Într-o joi de dimineaţă, -De-am fost bun, rău la domnie
Zi scurtării lui din viaţă, Dumnezeu singur o ştie; Brâncoveanu se scula, De-am fost mare pre pământ, Faţa blândă el spăla, Cată-acum de vezi ce sunt! Barba albă-şi pieptăna, La icoane se-nchina; -Constantine Brâncovene! Pe fereastră el căta Nu-mi grăi vorbe viclene! Şi amar se spăimânta! De ţi-e milă de copii Şi de vrei ca să mai fii, -Dragii mei, coconi iubiţi! Lasă legea creştinească Lăsaţi somnul, vă treziţi, Şi te dă-n legea turcească! Armele vi le gătiţi, Că pe noi ne-a-nconjurat -Facă Dumnezeu ce-o vrea! Paşa cel neîmpăcat,[1] Chiar pe toţi de ne-aţi tăia Ieniceri cu tunuri mari Nu mă las de legea mea! Ce sparg ziduri cât de tari! Sultanul din foişor Bine vorba nu sfârşea, Dete semn lui imbrohor, Turcii-n casă năvălea, Doi gealaţi veneau curând Pe toţi şase mi-i prindea Săbiile fluturând, Şi-i ducea de-i închidea Şi spre robi dacă mergeau La Stambul, în turnul mare[2] Din coconi îşi alegeau Ce se-nalţă lângă mare, Pe cel mare şi frumos Unde zac feţe domneşti Şi-l puneau pe scaun jos. Şi soli mari împărăteşti.[3] Şi când spada repezea Mult acolo nu zăceau Capul iute-i reteza! Că sultanu-i aducea Brâncoveanu greu ofta: Lângă foişorul lui „Doamne, fie voia Ta!” Pe malul Bosforului. Cei gealaţi iarăşi mergeau -Brâncovene Constantin, Şi din doi îşi alegeau Boier vechi şi domn creştin, Pe cel gingaş mijlociu, Adevăr e c-ai gândit, Cu păr neted şi gălbiu, Pân-a nu fi mazilit, Şi pe scaun îl punea Să desparţi a ta domnie Şi capul îi reteza! De a noastră-mpărăţie? Brâncoveanu greu ofta: Bani de aur ai bătut,[4] „Doamne, fie voia Ta!” Făr-a-ţi fi de mine teamă, Făr-a vrea ca să dai seamă! Sultanul se minuna Şi cu milă îi grăia: -Brâncovene Constantin, Boier vechi şi domn creştin! Turcii crunt se oţărau Patru fii tu ai avut, Şi pe dânsul tăbărau Din ei, trei ţi i-ai pierdut, Şi zilele-i ridicau… Numai unul ţi-a rămas! -Câini turbaţi, turci, liftă rea! Cu zile de vrei să-l las, De-aţi mânca şi carnea mea, Lasă legea creştinească Să ştiţi c-a murit creştin Şi te dă-n legea turcească! Brâncoveanu Constantin!
-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu, Creştin bun a muri vreu… Sf. Constantin Brâncoveanu a Taci drăguţă nu mai plânge domnit 26 ani în Ţara Românească Că-n piept inima-mi se frânge, şi a fost ucis de turci în 15 august Taci şi mori în legea ta, 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie Că tu ceru-i căpăta! în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori Imbrohorul se-ncrunta, ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora Gealaţii înainta, morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice Şi pe blândul copilaş, am avut, am pierdut! Să nu ne Dragul tatii fecioraş, pierdem înca şi sufletele… Staţi La pământ îl arunca tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu Şi zilele-i ridica băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Brâncoveanu greu ofta Hristos, Mântuitorul nostru, câte a Şi din suflet cuvânta: răbdat pentru noi şi cu ce moarte „Doamne, fie voia Ta!” de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă Apoi el se-ntuneca, clătiţi din credinţa voastră pentru Inima-i se despica, viaţa şi lumea aceasta…” Pe copii se arunca, etc. ,,Apoi, adaugă Şincai, aceste Îi bocea, îi săruta, zicând el, porunci împăratul de le Şi turbând apoi striga: tăiară capetele, întâi ale feciorilor, -Alelei! Tâlhari păgâni! începând de la cel mai tânăr, şi mai Alei! Voi feciori de câini! pe urmă a tăiat capul lui Constantin Patru fii eu am avut, Brâncoveanu, şi aruncară trupurile Pe toţi patru i-aţi pierdut! în mare: şi creştini, dup-aceea, Dar-ar Domnul Dumnezeu aflându-le, le-au adus la Patriarhie. Să fie pe gândul meu: Să vă ştergeţi pre pământ Cum se şterg norii de vânt, Să n-aveţi loc de îngropat, Nici copii de sărutat!