Învățarea prin descoperire

Metoda învățării prin descoperire este una dintre metodele moderne care asigură într-o
măsură mult mai mare decât metodele tradiţionale, activitatea independentă şi motivaţia
corespunzătoare pentru însuşirea activă şi conştientă a cunoştinţelor.

Freinet numeşte descoperirea „metoda experienţă” de încercare, deoarece îl pune pe elev

în situaţia să încerce diverse modalităţi de a afla răspunsul dorit. Pe parcursul etapei
descoperirii celor dorite, apar primele satisfacţii şi dorinţa continuării şi a finalizării.

Învățarea prin descoperire a apărut ca reacție împotriva excesului folosirii metodelor

verbale. Ea se bazează pe investigarea proprie a elevului cu scopul de a dobândi, prin
activitatea independentă, dirijată, cunoștințe noi din diferite surse de informații și de a învăța
abilități, deprinderi, priceperi, capacități. În concluzie, descoperirea, reconstituirea și
explicarea fenomenelor istorice pe baza investigației directe a diferitelor surse de informații
constituie un mod de învățare care este în același timp și cunoaștere și acțiune1.

Unul din cercetătorii în materie, Robert Glaser, consideră că pedagogia descoperirii

cuprinde două variabile: învăţarea prin descoperire şi educaţia pentru descoperire. În ceea ce
priveşte învăţarea prin descoperire, acesta se realizează pe două căi: prin metoda inducţiei şi
prin metoda încercării şi erorii. Autorul arată că de obicei se practică aşa zisa pedagogie
explicativă, care procedează de la reguli spre exemple. Pe acestă cale, regula se însuşeşte
repede şi riscurile erorii sunt minime. Pedagogia inductivă, care este specifică învăţării prin
descoperire, procedează într-o manieră opusă: de la exemple multiple spre concepte, principii,
reguli. Pe acestă cale elevii ajung singuri la descoperirea şi stabilirea conceptelor, trecând
prin exemple specifice, prin generalizări şi diferenţieri. Cea dea doua cale, descoperirea prin
încercări şi erori, nu impune subiectului o cale structurală ci îl lasă să încerce să caute. Dacă
prin metoda inducţiei conceptele devin mai clare şi mai trainice, prin cea dea doua cale elevii
dobândesc capacitatea de cercetare necesară mai târziu în viaţă, căci nici o descoperire
remarcabilă nu este posibilă fără încercări, erori, analize căutări. Promovarea descoperirii şi

1
Cristea Sorin, 2005, Teorii ale învăţării. Modele de instruire, Bucureşti, Editura EDP
 limitarea erorilor, scrie autorul sunt procedee incompatibile2.

Învăţarea prin descoperire urmăreşte nu comunicarea materiei de studiu în forma ei

finală de asimilare, ci să-l antreneze pe elev în procesul instruirii, să-i arate cum să învețe. Ea
urmăreşte să-l ajute pentru învățarea ulterioară, să-l transforme treptat într-un „gânditor
creativ", motivat de reuşita învățării personale. Prin munca personală independentă sau în
echipă, prin documentare şi activităţi experimental - aplicative, prin investigaţie ştiințifică, se
pot obţine idei sau soluţii noi, se pot realiza inovaţii şi invenții, care să propulseze creaţia,
noutatea într-un anumit domeniu de specialitate.

Învăţarea prin descoperire are ca punct de plecare o situaţie de problemă, o întrebare

sau o problemă cu care elevul este confruntat. Este evident că o întrebare sau o problemă se
constituie ca un proiect de acţiune sau ca un program de operaţie, pe care elevul se pregăteşte
să le aplice pentru a găsi soluţia. Prin urmare, între învăţarea prin problematizare şi învăţarea
prin descoperire există o strânsă corelaţie, deoarece găsirea soluţiilor unei probleme de către
elevi constituie un act de descoperire, iar orice învăţare prin descoperire are ca punct de
plecare o problemă, o întrebare-problemă.

Tipuri de descoperire:

Descoperirea inductivă – adică pe baza unor date şi cunoştinţe particulare se ajunge la

anumite cunoştinţe şi operaţii cu grad mai mare de generalitate. Metoda învăţării prin
descoperire de tip inductiv cuprinde: analiza, clasificarea, ierarhizarea unor date deja
învăţate şi trecerea la generalităţi în vederea formulării de ipoteze reguli, legi,
teoreme.

Descoperirea deductivă- se realizează prin construirea de silogisme cu ocazia

concretizării. Învăţarea prin descoperire de tip deductiv, solicită plecarea de la general
la particular şi individual, de la lege spre fenomen, de la cauză spre efect. Elevul
trebuie să parcurgă drumul de la concretul logic la concretul imediat palpabil, sensibil,
de la teorie la fapte.

Descoperirea transductivă după Jan Piaget, este acel tip de gândire care implică
stabilirea de relaţii nelogice între diverse serii de date, metoda impune o nouă viziune
2
Petrovschi N.,2009, Învăţarea prin descoperire ca modalitate a acţiunii pragmatice. În: Revista de Știinţe Socio-
umane. Ch.: UPSC, nr.1 (11), p. 1-4
 asupra erorii, considerând-o ca mijloc al exersării intelectuale şi factor de stimulare.
Metoda formează elevilor deprinderea de a lucra singuri, de a avea încredere în forțele
proprii, capacitatea de a se concentra asupra răspunsurilor ce li se cer3.
În cadrul unei lecţii de matematică spre exemplu, în care este folosită ca metodă, metoda
descoperirii deschis inductive, elevul se va folosi de cercetare, de căutare, de notarea datelor,
de interpretarea lor. Metoda îl învaţă pe elev să înveţe folosindu-se de datele oferite şi
cunoscute anterior. Materialul este prezentat elevilor într-o ordine oarecare, iar ei trebuie să-l
aranjeze, să-l organizeze singuri pentru a ajunge la formarea de categorii, la însuşirea unei
noţiuni, folosind investigaţia pe materialul oferit. Metoda poate fi folosită şi la alte obiecte de
învăţământ, în cadrul diferitelor tipuri de lecţii4.

Descoperirea deductivă presupune un „tot general” din care să se desprindă

particularităţi, judecăţi particulare, trăsături, noţiuni, etc. Şi acestă metodă este folosită în
combinaţie cu altele şi cu mare succes cu dialogul euristic între elev şi învăţător. Şi în acest
caz se porneşte de la un „dat”, care este verificat de învăţător, iar prin dialog se vor scoate
concluziile particulare urmărite sau dorite de învăţător. Metoda poate fi folosită cu prioritate
la matematică şi gramatică, ori la alte obiecte de învăţământ.

Descoperirea transductivă se bazează pe stabilirea de relaţii nelogice între diverse date.

Acest gen de gândire este denumit şi ca o gândire artistică, imaginativă, folosind figurile de
stil-metafora. Se foloseşte în predarea obiectelor cu pondere formativă ca literatura, desen,
muzică, pentru însuşirea metodelor artistice, de investigaţie, în care elevul va folosi
raţionamentul transductiv, dându-se câmp liber imaginaţiei creatoare, creație operei artistice
în care-şi pune amprenta şi originalitatea gândirea creatoare prin efort proprii.

Bibliografie:

3
T.V. Kudreavţev , 1975, Cunoaşterea prin descoperire în învăţământ, București. Editura Didactică şi
Pedagogică, p. 157
4
Neacşu Ioan, Metoda descoperirii în „Însemnări pedagogice Târgovişte – casa personalului
didactic Dâmboviţa – nr. 174”.
1. Cristea Sorin, 2005, Teorii ale învăţării. Modele de instruire, Bucureşti, Editura EDP
2. Neacşu Ioan, Metoda descoperirii în „Însemnări pedagogice Târgovişte – casa personalului
didactic Dâmboviţa – nr. 174”.
3. Petrovschi N.,2009, Învăţarea prin descoperire ca modalitate a acţiunii pragmatice. În:
Revista de Știinţe Socio-umane. Ch.: UPSC, nr.1 (11), p. 1-4

4. T.V. Kudreavţev , 1975, Cunoaşterea prin descoperire în învăţământ, București. Editura

Didactică şi Pedagogică