1.

Definiţie
Fractura este o soluţie de continuitate la nivelul osului produsă în urma unui traumatism de o
oarecare violenţă. Traiectul de fractură poate interesa: epifiza, diafiza sau poate fi epifizo-
diafizar (Figura 1). Fractura poate surveni pe un os bolnav și poartă numele de fractură pe os
patologic (os osteoporotic, tumori osoase sau metastaze, os osteomielitic). Fractura poate fi
închisă sau deschisă, în funcție de starea tegumentului. În cazul fracturilor deschise, focarul
de fractură comunică prin efracția tegumentului cu exteriorul.
La copii fracturile sunt mai puţin frecvente decât la adult datorită elasticităţii mari a oaselor,
greutăţii mai mici a corpului şi masei musculare mai reduse. De obicei copiii fac fractură-
decolare epifizară.

2. Factorii ososi de care depinde evol si ap fracturii

a. Capacitatea de absorbție a energiei- o anumita parte a F traumatice poate
fi absorbita de t moi rezulta efecte de protective asupra osului
b. Marimea si geometria osului- oasele de dimensiuni mari rez F se
distribuie pe o suprafata crescura rezulta sunt mai rezistente la fractura
-2 oase au corticale egale ca grosime rez cel cu diametru mai mare va fi mai
rezistent
c. Rigiditatea si elasticitatea mai mare la copii
d. Densitatea direct proportional cu rezistenta osului
e. Rezistenta la oboseala sau stress

3. Clasificarea fracturilor in fct de nr de fradgmente

Fracturile simple, după traiectul de fractură, se împart în transversale, oblice şi
spiroide.
 fracturile transversale au traiectul neregulat mai mult sau mai puţin perpendicular pe
axa diafizei, de obicei sunt stabile;
 fracturile oblice au traiectul înclinat faţă de orizontală şi sunt oblice scurte (aproape de
cele transversale) şi oblice lungi;
 fracturile spiroide se produc prin mecanism de torsiune, au traiect helicoidal, în
spirală.
Fracturile plurifragmentare sunt fracturile în care există mai mult de două fragmente.
După aspectul traiectului se descriu trei tipuri de astfel de fracturi: “în aripă de
fluture”, bi- sau trifocale şi complexe.
 fracturile “în aripă de fluture” sunt fracturile cu trei fragmente în care există un sector
de contact direct între fragmentele principale, de la început sau după reducere.
 fracturile bi- sau trifocale sunt acelea în care se izolează un fragment intermediar între
cele două traiecte în general oblice sau transversale. Se mai numesc dublu etajate sau
trietajate sau plurietajate;
 fracturile complexe sau cominutive sunt acelea în care nu există contact direct între
fragmentele principale, chiar după reducere, cominuţia interesând întreaga
circumferinţă a diafizei pe o înălţime variabilă.
Fracturile complicate sunt cele ce se însoţesc de leziuni ale structurilor importante din
jur: vase, nervi, articulaţii.
Fracturile cu mai mult de două fragmente se numesc fracturi cominutive.

1
4. Tipuri de deplasari posibile in fracture
- Deplasarea fragm osoase imparte fracturile in 2 categorii cu si fara
deplasare
- Din prima grupa fac parte fracturile incomplete dar si cele produse pe
segm cu schelet dublu situatie in care traumatismul fractureaza numai un
os, celalalt se comporta ca o atela
- Fracturile cu deplasare sunt des intalnite iar producerea deplasarii poate fi
primitive dat act agentului traumatizant asociata cu contractie musculara
sau sec ca urmarea manevrelor sau mobilizarii segmentului de catre
pacient
- Sensul deplasarii se raporteaza la planurile sagittal, frontal si transversal
5. Tipuri de deplasari posibile in fracture
Deplasarea
Tipurile de deplasare, ca şi gradul deplasării depind de mecanismul de producere,
violenţa traumatismului, acţiunea muşchilor (prin ruperea echilibrului compensator),
primele îngrijiri şi transport.
Fragmentele fracturate se pot deplasa astfel:
 prin translaţie (în plan antero-posterior sau intero-extern);
 prin ascensiune (provocând încălecarea fragmentelor);
 prin rotaţie (decalajul);
 prin unghiulare;
 deplasări complexe, prin asocierea mecanismelor semnalate.
 

6. Cauzele deplasarilor in fracturi

- Tipurile de deplasare ca si gradul deplasarii depend de mecanismul de
producer (lovire, impuscare, cadere), violenta traumatismului, actiunea
muschilor, primele ingrijiri si transport
7. Deplasarea prin incalecare
- Se face prin deplasarea lor in axul longitudinal al osului
- Scurtare a segm anatomic
- Frecvent: incalecarea fragm cu pierderea partial a cntactului intre supraf
de fractura in cazul f oblice sau pierderea totala a contactului- f transverse
- Ex fracture de rotula/olecran- indepartarea fragm osoase
8. Deplasarea rotatorie
- Pastreaza contactul intre suprafata de fractura, dar modif pozitia unor
repere osoase
- Sensul rotatiei extern/intern se defineste dupa pozitia fragm distal fata de
poz sa anatomica
- Pot genera dislocari
9. Deplasarea angulara
-modif axului long al osului in sensul ca fragm formeaza un unghi de o
anumita marime
- denumirea se face dupa orientarea varfului unghiului si poate fi ant/post, ext

2
 in varus sau interna valgus
10.Deplasarea diastatica
11.Deplasarea paralela
- se iau in considerare fragm principale si anume cele care contin epifize
- fragmentele sunt apparent paralele
12.Deplasari combinate
13.Fractura deschisa
= comunicarea focarului de fractura cu exteriorul
-deschiderea focarului de fractura poate fi imediata: prin plagi provocate de traumatism sau
sec prin necrozarea tesuturilor
- mec de producer: dinauntru in afara:plaga mica
din afara inauntru- frecvent: lovirea de un corp dur/ prin glonte
Poate evolua ca o fractura obisnuita, atunci cand plaga poate fi inchisa
Fractura cu plaga, dar nu infectata, cand nu se poate inchide plaga
imediat si se face acoperire cu piele despicata
Fractura infectata
- Plaga permite drenarea hematomului si patrunderea bacteriilor cu infectarea focarului
de fractura
- Complic: infectie tetanica, gangrene gazoasa, septicopiomemie, soc traumatic,
hemoragie
14. Complic vasculare ale fracturii. Hematomul fracturar. Hemoragia
15.Complicatii neurologice ale fracturii
-nervii pot fi lezati prin: contuzionare, intepare, rupere si smulgere
- lez nervoase pot sa mearga de la simpla intrerupere functionala- neuroapraxia
- la zdrobire cu pastrarea continuitatii tecilor Schwann- axonotomesis sau la
sectionarea complete a nervilor neurotomesis
- diag clinic e usor, dar aprecierea gradului lezional e dificil
- in fracturile deschise cu expunerea partilor moi lez nervilor pot fi appreciate
prin explorare directa si se pot observa sectiuni fara pierderi de substsanta,
infiltratii si rupture ale extrem- nv efilat fara solutie de continuitate
16.Neuroapraxia
- Pierdere temporara a functiei de conducere nervoasa, continuitatea axonilor fiind
pastrata
- Cauza: alterarea tecii de mielina ca urmare a unui mechanism de compresie
- Revenire: ore zile
17.Axonotomesis
- Intreruperea axonilor si a tecii de mielina, dar cu pastarrea structurilor conjunctive ale
nervului (endoperi, epinervului/ ceea ce fav regenerarea axonilor
- Revenirea lunga si completa

18.Neurotomesis
- Intreruperea complete a nervilor (sunt lezate toate componentele)
- Prognosticul e rezervat
- Regenerarea se obtine daca capetele nervoase sunt puse in continuare si deseori este
doar partial
- Tratam: reducerea fracturii, luxatiei, explorarea nv cu repararea leziunii,

3
 electromiografie si studiul conducerii nervoase
19. Diagnosticul clinic in fracture- etape
Diagnostic
Se face pe baza semnelor clinice şi mai ales radiografice. El trebuie să fie complet şi
să cuprindă obligatoriu denumirea osului fracturat, locul fracturii, dacă este fractură
închisă sau deschisă, dacă este interesată articulaţia, cât şi forma capetelor osoase.
Exemplu: fractură închisă 1/3 medie femur drept, transversală, fără deplasare.
Bilanţul clinic şi radiologic are ca principale obiective:
 stabilirea diagnosticului de fractură;
 aprecierea stării tegumentelor:
 contuzii susceptibile de evoluţie spre necroză;
 deschiderea focarului de fractură;
 cercetarea complicaţiilor: obligatoriu se va examina pulsul distal, temperatura şi
coloraţia extremităţilor, de asemenea motricitatea şi sensibilitatea sub focarul de
fractură.
În politraumatisme examenul clinic rapid şi complet va stabili priorităţile terapeutice.
În toate cazurile care au şi fracturi se va face o imobilizare provizorie pentru a evita
emboliile grăsoase şi agravarea leziunilor părţilor moi în timpul mobilizării
pacientului.
20. Masuratori in evaluarea ortopedica, unghiuri dimensiuni
- majoritatea traumatismelor lez sunt unilat
- exista leziuni care pot genera modif de lungime a unui segm sau membru
sup sau inf
- unghiuri: unghiul de flexie normal al coapsei- amplitutinea flexiei coapsei
pe abdomen
- flexia si extensia genunchiului
- la niv gleznei plaja de miscare flexie plantara si flexie dorsala
- unghi standard dintre colul femoral si diafiza femurala(130) cu anteversie
de circa 10 grade
Dimensiuni
-semn/ symptom de probabilitate in fracture si consta in scurtarea aparenta
a unui segm de membru
- masurarea se face controlat ptr a putea face diferenta
- se face inclusiv radiografie bilat ptr a observa modif
21. Semne clinice de probabilitate
 - durerea: vie, fixă, exacerbată de mişcare;
 deformarea regiunii;pozitia vicioasa se datoreaza deplasarii fragmentelor
 scurtarea regiunii;
 impotenţă funcţională;
- echimoză prin fuzarea sangelui de a lungul tecilor musculare
22.Semne clinice de siguranta
- mobilitate anormală in fracturi complete;
- netransmisibilitatea mişcării spre segm distal este un semn de fractura completa;
- crepitaţia osoasă;
- întreruperea continuităţii osoase apreciata prin palpare
23.Rolul RX

4
 24.Rolul CT
25.Rolul RMN
26.Alte mijloace imagistice
- ECO in caz de hematom si in cazul politraumatismelor pentru a confirma
si observa prezenta de lichid
- Scintigrafie osoasa
- Tomodensitometrie in cazul infectiilor
- IRM- evid infectia in partile moi
- Scanner ptr tumorile osoase
27.Diagnosticul diferential in fracture
-dd se face cu semnele de probabilitate din contuzie, entorsa si luxatie
- contuzie: echimoza, hematom, hemartroza, durere, jena functionala si limitatea
miscarilor articulare si edem
- entorse: durere, impotenta functionala totala/partial, tumefactie, edem ,
hematom, hemartroza, echimoze, hipertermie data de vasodilatatie si miscari
anormale
- luxatie: durere vie care scade treptat si se calmeaza prin imobilizare, impotenta
functionala, fixitate elastic, modif rapoartelor si echimoze
28. Complicatii locale in fracturi
- Infecţia focarului de fractură
- Germenii cauzali
- stafilococ auriu, cel mai frecvent, 80% din cazuri;
- Tipul de osteosinteză: osteosinteza internă cu placă este cea mai riscantă din punctul
de vedere al infecţiei, procentajul scade spre 0%, în osteosintezele cu focar închis.
- Pacienţii sub tratament imuno-depresor, cobaltoterapie ca şi diabeticii sunt predispuşi
la infecţii.
- Semne clinice
- O infecţie postoperatorie se bănuieşte în caz de febră, cicatrice dureroasă şi inflamată
cu secreţie purulentă, iar cercetarea germenului precizează agentul patogen.
- La aceste semne clinice se adaugă VSH crescut, hiperneutrofilie, proteina C reactivă
crescută.
Tratament
Cuprinde: 1. reluarea chirurgicală şi 2. antibioterapie adaptată.
Ea comportă:
 chiuretarea zonelor infectate,
 excizia ţesuturilor necrozate,
 asigurarea unei stabilizări corecte a focarului: dacă materialul de osteosinteză este
eficace poate fi păstrat, în caz contrar se înlocuieşte cu un fixator extern.
Închiderea se poate face fie direct, fie pe o instalaţie - drenaj, fie pe bile de
gentamicină.
Antibioterapia se începe imediat după ce s-au recoltat produsele pentru examen
bacteriologic (secreţie, produs din puncţie, hemocultură), folosind antibiotice cu
acţiune pe germenii Gram pozitivi şi Gram negativi. După ce se obţine rezultatul
antibiogramei se adaptează tratamentul.
Cazuri particulare
Tetanosul este o boală gravă, provocată de toxina germenului Clostridium tetani.

5
 Germenul rămâne localizat în plagă, dar toxina difuzează pe cale venoasă.
Tetanosul se manifestă la debut prin trismus.
Tratamentul curativ constă în toaleta chirurgicală a plăgii, penicilină, măsuri de
reanimare.
Prevenirea tetanosului trebuie făcută prin vaccinarea obligatorie şi dezinfecţie locală
în faţa tuturor plăgilor. Dacă vaccinarea antitetanică nu este la zi se face acoperire
precoce prin seroterapie (imunoglobuline specifice umane) şi paralel o aducere la zi
a vaccinării antitetanice (rapel simplu dacă ultima injectare datează de mai puţin 10
ani pentru un adult; în celelalte cazuri se face revaccinare completă).
Gangrena gazoasă este provocată de germeni anaerobi: Clostridium perfringens,
oedematiena, histolicum.
Incubaţia este de la câteva ore până la 6 zile. Se manifestă prin durere, inflamaţia
plăgii şi o scurgere fetidă. La palpare se percep crepitaţii gazoase subcutanate.Starea
generală se alterează rapid: febră, deshidratare, icter, şoc.
Tratament:
 incizii largi, excizia ţesuturilor necrozate şi spălarea cu apă oxigenată;
 penicilină în doze mari asociată cu metronidazol şi un aminoglicozid;
 oxigenoterapie hiperbară, în cort, la 1 - 3 atmosfere, de două ori pe zi.
Profilaxia se face prin toaleta chirurgicală a plăgii şi penicilină în doze moderate.
 
Necroze cutanate secundare
Apar după traumatismele prin strivire, prin compresiune sau tangenţiale. Acestea
produc leziuni subcutanate şi musculare (decolări, hematoame, etc.) care trebuie corect
apreciate, mai ales când se pune problema unei osteosinteze cu focar deschis.
Tratamentul constă în exereză şi antibiotice.
După exereză există două posibilităţi:
 cicatrizarea dirijată prin burjonare, când suportul este viu;
 lambouri de acoperire când focarul de fractură sau materialul de osteosinteză este
expus. Se preferă extragerea materialului de osteosinteză şi înlocuirea cu un fixator
extern.
 
Deplasările secundare
Survin mai ales după tratamentul ortopedic şi după osteosinteze incorecte.

29.Complicatii imediate
-deschiderea focarului de fractura
-lez vasculare si nervoase
= comunicarea focarului de fractura cu exteriorul
-deschiderea focarului de fractura poate fi imediata: prin plagi provocate de traumatism sau
sec prin necrozarea tesuturilor
- mec de producer: dinauntru in afara:plaga mica
din afara inauntru- frecvent: lovirea de un corp dur/ prin glonte
Poate evolua ca o fractura obisnuita, atunci cand plaga poate fi inchisa
Fractura cu plaga, dar nu infectata, cand nu se poate inchide plaga
imediat si se face acoperire cu piele despicata
Fractura infectata
- Plaga permite drenarea hematomului si patrunderea bacteriilor cu infectarea focarului
de fractura
- Complic: infectie tetanica, gangrene gazoasa, septicopiomemie, soc traumatic,

6
 hemoragie

30.Complicatii generale in fracture

- Şocul
Embolia grăsoasă
-Apare în primele 72 ore, mai ales la tineri, după fractura oaselor lungi şi de bazin. Este
provocată de mobilizarea particulelor grăsoase medulare din focarul de fractură şi
antrenarea lor în circulaţie.
Semne de debut: febră inexplicabilă, tulburări de comportament, polipnee, peteşii. În
contextul unui politraumatism, diagnosticul la debut este dificil.
În faza de stare se asociază:
 semne respiratorii: detresă respiratorie acută însoţită de semne radiologice evolutive;
 semne neurologice: tulburări de conştienţă, tulburări neurovegetative (tahicardie);
 sindrom ocular: fundul de ochi cu pete albe, hemoragii retiniene şi edem macular
(aspect patognomonic);
 sindrom cutaneo-mucos: hemoragii subconjunctivale, erupţii purpurice;
 semne biologice specifice: creşterea lipidelor libere în sânge, picături de grăsime în
urină.
Forme clinice:
 forma fulminantă, cu exitus rapid;
 forma clasică, cu tabloul complet;
 forma incompletă, cu simptomatologie săracă
Sindromul de compartiment
Se datorează creşterii presiunii în lojile aponevrotice din diferite segmente ale membrelor.
Hiperpresiunea compartimentală provoacă ischemie tisulară prin oprirea schimburilor
vasculare capilare.
Se observă la nivelul lojelor gambei şi antebraţului, piciorului şi mâinii.
Cauzele creşterii presiunii intracompartimentale:
 cauze intracompartimentale:
 traumatism direct care induce vasospasm reflex;
 leziuni prin srânsoare: garou, bandă Esmarch, pansament compresiv;
 compresiuni externe prelungite;
 fracturi cu întinderea sau comprimarea vaselor principale, hematom masiv;
 sângerare în compartiment: hemofilie;
 arsuri;
 cauze extracompartimentale: întinderea, rănirea, compresiunea, obstrucţia sau spasmul
arterei principale la nivel proximal provoacă o insuficienţă vasculară bruscă, cu
ischemie primară a muşchilor. Ischemia iniţială poate fi incompletă, dar schimbările
secundare includ dezvoltarea unui edem masiv în interiorul compartimentului, care
creşte presiunea intracompartimentală.
După cauze locale sau ca răspuns secundar la o ischemie primară bruscă, muşchii locali şi
structurile fasciale devin edematoase şi tumefiate. Cum tumefacţia se produce în interiorul
unui compartiment inextensibil, presiunea în interior creşte progresiv şi va cauza o
diminuare corespunzătoare a perfuziei ţesuturilor, instalându-se un cerc vicios care, în caz
că nu este întrerupt, va agrava leziunile, ducând la necroză musculară şi chiar gangrenă.
Patogenie
Tulburarea capilară, arteriolară şi venoasă are ca efect ischemia musculară (prin

7
diminuarea fluxului sanguin), creşterea permeabilităţii capilare şi formarea edemului
intramuscular cu creşterea presiunii intracompartimentale. Presiunea intracompartimentală
crescută produce compresiune venoasă, limfatică şi arterială (reflexe vasospastice) şi
astfel ischemia tisulară se accentuează, cercul vicios autoîntreţinându-se. Fasciotomia
largă şi precoce întrerupe cercul vicios şi permite încetarea evoluţiei sindromului de
compartiment.
Clinică
 durerea vie sub formă de constricţie locală, arsură, rău definită, care nu este calmată
de imobilizare şi nici de morfină. Rar este de intensitate mai mică. Bolnavul este
agitat, nu se poate odihni din cauza durerii.
 tumefacţia regiunii şi a celei subcompartimentale.
 modificarea culorii: cianoză sau paliditate a tegumentelor degetelor mâinii, piciorului,
asociată cu diminuarea temperaturii (degete reci).
 poziţia vicioasă a degetelor, în flexie, lipsa de mişcare; extensia pasivă se face cu
greutate şi este dureroasă.
 hipoestezie în teritoriul nervului afectat, uneori anestezie.
Ca regulă generală, în faza acută, pulsul periferic este prezent, dar poate descreşte treptat.
=introducerea unei canule sau ac gros în compartiment, conectat la un ansamblu de câmp
fluid legat la un manometru ce măsoară în mm coloană de Hg presiunea necesară a fi
învinsă în compartiment când injectăm lichid. Dacă presiunea atinge 10-20 mm Hg,
scăderea fluxului sanguin este posibilă; la 40-50 mm Hg, compresiunea muşchilor şi
ischemia sunt prezente.
În perioada de stare apar semne care aparţin tulburărilor nervoase, vasculare şi
sindromului muscular, corespunzătoare segmentului afectat.
Tratament
Decompresiunea chirurgicală este urgenţă şi constă în incizia fasciei pe întreaga zonă a
compartimentului. Fiecare muşchi trebuie eliberat prin secţiunea capsulei epimusculare pe
întreaga lungime; aceasta se face cu precauţiunea de a evita lezarea nervilor.
Când este făcută precoce, muşchii apar palizi şi friabili şi se obţine o reacţie hiperemică
masivă. Dacă după fasciotomie şi epimisiotomie pulsul periferic nu reapare, trebuie făcută
explorarea arterei proximale:
 în compresiuni ale arterei prin fragment osos, trebuie redusă fractura şi eliberate
ţesuturile moi;
 spasmul arterial se combate prin infiltraţie anestezică periarterială sau simpatectomie
periarterială;
 leziuni de contuzie, ruptură, obstrucţie impun chirurgia reconstructivă.
Comportamentul faţă de nervi este diferit, corespunzător fiecărui nerv în parte.
Fascia se lasă deschisă; închiderea secundară se face după cedarea tumefacţiei prin grefă
cutanată
În rezumat, sindromul de compartiment este definit ca o condiţie în care circulaţia într-un
compartiment închis este compromisă prin creşterea presiunii în compartiment, producând
moartea ţesuturilor. El se caracterizează astfel:
 etiologic prin creşterea presiunii intracompartimentale de diferite origini;
 patogenic prin degenerarea şi necroza fibrelor musculare şi regenerarea variabilă a
muşchiului prin înlocuirea prin ţesut fibros ce duce la deformări;
 clinic la debut prin durere, tumefacţie, scăderea temperaturii locale, absenţa mişcărilor
active, hipoestezie şi parestezii, păstrarea pulsului periferic în stadiile precoce şi
pierderea lui progresivă;
 terapeutic prin fasciotomia largă, care, efectuată precoce, întrerupe evoluţia
sindromului prin suprimarea cercului vicios fiziopatologic şi permiţând recuperarea

8
 funcţională a segmentului respectiv.
Algodistrofia
 Apare ca o consecinţă a dereglării sistemului nervos vegetativ. Toate traumatismele,
chiar minime, pot provoca algodistrofia, dar se observă mai ales după fracturile
epifizei distale a radiusului, traumatismele pumnului şi mâinii, fracturile şi
traumatismele gleznei şi piciorului.
 Clinică
 Debutul poate fi precoce, la câteva zile după traumatism, sau tardiv, la câteva
săptămâni (mai ales după îndepărtarea aparatului gipsat).
 Tabloul clinic este polimorf, fără semne specifice.
 Se manifestă cu dureri fără topografie precisă, tumefacţie, edem, hipersudoraţie,
tulburări de termoreglare, modificări ale tegumentelor (întinse, fără pliuri, lucioase),
tulburări în creşterea pilozităţii şi a unghiilor.
 Semnele radiologice apar tardiv, şi se manifestă prin hipertransparenţa tramei osoase,
ce ia aspect “pătat”, alternarea de zone condensate cu zone hipertransparente (imagini
de “cer cu nori”).
 Tratament
 Este dificil şi îndelungat. Se folosesc:
 Calcitononă: 100u/zi timp de 10 zile, apoi 100u/săptămână, subcutanat;
 Propranolol (Avlocardyl): 40-120mg/zi per os, cu o durată variabilă, funcţie de
evoluţie (se foloseşte în formele rezistente la Calcitonină);
 Se asociază tratamentul fizioterapic pentru evitarea redorilor articulare.
 Evoluţia este capricioasă, dar adesea favorabilă în câteva săptămâni sau luni.
-

31.Complicatii tardive in fracturi

Întârzierea de consolidare
- Înseamnă o perioadă mai lungă necesară formării calusului cu modificări radiologice:
apariţia unui spaţiu între capetele osoase fracturate, calus de calitate mai slabă, dar nu
apare scleroza capetelor osoase. Evoluţia poate fi fie spre consolidare, fie spre
pseudartroză.
 
Pseudartroza
-Înseamnă lipsa de consolidare a unei fracturi în intervalul de 6 luni de la traumatism.
Etiologie
- O serie de fracturi favorizează apariţia pseudartrozei:
- deschiderea cutanată, procentajul de pseudoartroză creşte cu cât leziunile cutanate sunt
mai grave;
- pierderea de substanţă osoasă;
- localizarea fracturii; sunt fracturi cu reputaţie nefavorabilă: 1/4 inferior al gambei,
scafoidul carpian, stiloida metatarsianului V, colul femural;
- deplasarea iniţială importantă;
- mobilitatea în focarul de fractură după tratament (imobilizarea în gips, tijă
centromedulară incorect calibrată, instabilitatea unei osteosinteze prin placă).
 
Pseudartroza septică
- Este o absenţă a consolidării în mediu septic. Ea survine după fracturi deschise cu
evoluţie septică sau după fracturi închise operate infectate.
Osteitele

9
 - Sunt complicaţii infecţioase care survin după fracturile deschise sau cele închise
operate cu evoluţie septică.
- Clinică
- Se manifestă printr-o fistulă cu secreţie purulentă, prezenţa sechestrului pe radiografie
(se vede ca un fragment cortical densificat de mărime şi formă variabilă).
Fistulografia, tomografia şi tomodensitometria aduc elemente importante pentru
localizarea sechestrului.
- Tratament-Este chirurgical şi cuprinde:
- fistulectomie;
- ablaţia materialului de osteosinteză;
- trepanaţia osoasă cu sechestrectomie;
- închiderea cu instalarea de irigaţie-drenaj..
- Antibioterapia, adoptată preoperator şi postoperator pe o durată de 1 - 3 luni.
Calusul vicios
=unirea fracturii în poziţia neanatomică. Practic se iau în consideraţie deformaţiile osoase
susceptibile de consecinţe funcţionale. Calusul vicios survine pe o reducere iniţială
incorectă sau după o deplasare secundară neglijată.
Prevenirea calusului vicios se face prin:
 reducerea iniţială corectă;
 imobilizare şi osteosinteză stabile;
 supraveghere regulată clinică şi radiologică.
Tratament
Se poate folosi una din următoarele metode:
 osteotomia de corecţie este metoda preferată;
 intervenţii articulare în cazuri vicioase articulare: artrodeză tibio-tarsiană, proteză
totală de şold sau genunchi;
 corectarea scurtărilor: cele până la 3 cm prin mijloace ortopedice, peste 4 cm folosind
metode chirurgicale de alungire (sau scurtare).
Necroza osoasă avasculară
Înseamnă moartea osului dată de suprimarea circulaţiei. Survine în anumite fracturi:
 în fracturile cominutive anumite fragmente pot fi complet detaşate de ţesuturile moi şi
deci lipsite de vascularizaţie.
 în fracturile intracapsulare ale colului femural şi după luxaţia şoldului survine
necroza capului femural;
 în fracturile jumătăţii proximale a scafoidului carpian;
 în fracturile-luxaţie ale astragalului, fracturile colului astragalului;
 în luxaţiile semilunarului osul necrozat devine moale şi se deformează, cu apariţia de
dureri, redoare şi artroză secundară.
Tratament
Evoluţia naturală este spre revascularizare lentă a osului necrotic pornind de la periferie.
Acest proces durează 6 - 18 luni şi leziunile osteoarticulare secundare nu pot fi evitate.
Redoarea articulară
=Se produce prin combinarea leziunilor intraarticulare, din vecinătatea articulaţiei sau la
distanţă de articulaţie.
Cauzele intraarticulare ale redorii:
 aderenţe fibroase care survin după organizarea hemartrozei, lezarea cartilagiului
articular, imobilizarea prelungită care duce la degradarea cartilagiului articular;
 piedici mecanice: fracturi consolidate vicios, corpi străini, artroze secundare.
Cauzele periarticulare ale redorii:

10
  alterări capsulo-musculare cauzate de fibrozarea lor fie de traumatism, edem, artrofia
Südeck;
 persistenţa deplasării cu blocarea mecanică a mişcării;
 angulare persistentă cu pierderea amplitudinii mişcării pe o anumită arie;
 aderenţe fibroase între os şi muşchii sau tendoanele din jur;
Cauzele la distanţă:
 aderenţe între muşchi şi calus (mai ales în fractura diafizei femurale unde cvadricepsul
aderă de calus). Mobilizarea precoce o poate preveni.
 ischemia musculară cu fibrozarea secundară (sindrom Volkmann) la mână şi picior.
Evitarea redorii se poate obţine prin:
 reducerea cât mai anatomică;
 imobilizarea numai a articulaţiilor necesare;
 imobilizarea numai cât este necesară vindecarea fracturii;
 mobilizarea precoce a articulaţiilor libere;
 începerea precoce a recuperării;
 prevenirea edemului prin ridicarea membrului.
Osteoporoza posttraumatică
 Survine în primele cinci luni, apoi începe regenerarea care rămâne parţială la un an
după fractură.
 Această scădere a masei osoase (osteoporoză) se manifestă radiologic în ciuda unei
evoluţii normale a focarului de fractură şi nu se însoţeşte de alte fenomene, observate
în sindromul algodistrofic.
 Nu se cunosc exact factorii care determină această pierdere de masă osoasă, dar lipsa
încărcării membrului fracturat trebuie să joace un rol important.
 
 Tulburările trofice
 Se manifestă prin edeme vesperale, dureri climatice care apar la distanţă după o
fractură corect tratată şi consolidată. Se observă mai ales după fracturile de gleznă şi
picior.

32.Tratament in fracturi- principii terapeutice

- Reducerea fragmentelor, pe cat posibil in pozitie anatomica
- Imobilizarea fragmentelor reduse pana la obtinerea consolidarii
- Restabilirea rapida a functiei articulare
Tratament
1. La locul accidentului
Succesiunea este:
Œ scoaterea accidentatului de sub vehicul, dărâmături, etc.;
 stabilirea diagnosticului vital elementar;
Ž aplicarea tratamentului elementar.
Tratamentul elementar al fracturilor membrelor constă în combaterea durerii şi
imobilizarea provizorie corectă a focarului de fractură.
Imobilizarea provizorie corectă a focarului de fractură constă în axarea relativă a
segmentului fracturat, imobilizarea articulaţiilor de deasupra şi dedesubtul focarului şi
fixarea bună a mijloacelor de imobilizare.
Mijloacele de imobilizare pot fi:
 specializate: atele metalice, din material plastic, gonflabile, din piele sau lemn;
 improvizate: eşarfe confecţionate pe loc, folosirea de corpuri dure sau, în absenţa
acestora, solidarizarea membrului fracturat la torace (pentru membrul superior) sau la

11
 membrul contralateral sănătos (pentru membrul inferior).
Efectele imobilizării sunt calmarea durerii, prevenirea şocului, evitarea lezării vaselor,
nervilor, tegumentelor şi muşchilor; permite transportul în condiţii de confort şi limitează
evoluţia nefavorabilă a leziunilor preexistente.

33.Reducerea fracturilor
- Realizează reducerea și imobilizarea fracturilor prin mijloace nesângerânde. Reducerea
este necesară ori de câte ori există o deplasare a fragmentelor de fractură.
Reducerea trebuie efectuată sub anestezie (locală, rahidiană sau generală) pentru a
suprima durerea și a obține o relaxare musculară.
 
1. Tracţiunea – extensie continuă
Extensia este aplicată distal de fractură astfel încât să exercite o tracţiune continuă în axul
membrului şi al osului fracturat. Metoda este utilă în special pentru fracturile diafizare, cu
traiect oblic sau spiroid, care au un coeficient relativ important de instabilitate. Tracţiunea
nu poate menţine o fractură nemişcată, dar poate tracţiona un os lung fracturat astfel încât
să fie axat şi să-i fie menţinută lungimea reală.
Tracţiunea-extensia continuă nu reprezintă decât rareori o modalitate definitivă şi unică de
tratament ortopedic al fracturilor. În esenţă, ea are rolul de a asigura imobilizarea relativă
a unui focar de fractură care nu poate fi tratat, în principiu, prin altă metodă ortopedică
(aparat gipsat) sau chirurgicală (fixare internă). Tracţiunea-extensie continuă poate fi şi o
etapă intermediară scurtă, pregătitoare actului operator care nu poate fi efectuat imediat.
Metoda se aplică îndeosebi în cazul fracturilor membrului inferior (femur, tibie) unde
direcţia de tracţiune pe femur va fi rezultanta paralelogramului de forţe aplicate în care
compozanta orizontală este dublată de un sistem de scripeţi. În practică, această teorie este
modificată datorită forţelor de frecare, motiv pentru care numeroşi autori preferă să
controleze direct fiecare linie de tracţiune printr-o anumită greutate.

34.Tratament conservator- imobilizari

- Imobilizarea gipsată
- Are avantajul că poate fi aplicată atât la locul accidentului, ca mijloc de imobilizare
provizorie (îndeosebi sub formă de atelă gipsată) cât şi în orice serviciu chirurgical, ca
tratament definitiv al fracturii, cu condiţia să fie corect confecţionat şi urmărit de către
medici şi personal familiarizat cu această tehnică.
- imobilizarea obligatorie a unei articulaţii deasupra şi dedesubtul focarului de
fractură;
- respectarea, indiferent de forma gipsului, a poziţiei funcţionale a membrului care nu
coincide întotdeauna cu poziţia anatomică;
- lăsarea liberă a extremităţilor mâinilor şi picioarelor pentru a putea supraveghea şi
urmări starea circulatorie şi inervaţia;
- gipsul trebuie să fie bine mulat, menajând zonele sensibile sau susceptibile de leziuni
compresive;
- gipsul trebuie să fie căptuşit cu un jerseu textil izolator între tegument şi gipsul
propriu-zis;
- gipsul trebuie să fie suficient de strâns pentru a nu permite mişcări în interiorul său,
la nivelul focarului, fără a genera însă tulburări vasculo-nervoase sau trofice;
- aparatul gipsat trebuie să fie solid, dar în acelaşi timp uşor şi estetic;
- orice aparat gipsat trebuie obligatoriu supravegheat 24-72 ore în mediu spitalicesc
pentru a decela orice eventuală tulburare de ordin vascular, nervos sau trofic, situaţie
în care aparatul gipsat trebuie despicat pe toată lungimea sa, inclusive bandajul

12
 izolator sau chiar suprimat în totalitate.

35.Tratam chir- clasif

- Metodele chir cuprind toate osteosintezele. Osteosinteza e metoda chir de
reducere si de mentinere a reducerii cu ajutorul unui implant. Materialel
folosite ptr osteosinteza sunt biologice (heterogrefe, homogrefe si
autogrefe) sau inerte (plastic si metale)
- Actual se folosesc cele metalice (suruburi, placi, tije, fire de sarma)
- Dupa locul in care sunt applicate mijl de fixare se desting: osteosinteza
interna si externa
- Osteosinteza interna aplica implantul la niv focarului de fractura; aceasta
este cu focar inchis sau deschis
- Osteosinteza cu focar inchis aplica implantul in canalul medular printr un
loc la distanta de focarul de fractura
- Osteosinteza interna cu focar deschis necesita folosirea unei cai de abord
corespunzator: osteosinteza externa foloseste un fixator extern cu 2
componente: comp transosoasa si cea de consolidare externa
36.Tratament chir deschis- avantaje
- Reducerea anatomica a fracturii
- Stabilizare ferma
- Recuperare precoce
- Buna vizualizare a vascularizatiei
- Neutralizarea sau sprijin al unei fracture stabilizarte cu ajutorul suruburilor det
compresia focarului de fractura si hoban asupra fragm osoase supuse fortelor de
tractiune
37.Dezavantaje
- - Transforma o fractura inchisa intr-una deschisa
- Risc de infectie
- Intarzierea procesului de consolidare
- Accidente trombembolice, algodistrofia, pseudoartroza
- Intreruperea vasc periosatale prin deperiostare si intramedulardat suruburilor care
traverseaza canalul medular
- Vindecarea prin callus primar angiogen
- Spongializarea corticalei sub plaga prin scurtcircuitarea solicitarilor normale la care e
expus osul

38.Tratament chir inchis- avantaje

- Diminuarea agresiunii chir
- Implantare minima invaziva
- Respectarea vasc periostale si a hematomului fracturar
- Consolidarea prin intermediul unui callus periostal
- Posibilitatea mobilizarii precoce
- Reluarea gamei de miscari articulare
- Infectie scazuta

13
39.Tratament chir inchis- dezavantaje
-
40.Tratament recuperator precoce in fracturi
41.Tratament recuperator in fracturi
42.Regula de aur a imobilizarii
43.Aparatul gipsat procedura
- - Imobilizarea gipsată
- Are avantajul că poate fi aplicată atât la locul accidentului, ca mijloc de imobilizare
provizorie (îndeosebi sub formă de atelă gipsată) cât şi în orice serviciu chirurgical, ca
tratament definitiv al fracturii, cu condiţia să fie corect confecţionat şi urmărit de către
medici şi personal familiarizat cu această tehnică.
- imobilizarea obligatorie a unei articulaţii deasupra şi dedesubtul focarului de
fractură;
- respectarea, indiferent de forma gipsului, a poziţiei funcţionale a membrului care nu
coincide întotdeauna cu poziţia anatomică;
- lăsarea liberă a extremităţilor mâinilor şi picioarelor pentru a putea supraveghea şi
urmări starea circulatorie şi inervaţia;
- gipsul trebuie să fie bine mulat, menajând zonele sensibile sau susceptibile de leziuni
compresive;
- gipsul trebuie să fie căptuşit cu un jerseu textil izolator între tegument şi gipsul
propriu-zis;
- gipsul trebuie să fie suficient de strâns pentru a nu permite mişcări în interiorul său,
la nivelul focarului, fără a genera însă tulburări vasculo-nervoase sau trofice;
- aparatul gipsat trebuie să fie solid, dar în acelaşi timp uşor şi estetic;
- orice aparat gipsat trebuie obligatoriu supravegheat 24-72 ore în mediu spitalicesc
pentru a decela orice eventuală tulburare de ordin vascular, nervos sau trofic, situaţie
în care aparatul gipsat trebuie despicat pe toată lungimea sa, inclusive bandajul
izolator sau chiar suprimat în totalitate.

44.Bandaje
45.Imobilizarea in urgente
- Imobilizarea provizorie corectă a focarului de fractură constă în axarea relativă a
segmentului fracturat, imobilizarea articulaţiilor de deasupra şi dedesubtul focarului şi
fixarea bună a mijloacelor de imobilizare.
Mijloacele de imobilizare pot fi:
 specializate: atele metalice, din material plastic, gonflabile, din piele sau lemn;
 improvizate: eşarfe confecţionate pe loc, folosirea de corpuri dure sau, în absenţa
acestora, solidarizarea membrului fracturat la torace (pentru membrul superior) sau la
membrul contralateral sănătos (pentru membrul inferior).
Efectele imobilizării sunt calmarea durerii, prevenirea şocului, evitarea lezării vaselor,
nervilor, tegumentelor şi muşchilor; permite transportul în condiţii de confort şi limitează
evoluţia nefavorabilă a leziunilor preexistente.

46.Evolutia fracturilor stadializare

47.Stadiul 1
- Etapa inflamatorie- hemoragico hiperemica in primele 6-72h
- Afectarea t osos, lez ale maduvei, vaseor, periostului si tesuturilor moi inconjuratoare

14
 cu alcatuirea unui hematom la nivelul focarului de fractura
- Sunt activate mecanismele de semnalizare celulara, care prin chemotactism vor atrage
cel inflamatorii necesare initierii procesului de vindecare
48.Stadiul 2
- Etapa calusului moale- durata 7-14 zile
- Cresterea vascularizatiei si a celularitatii la nivelul focarului de fractura
- Cel mezenchimale tinere pluripotente prolif si se diferentiaza
- Vasc buna conduce la diferentierea spre linia osteoblastica, iar cea deficitara spre linia
condroblastica
- In zonele in care predomina f de presiune diferentierea se face catre condroblaste, iar
in zonele in care predomina f de tractiune spre fibroblaste
49.Stadiul 3
- Etapa calusului dur- callus osos primitive, imatur
- Apare dupa 2-3 sapt
- T fibro cartilaginous se transf in t osos imatur, fara structura haversiana (trabecule
subtiri)
- Osteoblastele si condroblastele sintetizeaza o matrice bogata in fibre de collagen
- Formarea calusului periferic+ callus medular endosteal
- Durata etapei: 4-16 sapt
50.Stadiul 4
- Etapa de remodelare (callus osos definitiv)
- Implica mai multe tipuri de celule: osteoclaste
- Dureaza luni- ani si consta in inlocuirea osului imatur cu t osos lamelar
- Trabeculele osoase sunt inlocuite cu structure lamelare haversiene
- La sfarsitul etapei de remodelare, canalul medular e permeabil, calusul in exces e
resorbit, iar in cazul copiilor osul isi poate relua forma initiala
51.Definiti cat mai correct vindecarea fracturii
Vindecarea primara a fracturilor este posibila doar atunci cand exista o reducere
anatomica a fragmentelor osoase, cu compresia acestora. Spatiul dintre fragmentele
fracturii va fi invadat de vase sanguine de neoformatie si celule osteoprogenitoare, cu
depunere de t osos nou format de catre osteoblaste direct intre fragmentele fracturii.
Remodelarea osoasa incepe la aproximativ 3-4 sapt dupa producerea fracturii fiind realiz
de osteoblaste si osteoclaste
Vindecarea secundara prin formare de callus apare cand focarul de fractura este relative
stabil, chiar daca reducerea fragmentelor nu e anatomica si nu exista compresie la niv
focarului
52. Luxatia acromio claviculara
53.Luxatia sternoclaviculara
54.Luxatia acromio si sternoclaviculara tratament
55. Luxatia scapulo humerala-descriere, clasificare
Sunt cele mai frecvente: 60%. Ele sunt favorizate de conformaţia articulaţiei:
disproporţia suprafeţelor articulare, aparat capsulo-ligamentar slab, mobilitate
articulară crescută.

Mecanism de producere
direct: cădere pe umăr;
indirect: cădere pe braţul întins, tras înapoi, în abducţie (retropulsie) şi rotaţie

15
externă.

56.Luxatia scapulo-humerala antero-interna

Luxaţiile antero-interne sunt cele mai frecvente.
Capul humeral se poate afla: extracoracoidian, subcoracoidian,
intracoracoidian sau subclavicular, leziunile capsulo-ligamentare fiind cu atât
mai severe cu cât capul humeral este mai deplasat înăuntru.
Luxaţia subcoracoidiană este cea mai frecventă.
Se manifestă clinic prin:
semnul epoletului: acromionul proeminent, braţul abdus şi rotat extern;
semnul Berger: abducţia este ireductibilă şi dureroasă, cotul nu poate fi apropiat
de trunchi.
Palparea evidenţiază absenţa capului de la locul normal şi prezenţa lui în
profunzimea axilei.
Radiografia arată deplasarea capului humeral şi suprapunerea lui pe colul
omoplatului.
 
În forma extracoracoidiană capul humeral se suprapune pe marginea
anterioară a glenei, îmbrăcând aspectul de subluxaţie. Semnele clinice sunt mai
estompate, numai rotaţia externă este mai accentuată
În forma intracoracoidiană capul humeral se află în fosa subscapulară pe
grilajul costal; leziunile capsulo-ligamentare şi tendinoase sunt importante, iar
riscul complicaţiilor vasculo-nervoase crescut.

57.Metode de reducere a luxatieie scapulo-humerale

Metode de reducere:
- metoda Artl este indicată la indivizi puţin musculoşi şi echilibraţi. Bolnavul
neanesteziat, dar sedat, stă pe un scaun cu spătar a cărui margine capitonată intră
în axilă. Se face tracţiunea continuă în jos a antebraţului până se relaxează
musculatura şi se obţine reducerea. În cazurile în care metoda Artl nu reuşeşte,
se foloseşte anestezia generală şi una din metodele urătoare:
- metoda Hipocrate: bolnavul în decubit dorsal, pe o saltea pusă pe podea,
tracţiunea membrului în ax şi cu călcâiul aplicat în axilă se împinge capul
humeral luxat în articulaţie;
- metoda Kocher: tracţiunea în ax a braţului cu cotul flectat, se aduce braţul
înaintea abdomenului şi treptat se face rotaţia externă a antebraţului până la
realizarea completă a acestuia, apoi se face rotaţia internă a braţului;
- metoda Mothes - Merle D’Aubigné: bolnavul în decubit dorsal, fixat cu
trunchiul la masă; ajutorul trage braţul în abducţie progresivă şi chirurgical
împinge capul humeral spre cavitatea glenoidă.
în luxaţia posterioară, reducerea se face prin tracţiunea braţului în abducţie şi

16
rotaţie externă. Imobilizarea se face în abducţie de 30° şi rotaţie externă medie.
în luxaţia erectă, reducerea se face prin tracţiune şi apoi se duce progresiv braţul
în adducţie.

58.Fractura de col chirurgical humeral

59.Fractura de diafiza humerala

Diafiza humerala intereseaza portiunea cuprinsa intre bordul superior al
tendonului pectoral mare si aproximativ 4-5 cm de interlinia articulara (paleta
humerala).
 
Etiopatogenie
Fractura de diafiza humerala apare mai frecvent la adulti (rar la copii, prin
traumatism in timpul nasterii).
 
Mecanisme de producere
- Indirecte (mai frecvent) prin exagerarea curburilor (hiperextensie si
hiperflexie) sau prin torsiune.
- Directe (mai rar) se pot produce prin impact direct (agresiune).
- Contracturi musculare

Clasificari
1. Clasificarea anatomo-patologica
-fracturi inalte (intre tendonul pectoral si tendonul deltoid)
-fracturi joase (sub insertia tendonului deltoid)
2. Clasificarea A.O. – 1.2. A/B/C si subtipul 1/2/3
A – simpla
B – fragment intermediar
C – cominutiva
 
Simptomatologie
Semnele de certitudine si de probabilitate ale fracturilor. Deplasarea
fragmentelor in functie de localizarea fracturii: inalte (deasupra tendonului
deltoidului) à fragmentul proximal in ADD (tendonul pectoralului); joase (sub
tendonul deltoidului) à fragmentul proximal in ABD (tras de deltoid), iar
fragmentul distal, in ambele cazuri, ADD si ROI.
 

60.
61.
62. Fractura de olecran
Etiopatogenie Fracturile de olecran apar mai frecvent la adult.

17
 Mecanismul de producere poate fi direct, prin cadere pe cot sau ca gest de
aparare; sau indirect prin contractia tricepsului.
 Clasificari
1. Clasificarea Campbel distinge:
Tip I – fractura de varf
Tip II – fractura medio-olecraniana
Tip III – bazei olecranului
2. Clasificarea Colton:
Tip I – fracturi fara deplasare (<2mm)
Tip II – fracturi cu deplasare
A – prin avulsie
B – oblice/transversale
C – cominutive
D – fracturi-luxatii
 Simptomatologie Semnele de certitudine si probabilitate ale fracturilor. Prin
palpare se poate decela intreruperea continuitatii osoase. Obiectiv – cresterea de
volum a cotului si disparitia extensiei active a articulatiei cotului.
 Dignosticul de certitudine se poate pune prin anamenza, examen clinic si
imagistic (radiografie de cot fata si profil).
 EvolutiaFracturilor inalt cominutive trebuie reduse anatomic pentru evitarea
artrodezei secundare.
 Complicatii
Precoce: fracturile deschise (± fractura paletei humerale).
Tardive: pseudartroza, ce apare mai frecvent dupa tratamentul ortopedic;
consolidarea vicioasa ca urmare a tratamentului ortopedic; redoarea articulara
dupa o imobilizare prelungita; osteomielita dupa tratamentul chirurgical.
 Tratament
Tratament ortopedic este adresat fracturilor fara deplasare sau cu o deplasare
<2mm si consta in imobilizarea in atela brahio-palmara intr-un unghi de 110° in
flexie pentru o perioada de 3-4 saptamani.
Indicatie de tratament chiurgical au fracturile cu deplasare care permit reducerea
anatomica si mobilizarea rapida, folosind tehnica hobanajului sau placa
anatomica in fracturile cominutive; este de preferat hobanajul cu doua brose
bicorticale si nu centromedulare (traverseaza si corticala anterioara a
antebratului).
Figura 28. Fractura olecran – osteosinteza prin metoda hobanajului
In fracturile inalt cominutive, cu fragmente foarte mari, se poate practica
olecranotomie partiala Buck-McKeever (trebuie sa ramana minim 3mm din
olecran posterior de axul humeral, avand cotul in flexie la 90°) cu reinsertia
transosoasa a tricepsului.
 

18
 63.
64.
65. Fractura de ambe oase antebrat-
Etiopatogenie
Interesarea portiunii diafizare (4 cm de interliniul radio-carpian pana la 2 cm de
tuberozitatea bicipitala). Fracturile instabile necesita tratament chirurgical.
Fracturile de diafiza ambe oase ale antebratului apar mai frecvent la tineri (la
batrani apar mai des fracturile de epifiza distala de radius). Mecanismul cel mai
frecvent este mecanismul indirect prin cresterea curburilor.
 
Simptomatologie
Semnele de probabilitate si certitudine ale fracturilor sunt: semne de angulari
(mai frecvent postero-ulnara) sau ale decalajului; pot aparea semne date de
complicatii imediate vasculo-nervoase.
 
Clasificari
1. Anatomopatologica
-Fracturi ale ambelor oase
-Fracturi izolate – Cubitus (rar) sau Radius (foarte rar)
-Fracturi-luxatii – Monteggia sau Galeazzi
2. Clasificare AO
-antebrat 2
-diafiza 2
Fracturi simple – A
Cu flictene intramedulare – B
Cominutive – C
Subtipuri: 1 – ulna
2 – radius
3 – ambe oase
 
Dignostic de certitudine
Anamneza, examen clinic si imagistic (radiografie fata si profil a antebratului).
 
Evolutie. De regula acest tip de fracturi consolideaza la limita de
aproximativ 4 luni, compactarea scurtand perioada la aproape jumatate.

66.
67. Fractura monteggia
Fractura-luxatie Monteggia se refera la fractura cubitusului proximal (cel mai
frecvent) cu luxatia de cap radial, aceasta mai este cunoscuta si ca „fractura
agresionatului” sau „fractura de aparare” produsa astfel printr-un mecanism

19
direct. Mai rara este fractura prin mecanism indirect prin cadere cu cotul in
extensie si pronatie.
 
Clasificari
1. Clasificarea Bado
-Tip I – cu luxatie anterioara
-Tip II – cu luxatie posterioara
-Tip III – cu luxatie laterala
-Tip IV – cu fractura luxatie a radiusului
 
Simptomatologie
Semnul de certitudine si probabilitate a fracturii este palparea capului radial,
acesta aparand deplasat (e luxat).
 
Dignostic de certitudine
Anamneza, examen clinic si imagistic (radiografie cot si radiografie de
antebrat).
 
Daca leziunea (luxatia) este recunoscuta si tratata precoce in mod corespunzator,
evolutia este favorabila.
 
Complicatiile
Imediate. Deschiderea; leziuni nervoase; sindrom Volkmann.
Tardive. Luxatia restanta, ireductibila a capului radial; impotenta functionala cu
scaderea pronatitei si supinatiei; consolidare vicioasa; redoare de cot; sechelele
sindromului Volkmann.

68.
69. Fracturi de epifiza distala
Implicata este zona situata la aproximativ 4 cm de interlinia articulara radio-
carpiana, incidenta fiind mai mare la femeile in varsta (osteoporoza post-
menopauza). Mecanismul cel mai frecvent este mecanismul indirect. Se
intrepatrund doua teorii: I – zdrobirea (Dupuytren si Malgaigne) si II –
smulgerea.
Zdrobirea radiusului de catre scafoid si semilunar, iar in functie de pozitia
acestora distingem:
- In flexie – fractura Goyrand-Smith (compresie + flexie)
- In extensie – fractura Pouteau-Colles (compresie axiala + ext)
- Inclinatie cubitala – fractura stiloida cubitala
- Inclinatie radiala – fractura stiloida radiala
- Neutra – fractura in „T”
Smulgerea este produsa prin tractiunea ligamentului radio-carpian, apare

20
mai frecvent la tineri prin traumatism de inalta energie→ fractura epimetafizara
complexa.
Simptomatologie
Semnele de certitudine si probabilitate ale fracturilor. Apar deformari
caracteristice (dos de furculita Pouteau Colles), deviatie a mainii dorsal/ventral
si lateral, ascensionarea stiloidei radiale si proeminenta capului cubital.
 
Dignostic de certitudine
Anamneza, examenul clinic si paraclinic (radiografia F + P). Repere pe
radiografia normala sunt: stiloida radiala cu 1cm mai distal, iar pe profil unghiul
suprafatei articulatiei radiale are valori intre 10-12°, iar unghiul bistiloidian
~30°.
 
Evolutia
Fracturile de extremitate distala consolideaza aproape mereu (fiind un os
spongios). Pe tratamentul ortopedic, odata ce exista edem, apar deplasari
secundare. Apar frecvent consolidari vicioase dar bine tolerate. Leziunile
asociate pot fi fracturile de stiloide cubitale, fracturi de scafoid sau luxatia
semilunarului.
 
Complicatiile
Imediate. Deschiderea; leziuni vasculare; leziuni nervoase (nerv median in
Goyrand-Smith), dezvoltarea unui sindrom de canal carpian necesita asocierea la
osteosinteza cu placa, a sectionarii ligamentului inelar al carpului.
Tardive. Sindrom algo-neuro-distrofic (frecvent dupa imobilzare prelungita) –
profilaxia fiind administrarea de vitamina C; consolidari vicioase frecvente, dar
bine tolerate; frecvent artroze secundare tratate ortopedic (chirurgie fara
reducere adecvata); redorile articulare; frecvent pseudartroza de stiloida
cubitala, bine tolerata

70.
71.
72. Fracturile de col femural- clasificare
Dintre numeroasele clasificari ale fracturilor de col femural sunt prezentate
numai cele care au importanta pentru conduita terapeutica.
1. Clasificarea lui Delbet sau anatomica, este precisa si a fost cel mai des
folosita pana de curand.
Imparte fracturile de col in: fracturi subcapitale, medio-cervicale si
bazicervicale. Numai primele doua pot fi socotite ca adevarate fracturi de col.
Fractura bazicervicala are mai multe asemanari cu fracturile trohanteriene.
2. Clasificarea lui Bohler sau patogenica, le imparte dupa mecanismul de
producere in:

21
 a) fracturi prin abductie - angrenate, cu impactarea fragmentelor in zona
postero-superioara (li se mai spune si fracturi in coxa valga). Reprezinta cca.
15% din totalul fracturilor de col.
b) fracturi prin adductie - neangrenate, cu deplasare in coxa vara. Sunt mult
mai frecvente reprezentand aproximativ 85% din totalul fracturilor de col.
3. Clasificarea lui Pawels - face o clasificare biomecanica, cu rol in conduita
terapeutica. Autorul le clasifica dupa unghiul pe care-l face traiectul de fractura
cu orizontala. Demonstreaza ca fracturile cu traiect mai orizontal vor beneficia
de o presiune interfragmentara crescuta in focarul de fractura, fapt ce va favoriza
consolidarea. Pe masura ce traiectul de fractura se apropie de verticala, fortele
de compresiune din focar sunt inlocuite cu forte de forfecare si tractiune, cu
tendinta la neconsolidare, de evolutie spre pseudartroza.
Autorul descrie: - tipul I: unghi sub 30°
- tipul II: unghi intre 30-50°
- tipul III: unghi peste 50°.

73. 4. Clasificarea lui Garden care a luat drept criteriu de clasificare sistemul
trabecular al colului. Clasificarea face si o buna apreciere prognostica.
Este unanim acceptata si utilizata la ora actuala. Autorul le-a impartit in 4
tipuri:
74.- tipul I: cuprinde fracturile incomplete si fracturile prin abductie, in coxa
valga din clasificarea lui Bohler.Traveele osoase nu sunt intrerupte, dar
sunt inclinate si orientate in usor valgus. Au prognostic favorabil.
75.- tipul II: fracturi complete dar fara deplasare. Pe cliseul radiologic
traveele sunt rupte, dar normal orientate.
76.- tipul III: fracturi complete cu deplasare partiala. Sinoviala posterioara
si repliul pectineo-foveal (cu vasele care il strabat) mentin solidare
fragmentele fracturate, conferindu-le o oarecare stabilitate. Avand
asigurata o vascularizatie modesta a capului prin repliul pectineo-foveal
sunt sanse de evolutie favorabila. Aspectul radiologic al traveelor osoase
este de ,,arc frant” gotic.
77.- tipul IV: sunt fracturi complete, cu deplasare totala. Sinoviala colului
femural este rupta, se reduc foarte greu si au un grad mare de instabilitate.
Aspectul radiologic al traveelor osoase este de paralelism, dar decalate.
Avand un mare grad de instabilitate,reducerea se obtine greu, iar
consolidarea este foarte rara.
78.
79.
80.
81.
82.
83.
84.

22
85.
86.
87.
88.
89.
90.
91.
92.
93.
94.
95.
96.
97.
98.
99.
100.
101.
102.
103.
104.
105.
106.
107.
108.
109.
110.
111.
112. Tumora cu cel gigante
- Definiţie
- TCG este o tumoră benignă, de natură histiocitară, formată din
celule plurinucleare, care se dezvoltă în interiorul osului.
Localizare
- TCG se dezvoltă în zona metafizo-epifizară a oaselor lungi: femur
distal 24%, tibie proximal 20%, radius distal 9%, femur proximal, bazin
8%, etc. În cazuri excepţionale, când cartilagiul de creştere este prezent,
tumora se dezvoltă în metafiză; dar se consideră că existenţa cartilagiului
de creştere exclude diagnosticul de TCG.
- Simptomatologie
- Durerea surdă, de tip reumatoid.
- Tumefacţia se manifestă în localizările superficiale şi este neregulată,
neaderentă de părţile moi, de consistenţă elastică sau dură.
- Tumefacţia articulară şi limitarea mişcărilor când tumora este în

23
 vecinătatea articulaţiei.
- Fractură patologică, mai rar.
- Radiologia evidenţiază o zonă de osteoliză caracteristică:
- excentrică, care lărgeşte extremitatea osoasă afectată,
- omogenă, cu limite mici flu, nici nete, asemănătoare unei picături pe apă
nisip,
- corticala este suflată, subţiată uneori,
- reacţia osteogenică este slabă sau absentă,
- rareori este cloazonată, datorită creştelor osoase parietale
Anatomie patologică
a) Macroscopic. Tumora apare ca o masă solitară, de culoare roşu-brun,
de consistenţă moale, iar pe secţiune apare ca o cremă caramel.
Tumora este net delimitată de canalul medular, corticala sunţiată şi de
periost, dar fără o demarcaţie fibroasă sau de os neoformat.
În interiorul tumorii se găsesc benzi fibroase care delimitează cavităţi
chistice în care există sânge coagulat. Când zonele chistice şi hemoragice
sunt difuze este greu de firenţiat de chistul anevrismal.
În tumorile agresive, părţile moi şi muşchii vecini sunt invadaţi.
b) Histologic TGC este alcătuită din două elemente:
• celule gigante, de 10-100 microni, cu 50-100 nuclei grupaţi
central;
• stroma formată din celule mononucleate, fuziforme cu fibre
de reticulină şi colagene puţine, vascularizaţia este însă
bogată.
• Clasificarea stadialstadiul I inactiv: simptomele sunt puţine
şi pe durată lungă, tumora creşte încet sau este stabilizată.
Limitele tumorii sunt nete şi corticala este subţiată, dar
prezentă. Histologic se aseamănă cu histiocitomul fibros
benign;
• stadiul 2 activ: tumora creşte şi prezintă caracteristicile
clinice, radiologice şi histologice tipice;
• stadiul ă este făcută pe date clinice şi radiologice:
• 3 agresiv: tumora creşte foarte rapid, distruge corticala,
invadează părţile moi. Această formă se observă în cazul
recidivelor. Histologic se aseamănă cu stadiul 2.
Evoluţia este dificil de prevăzut.
În general, evoluţia este benignă, tumora creşte lent şi rămâne în proporţii
limitate câţiva ani; uneori după o evoluţie lentă se produce o creştere
rapidă şi invazia părţilor moi.
Recidivele locale apar după tratament în primii trei ani, mai rar până la 10
ani. Ele pot fi “in situ” sau în părţile moi şi apar radiografic ca noduli
tumorali cu os la periferie.
Sunt cazuri rare 2% care produc metastaze pulmonare, deşi histologic

24
 TCG este tipic benignă, iar metastazele au evoluţie foarte lentă, cu
supravieţuiri îndelungate.
Sarcoame cu celule gigante şi sarcoame ce nasc pe o tumoră cu celule
gigante constituie o categorie specială, existând posibilităţile următoare:
• transformarea spontană a unei TCG netratată (situaţie
excepţională);
• sarcoame care apar pe recidivele TCG operate şi neiradiate,
situaţie rară;
• sarcoame ce se manifestă pe o TCG iradiată, situaţie
frecventă,. Sarcomul se manifestă după 1-10 ani de la o
iradiere mai mare de 400 rads.
Diagnosticul diferenţial
Când cartilagiul de creştere este prezent se exclude TCG; leziunea
epifizară este de obicei un condroblastom.
La adult diagnosticul diferenţial se face cu chistul osos, distrofiile osoase
localizate, condrosarcom, osteosarcomul osteolitic.
Tratamentul este chirurgical şi se face după o examinare meticuloasă:
radiologică, scintigrafică, scanner, IRM şi constă în:
• în formele regresive – chiuretaj agresiv: exereza totală cu un
strat de os spongios din jurul tumorii, la care se adaugă
adjuvanţi locali: fenol, ciment acrilic, crichirurgie cu azot
lichid şi plombajul cavităţii cu os sau ciment;
• în formele extensive se face rezecţia segmentară după reguli
oncologice, cu osteoplastie;
• în localizările pe coloana vertebrală, bazin, sacru, se
foloseşte embolizarea arterială selectivă preoperator şi
chimioterapia;
• în caz de recidive se face amputaţie.
Rezultate
Recidivele locale sunt 10% după chiuretaj agresiv, iar după rezecţiile largi
se apropie de zero.
Supravegherea pacienţilor se face periodic, radiografie pulmonară la 6
luni în primii trei ani, apoi anual.

113. Osteomul osteoid

- Definiţie Tumoră benignă, de mici dimensiuni, dureroasă, formată din
ţesut osteoid şi înconjurat de un halou de osteocondensare reacţională.
- Frecvenţă 2/1 pentru sexul masculin, apare în a doua copilărie,
adolescenţă şi tinereţe; între 5-30 ani, peste aceste limite este rar.
- Localizarea este pe femur (col şi intertrochanterian), tibie, astragal, arcul
posterior vertebral, oasele tubulare ale mâinii şi piciorului. Excepţional pe
epifize, necunoscut pe oasele membranoase.
- Simptomatologie

25
- Durerea este prezentă la toate cazurile, vie, aproape continuă, mai intensă
noaptea, independentă de activitate sau repaus; accentuată la apăsare şi
ameliorată de aspirină.
- Radiologia este caracteristică:
- 1. Zona mică de osteoliză cu diametrul 1 cm, cu contur rotunjit,
înconjurată de un halou de osteocondensare regulat. În nidus se vede
uneori o opacitate osoasă neregulată;
- 2. Osteocondensarea:
- este mai mare în localizările diafizare decât pe osul spongios;
- în diafiză provoacă umflarea fuziformă a corticalei.
- 3. Scintigrafia arată o hiperfixaţie vie; este examenul care pune
diagnosticul în cazurile în care nu se vede pe radiografie şi confirmă
diagnosticul (pe coloană şi os spongios).
- Scannerul permite localizarea exactă a nidusului şi este obligatoriu înainte
de operaţie.
- 4. Osteoporoză regională din cauza durerii şi a impotenţei funcţionale.
Când nidusul depăşeşte diametrul 2 cm = 0. 0 este gigant.
- Macroscopic se vede:
- o tumoră rotundă, hiperemică, mai moale ca osul, granuloasă care se
detaşează uşor de patul osos.
- Tumora poate fi localizată la suprafaţa osului sau în interiorul
hipercondensării perifocale.
- Histologic se evidenţiază:
- Ţesut osteoid format din travee osteoide aşezate în labirint, inserate într-
un ţesut celular bogat cu histiofibroblaste şi osteoblaste pe travee,
osteoclaste şi capilare dilatate numeroase;
- Limita dintre tumoră şi os e netă;
- Osteocondensare în jurul tumorii cu fenomene de remaniere, fibroză
medulară şi infiltrate limfocitare;
- Sinoviala este hiperplazică, hiperemică cu infiltrate limfomonocitare
pseudofoliculare;
- Părţile moi prezintă edem cronic şi infiltraţii limfocitare.
- Diagnosticul se pune cu ajutorul scintigrafiei, iar în cazurile dificile
folosind scannerul.
- Diagnosticul diferenţial se face cu:
- Abcesul Brodie care se caracterizează prin localizare metafizară, zona de
osteoliză este mai mare, osteocondensarea din jur mai întinsă, iar în
cavitate se găseşte puroi.
- Osteomielita cronică sclerozantă care prezintă aspect radioclinic
caracteristic.
- Evoluţia se caracterizează prin: nu dispare niciodată, nu creşte, iar
recidivele sunt rare şi excepţional se transformă în osteoblastom.

26
 - Tratamentul constă în exereză chirurgicală completă a nidusului cu puţin
os vecin pentru a nu fragiliza segmentul osos. Localizarea exactă
preoperatorie a nidusului este necesară. Aceasta se obţine prin scintigrafie
sau scanner, iar intraoperator folosind injectarea de Tetraciclină care este
vizibilă la lumina ultravioletă.
- Prognosticul: după extirpare durerea dispare complet şi definitiv. Când
nidusul nu a fost extirpat complet reapar durerile cu caracteristicile
anterioare de câteva luni.

114. Osteoporoza/ Osteopenia

115. Periteliosarcomul Ewing

116. Artrita hemofilica. Artrita gutoasa

117. Hallus valgus. Hallux rigidus

- Hallux valgus-Cauza este adesea reprezentata de variatii pozitionale ale primului

metatarsian sau ale halucelui, cum este angularea laterala a halucelui (hallux valgus). Artroza
secundara si formarea de pinteni sunt frecvente.

Factorii care contribuie sunt pronatia excesiva a gleznelor si uneori, trauma. Alinierea
defectuoasa a articulatiilor produce artroza cu eroziunea cartilajului si formarea de exostoze,
ce au ca rezultat miscarea limitata (hallux limitus) sau absenta (hallux rigidus). In stadiile
avansate apare sinovita care produce tumefactie articulara. Ca o reactie la folosirea pantofilor
stramti, poate sa apara o bursa adventiciala medial de proeminenta articulara, care poate
deveni dureroasa, tumefiata si inflamata

Simptomul initial poate fi durerea la nivelul proeminentei articulare, atunci cand este purtata o
anumita incaltaminte. Capsula articulara poate fi sensibila in orice stadiu. Mai tarziu, apare
tumefactia dureroasa, calda, rosie, chistica, fluctuenta, mobila, localizata medial (bursita
adventiciala) si tumefactia si inflamatia usoara care afecteaza circumferential intreaga
articulatie (sinovita osteoartritica). In cazul hallux rigitus sau hallux limitus exista restrictia
miscarilor pasive, sensibilitate la palpare pe partea laterala a articulatiei si dorsiflexie crescuta
a falangei distale

Diagnosticul de monturi

Diagnosticul este clinic. Durerea acuta circumferentiala, intensa, caldura locala, tumefactia si
eritemul sugereaza artrita gutoasa sau artrita infectioasa, care necesita examinarea lichidului
sinovial. Daca sunt afectate mai multe articulatii, trebuie luata in considerare boala reumatica
sistemica. Daca diagnosticul clinic al sinovitei osteoarticulare este echivoc, atunci trebuie
efectuate radiografii simple. Modificarile radiologice sunt sugestive pentru hallux valgus daca

27
apar ingustari ale spatiului interarticula sau pinteni ososi pe capul metatarsian si uneori la
baza falangei proximale. Eroziunile periarticulare observate radiologic (semnul Martel)
sugereaza diagnosticul de guta.

Tratamentul monturilor

Tratamentul consta in purtarea incaltamintei cu partea din fata incapatoare, plasturilor de

protectie si dispozitivelor ortetice. Pentru bursita sau sinovita se pot folosi infectii cu
corticoizi.

Hallux rigidus

 hallux rigidus reprezinta distrugerea cartilajului articulatiei "degetului

mare" (artroza metatarso-sesamoido-haluciana);
 articulatia "degetului mare" devine dureroasa si rigida, justificand denumirea
de hallux rigidus;
 distrugerea articulatiei este grava, progresiva si ireversibila (definitiva);
 hallux rigidus este confundat cu hallux valgus (monturi), deformatie mai putin severa
prin implicatiile de ordin functional si prognostic.
 in hallux rigidus proeminenta este dorsala si reprezinta un osteofit (un tesut osteo-
cartilaginos de neo-formatie);
 in hallux valgus proeminenta este mediala si reprezinta un os normal,  primul
metatarsian, care se deplaseaza progresiv catre medial;
 in hallux rigidus primul metatarsian nu este deplasat;
 in hallux valgus primul metatarsian este deplasat, iar extremitatea lui distala
constituie substratul proeminentei;
 in hallux rigidus mobilitatea articulatiei « degetului mare » este sever limitata, ca
urmare a distrugerii cartilajului articular;
 in hallux valgus mobilitatea articulatiei « degetului mare » este aproape
normala (articulatia nu este distrusa);
 durerea articulara este constanta in hallux rigidus, fiind datorata distrugerii
articulatiei;
 durerea articulara este adesea absenta in hallux-valgus (monturi), articulatia fiind
indemna, ne-afectata (cartilajul articular nu este distrus).
 hallux rigidus este raspandit similar la femei si la barbati;
 hallux valgus  afecteaza  predominant femeile (90%)
 in hallux rigidus rezultatele tratamentului sunt "corecte", departe de a fi
spectaculoase.
 in hallux valgus tratamentul chirurgical are rezultate bune, putem spune chiar
spectaculoase, atat estetic cat si functional.
-

28
 118. Tenosinovita dorsala a piciorului

-- Tendinita la picior afecteaza tendonul tibial posterior care circula pe partea mediala a
gleznei si se ataseaza la partea inferioara a piciorului. Acesta ajuta la sustinerea arcului pe
marginea interioara si la a preveni miscarea piciorului spre interior. Tendonul se inflameaza
din cauza suprasolicitarii sau a unui accident, inflamatie care provoaca durere.

Cauzele tendinitei la picior

Cand excesul de forta sau stres se exercita asupra piciorului, rezulta inflamatie si durere.
Stresul in exces afecteaza tendoanele de la picior in mai multe moduri, iar cele mai frecvente
forme de stres sunt:

-Mersul pe jos sau alergarea pe teren accidentat

-Mersul pe pante abrupte
-Purtarea unor pantofi nepotriviti
-Alergarea sau sportul cu pantofi neadecvati
-Picioarele plate sau arcuirea prea mare
-Statul in picioare pentru o perioada lunga de timp

Simptomele de tendinita la picior

Inflamatia tendonului provoaca dureri in arcul piciorului. Uneori este posibil sa apara umflare
si inrosire in zona cu probleme. Glezna si piciorul devin rigide, miscarea normala fiind
limitata. Zona inflamata se simte fierbinte. Durerea poate incepe intr-un loc izolat, in partea
de mijloc sau din fata a arcului, dar va creste in intensitate, daca nu este tratata. Durerea este
de multe ori mai intensa in timpul activitatii fizice si pe timp de noapte. Statul pe degetele de
la picioare provoaca o durere ascutita, ca un junghi, in arcul piciorului.

Tratament pentru tendinita la picior

Cel mai bun tratament pentru tendinita la picior este odihna. Acest lucru inseamna ca este
necesar sa intrerupeti activitatea care a cauzat accidentul, sa stati jos si sa tineti piciorul
ridicat. Odihna este prima parte a metodei de tratament pentru leziuni.

119. Boala Koller

-- In 1908 Kohler a descris pentru prima data aceasta boala denumita in onoarea sa. Boala
Kohler apartine unui grup de afectiuni numite osteocondrite. In literatura sunt recunoscute
aproximativ 40 de osteocondrite diferite. In aceste conditii autolimitante procesul patologic
este o necroza avasculara a centrilor primari sau secundari de osificare. Aproximativ toate
epifizele, apofizele si oasele mici pot fi afectate. Etiologia conditiei nu este bine cunoscuta,
dar accidentele vasculare, anomaliile de coagulare si ereditatea sunt implicate.

Osteocondritele cele mai frecvente sunt boala Legg-Calve-Perthes, Osgood-Schlatter,

Frieberg si Panner.

29
Boala Kohler este o conditie rara patologica a plantei copilului intre 6 si 9 ani virsta. Este
determinata prin pierderea temporara a vascularizatiei osului navicular. Tratata, nu
determina probleme medicale pe termen lung. Pe masura ce navicularul revine la normal
simptomele dispar.

Pacientii acuza durere si tumefiere in zona mijlocie a plantei si de obicei membru flasc sau
inutilizabil ca rezultat. Boala afecteaza mai ales baietii. Se foloseste radiografia pentru a o
diagnostica. Planta afectata prezinta un os navicular dens si bombat.

Pacientul va purta un ghips pina deasupra genunchiului. Se recomanda exercitii moderate.

Boala perisista rar peste doi ani ca evolutie. Repausul si administrarea de antiinflamatoare
nesteroidiene sunt importante. Boala se rezolva de obicei fara tratament si fara consecinte pe
termen lung.

120. Scolioza
-Scolioza reprezinta o curbura laterala, in linie verticala, a coloanei vertebrale. Atunci cand
este privita dintr-o parte, coloana vertebrala ar trebui sa prezinte o rotunjire usoara in partea
superioara si o curbura spre interior in partea inferioara a spatelui. Atunci cand privim o
persoana cu coloana vertebrala normala observam ca spatele acesteia este drept. In cazul
persoanelor afectate de scolioza, spatele apare curbat.
Care sunt cauzele scoliozei?
Exista mai multe tipuri de scolioza:

 Scolioza congenitala- este cauzata de o anomalie a oaselor, prezenta la nastere.

 Scolioza neuromusculara- un rezultat al muschilor si nervilor anormali. De obicei, este
prezenta la oamenii cu spina bifida sau paralizie cerebrala.
 Scolioza idiopatica-cel mai frecvent tip de scolioza. Nu are o cauza specifica. Exista
mai multe teorii, dar nici una nu s-a dovedit a fi concludenta. Cu toate acestea, cele mai
multe cercetari demonstreaza ca scolioza idiopatica este genetica.

Cine este afectat de scolioza?

Aproximativ 2-3% din americanii cu varsta de 16 ani au scolioza. Mai putin de 0,1%au
curburile mai mari de 40 de grade, punct in care interventia chirurgicala trebuie luata in
considerare. In general, fetele sunt mai susceptibile acestei afectiuni decat baietii. Scolioza
idiopatica poate progresa in perioada de crestere, dar, in mod normal, nu va evolua in timpul
maturitatii.

Cum se diagnosticheaza scolioza?

Majoritatea curbelor cauzate de scolioza sunt depistate la examenele de screening. Primele
indicii ca un copil are scolioza sunt umerii inegali, talia inegala sau inclinarea spre o parte a
corpului. Diagnosticul scoliozei si stabilirea tipului acesteia sunt realizate cu ajutorul unei

30
radiografii.

Tratament
Majoritatea adolescentilor care au un tip de scolioza ce nu are o cauza clara, sunt monitorizati
la intervale regulate (la fiecare 6 luni).

Corsetul. Corsetul reprezinta tratamentul standard pentru adolescentii care au o curbura

spinala intre 25 si 40 de grade. Scopul este de rigidizare si de corectare temporara.

Interventia chirurgicala. Cei care au curba coloanei intre 40 si 50 de grade trebuie sa ia in

considerare interventia chirurgicala. Scopul medicului este de a se asigura ca acea curbura nu
se va agrava. Cu toate acestea, operatia nu indreapta in totalitate coloana. In timpul
procedurii, se utilizeaza implanturi metalice pentru a corecta curbura si pentru a mentine o
pozitie corecta pana cand este plasata o grefa osoasa. Operatia pentru scolioza implica unirea
vertebrelor, proces numit fuziune spinala.

121. Cifoza
- Cifoza reprezinta o curbare antero-posterioara a coloanei vertebrale toracale , ce afectează
coloana dorsală între cei doi omoplaţi, rotunjind spatele şi proiectând gâtul în faţă.

Cifoza apare ca rezultat al unor probleme de dezvoltare, unei boli degenerative, cum ar fi
artrita coloanei vertebrale, unei osteoporoze cu fractura de compresie a vertebrelor sau unui
traumatism al coloanei vertebrale. Poate sa apara la orice varsta.

In cazuile usoare, cifoza poate sa nu presupuna prezenta vreunor semne si simptome.

Simptomele cifozei pot include:

 o postura aplecata inainte sau prezenta cocoasei

 dureri usoare de spate
 rigiditate a coloanei sau sensibilitate
 oboseala

In situatii mai severe, pacientul poate observa agravarea simptomelor. Cifoza poate progresa,
provocand o cocoasa mai exagerata. In cazuri rare, aceasta poate duce la comprimarea
maduvei spinarii cu simptome neurologice, inclusiv slabiciune, pierderea senzatiei sau
pierderea controlului intestinului si vezicii urinare.

31
-- Diagmnosticul de cifoza
Diagnosticul începe cu un anamneza  detaliata și examinarea pacientului. Medicul studiază
istoricul dezvoltării bolii, specifică trăsăturile sindromului durerii, atrage atenția asupra
absenței sau prezenței tulburărilor neurologice.

O etapă obligatorie a examinării este radiografia coloanei vertebrale.Pentru detectarea

patologiei din partea țesutului moale, poate fi recomandat un RMN, iar pentru a evalua
modificările patologice din structurile osoase se foloseste tomografia computerizată.

Tratamentul pentru cifoza

Tratamentul cifozei depinde de cauza afectiunii si de semnele si simptomele prezente.

Tratamentul cifozei este mai frecvent conservator, include terapia de exerciții pentru întărirea
musculara a spatelui, masaj și fizioterapie. Purtarea corsetelor este prescrisă în primul rând
pentru a reduce sindromul de durere. Cazurile mai severe necesita un tratament mai
agresiv ,ca ultima optiune, interventia chirurgicala.

Interventia chirurgicala implica multe riscuri, astfel ca medicul va recomanda aceasta optiune
doar atunci cand copilul/adultul se incadreaza intr-una din urmatoarele situatii:

 curbura severa a coloanei care nu raspunde la alte tipuri de tratament

 cifoza continua sa se agraveze
 durere care nu raspunde la medicatie
 aparitia problemelor neurologice, cum ar fi paralizia
 cifoza determinata de infectii sau tumori.

122. Coxartroza- elem de diag

--- Coxartroza este artroza soldului, mai exact degenerarea cartilajului ce acopera
extremitatile osoase din articulatie, asociata sau nu cu modificari locale ale oaselor,
ligamentelor si membrane ce inveleste la interior articulatia.

Coxartroza se imparte in doua tipuri :

1. Coxartroza primara , ce apare ;a pacientii cu o varsta mai mare de 60 de ani .

2. Coxartroza secundara ce apare la pacientii mai tineri la care exista factori de risc ce
favorizeaza degenerarea premature a articulatiei soldului.

Inaintarea in varsta creste riscul de deteriorare cartilaginosa si articulara la toate persoanele.

Traumatismele survenite prin accidente din varii motive, activitati sportive repetitive ce
implica solicitarea articulatiei cu o intensitate mare prezinta de asemenea un factor de risc.

32
Greutatea corporala ce depaseste normalul (obezitatea) reprezinta o suprasolicitare a
articulatiilor .

Modificarile innascute ale articulatiei predispun la aparitia coxartrozei.

Si nu in ultimul rand acele boli ce afecteaza metabolismul intregului organism, implicit al

sistemului muscoloscheletal cum ar fi boala Paget a osului, diabetul zaharat, hipertiroidita etc.

Principalul simptom este durerea soldului in timpul mersului, la urcat trepte sau alte activitati
ce implica aceasta articulatie.

Durerea se poate resimti la nivelui fesei, coapsei si chiar a genunchiului, in cazurile avansate,
durerea este prezenta si in repaus.

Pacientul poate percepe aparitia unor zgomote (“pocnituri”) in timpul miscarilor, iar in
stadiile mai avansate senzatia ca “se freaca os pe os”.

Mobilitatea articulatiei se reduce treptat se resimte redoarea articulara (“intepenirea”) care

dispare dupa cateva miscari.

tratament

Principala investigatie necesara pentru confirmarea diagnosticului si stadiul in care se afla

afectiunea este radiografia de bazin, aceasta pune in evidenta modificarile specific afectiunii:
ingustarea spatiului articular, comprimarea si deformarea osului, aparitia asa numitelor
“ciocuri” (osteofite).

Alte investigatii suplimentare (special in cazul interventiilor ortopedice chirurgicale) sunt

RMN, CT sau ecografia musculoscheletala. Pentru evaluarea starii generale a pacientului si
indentificarea altor afectiuni ce pot infulenta evolutia sub tratament sunt recomandate anumite
analize de laborator.

123. Coxartroza- tratam

- Tratamentul coxartrozei incepe prin obtinerea si mentinerea unei greutati corporale in limite
normale. Alte activitati precum inotul, ciclismul sau exercitiile de kimioterapie ajuta la
mentinerea mobilitatii articulatiei si intarirea musculaturii.

Utilizarea de antiinflamatoare non-steroidene, cu actiune mai puternica impotriva durerii ajuta

la ameliorarea inflamatiei articulare, dar utilizarea acestora se face pe un termen scurt,
deoarce apar efecte adverse asupra stomacului si/sau cardiovascular.

O alta modalitate de tratament o reprezinta injectiile intraarticulare, unde se utilizaza solutii

de acid hyaluronic ce ajuta la lubrifierea articulatiei pentru o mobilitate mai buna.

33
 124. Gonartroza- elem de diagnostic

-- Artroza genunchiului (sau Gonartroza) reprezintă degenerarea articulaţiei genunchiului.

Artrozele sunt afecțiuni care afectează toate articulaţiile și sunt caracterizate morfopatologic
prin leziuni progresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului
subcondral, sinovialei şi a ţesuturilor moi periarticulare caracterizate clinic prin dureri,
deformări şi limitarea mişcărilor la nivelul articulaţiilor respective.

Simptomele gonartrozei

Principalul simptom al gonartrozei este durerea în genunchi. Durerea apare de obicei

dimineața sau în urma unei perioade mai lungi de inactivitate. Durerea devine cronică, dar nu
constantă ca intensitate, intensificându-se brusc în momentele când articulația este
suprasolicitată – de exemplu la urcarea sau coborârea scărilor. Totodată, durerea devine
meteodependentă, manifestându-se cu precădere în perioadele reci din an sau la schimbări
meteorologice bruște. În timp, durerea interferează cu desfășurarea normală a activităților
uzuale de deplasare, iar mersul se face cu pas scurtat ca lungime și durată de sprijin în picior.

Modificările intra-articulare se răsfrâng asupra întregului complex musculo-ligamentar al

genunchiului. Apar astfel hipotrofii musculare și instabilitate articulară, care, în stadii
avansate, pot fi factori ce cresc frecvența căderilor de la același nivel și implicit a riscului de
producere a fracturilor.

Durerea se asociază în timp cu cracmente (zgomote) în genunchi, tumefacții repetate ale

genunchiului, blocaj articular și deformare vizibilă clinic.

Pentru stabilirea diagnosticului, este nevoie să mergeți la un medic ortoped bun, ce vă va cere
să efectuați un examen imagistic (radiografii și RMN) la un specialist. Medicul ortoped sau
cel reumatolog va putea stabili astfel corect localizarea și grativatea gonartrozei de care
suferiți.

Cauzele apariției gonartrozei

Gonartroza primitivă debutează, în general, între 40 şi 50 de ani, în special în cazul femeilor

aflate în menopauză, supraponderale și care manifestă varice ale membrelor inferioare.
Studiile relevă faptul că riscul apariției gonartrozelor în cazul femeilor este de 3-4 ori mai
mare decât în cazul bărbaților. Chiar dacă procentul înclină în favoarea femeilor, bărbații nu
sunt feriți de apariția gonartozei.

Dintre factorii generali care favorizează apariţia leziunilor artrozice sunt de reţinut: tulburările
endocrine (insuficienţă ovariană, menopauza), tulburări metabolice (în special obezitatea care
acţionează atât prin alterarea cartilajului articular, cât şi mecanic, prin supraâncărcarea
ponderală şi hiperlaxitatea ligamentară) şi unii factori genetici (o fragilitate genetică a
cartilajelor articulare, la care se adaugă displazii rotuliene şi femuro-tibială).

Cauzele apariției:

a) Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse, leziuni de menisc) care lasă în urmă

34
leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare, favorizând apariţia procesului
degeneratv de tip artrozic.
b) Tulburări mecanice: dezaxarea axei femurotibiale cu suprasolicitări în varum sau valgus
consecutive, constituie un stres mecanic care poate declanșa și accentua artroza. Gonartrozele
sunt de patru ori mai frecvente la cei cu genu varum sau valgum decât la cei cu axa
femurotibială normală.

Gonartrozele pot fi de asemenea cauzate de efectele secundare ale unei dezaxări a aparatului
rotulian (displazii rotuliene, luxaţii şi subluxaţii rotuliene). Astfel, aparatul ligamentar (care
asigură contactul permanent al suprafeţelor articulare necesar pentru distribuirea egală a
greutăţilor) nu mai poate fi menţinut corect.

Alți factori ce conduc la apariția gonartrozei:

• Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii);
• Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare);
• Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă);
• Boli metabolice (diabet, hemocromatoză);
• Boala Paget;
• Depuneri de cristale-guta;
• Boli de sânge (hemofilie);
• Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză);

Un alt rol importat în determinismul artrozelor – datorită defectelor calitative ale cartilajului
articular – îl joacă moștenirea genetică. De obicei este vorba de o artroză generalizată
caracterizată prin degenerarea prematură a cartilajului în mai multe articulaţii.

125. Tratament gonartroza

Tratamente gonartroză

Cel mai important lucru de știut este acela că nu există un tratament curativ pentru tratamentul
gonartrozei. De cele mai multe ori, tratamentele de mai jos trebuie combinate, lucru pe care
numai un medic ortoped vi-l poate recomanda.

Tratamentul profilactic (prevenirea)

Este extrem de important să prevenim apariția gonartozei, în special prin menținerea unui stil
de viată sănătos și a unei greutăți ideale, încă din perioada tinereții. Exerciţiile fizice
îmbunătățesc mobilitatea articulară şi previn atrofia musculaturii periarticulare. Mersul la
bazinul de înot este sănătos atât pentru corp cât și pentru minte și poate preveni apariția bolii.
Atenție însă la modul de efectuare a exercițiilor, care trebuie făcute corect și cu moderație.

Tratament conservator

Nu există un remediu definitiv, însă terapiile pot alina simptomele și încetini degenerarea:
– controlul greutății și evitarea kilogramelor în plus / obezitatea;
– activități sportive corespunzătoare, precum plimbări scurte pe terenuri moi, biciclism și înot

35
tip crawl;
– gimnastică medicală

Terapii medicamentoase:

– analgezice, antiinflamatoare, etc;

– Injecții intraaticulare cu:
a) PRP(plasmă bogată în trombocite)
b) Acid hialuronic +/- corticosteroizi
c) Celule stem (recoltate din creasta iliacă sau din adipocite din grăsimea de pe abdomen )

Tratamente chirurgicale

Aceste tratamente conservatoare pot întârzia necesitatea timpurie a unei intervenții

chirurgicale, care pot fi de la simple la complexe:

1. Artroscopie (de “curățare”): prin care se intră în genunchi cu o cameră și se

îndepărtează elementele dureroase: sinovială inflamată, menisc degenerat, corpi liberi
intraarticulari, osteofite;
2. Osteotomie de îndreptare a axului mecanic: în funcție de anumite studii radiologice se
pot evidenția devierile axului mecanic tibiofemural, fie genu varum sau genu valgum. La
pacienții tineri cu deviații mecanice este mai indicată osteotomia decât artroplastia. Operația
cuprinde o parte artroscopică urmată de o parte “deschisă” fie la nivel femural sau tibial prin
care se corectează devierea;

36