Ion – Eseu roman

Actiunea romanului Ion a fost pregatita prin exercitiul de stil al unor nuvele care dezvolta, de
asemenea , tematica sociala: Zestrea, Rusinea, Ofilitea. Ele au fost generate de catre o serie de
evenimente din existenta autorului, care a asistat la o scena inedita, cea a sarutarii pamantului de catre
un taran imbracat in straie de sarbatoare.
Romanul Ion este un text realist, cu elemente de modernitate, publicat in perioada interbelica.
Are o structura echilibrata, continutul fiind organizat in doua parti, intitulate metaphoric: Glasul
pamantului si Glasul iubirii. Cele doua parti ale romanului prezinta conflictul interior, sufletesc al
protagonistului , care oscileaza intre dorinta de a avea pamant si iubirea pentru Florica. Structura
romanului cuprinde 13 capitole, cifra fatidica, avand titluri rezumative, care dezvolta doua planuri
narrative: planul taranimi, reprezentat de evolutia lui Ion si planul intelectualitatii rurale, in centrul
caruia se afla familia invatatorului Herdelea.
Tema centrala a aromanului este sociala, reprezentata de lupta pentru pamanat in satul
traditiona;. Acesteia I se adauga alte teme: iubirea, familia, destinuk si conditia intelectualului. Tema
conduce la doua dintre conflictele majore ale romanului: cel exterior, in care protagonistul Ion Pop al
Glanetasului se confrunta cu taranii bogati din sat, Vasile Baciu, George Bulbuc si Simion Lungu, dar si cel
interior, in care se contureaza drama prin care trece Ion, drama omului sarac, dispretuit in comunitatea
rurala materialista pentru ca nu are pamant. Evolutia tragica a eroului se explica, partial, prin faptul ca
orgoliul sau ranit il indeamna sa -si indrepte aceasta conditie.
Romanul are o constructive simetrica, fiind un “corp sferoid”, in care elementele de incipit si de
final au o semnificatie asemanatoare .
Romanul se deschide cu drumul alb care intra in satul Pripas. Descris printr-o personificare si
printr-o serie de verbe la present cu functie dinamica: “spinteca” , “se pierde” , “urca”, “inainteaza
vesel” , drumul indeplinind o functie simbolica , de prag al intrarii in infern. Simbolurile unui destin tragic
se afla la intrarea in sat, atat in toponime, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, cat si in imaginea
Hristosului rastignit pe o “cruce stramba, cu fata spalacita de ploi, cu coronita vesteda de flori”, ca
emblema a sacrului ignorat. Drumul prefigureaza destinul tragic al personajului cu zbuciumul sau
sufletesc.
In viziunea lui Nicolae Manolescu, drumul separa realitatea de lumea fictiunii: “El are functia de
a izola esteticeste universul creat de fictiunea autorului, creand un spatiu de asteptare si de izolare intre
viata obisnuita si viata de roman.”
Incipitul romanului prezinta observatia neobisnuita “satul parca e mort”. Treptat, semnele vietii
se aduna, intai prin imaginea fuiorului die fum ce :pare o matahala ametita ce se pravale peste gradinile
prafuite”. Semnele vietii se aduna, prin miscarea naimalelor domestic: o pisica alba, un dulau latos, dupa
aceea prin imaginea unei “babe incremenite ce pare a fi de lemn”. Odata cu imaginea drumului se fac
referiri si la casele locuitorilor din Pripas, care prezinta insusirile sufletesti ale locatarilor. Casa lui Ion, de
exemplu, prin faptul ca este zavorata, anunta firea introvertita si patimasa a flacaului.
Drumul se opreste la prima scena narativa importanta, hora, unde este concentrata suflarea
satului, hora fiind prilejul descatusarii energiilor vitale si de reprezentare a conflictelor viitoare. Desi
gandul lui Ion ii este la Florica, Ion alege sa joace cu Ana. Ba mai mult, retrasi din tumultul dansului, cei
doi vorbesc in taina, prilej cu care naratorul omniscient surprinde gandurile protagonistului: “nu I-a fost
niciodata draga Ana si nici acum nu ii era”. Setea pentru pamant a lui Ion este bine creionata in cateva
scene importante, una dintre ele fiind aceea in care tanarul saruta brazda: “Se opri in mijlocul delnitei
[…] il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari”.
Ingenuncheat in gestul mistic al sarutarii pamantului, Ion simte “fiorul rece”, iar lutul ii “tintuieste”
picioarele si ii imbraca mainile cu niste “manusi de doliu”.
Perspectiva narativa obiectiva este sustinuta de naratiunea la persoana a III-a, de naratorul
obiectiv, homodiegetic, care dirijeaza destinele personajelor ca un regizor universal.
In finalul romanului, naratorul revine asupra imaginii drumului, care are aceeasi semnificatie de
delimitare a spatiului fictional de lumea reala. “Lumea romanului ramane astfel in sufletul cititorului ca o
amintire vie, care apoi se amesteca cu propriile-I amintiri din viata-I proprie.” Sublinia autorul
romanului.
Sfarsitul tragit al personajului principal, exonerat de relele sale, trece in uitare. Personajele
secundare ramase isi continua existenta, dar cu sugestia unei atmosfere mai pasnice. Invatatorul
Herdelea se pensioneaza si paraseste, alaturi de sotia lui, satul, lasandu-I pe Ghighi si pe sotul ei,
Zagreanu, in locul lor, in Pripas.
Un alt ciclu incepe acum, de data asta sub semnul sacrului reinstaurat de sfintirea noii biserici,
reiterate prin simbolul religios: “Satul parc-a intinerit si s-a primenit. Pe Hristosul de tinichea se
rasfrange o raza intarziata, parca ii mangaia, zuruind usor , trupul in adierea inserarii de toamna”.
Romanul se incheie cu imaginea drumului “ce se pierde in soseaua cea mare si fara inceput”.
In concluzie romanul lui L. Rebreanu se incheie rotund, ciclic, in spiritul scrierilor realiste, pentru
a confirma ideea ca literatura este o imitatie a vietii, a existentei umane in circularitatea ei.