Teorii ale învățării

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, „ a învăța” provine din cuvântul

latinesc „invitiare-vitium=viciu” și înseamnă: a-și însuși cunoștințele dintr-un domeniu teoretic
sau practic, a studia; a transmite în mod sistematic cunoștințe dintr-un domeniu oarecare; a
instrui, a iniția; a (se) obișnui, a (se) deprinde cu ( ceva); a arăta cuiva cum să procedeze, a
sfătui; a trage învățaminte, a căpăta experiență.

Teorii ale învățării:

1. Teoria organizării ierarhice a învățării- Această teorie aparține neobehaviorismului și

este promulgată de Robert M. Gagne. Acesta a analizat factorii din viața de zi cu zi care
influențează învățarea și astfel a determinat o diversitatea de factori în care se produce
aceasta. Aceste situații ale vieții reale au fost clasificate și dispuse îmtr-o ordine ierarhică,
pentru fiecare dintre ele elaborându-se un set de condiții care guvernează producerea
învățării și care oferă posibilitatea descrierii factorilor care determină învățarea (Robert
M. Gagne). Prin această metodă el a identificat opt feluri de învățare, fiecare
presupunând două categorii de condiții: cele interne ( se exprimă prin anumite capacități
dispuse ierarhic considerate ca premise) și cele externe ( se referă la situațiile-stimul
aparținătoare contextului în care se desfășoară învățarea). Astfel o învăţare mai
complexă presupune realizarea prealabilă a celorlalte moduri de învăţare mai simple:
 Învăţarea de semnale (cazul sugarului care începe să-şi recunoască mama după
imaginea ei vizuală şi nu doar după voce)- repetarea semnalului în asociație cu reacția
pe care dorim să o obținem conduce la învățarea reacției asociate acestui stimul;
 Învăţarea stimul - răspuns (cînd la un anumit stimul, se reacţionează cumva)- acest tip
presupune ca individul să reacționeze atunci când dorește. Schematic acest tip de
învățare a fost reprezentat de Gagne astfel Ss-R ( S- semnalul exterior, s- stimularea
proprioceptivă internă, R- răspunsul). În terminologia lui Skinner capacitatea
implicată aici este „ operant discriminantă”
 Înlănţuirea de mişcări (mersul pe bicicleta, înotul)- presupune o înlănțuire de
activități care devin verigi ale aceluiași lanț care se generează automat;
  Învăţarea prin discriminare (cînd facem distincţii fine)- se exprimă prin capacitatea
individului de a diferenţia stimulii şi cazurile foarte asemănătoare ; esenţa acestui tip
de învăţare constă în reducerea sau prevenirea interferenţelor ;
 Învăţarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele- cel care învăţă dobândeşte
capacitatea de a da un răspuns comun unei clase de stimuli: „ Învăţarea unui concept
înseamnă învăţarea de a clasifica situaţiile stimul după proprietăţi abstracte ca formă ,
culoare poziţie, număr şi altele.” ( R. Gagne)
 Învăţarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice- o regulă este o noţiune
abstractă care se obţine prin înlănţuirea mai multor noţiuni concrete. Astfel: dacă A,
atunci şi B, unde A şi B sunt noţiuni însuşite anterior;
 Rezolvarea de probleme constituie tipul de învăţare cel mai complicat (cînd trebuie să
combinam regulile pentru a soluţiona situaţii, probleme noi)- acest tip de învăţare este
tipul superior de învăţare fiind expresia cumulativă a celorlalte tipuri
2. Teoria acțiunii mintale ( teoria formării pe etape a acțiunilor mintale)- Această teorie a
fost elaborată de psihologul sovietic P. J. Galperin. Conform acestei teorii, acțiunea
mintală considerată ca scop al învățării este rezultanta unui proces de interiorizare care
parcurge mai multe etape. P. J.Galperin afirma: „ Este vorba, în fond, de trecerea de la
acțiunea materială sau materializată cu obiectul , la acțiunea mintală; trecerea din afară
în interior”. Prima etapă este cea a familiarizării cu sarcina învățării. Cea de a două etapă
este cea a acțiunii materiale cu obiectul ( Galperin numește această etapă „acțiune
materializată”). Cea de a treia etapă este cea a „ a limbajului exterior cu voce tare fără
obiecte”. Acțiunea materializată este transferată în planul vorbirii sau al limbajului extern
cu voce tare, fără sprijin pe materialul obiectiv ca și în etapele anterioare. Cea de a patra
etapă desemnează nivelul acțiunii în forma „ limbajului extern pentru sine”. Limbajul
fiind o metodă de comunicare cu ceilalți, prin aceată etapă devine o metodă de
comunicare cu sine și deci un instrument al gândirii. Cea de a cincea etapă desemnează
nivelul acțiunii în forma limbajului anterior. Acum are loc interiorizarea acțiunii
materiale în cea mintală.
3. Teoria cognitivă( teoria accesibilităţii)- Fondatorul acesteia este Jerome S. Bruner. El a
preluat idei din teoria lui Piaget. El prezintă posibilitatea cunoaşterii lumii astfel:
  Modalitatea activă, realizată prin manipularea liberă a obiectelor şi exersare
(indispensabile în formarea priceperilor şi deprinderilor, dar şi în achiziţionarea primelor
cunoştinţe). Această modalitate este caracteristică primilor ani ai vieţii.
 Modalitatea iconică se bazează pe imagini mai ales vizuale fără manipulare efectivă
(caracteristică vîrstei cuprinse între 5 şi 7 ani).
 Modalitatea simbolică, atunci cînd simbolurile (cuvintele sau alte semne convenţionale)
înlocuiesc imaginile, permiţînd apariţia conceptelor, a noţiunilor.

J. S. Bruner consideră că o teorie a instruirii trebuie să aibă atât un caracter prescriptiv în

sensul că „ enunţă reguli privind modul cel mai eficient de realizare a unui anumit nivel de
cunoştinţe sau de priceperi„ , cât şi unul normativ ea fiind cea care „ fixează criterii şi proclamă
condiţiile necesare pentru realizarea lor”. Astfel în „Procesul” el afirmă: „oricărui copil la orice
stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes orice obiect de învăţămînt într-o formă
intelectuală adecvată.

4. Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale (teoria echilibrării

progresive a asimilării şi acomodării)

Această teorie este creaţia lui J. Piaget şi se bazează pe principiile genezei şi se

concentrează asupra intelectului uman: se are în vedere interacţiunea subiectului cu obiectele
realităţii, aceasta ducând la interiorizarea şi formarea structurii mintale. Această teorie mai poartă
şi denumirea de teorie a acţiunii. În timp ce teoria clasică consideră că în dezvoltarea gândirii
rolul principal îl au imaginile perceptive, J. Piaget îl atribuie acţiunii. Acţiunea implică relaţia
subiect-obiect. Coordonarea acestora poartă denumirea de adaptare (asimilare şi acomodare).
Asimilarea reprezintă recepţionarea datelor pe care le oferă obiectul iar acomodarea reprezintă
modificările ce se produc în structura internă în funcţie de influenţele mediului extern.
Epistemologia genetică" fondată de Piaget a influenţat în mod pozitiv psihologia contemporană
şi studiile asupra învăţării. Teoria genetic-cognitivă a lui J. Bruner a fost fondată pe baza operei
lui Piaget.
 Bibliografie:

1. Cosmovici, Andrei, Luminiţa, Iacob, 2005, Psihologie școlară, Editura Polirom

2. Nicola, Ioan, 2003, Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Aramis
3. https://manual-electronic.tripod.com/teoriedidactica/id2.html
4. https://dppd.tuiasi.ro/wp-content/uploads/2020/01/Psihologia-educatiei-suport-curs.pdf