Educaţia fetelor în Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea

Statutul femeilor în societatea islamică a reprezentat un subiect adesea controversat, în

contextul în care s-a ridicat “problema femeii musulmane” care ajunge să parcurgă o acută criză
de identitate. Marile schimbări ajung să se producă în secolul al XIX-lea, considerat secolul
modernismului şi al progresului educaţional, secol ce a avut o importantă contribuţie la
conturarea imaginii femeii în Imperiul Otoman, implicit prin faptul că intelectuali au avut şansa
de a schimba societatea cu ajutorul reformelor.

Progresul educaţional a început în perioada Tanzimatului, iar în anul 1839 au avut loc
mişcări de reformă în educație, sistemul judiciar și militar. Tanzimatul a conturat schimbarea de
mentalitate la nivelul conducerii politice a Imperiului Otoman. Au avut loc dezbateri privind
tema educației femeilor și dezvoltarea lor pe plan social și cultural. Pașii spre modernizarea și
îmbunătățirea procesului educațional al tinerelor sunt timizi, dar este important că sunt parcurși.
Benjamin Fotna susține că tranformarea educației a fost simultană reacției otomanilor față de
celelalte națiuni ale lumii. Astfel educația a devenit instrumentul cel mai eficient pentru a ține
pasul cu cererile prezentului. Educaţia femeilor are drept scop modelarea unei generaţii morale,
dar şi scopul de a consolida şi a păstra instituţia familiei vie. De asemenea, educaţia este privită
drept o necesitate pentru progresul femeilor, pentru dezvoltarea lor socială şi educaţională. Până
la jumătatea secolului al XIX-lea femeile otomane erau cel mai adesea casnice și fără un nivel
educațional ridicat. Unele fete au urmat până la vârsta de 9 – 10 ani cursuri în școlile religioase
denumite medresele, însă după această vârsta intrau în categoria femeilor fără a mai putea fi
văzute neacoperite de către bărbați. Astfel parcursul lor educațional devenea incert, majoritatea
tinerelor neavând posbilitatea de a urma cursuri particulare sub îndrumarea unui profesor plătit
să le ofere cursuri acasă. Rolul predominant al femeii până în secolul al XIX-lea era acela de
fiică, mamă și soție, iar educația nu era un element demn de a fi luat în seamă. Astfel, femeia
otomană se afla în primii ani ai vieții sub autoritatea tatalui, iar ulterior sub aceea a soțului și
trebuia să se supună acestora. Femeile sclave erau instruite într-un sistem de norme ce impuneau
respectul față de persoanele în vârstă, au fost învățate să citească și să scrie. Departamentul
pentru femei slujitoare ale haremului au fost învățate să respecte cunoștințele teologice și cuvâtul
Sfântului Coran, în timp ce fiicele sultanului studiau scrisul și cititul la palat.
 Păşind în trecut remarcăm faptul că statutul femeii a fost cel de “protectoare a casei”, fiind
denumită “îngerul casei”, expresie aspru criticată de renumita feministă Maria Deraismes, care
asociază acest termen cu cel de gospodine, plasând într-o lumină negativă fiecare femeie. Maria
Deraismes nu doreşte ca femeile să fie un înger pentru sacrificiul de sine, conturându-se în acest
fel o imagine melancolică a lor în societatea dominată de bărbaţi fiind un termen care le
denaturează imaginea. Realizând o clasificare, remarcăm faptul că există diferenţe vizibile între
femeile din mediul rural şi cele din clasa superioară, cu un statut boem, privilegiat. Femeile din
mediul rural erau considrate potrivite pentru naşterea de prunci şi creşterea copiilor, comparativ
cu cele din clasele superioare, considerate nepotrivite pentru reproducerea materităţii. Sylvana
Tomaselli afirmă că femeile moderne nu au dorit să renunţe la plăcerile societăţii pentru
îndatoririle maternităţii. Atunci când dau naştere de prunci, femeile moderne refuză să îi
alăpteze, iar în cazul în care o fac îşi propun să îi înţarce cât mai repede cu putinţă.

Educaţia a reprezentat pe de altă parte o modalitate prin care femeile să cunoască în mod
corespunzător patriarhatul şi rolul lor în societatea maternală. Ideologiile occidentale şi taberele
islamiste sunt două ideologii care au fost influenţate de rolul femeii în viaţa socială şi economică
a societăţii. Viziunea masculină asupra educaţiei femeilor se concentrează pe rolul femeii ca
mamă şi casnică. Mulţi savanţi au criticat sistemul educaţional prin exprimarea faptului că
familiilor nu le place şcolarizarea fetelor şi educarea lor prin prisma ideii că etica feminismului
este în declin prin educaţia fetelor. Savantul Nechmeddin Sadak consideră că egalizarea
bărbaţilor şi femeilor în sistemul social şi juridic va conduce la degenerarea societăţii. Savantul
Ethem Nejat este de părere că educaţia unei fete este o modalitate de a menţine o viaţă de familie
bună, conducând la progresul unei naţiuni. El a afirmat că educaţia este modalitatea prin care
fetele pot învăţa cum să aibă grijă de copiii, cum să îşi facă soţul fericit, în loc să înveţe
discipline precum matematică, geografie sau lingvistică. În opinia sa, educaţia femeilor din ţările
Occidentale nu este decât un program prejudicios care nu aduce nici un beneficiu pentru femei,
fiind un model negativ de influenţare al acestora. El îşi susţine argumentele prin faptul că
educaţia femeilor otomane ar trebui să se contureze pe felul în care acestea îşi pot clădi o familie
şi o casă, fără a se ţine cont de formarea profesională. Aceleaşi opinii le împărtăşeşte şi savantul
republican Fuat Gunduzalp în manifestul său “Natura a conceput rolul femeilor în viaţă”. El
afirmă că, înainte de orice, o femeie are rolul de a fi o gospodină bună, mamă şi partener înainte
de orice. Unei femei căreia nu îi face plăcere să aibă grijă de casă şi să se dedice în creşterea
copilului, nu găteşte şi nu spală rufe, nu ştie să coase, este o creatură dăunătoare pentru societate.
Europa contrazice însă toate aceste păreri, întrucât femeile sunt nu doar bune gospodine, ci şi
persoane educate.

Ideea de introducere a școlarității la nivel național în Imperiul Otoman a fost

implementată pentru prima dată în anul 1820, drept aspirație a Sultanului Mahmud al II-lea care
a decretat introducerea unui set de reforme educaționale. În următoarele decenii modernizarea
educației a fost recunoscută la nivelul întregului stat care a acceptat și recunoașterea femeilor în
procesul de avansare educațională. În 1842 este deschisă școala medicală al cărui rol era de a
forma soții din clasa medie, primind ajutor din partea unor intructoare europene. Pentru o
educație adecvată a fetelor s-a decis separarea acestora de băieții mai mari, respectând normele
societății musulmane. Inițial învățământul secundar superior este în scădere comparativ cu
învățământul primar. Pentru a contribui la creşterea acestuia au fost recrutate cadre didactice de
gen feminin cu scopul de a încuraja părinții să își trimită fiicele la școală.

În 1850 a fost inaugurată prima școală de fete și a reprezentat o renaștere pentru educația
femeilor din acele vremuri. Comparativ cu programa educațională pentru băieți în cea a fetelor
există mai puține cursuri ce au un conținut mai simplificat comparativ cu cele din programa
băieților. Deși decalajul dintre cursuri se reduce în timp, programele școlare sunt încă diferite, iar
conținutul religios crește în curriculumul fetelor în această perioadă. Sistemul școlar modern din
1869 a delimitat existenţa a trei niveluri de învăţământ: primar, gimnazial și liceal.

În anul 1857 a fost înființat Ministerul Educației Naționale ce avea scopul de a eficientiza
educaţia din școlile publice. Atât sistemele clasice de învățământ, cât și cele noi au continuat să
existe până la începutul epocii Republicane. În 1858 Ministerul Educației a propus creearea unei
școli gimnaziale secundare pentru femei sau a unei școli elementare superioare. Astfel a fost
deschisă la Istanbul școala de fete Cevri Kalfa Inas Rushdie. Primul colegiu pedagogic apare în
anul 1870, în urma aprobării articolului 68 din legea învățământului general și avea rolul de a
asigura necesarul de profesoare pentru ocuparea posturilor atât în școala primară, cât și în
gimnazii. Inițial au fost instruite de două cadre didactice străine, aduse din afara imperiului.
Observăm faptul că este preponderent întâlnită lipsa personalului calificat format din cetățeni
locali în interiorul Imperiului Otoman și înlocuirea acestuia cu personal străin. Primul liceu de
fete a fost deschis la Istanbul în martie 1880, în timpul dictaturii din Imperiul Otoman, însă ca
urmare a numărului scăzut de elevi cauzat de conservatorismul părinților, liceul a fost închis
după doi ani de la deschidere. Liceul de fete a fost redeschis din nou în 1911, urmând sistemul de
educație european. Au existat școli pentru fete cu predare în limbi străine, atât pentru ciclul
gimnazial, cât și pentru cel liceal, unde familiile musulmane bogate și-au trimis fetele pentru a
dobândi un nivel avansat de educație și dezvoltare.

În 1914 a fost fondată la Istanbul Universitatea pentru femei Inas Darul Funul.
Universitatea a debutat cu studiul activităților inițiate de profesorul de fizică Dervis Pașa. Au
existat însă și alte cursuri precum filosofie, matematică, drept, literatură și științe naturale.
Guvernul a permis femeilor educația în domeniul medical, farmaceutic și chimic, contribuind
astfel la dezvoltarea științifică ulterioară. În 1926 se adoptă sistemul juridic laic ce impune
laicizarea învăţământului şi culturii. Se consideră obligatorie renunţarea la metodele vechi,
învechite de învăţământ, rămase din perioada osmană, dar să se păstreze în acelaşi timp
particularităţile culturii otomane. La 3 martie 1924 se decide în Adunarea naţională desfiinţarea
medreselor, o dată cu desfiinţarea califatului. Astfel ia naştere procesul de laicizare al sistemului
de învăţământ. Modernizarea continuă şi la 3 noiembrie 1928 este adoptat alfabetul latin.

Concluzii

Prin această lucrare mi-am propus să urmăresc evoluţia educaţională a femeii musulmane
în secolul al XIX-lea. De la statutul de femeie de casă, mamă, soţie şi gospodină, femeia
musulmană păşeşte cu paşii înceţi spre un nou statut, cel de femeie educată, având parte nu doar
de o educaţie religioasă, ci, aşa cum am putut observa, având parte de educaţie liceală şi
ulterior, universitară.
 BIBLIOGRAFIE

 Açıkgöz, B., The advent of scientific housewifery in the Ottoman Empire,

Paedagogica Historica, 54(6), 783–799, 2018, disponibil la adresa
https://ivypanda.com/essays/women-in-the-ottoman-empire/, accesat la 03.01.2022

 Badegül Eren Aydınlık & Seyfi Kenan : Between men, time and the state: education
of girls during the Late Ottoman Empire (1859–1908), Paedagogica Historica, 2019

 Frierson, B.E., Critical matrix – The princeton jurnal of women, gender and culture,
Volume 9, Nr. 2, 1995

 Gelişli, Y., Education of women from the Ottoman Empire to modern Turkey. SEER:
Journal for Labour and Social Affairs in Eastern Europe, 7(4), pp 121–135

 Primary Education System in Ottoman Empire. International Journal of Humanities

and Social Science, 3(5), 163, disponibil la adresa
http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_3_No_5_March_2013/16.pdf, accesat la
03.01.2022

 Rachieru, S., Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în

lumea medievală şi modernă, publicat în volumul coordonat de Mirela Luminiţa
Murgescu, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000

 Women in Ottoman society, 2012, March 10, disponibil la adresa

https://www.hurriyetdailynews.com/women-in-ottoman-society--15651, accesat la
03.01.2022