Instalația

Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte

să adorm, e mai puternică decît mine.
Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea
tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus.
Eu nu voi mai lumina din persoana mea.

Numai să apară cineva să mă răsfețe,

să-mi facă plăcerile retorice, în scurt-
circuitul neînțeles și de asta îngrozitor în creștet.
Scut energetic pentru un băiat supradotat care nu
iese în lume. Și care nu sînt eu.

Pentru că eu mă uit la cablurile de curent

și nu le ating, să nu cadă zăpada de pe ele.
Firișor de zăpadă care s-ar topi, dispărînd
fără urme, nu foarte departe. Aici, aproape,
într-o altă lume. În care puțin am intrat și eu

cînd am dat la facultate și facultatea a greșit.

Numele soră-mii pe lista de admiși în locul meu
mi-a arătat o fisură spre mine într-o altă variantă.
Uitat de oameni într-o localitate micuță și elegantă.
O fată inteligentă, dar cu probleme, îmi pregătea

micul-dejun și viața, îmi răspundea la întrebări

cînd eram puternic agitat. Dup-amiaza plimbam
cîteva fetițe spumoase, le făceam
să zboare, după ce le cîștigam încrederea.
Ea îmi trimitea săruturi prin aer, în timp ce eu

puneam mîna între picioare și ziceam

„te fut, te fut”, foarte încet, cît să-mi poată
citi pe buze. Dar m-au rezolvat la decanat, s-a-nchis
fermoarul de aur și citesc acum pe Marlowe și pe Kant.
Mă ocup de Liubova Andreevna. Care vin toți tare

din spate și mă depășesc. Pentru că am obosit și intru

la boxe. Și ultima tură o fac singur, înainte de înserare,
după ce urmele lor s-au uscat. Linia de sosire, cînd o trec,
e topită, dar dau din mîini în semn de victorie și disperare.
Că am fost atît de aproape și am vrut să arunc bogăție

asupra mulțimii, într-o scenă de care am tras

la maxim, pentru propria plăcere.
Cînd unora li se face urît și greață, și îi doare
în tot corpul că nu înțeleg; luminițe albastre sub
pleoape, apăsîndu-i în saltele, pînă dau de arc.

Se sparge inteligența și se sparge plăcerea

și videoul cu fata într-un palton de astrahan cum levitează,
spre o paralelă mai primitoare, găsită în ultima fază.
Dar va veni natura să-mi pună surîsul pe față.
Surîs de copil rău, care e ultima șansă.

Și o să trec după ea și o să ne plimbăm pe sub

copacii ăia de-acolo, în sus pe cărare, cînd se face lumina albastră.

(Alex Văsieș, Instalația, Cartea Românească, București, 2016 – în curs de apariție)

Deniz Otay

O VICTORIE VIRTUALĂ

A te lăsa pradă jocului

egal
a te încrede în cine așază punctele pe hartă,
în cine te trimite – unde – în teritoriu.
cine a făcut să vibreze undele în teritoriu,
valurile?

Umbra gâfâind în apă

(eu visez liniștită la mal. timp am.
o sută de ani lumină
de trecut prin oțel și sticlă)
va aștepta zece minute să reia jocul și iar.

De sus, primesc lumină difuză și uniformă

și animată în același timp.
e mai plată priveliștea, dar ca o machetă,
lucrurile au mai puțină formă,
primind aceeași lumină din orice direcție.

Înotând în bazin lângă alte femei

după fericirea cuprinsă
în cazane mici de cupru plutitoare
cineva se pune în mișcare pentru mine
și face efort pentru mine
și mușchi pe spate
și îmi face loc cu brațele

LOREDANA
Dimineața părăsesc o locuință
care nu e a mea
și nu e plătită de mine
traversând puhoiuri dintr-o micuță groapă
din care aștept să vină dumnezeu
să mă scoată.

Fac drumul spre fabrică. E o putere să ceri de la corp adaptare

și tot de la corpul înghesuit în autobuz
printre proletariatul distrus,
elevii cu ochii umflați,
să te țină în bunăstare.

La orele astea
pe sub layers, ca muncitorii din fabrică
când trec podul spre fabrică
sau calea ferată cu câini vagabonzi
și frică de antitetanos
oare cât sunt de frumoasă,
specială,
mai sunt?

Cum îți vine halatul muncitoresc,

prințesă extrasă din petreceri
și trai vegetal,
alunecând între ființe estice, buhăite
pe care nu le iubesc.

Despre experimentalism și mistică

e numai viața pe mess,
când trec poarta la fabrică
nu am autorități interne,
ierarhii de iubire.

Suntem dizgrațios de apropiați și

asemănători
ieșiți din case după bani
Viața la pontaj pune ceață
peste viața iluminaților privilegiați.

Au fost ani cu splendoare

continui să cred că a fost halucinație
și că munca e forță.

Însă dacă e să aleg —

suprema fericire derivată din carduri
diavoli și lux
în fața voastră mă plec.