RATIONALITATE ŞI CINISM

Peter Sloterdijk şi Jacques Bouveresse

Jacques Bouveresse se interoghează asupra situaţiei filosofiei contemporane, îndeosebi

asupra celei franceze şi germane, încercând să determine semnficaţia curentului de gândire
auto-intitulat post-modernism şi reacţiile pe care acesta le-a provocat, îndeosebi această lucrare
atât de “ciudată” a lui P. Sloterdijk, “Critica raţiunii cinice”. Există o anumită confuzie, nu
numai filosofică, ci şi politică, o anumită ştergere a graniţelor, a frontierelor dintre gânditori
atât de diferiţi, ca Adorno şi Heidegger, între gândirea conservatoare de şi cea de stânga. Într-
un fel şi Sloterdijk cade în capcana acestei confuzii, atunci când încearcă să justifice simpatia
(fie şi temporară) manifestată de Heidegger pentru nazism: “acest naiv politic, spune
Sloterdijk, a crezut că a descoperit în fascism o “politică a autenticităţii” şi şi-a permis, cu o
inconştienţă de care numai un profesor universitar german era capabil, să-şi proiecteze
filosofemele asupra mişcării naţionaliste”. El nu observă, remarcă Bouveresse, că procedând
astfel, Heidegger se află exact la antipozii tradiţiei cinice pe care doreşte Sloterdijk să o reînvie
şi că, decât să-l revendice pe Heidegger pentru acestă tradiţie mai bine ar căuta să se refere la
alţi filosofi, mai puţin cunoscuţi, dar care au criticat cu aceiaşi virulenţă civilizaţia tehnicistă şi
utopiile acesteia, fără însă să facă vreo concesie, fie ea şi trecătoare, faţă de ideologia fascistă.
Bouveresse remarcă faptul că ceea ce apropie până la confuzie dreapta şi stânga filosofică, de
la Spengler până la Deleuze, în această critică a societăţii contemporane este gândirea,
raţiunea, conceptul, ideea, sensul, finalitatea, idealul, în numele apărării vieţii, a “experienţelor
trăite autentice”, a autenticului, a dinamicului, a creativităţii, a imediatului, a tinereţii.
De aceea, atitudinea cinică profesată de Sloterdijk este o reacţie la această confuzie, dar
în egală măsură şi expresia acesteia: “Ca toate formele de opoziţie faţă de civilizaţia actuală
care sunt în mod fundamental străine de politică, în sensul convenţional al termenului (unii
vorbesc, într-o manieră puţin comodă, de “politica politicianistă”) şi de opoziţia tradiţională
dintre dreapta şi stânga, neo-cinismul este obligat să le examineze şi să se întrebe care dintre
forţele politice actuale este cea mai aptă să ocupe în mod eficient terenul deschis, dincolo de
bine şi de rău, de ceea ce Sloterdijk numeşte “amoralismul scopurilor”. Cazul lui Heidegger,
adaugă Bouveresse, arată exact faptul că răspunsul la această întrebare este departe de a fi
simplu şi imediat.”(op.cit., p.24). Sloterdijk propune drept model pe Diogene, adică modelul
unui filosof anti-idealist, anti-activist, anti-intervenţionist şi capabil să ia în serios ideea unei
ordonări spontane a vieţii, care să nu fie produsă de vreunul din noi, model pe care Bouveresse
îl consideră rupt complet de realitatea filosofiei contemporane. El se arată îngrijorat de
“imprecizia neliniştitoare” de retorica unei vieţi “diferite”, a unei gândiri “diferite”, a unei
raţionalităţi sau a unei logici “diferite”, invocate întotdeauna pentru a ascunde imprecizia
proiectului.
Se ajunge, astfel, la răsturnări cu consecinţe foarte grave: “Unii au tendinţa să identifice
nebunia cu chiar existenţa metodei sau a logicii şi susţin că renunţarea completă la acestea ar
însemna dispariţia nebuniei, ca şi cum suprimarea metodei ar conduce în mod necesar la o
înţelepciune lipsită de metodă mai curând decât la o nouă aberaţie lipsită de metodă. Sloterdijk
propune, în ce-l priveşte, să se renunţe complet la scuza scopurilor, după care se ascunde
tocmai dezvoltarea necontrolată a mijloacelor. ...Sloterdijk ne spune că, în fond, nu vom reuşi
niciodată să avem realmente ceea ce vrem dacă nu renunţăm în cea mai mare parte să vrem”.
(p.27)
 Cinismul scopurilor pretinde că evită impasul la care ajunge aproape în mod
inevitabil etica imperativă: deziluzia, demoralizarea, scepticismul şi indiferenţa.
Moralismul, cu acel “trebuie” ne împinge înapoi, în mod irezistibil, căte un nu-pot.
(Sloterdijk, p. 393, notă). Raţiunea cinică dezvoltă o etică non imperativă, care încurjează
acţiunea, în loc să ne încurce în complicaţiile depresive ale datoriei. Sloterdijk ar vrea ca
moraliştii să înceteze de a mai agresa realulcu idelurile lor irealizabile care sunt
condamnate la auto-distrugere, atunci când ei se încăpăţânează să le realizeze cu orice
preţ.Dar, remarcă Bouveresse, ceea ce cere el oamenilor este, în multe privinţe, efortul
cel mai exagerat şi cel mai improbabil, conştientizarea cea mai eroică şi forma de
înţelepciune cea mai inaccesibilă cu putinţă. Nucleul cinismului constă într-o filosofie
critică, ironică a pretinselor trebuinţe, în penetrarea lipsei lor de măsură şi a absurdităţii
lor de principiu. Moştenirea lui Diogene înseamnă, spune Bouveresse, “Să renunţăm la
spiritul scopurilor îndepărtate, să ne lăsăm pătrunşi de absenţa de finalitate care
caracterizează în mod originar viaţa, la limitarea dorinţii de putere şi a puterii dorinţei.
Cinicul modern este, deci, într-un sens, opusul cinicului antic, odată ce urmăreşte, cu o
rigoare implacabilă şi fără să dea înapoi în faţa folosirii mijloacelor cele mai infame,
scopurile pe care realismul strămoşului său grec le-ar fi respinscu ironia cea mai feroce şi
cu insolenţa cea mai dispreţuitoare. Cinismul autentic (kunismul), opus cinismului actual,
este înainte de toate un protest contra ideologiei proiectelor, a intenţiilor şi a scopurilor
care cer să fie realizate pentru ca viaţa să poată fi trăită în fine în mod real, adică contra
acestei structuri a amânării şi a vieţii indirecte.
Ştiinţa (veselă sau tristă) şi înţelepciunea superioară a filosofului cinic...riscă
totuşi să nu însemne mare lucru într-un univers dominat într-atât de inegalitate,
nedreptate, exploatare, oprimare, resentiment şi ură, încât, evident, nu este încă posibil
să i se ceară moralei şi idealurilor să depună definitv armele şi nici să se viseze la o
întrerupere spontană a cursei înarmărilor. Astfel, cinismul poate apărea, în cel mai fericit
caz, drept o utopie a indiferenţei: să sperăm că lăsând lucrurile să se desfăşoare “de la
sine”, “natural”, fără intervenţia noastră, ele ar putea brusc să devină “benefice”; cu alte
cuvinte, că ceea ce le face rele actualmente, sunt bunele intenţii.

Sloterdijk consideră că noua atitudine cinică poate reprezenta o continuare a

politicii Iluminismului, a proiectului de a transforma fiinţa prin conştiinţă. Aceasta prin a
admite că tot ceea ce, în conştiinţă, este moral este învins de amoralismul realului. Dar,
întreabă Bouveresse cum ar putea o orientare, care vrea să conserve ceva din inspiraţia
iniţială a Iluminismului, să fie compatibilă cu un amoralism complet al scopurilor ?
Sloterdijk ar trebui să explice mai clar unde plasează el diferenţa crucială dintre a nu
cere imposibilul şi a nu cere nimic (şi la a fi gata de orice) şi cum se poate interpreta
diferenţa dintre un realism schizoid şi un realism anti-schizoid aşa încât să fie vorba de o
diferenţă între un idealism schizoid şi un idealism anti-schizoid. Nu este exagerat să
credem că demoralizarea care rezultă din neputinţa, din eşecul şi denaturarea
“inevitabile” ale idealurilor şi în care supravieţuieşte totuşi în mod implicit o anumită
exigenţă morală şi sentimentul că lucrurile nu sunt deloc ceea ce ar trebui să fie ar putea
să reprezinte, la urma urmei, un rău mai mic decât pasivitatea “veselă” bazată pe decizia
de a te încrede în bunele dispoziţii naturale ale realităţii. Reducerea la minimumul
necesar a intervenţiilor active pentru a nu risca o răzbunare a realului şi infernul pavat cu
bune intenţii reformatoare este, fără îndoială, o formulă excelentă, spune Bouveresse, dar,
din nefericire, puţin prea vagă şi prea generală pentru a putea fi utilizabilă în mod direct.
(op.cit., p.33)

Noul cinism înseamnă, deci, opoziţia faţă de orice discurs despre adevăr, despre bine şi
despre dreptate care încearcă să ascundă imoralitatea mijloacelor sub moralitatea
scopurilor (idealurilor).

Opoziţia dintre cinism şi kunism riscă să se regăsească chiar în interiorul tendinţei cinice
sub forma diferenţei dintre cinismul “serios” al Marelui Inchizitor şi cinismul “vesel” al
potentatului şi al bogatului care este capabil să conserve faţă de ceea ce face o distanţă
satirică şi o libertate comparabile cu cele pe care filosoful cinic ar vrea să le menţină
între conştiinţa omului şi cea a activităţilor sale (aproape toate) care nu vizează în mod
real obţinerea indispensabilului. Filosoful cinic, care alege sărăcia şi refuză puterea, ar
putea, la fel de bine, să fie bogat şi puternic, dacă ar putea fi sigur că-şi poate păstra
independenţa. Dar este, evident, mai puţin dificil să fii liber în raport cu o bogăţie pe care
o domini decât în raport cu o sărăcie la care eşti supus, chiar dacă este adevărat că, aşa
cum spune Evanghelia, este mai uşor unei cămile să treacă prin urechile acului decât unui
bogat să intre în Împărăţia Cerurilor.

Problemă: cum se poate transforma cinismul grec, care este o filosofie individualistă a
supravieţuirii şi a adaptării la toate condiţiile, o filosofie a salgardării principalului chiar
şi în perioadele de criză profundă, în ceva mai pozitiv decât refuzul deliberat al realităţii
politicii actuale, ca tehnică a gestiunii raţionale sau a reglării pragmatice a sistemului
proliferant de insatisfacţii şi trebuinţe. Cinicul ştie foarte bine că în realitate securitatea
nu mai este garantată nimănui; dar, el este cel mai bine înarmat pentru a face faţă oricărei
eventualităţi, tocmai pentru că se aşteaptă la orice.

Într-un fel, spune Bouveresse, cel mai bun argument ce poate fi invocat în favoarea
figurii anacronice a “clericului” care continuă să creadă în idealuri şi în morala
transcendentă este, cu siguranţă, inconsecvenţa, duplicitatea şi, în fine, lipsa de realism a
celor care ar dori să-şi justifice complicitatea cu realitatea cu argumente pur strategice
care evită cu încăpăţânare să se refere la valori sau la scopuri. “Strategia fără scop” a
unora dintre intelectualii revoluţionari, care combină activismul subversiv cu refuzul
moralei scopurilor, este ameninţată de a nu fi decât o concesie unilaterală faţă de
dictatura mijloacelor lipsite de destinaţie, care constituie tocmai absurditatea de care se
vrea să se scape.

Enormitatea şi lipsa de umanitate a mijloacelor au luat o asemenea amploare încât nu

mai pot fi subordonate unor scopuri “raţionale”. Dar, dacă singurul lucru care ar mai aduce
speranţă într-o ameliorare reală este o amplificare şi o generalizare a mişcărilor de
rezistenţă de inspiraţie cinică contra proiectelor, a utopiilor şi a ambiţiilor civilizaţiei
actuale şi o convertire masivă la amoralismul şi apolitismul superior al minorităţii care
dintotdeauna a hotărât să treacă de partea existenţei pure şi simple contra tuturor celor care
vor să-i desopere şi să-i impună un scop oarecare, există motive să fim mult mai
melancolici, deprimaţi. Faptele sunt încăpăţânate.Dar, într-un sens, nici idealurile şi nici
scopurile nu sunt mai puţin; iar atitudinea realistă trebuie să ţină cont şi de ele.
În măsura în care înţelepciunea cinică reprezintă un fel de versiune complet naturalizată a
unui ideal pe care religiile au renunţat să-l atingă prin mijloace pur terestre, aceiaşi
problemă se pune şi în cazul ei. Cinicul propune modelul unui individ auto-suficient,
capabil să-şi reducă exigenţele la un minimum strict natural, să nu-şi dorească decât ceea
ce are deja, să-şi impună o disciplină suficient de radicală ca să evite toate capcanele unei
dorinţe nesatisfăcute şi suficient de spontană ca să nu producă vreo frustrare, să întreţină o
relaţie non violentă, lipsită de orice fel de agresivitate şi de resentiment cu realitatea, să
înlocuiască frenezia intervenţiei active cu disponibilitatea şi curajul de a lăsa lucrurile să-şi
urmeze cursul; ar putea acest model să reprezinte el vreodată altceva decât amintirea unei
dimensiuni şi a unei posibilităţi care sunt condamnate să apară drept un fel de “anomalie”
în raport cu o anumită normalitate constitutivă ? Atunci când Sloterdijk evocă experienţele
în care fiecare secundă conştientă anulează disperarea a ceea ce a fost şi devine prima
dintr-o Altă Istorie, el regăseşte spontan limbajul pe care Musil l-a folosit ca să vorbească
despre acestă stare de excepţie care este în mod necesar această stare diferită. Propunerea
ca excepţia să devină regula ar echivala cu uitarea faptului că problema lumii actuale este şi
o enormă problemă de organizare care va trebui rezolvată, oricare va fi turnura pe care o
vor lua lucrurile şi la soluţionarea căreia experienţele atât de exaltante ale celeilalte stări
sunt prin natura lor incapabile să-şi aducă vreo contribuţie.