Scrisoare către UNIVERSITATEA FREIBURG

COMITETUL DE DENAZIFICARE (22 decembrie 1945)

Karl Jaspers
Introducere
Din 1920, Heidegger și Jaspers (1883-1969) au devenit prieteni. Jaspers a simțit că în Heidegger a găsit
un adevărat spirit filozofic înrudit. Sau așa cum descrie contactul său inițial cu Heidegger în sa
Autobiografie filosofică (München: Piper, 1977, pp. 92.ff.): Cu greu ne putem imagina satisfacția pe
care am simțit-o de a putea vorbi serios cu cel puțin un membru al comunitatea filozofică. Cei doi erau
uniți în disprețul lor comun față de filozofia academică tradițională: („Amândoi am simțit că este
sarcina noastră [de a aduce] o reînnoire nu a filozofiei în sine, ci a tipului de filozofie dominant atunci
la universitățile”); și în aprecierea lor profundă pentru filozofia lui Kierkegaard, a cărui operă devenise
un rit de trecere pentru aproape toate Existenzphilosophie din secolul al XX-lea Sartre inclusiv.1
Deși Jaspers a fost inițial atras de geniul inconfundabil al lui Heidegger, relațiile lor de la început nu au
fost netulburate. În relațiile lor, Heidegger părea temperamental și înclinat, prin fire, spre tăcere.
Prima lor neînțelegere reală a fost provocată de o critică aspră și lungă de 1921 scrisă de Heidegger cu
privire la lucrarea lui Jaspers din 1919, Psihologia concepțiilor despre lume, pe care Heidegger a
publicat-o 45 de ani mai târziu în Wegmarken. Jaspers a găsit criticile atât „nejustificate”, cât și sterile.
Potrivit lui Jaspers, este probabil ca Heidegger să fi fost dezamăgit de eșecul lui Jaspers de a urma
cursul filozofic conturat de colegul său junior.
Jaspers, la rândul său, recunoaște că a reacționat oarecum rece la marea lucrare a lui Heidegger din
1927, Being and Time. În 1922, Heidegger i-a dat Jaspers câteva pagini pentru a citi despre o lucrare în
curs. Jaspers le-a găsit ”incomprehensible" - în mare parte, se pare, ca urmare a încrederii exagerate a
lui Heidegger în neologisme. Când cartea însăși a apărut în sfârșit în 1927, catapultându-l pe
Heidegger în renumele internațional, Jaspers a arătat puțin interes. El a găsit-o "neproductivă”
(„unenergiebig”), în ciuda „strălucirii analizei puternice” (Autobiografia filosofică, p. 98).
Cu toate acestea, după cum s-ar putea bănui, adevărata lor confuzie a avut loc în 1933, ca urmare a
activismului politic al lui Heidegger. La scurt timp după aderarea sa în rectoratul la Freiburg, în mai
1933, Heidegger a călătorit la Heidelberg, unde predau Jaspers, pentru a ține o prelegere publică.
Potrivit lui Jaspers, în timp ce „forma” adresei a fost „magistrală”, conținutul acesteia a constat într-un
apel tipic pentru o reînnoire a sistemului universitar german pe liniile național-socialiste. Mai mult,
Heidegger a continuat să anunţe că majoritatea profesorilor aflaţi în funcţie nu au fost la înălţimea
misiunii în faţa lor; și că peste zece ani vor fi înlocuiți de o nouă generație de profesori mai capabili din
punct de vedere politic.
În aceste luni cruciale de tranziție în care a avut loc transformarea Germaniei de la democrație la
dictatură, contactul dintre cei doi bărbați a fost ciudat și scurt. Jaspers povestește o astfel de întâlnire
în care a adus în discuție problema evreiască lui Heidegger; moment în care acesta din urmă și-a
afirmat credința într-o „alianță internațională periculoasă a evreilor”. Pe un ton de furie, Heidegger s-
a plâns că sunt prea mulți profesori de filozofie în Germania și că ar trebui păstrați doar doi sau trei.
La întrebarea lui Jaspers, „Atunci care?”, Heidegger nu a oferit niciun răspuns. În cele din urmă, când
gazda lui l-a întrebat pe Heidegger cum se poate aștepta ca cineva la fel de needucat (ungebildet) ca
Hitler să conducă Germania, Heidegger a răspuns: „Nu este o chestiune de educație; să te uiți la
mâinile sale minunate!” (Autobiografie filosofică. p. 101).
Despre tensiunea intensă asupra relației lor ca urmare a lui Heidegger, în anii 1950, Jaspers ar
caracteriza sentimentele lui despre Heidegger în următorii termeni: „Între filozofii profesioniști
contemporani Heidegger a fost singurul care m-a preocupat într-un mod esențial. Simt la fel și astăzi.
Am relații bune cu mulți alții, învăț de la ei și le respect realizările, dar fără ca ei să spună sau să facă
ceva ca filosofi care aparțin adytum1-ului filozofiei. Heidegger a căpătat acces la complexele-problemă
care par a fi cele mai ascunse” (Philosophische Autobiografie, p. 91).
Ambivalențele profunde ale lui Jaspers față de Heidegger - admirația și rezervele sale la fel de
puternice - se manifestă cu drag în următoarea scrisoare, care a fost compusă la cererea unuia dintre
membrii comisiei de denazificare a universității, botanistul Friedrich Oehlkers. Jaspers trebuie să fi
simțit ceea ce s-ar dovedi într-adevăr a fi cazul: că recomandarea lui ar fi cea care ar înclina balanța cu
privire la dilema majoră cu care se confruntă comisia universitară extrem de conflictuală: dacă să-i
acorde lui Heidegger statutul de „emerit”, în virtutea căreia i-ar fi fost încă permis să participe în
activități universitare; sau dacă să-l interzică sumar din viața universitară pentru o perioadă de timp

1
Sanctuar, lat. P.K.
neprecizată (asigurându-i în același timp o pensie care să-i permită să continue să scrie). Având în
vedere asocierea lui de lungă durată cu Heidegger, trebuie să fi fost dureros pentru Jaspers să fi
recomandat a doua opțiune, deși este o dovadă a onestității sale faptul că îi acordă în mod explicit
permisiunea lui Heidegger să fie informat asupra conținutului aprecierii lui.
În cele din urmă, este poate demn de remarcat faptul că una dintre singurele expresii de regret ale lui
Heidegger pentru comportamentul său nemilos din timpul anilor naziști vine într-o scrisoare către
Jaspers din 10 martie 1945, așadar. Acolo mărturisește că nu a refuzat să-l viziteze pe Jaspers din
cauza soției evreiești a acestuia din urmă, ci, în schimb, pentru că îi era „pur și simplu rușine”.

Heidelberg, 22 Decembrie, 1945

Stimate domnule Oehlkers!
Scrisoarea ta din 15 decembrie mi-a ajuns astăzi. Mă bucur că chestiunea referitoare la domnul
Gentner s-a rezolvat. Între timp, poate chiar v-a făcut vizita pe care o plănuia în drumul spre Paris, de
unde ne așteptăm să se întoarcă în scurt timp.
Vreau să răspund imediat la întrebarea principală a scrisorii dumneavoastră. Datorită prieteniei mele
anterioare cu Heidegger, este inevitabil să abordez chestiuni personale; nici nu voi putea ascunde o
cenaină parţialitate în judecăţile mele. Ai dreptate când te referi la afacere ca fiind complicată. Ca în
orice lucru complicat, și aici trebuie să ne străduim să reduceți lucrurile la ceea ce este simplu și
decisiv, pentru a nu rămâne prins în labirintul complicațiilor. Sper că nu vă deranjează dacă articulez
separat câteva dintre punctele principale:
1) În afară de cazul prietenilor intimi, sperasem să pot păstra tăcerea. Aceasta a fost gândirea mea din
1933, când m-am hotărât, după teribila mea deziluzie, să rămân tăcut din loialitate față de amintirile
bune. Acest lucru a devenit ușor pentru mine, deoarece cu ocazia ultimei noastre conversații din
1933, Heidegger a tăcut sau a tăcut sau imprecis în privința întrebărilor delicate - în special a
chestiunii evreiești; și din moment ce nu ne-am mai văzut niciodată, în măsura în care nu-și mai
continua vizitele obișnuite care se desfășurau de un deceniu. Până la urmă mi-a trimis publicațiile lui;
după 1917-1918 nu a mai confirmat primirea materialelor pe care i le-am trimis. Acum speram mai
mult ca oricând să pot să tac. Dar acum îmi cereți să îmi exprim opinia nu numai oficial în numele
domnului von Dietze, ci și la cererea lui Heidegger. Asta îmi forțează mâna.
2) Pe lângă ceea ce este cunoscut public, sunt la curent cu o serie de fapte, dintre care două le
consider suficient de importante pentru a le transmite mai departe.
La ordinul regimului național-socialist, Heidegger a prevăzut o scrisoare de evaluare privind [Eduard]
Baumgarten către Asociația Docenților [naziști) din Gottingen, a cărei copie mi-a parvenit cu mulți ani
în urmă. În ea se găsesc următoarele propoziții: „În timpul șederii sale aici (la Freiburg ), Baumgarten a
fost orice dar nu național-socialist. După mediul familial și orientarea intelectuală, Dr. Baumgarten
provine din cercul de intelectuali liberal-democrați din Heidelberg din jurul lui Max Weber. După ce a
eșuat cu el l-a frecventat foarte activ pe evreul Fraenkel, care preda la Göttingen și care recent a fost
concediat de aici [din cauza legislației rasiale naziste care interzicea evreilor să intre în serviciul
public]. Prin Fraenkel a aranjat o cazare în Gottingen. Hotărârea cu privire la Baumgarten, firește, nu
poate fi încă definitivă. Există încă loc de mai bine din partea lui. Trebuie să existe o perioadă de probă
adecvată înainte de a-i putea permite intrarea în sistemul național-socialist." În aceste zile am devenit
obișnuit cu mizeriile; în comparație cu acestea, este poate greu de înțeles groaza pe care mi-a
provocat-o atunci când am citit aceste rânduri.
Asistentul lui Heidegger la departamentul de filosofie, dr. [Werner) Brock, era evreu, fapt necunoscut
de Heidegger la momentul numirii sale. Brock a fost nevoit să renunțe la funcția sa ca urmare a
ordonanțelor național-socialiste. Conform informațiilor furnizate de Brock verbal, comportamentul lui
Heidegger față de el a fost ireproșabil. Heidegger i-a facilitat relocarea în Anglia prin recomandări
favorabile.
În anii 1920 Heidegger nu era un antisemit. Remarcile complet inutile despre „evreul Fraenkel”
dovedesc că în 1933 a devenit antisemit, cel puțin în contexte oficiale. În ceea ce privește această
chestiune, el nu a dat întotdeauna dovadă de reținere. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca, după
cum trebuie să presupunem, în alte cazuri antisemitismul să fi fost împotriva conștiinței sale și a
simțului său de bunăcuviință.
3)Heidegger este o prezență semnificativă, nu prin conținutul unei viziuni filozofice asupra lumii, ci
prin manipularea instrumentelor speculative. Are o aptitudine filozofică ale cărei percepții sunt
interesante; deși, în opinia mea, el este extraordinar de necritic și se află la o distanță de știința
adevărată (der eigentlichen Wissenschaft fern steht). El procedează adesea de parcă ar combina
seriozitatea nihilismului cu mistagogia unui magician. În torentul limbajului său, el este capabil uneori,
într-un mod clandestin și remarcabil, să pătrundă în miezul gândirii filosofice. În această privință, el
este, din câte văd, poate unic printre filozofii germani contemporani.
Prin urmare, este urgent să sperăm și să cerem ca el să rămână în poziția de a lucra și de a scrie.
4) Astăzi, trebuie inevitabil să ținem cont de situația noastră generală în tratarea cazurilor individuale.
Prin urmare, este absolut necesar ca cei care au contribuit la aducerea la putere a național-
socialismului să fie trași la răspundere. Heidegger se numără printre puținii profesori care au acționat
astfel.
Severitatea excluderii din pozițiile lor a numeroși bărbați care în adâncul lor nu erau național-socialiști
este larg răspândită astăzi. Dacă Heidegger ar continua fără restricții, ce ar spune colegii săi care au
fost forțați, au căzut în vremuri grele și care nu au acționat niciodată în numele național-socialiștilor!
Realizarea intelectuală excepțională poate servi drept bază justificată pentru a facilita continuarea
unei astfel de lucrări; nu, însă, pentru reluarea atribuţiilor de serviciu şi de predare.
În situația noastră, educația tinerilor trebuie gestionată cu cea mai mare responsabilitate. Libertatea
totală de a preda este un scop dezirabil, dar nu poate fi realizat imediat. Modul de gândire al lui
Heidegger, care mi se pare în esență neliber, dictatorial și incapabil de comunicare
[communikationslos], ar fi astăzi dezastruos în efectele sale pedagogice. Pentru mine, modul de a
gândi pare mai important decât conținutul judecăților politice, al căror caracter agresiv poate schimba
cu ușurință direcțiile. Atâta timp cât în cazul lui nu are loc o renaștere autentică, una care ar fi
evidentă în opera sa, un astfel de profesor nu poate fi pus în fața tineretului de astăzi, care, din punct
de vedere spiritual, este aproape lipsit de apărare. Tinerii trebuie să ajungă mai întâi la un punct în
care să poată gândi singuri.
5) Într-o anumită măsură, cunosc scuza personală că Heidegger era, conform naturii sale, apolitic;
Național-socialismul pe care l-a îmbrățișat avea puține în comun cu național-socialismul existent. În
această privință, aș atrage în primul rând atenția asupra remarcii lui Max Weber din 1919: copiii care
se agață de roata istoriei sunt în pericol. A doua mea calificare: Heidegger cu siguranță nu a văzut prin
toate puterile şi scopurile reale ale liderilor naţional-socialişti. Faptul că el a crezut că poate păstra o
independență de voință demonstrează acest lucru. Dar felul său de a vorbi și acțiunile sale au o
anumită afinitate cu caracteristicile național-socialiste, ceea ce face greșeala sa de înțeles. El și
[Alfred) Baumler și Carl Schmitt sunt, printre alții, profesori foarte diferiți care au încercat să ajungă la
o poziție de conducere intelectuală în cadrul național-socialismului. Degeaba. Ne-au făcut să avem
capacități intelectuale reale și, prin urmare, au ruinat reputația filozofiei germane. De aici rezultă un
aspect al naturii tragice a răului; aici, sunt de acord cu ceea ce percepi.
O schimbare de convingere ca urmare a schimbărilor regionale din tabăra național-socialistă poate fi
judecată în funcție de motivațiile care sunt parțial dezvăluite la momentul specific. [Anii] 1934, 1938,
1941 înseamnă etape fundamental diferite. În opinia mea, în scopul pronunțării unei hotărâri, o
schimbare de convingere este aproape lipsită de sens dacă a rezultat numai după 1941 și are o
valoare nesemnificativă dacă nu s-a produs radical după 30 iunie 1934.
6) În cazuri neobișnuite intră în joc reguli neobișnuite, tocmai în măsura în care cazul este cu adevărat
important. Prin urmare, propunerea mea este:
a) Alocarea unei pensii personale pentru Heidegger în scopul continuării muncii sale filozofice și
publicării lucrării sale, pe baza realizărilor sale recunoscute și a așteptării că scrieri importante vor
urma.
b) Suspendarea din funcţiile didactice pe mai mulţi ani. Ulterior, o reevaluare se va baza pe publicațiile
ulterioare și pe situația academică actuală. La acel moment ar trebui pusă întrebarea dacă poate fi
riscată o restabilire completă a libertății anterioare de instruire; caz în care convingerile care sunt
antagonice și periculoase pentru ideea de universitate pot câștiga acceptare dacă sunt reprezentate
de cei care sunt apreciați din punct de vedere intelectual. Dacă ajungem în acest punct depinde de
cursul evenimentelor politice și de dezvoltarea spiritului nostru public.
În cazul în care o astfel de hotărâre specifică în cazul lui Heidegger este respinsă, aș considera nedrept
tratamentul preferențial în cadrul ordonanțelor generale.
Mi-am exprimat opinia cu o concizie plină de posibile neînțelegeri. În cazul în care doriți să aduceți
această scrisoare în atenţia lui Heidegger, vă dau permisiunea de a transmite punctele 1, 2, 6, precum
şi de la punctul 3 paragraful, „Prin urmare este... a lucra şi a scrie”.
Te rog să mă scuzi pentru că m-am exprimat atât de scurt și de concis. Mai degrabă am fi discutat
chestiunea împreună și apoi am fi clarificat lucrurile după ce ți-aș fi auzit părerea. Dar acum nu este
posibil acest lucru.
Scrieți despre temperaturile de iarnă. Acestea sunt cu siguranță considerabil mai mari în Freiburg
decât aici, deși și noi suferim. Dar până acum a fost ok. Atâta timp cât nu vine îngheț serios.
Salutările mele cele mai calde pentru tine și draga ta soție din partea soției mele și a mea,
Al tău,
Karl Jaspers