Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Jean Piaget a fost un psiholog elvețian de dezvoltare și epistemolog genetician. Prin studiul
celor trei copii ai săi, din fragedă copilărie până au început să vorbească, Piaget a dezvoltat o
teorie a dezvoltării cognitive care a descris o serie de etape ale dezvoltării intelectuale pe care
copiii le trec până la maturizare.
Înainte de Piaget, oamenii aveau tendința să se gândească la copii ca la niște versiuni mici ale
adulților. Pornind de la principiile dezvoltării umane, pedagogii trebuie să aibă în vedere că
un copil nu este un adult în miniatură, ci el gândește diferit, percepe lumea diferit, are alte
repere etice etc. Pentru a studia capacitățile intelectuale ale copiilor, Piaget a renunțat la
testele psihologice standardizate și a apelat la metoda interviurilor clinice, care încurajau
manifestările spontane ale copiilor. El a adresat întrebări copiilor cu vârste cuprinse între 3 și
12 ani având ca subiecte: Luna/ Soarele, Divinitatea și părerile lor despre justiție. Atunci când
un copil spunea ceva de neînțeles, straniu, Piaget încerca să descopere cum au ajuns ei la
viziunea respectivă.
Piaget menționează că manifestările inteligenței sunt atunci când copilul combină mai multe
scheme mentale în mod spontan, nu prin încercare și eroare, pentru a-și îndeplini scopul
propus.
Un experiment foarte cunoscut al lui Piaget este acela prin care măsoară conservarea
greutății, urmând a fi determinate greutatea obiectelor. Subiecții intervievați primesc două
cocoloașe de plastilină de aceeași formă/ greutate, cu aceleași dimensiuni, apoi una dintre bile
este aplatizată și li se adresează întrebarea dacă cantitatea de materie, greutatea și volumul s-
au schimbat. În urma acestui experiment, Piaget (1965) a observat că „pe la 9-10 ani,
conservarea greutății este admisă, în virtutea acelorași raționamente ca și cazul conservării
materiei, dar conservarea volumului mai este tăgăduită, înainte de 11-12 ani, în virtutea unor
raționamente intuitive inverse.” În concluzie, primele care se „conservă” sunt masa și
greutatea, iar mai târziu, în jurul vârstei de 10-11 ani, se realizează și conservarea volumului.
(p. 190)
IV. Stadiul operațiilor formale (Adolescența și perioada de adult 11/12 ani- 18 ani) Din
perspectiva lui Stănculescu (2013, p. 47) acest stadiu de dezvoltare a inteligenței implică o
modalitate nouă de a gândi, prin „detașarea de limitările concret-intuitive (configurații
perceptive sau realități direct reprezentabile)”.
Dacă înaintea acestui stadiu aveam nevoie de material intuitiv, gândirea abstractă oferă
mijloace specifice de cunoaștere și investigare. În această perioadă, copilul se dezvoltă fără a
mai fi încurcat de egocentrism sau de alte opreliști. El este preocupat de descoperirea și
afirmarea propriei identități și prezintă interes pentru teme filosofice. Dezvoltarea capacității
de operare asupra posibilului explică probabil fascinația adolescenților pentru science-fiction
și credința într-o lume ideală.
b. Stadiul preoperational – jocuri de clasificare (ex. sortarea jucăriilor: păpușile în cutia roșie,
animalele în cutia albastră), jocuri de seriere (ordonarea unor obiecte de la cel mai mare la cel
mai mic); imitarea unor autovehicule, vietăți sau activităţi în absenţa acestora pentru a
consolida sistemul de reprezentări şi a sprijini formarea conduitelor simbolice, apoi jocuri de
dramatizare a diferitelor procese, relaţii, concept; povestirea de către copii prin expunere
clară, descrierea unor obiecte din jurul său.
d. Stadiul operaţiilor formale – antrenarea în acțiuni de identificare a cât mai multor soluții
pentru aceeași problemă. Este important să aibă acces la cât mai multe și variate exemple
înainte de a-i fi prezentată o temă generală; posibilitatea de a experimenta prin accesul la
obiecte fizice și fenomene naturale. Nu toţi elevii ajung în acelaşi timp la operaţiile formale,
unii nu vor ajunge niciodată, de aceea predarea trebuie să fie mai aproape de concret sau mai
departe de concret, în funcţie de dezvoltarea cognitivă a elevilor. (Cocoradă, 2011, pg. 28-
29).
Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget a fost criticată, dar acestea sunt o dovadă în plus a
importanţei acestei teorii, deoarece, oricare ar fi punctele sale slabe, teoria surprinde şi
explică aspecte importante ale dezvoltării. Chiar el mărturisește că una dintre sursele
dificultății lecturii, și a înțelegerii operei sale ar fi următoarea: „naturalist și biolog prin
formație, interesat de probleme epistemologice, fără să fi urmat vreodată sudii formale în
psihologie, interesul meu central a fost întotdeauna să determin contribuțiile activității
subiectului și limitele obiectului în procesul dobândirii cunoașterii” (Flavell, J.H., 1963: The
Developmental Psychology of Jean Piaget, D.van Nostrand).
În timp, și gândirea lui Piaget a suferit modificări, într-o oarecare măsură, de-a lungul
investigațiilor sale, chiar el specificând în opera sa despre judecata morală la copil că nu mai
cunoștea ce înseamnă acele cuvinte referitoare la diferența dintre gândirea copilului și cea a
adultului, nu „doar prin natură, ci și prin intensitatea sa”.
Emil Planchard (1976) preciza că operele lui Piaget au fost contestate, dar cu toate acestea ele
au stat la baza experimentelor cercetătorilor care au repetat investigațiile lui și au ajuns la
concluzii divergente, rezumând astfel: ,,adultul se comportă ca un copil în cazurile când nu
cunoaște natura exactă a lucrurilor față de care trebuie să reacționeze, iar copilul se manifestă
ca un adult când cunoaște cu adevărat explicațiile lucrurilor.” (Planchard, 1976, p. 45). În
concluzie, nu în toate cazurile se pot aplica aceleași idei conceptuale ale dezvoltării cognitive
ale lui Piaget.