pe pământ,
izbucnesc pasiunile politice.
4. Dante vizionar sau vizionarist? Definirea conceptului.
Vizionarismul e acea însuşire a marilor poeţi de a intui, graţie unei alcătuiri
intelectuale şi afective deosebite, ca şi structurilor inconştiente ale imaginarului lor
stări de lucruri viitoare, de natură culturală, politică, socială etc. Încă din antichitate,
grecii l-au imaginat pe Homer ca fiind orb. O astfel de reprezentare îi atribuie
acestuia puteri miraculoase, întrucât aidoma prorocilor, el putea intra în comuniune
cu dimensiunea sacră a lumii şi, în consecinţă, era capabil să sugereze, prin imagini
artistice, ceea ce ar putea să se întâmple, ca atare, conceptul de poeta vates prinde
consistenţă încă de pe acum. Marile spirite sunt însă, întotdeauna – aşa cum
recunoaşte şi Eminescu – „ sînte firi vizionare”.
5. În ce constă vizionarismul lui Dante?
Ca să facem lumină în această chestiune, vom începe prin a arăta în ce ar
consta lipsa de vizionarism a poetului, dacă el ar fi fost tot atât de mărginit ca şi unii
din exegeţii lui, pentru că întemeiaţi pe aceste puncte de vedere să putem argumenta
contrariul.
Astfel, Al. Balaci menţionează printre precursorii Divinei Comedii
„numeroasele Viziuni”, adică desrieri ale călătoriilor de dincolo de mormânt
aparţinând unor călugări ca Giacomino de Verona sau Buonvisin da Riva, extrem de
răspândite în Evul Mediu. Pe de altă parte, Al. Popescu Telega ne informează că
Miguel Asin Palacios, profesor de arabă la Universitatea din Madrid, ar fi descoperit
„ modelul primitiv musulman care a înrâurit concepţia Divinei Comedii, în călătoria
lui Mohamed în iad şi-n întoarcerea lui la rai, legendă răspândită în versiuni populare
în tot Islamul, cel puţin încă din veacul IX, îmbogăţită şi poetizată de teologi mistici
şi literaţi ai veacurilor următoare”.
În consecinţă ,bazându-se pe astfel de date, unii comentatori ai poetului,
precum Al. Balaci, trag concluzia că lucrarea lui Dante „nu este o viziune şi o
fantezie de vizionar, ci viaţa şi realitatea însăşi”. La acest nivel rudimentar de
înţelegere a textului poetic şi a capacităţii creatoare uriaşe a imaginaţiei lui Dante,
poetul nu poate fi vizionar, deoarece călătoria lui nu s-ar fi deosebit cu nimic de
aceea a înaintaşilor săi, cunoscuţi sau necunoscuţi, creştini sau musulmani, întrucât
nu ar fi depăşit cu nimic mentalitatea epocii lui, care aştepta totul de la harul divin.
În această situaţie, nu ne mai rămâne decât să aducem discuţia în albia ei
firească, convinşi de adevărul că marii poeţi rămân întotdeuna ei înşişi şi devin
vizionari în chip necesar, prin sinteza şi deschiderile pe care le operează în creaţia lor.
Drept urmare, vom observa cum în însăşi substanţa viziunii creştine şi chiar
miezul realităţii artistice creată de poet (personaje, atitudini, idei etc.) un prim nivel al
vizionarismului îşi face simţită prezenţa. Toate călătoriile în lumea de dincolo,
menţionate mai sus, aveau o strictă finalitate religioasă şi erau făcute de un singur
individ pentru mântuirea sufletului său. Drumul lui Dante prin Infern, Purgatoriu şi
Paradis până în faţa incandescenţei luminii a Creatorului este, graţie puterii de
esenţializare a artei, drumul culturii europene, aflată într-un moment de criză al ei
(trecerea de la valorile lumii feudale la cele ale Renaşterii) spre un liman izbăvitor.
Finalitatea călătoriei nu mai este, în aceste condiţii, exclusiv de ordin religios, ci şi
intelectual şi chiar politic. Din aceste raţiuni, prin indicarea soluţiei salvatoare pentru
întreaga lume occidentală (strădania şi truda omului activ pentru dobândirea
cunoaşterii absolute, nu a celui mistic care aşteaptă adevăruri revelate), Dante
rămâne, cu toate limitele datorate mentalităţii medievale (respectiv, cunoaşterea
deplină e numai în Dumnezeu), un exemplu de vizionarism.
În acelaşi timp, prin amestecul de elemente mitologice şi istorice, reale şi
imaginare, păgâne şi creştine, europene şi asiatice etc., Dante a intuit fundamentele
pe care se va constitui cultura Europei moderne.
Totodată, şi nu în ultimul rând, prin importanţa deosebită acordată lumii antice
(Homer, Horaţiu, Lucan, Ovidiu, Virgil care devine călăuza poetului prin Infern şi
Purgatoriu ş.a) ca şi prin promovarea individualismului (poetul devine judecătorul
întregii lumi) etc., Dante anunţă deja Renaşterea căreia îi deschide larg porţile. Iată
câteva aspecte ale vizionarismului dantesc care devin argumente împotriva acelora
care neagă această dimensiune a artei lui.

Bibliografie

1. Alexandru Balaci, Dante, Bucureşti, 1966, p. 157

2. Nina Facon, Istoria literaturii iatliene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.
90
3. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers,
Bucureşti, 1977
4. Alexandru Balaci, Studii italiene, Editura de Stat pentru Literatură,
Bucureşti, 1958, p. 29
5. Al. Popescu Telega, Lecturi romanice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti,
1939, p. 3
6. Alexandru Balaci, op. cit. p.30