Argumentare Moara cu Noroc – aparteneță la specia nuvelă de analiză psihologică

Așezat alături de Eminescu, Creangă, Caragiale, scriitori cu stil fascinat , mari creatori de limba, Ioan Slavici, cu
limbajul lui subru, meticulos, poate să para un autor din altă clasă valorică, însă în realitate el este un intemeietor
ca si ceilati trei. El este cel care a introdus in epica romaneasca nuvela si mai ales a adus analiza psihologica a
sufletului individual dar si colectiv - element definitoriu al prozei moderne.

Spre deosebire de părintele realismului Honore de Balzac care vedea prin realism o modalitate de criticare aspră a
burgheziei, Slavici propune o mutație originală, axându-se exclusiv pe oglindirea vieții rurale transilvănene.
Contemporaul său T Maiorescu îi recunoaște acest merit și îl numește ”creator la realismului poporal”. Astfel
Slavici demosntrează că țăranul român poate fi considerat a fi demn de statutul de erou literar, căci sufletul său n u
este nici simplu, nici linear ci dilematic,plin de frământări.

Afectat el însuși de faptul că era român în Ardealul dominat de Imperiul Habsburgic, Slavici scrie mereu o literatură
în care răzbat ca valori fundamentale componenta etnică, morală și socială. Această nuanță inserată operei sale
este de natura luministă, însă universul lui Slavici este tipic pentru un scriitor realist în sensul că genul liric nu este
deloc reprezentat. Astfel Ioan Slavici este unul din creatorii clasici ai literaturii române, este reprezentativ pentru
secolul al XIX-lea și s-a remarcat în literatura română atât prin nuvelele sale: Moara cu Noroc, Popa Tanda, Budulea
Taichii, Pădureanca cât și prin romane și prin scrieri memorialistice.

Nuvela Mora cu Noroc este o capodoperă a speciei. Aceasta are o întindere impresionantă, apropiindu-se de
roman, incluzând 17 capitole. Aceasta este o nuvelă de analiză psihologică, realistă, prin reuniunea mai mutor
tehnici specifice care aduc la suprafată gândurile, sentimentele și pornirile interioare pe care personajele le-ar dori
tăinuite. Conștiința personajelor este invadată de naratorul omniscient, omniprezent, heterodiegetic, creditabil,
care înregistrează monologurile interioare și le ilustrează în text delimitându-le prin semnele citării: ”Ei! Ce să-mi
fac? Își zise Ghiță în cele din urmă. Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința
mea? Nici cocoșatul nu e însăți vinovat că are cocașă în spinare.” Tensiunuile interioare, stăpânite pentru un timp,
păstrate șa adâncime cât să nu fie văzute, simțite de ceilalți, erup vulcanic atunci când nivelul lor crește. Defularea
se concretizează în replicile agresive pe care le schimbă personajele între ele: la a doua venire a lui Lică la Han
personajele își răspund astfel: ”Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu Noroc. (Lică); Nu cred
că poți să mă ții de friică. (Ghiță)”. Reacțiile fizice, chiar dacă țin de planul exterior al personajului sunt indicatori
pentru trăirile acestuia - neizbutind să păstreze în echilibru relația sa cu Lică, furia acumulată frământă întreg
trupul până ce reacțiile fizice sunt evident negative: ”Ghiță rămase încremenit câtva timp și cu ochii țintiți la
dânsul.”; ”Ghiță ar fi avut poftă să sară șa el și să-l sfâșie în bucăți, îi era parcă îi seacă sângele din vene când îl
vedea pe Lică la banii adunați pară cu pară.” Prin stilul indirect liber, naratorul confirmă apropierea sa de latura cea
mai intimă a personajelor.Autorul nu înfrumusețează cu nimic viața personajelor sale. Procentulk de duritate și
efecțiune, de bunătate și răutate, de hotărâre și slăbiciune pe care îl aflăm în fiecare dintre ele face din Slavici un
observator echidistant, cu spirit realist desăvârșit.

În al soilea rând Moara cu Noroc este o nuvelă de analiză psihologică deoarece universul epic este dispus pe două
planuri: exterior și interior. Observarea acestora este realizată prin ochii unui narator obiectiv care ne oferă o
perspectivă narativă din spate, nedramatizată, cu focalizare zero. Naratorul realist a creat universul ficțional ăpe
baza unei temeinici documentări pentru a aduce sub ochii citiroului în mod persuasiv o lume îndepărtată în timp și
spațiu. Universul Arădean este redat prin elemente veridice precum axa spațială organizată sub forma unei rețele
toponimice: Arad, Ineu, Munții Bihorului, Banatul, Funduleni, Oradea, Salonta. Organizarea administratrivă
respectă caracterul verosimil prin instituția jandarmeriei reprezentată de Pintea și Hantl dar și prin judecătorie
Vermesey. Spiritul religios se configurează prin trimiterea la biserică a cărei turlă se vede de la Moara cu Noroc (în
Funduleni) și prin respectarea tradiției Pascale de a petrece sărbătorile în familie, bătrâna dorește să meargă la
fiica ei din Ineu. Naratorul realist rămâne dedicat tot planului exterior atâta timp cât viața afectivă și cea morală a
lui Ghița sunt în armonie. Prima apariție a lui Lică la han provoacă un fior nou lui Ghiță pe care naratorul, demiurgic
fiind, îl simte, îl evaluează și îl transpune în discursul nuvelei. Este prima coborâre, catabază, în conțtiința lui Ghiță.
De aici începe să se contureze solid planul interior. Prin acest punct al firului epic, planul interior se va afla ăntr-o
continuă creștere ajungând să facă o reală concurență planului extern. Personajele reprezintă un important
element de conținut prin intermediul cărora naratorul moralizator, realist, își afirmă concepția despre viață și își
conturează mesajul.

Tema acestei nuvele o constituie urmările negative, consecințele nefaste pe care setea de îmbogățire le are asupra
vieții sufletești a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că goana după
avere, în special după bani, zdruncină tihna și amărăște viața omului, generează numeroase rele, iar în cele din
urmă duce la pierzanie. Această convingere este ilustrată cel mai bine în nuvelă prin destinul cizmarului Ghiță.
Acesta, devenit cârciumar la Moara cu Noroc, este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare
varietate de trăsături sufletești contradictorii, izvorâte din incompatibilitatea dintre atracția irezistibilă spre
îmbogățire și simțul înnascut al demnității, dorința lui de a rămâne om cinstit. Ptin Ghiță, Slavici exemplifică o
dramă a omului.

O primă secvență semnificativă pentru ilustrarea temei si a viziunii lui Slavici poate fi considerată aceea în care
Ghiță, protagonistul nuvelei, ajunge să îl acopere pe Lică Sămădăul, având o înțelegere cu acesta. Această
decadență morală a lui Ghiță se va materializa prin fapte tot mai concrete: de exemplu, falsele declarații în
instanță, prin care Ghiță încearcă să îl acopere pe răufăcător.

O a doua secvență care marchează viziunea realist-moralizatoare a lui Slavici și, totodată, tematica realist-
psihologică este șcena în care Ghiță își lasă soția, pe Ana, în brațele lui Lică, renunțând, simbolic, la ultima fărâmă
de demitate. Acest fapt avea să atingă un punct culminant în momentul în care Ghiță își ucide soția.

Aceste secvențe prezentate mai sus ilustrează procesul de dezumanizare a personajului principal al nuvelei. Patima
banului transformă radical caracterul lui Ghiță. El se înstrăinează de toată lumea, sentimentul culpabilității îl fac să
devină irascibil, mereu pe punctul de a izbucni într-o criză de mânie, de a lovi pe cineva. Deși Ghiță este conștient
că se afundă pe zi ce trece în necinste, nu găsește în el nici în soția lui, de care patima banului îl izolase, sprojinul
necesar pentru a pune capăt tentației nesăbuite.

Incipitul și finalul nuvelei se află în raport de simetrie, deoarece înfățișează drumul care ajunge la Moara cu noroc,
locul desfășurării acțiunii. Cuvintele rostite de bătrână încadrează desfășurarea propriu-zisă a acțiunii, având rol de
comentariu moral: ''Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i așa vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit''. Bătrâna este adepta păstrării tradiției. În finalul nuvelei, aceasta, pune întâmplările tragice pe seama
destinului: ''Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat''.  Dacă replica din prolog ilustra, la nivel
tematic, dezechilibrul lăuntric al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi
stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a destinului; de altfel, dacă ţinem cont şi de faptul că, în final, asistăm la
moartea a trei personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem spune că Moara cu noroc are un final tragic.

Singura care rămâne în afara acestor întâmplări este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a împotrivit mutării
la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea
petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realiza un contrast.
Pe de altă parte, soacra este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei („Se
vede c-au lăsat ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic: Ghiţă şi Ana au
permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat consecinţe iremediabile.

Indicii spațio temporali sunt redați cu exactitate, acțiunea se desfașoară între Sf. Gheorghe și Paște, pe parcursul
unui an de zile, la Hanul Moara cu noroc, aflat în valea dintre două drumuri, o cârciumă construită într-un loc
pustiu lânga o moară. Perspectiva narativă este obiectivă. Naratorul este obiectiv, omniscient si omniprezent iar
naratiunea se face la persona a-lll-a. Acțiunea se desfasoră cronologic, prezentându-ne gradual etapele
dezumanizării lui Ghiță, personajul principal al operei. Conflictul interior îl obosește pe Ghiță, care suferă de
remușcări, are somn agitat și se simte vinovat de tot ce se întâmpla: ”larta-mă Ano … căci eu n-am să mă iert cât
voi trăi pe fața pamântului.”
Literatura română de până la Slavici izbutise să realizeze câteva personaje dramatice de mare forță
artistică, dar nu crease încă un personaj epic viabil care să nu întruchipeze schematic o anumită
trăsătură de caracter, ci să tâșnească din propria sa luptă , din propria sa voință de a se realiza într-un
anumit fel și să devină prin aceasta un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială. A crea
personaje prin care să arăți că, supra predispozițiilor psihice înnascute, societatea în care trăiesc și
întîmplările vieții lor exercită înfluențe ce le transformă caracterul reprezenta pentru vremea lui Slavici o
noutate în literatura română, un punct avansat al aplicării metodei realiste în arta literară. T Vianu avea
să afirme în Arta prozatorilor români că în literatura noastră ”Slavici crease modelul analizei
psihologice”.