Evenimentul în filosofie

sau despre in/competența filosofilor în politică (VI)

În acest ”episod” mă voi ocupa de preambulul volumului din GESAMTAUSGABE 1,
care include primul caiet păstrat2. Acest preambul este important pentru a decela atât intenția
lui Heidegger relativ la scopul acestor notații, cât și ”metoda” pe care o folosește, respectiv
modul în care trebuie citite ele.
Viziunea lui Heidegger asupra ”mersului” gândirii este opusă celei carteziene:
gândirea nu operează algoritmic conform unui set de reguli axiomatice, fixate dinainte, ci,
mai curând, ”euristic”, poetic. Sunt ”notații”, ”fulgurații”, ”rătăciri” pe cărarea croită de
sălbăticiuni în desișul gros al ”pădurii” Ființei: scurte sclipiri, raze de soare ce găsesc o
spărtură în desișul gros și ne luminează cărarea. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu un
discurs elaborat, ci cu scurte notații contextuale ”pe drumul gândirii” 3. Această precizare nu
este nesemnificativă, caietul punând-o pe prima pagină: ”Die Aufzeichnungen der schwarzen
Hefte4/ sind im Kern/ Versuche des einfachen Nennens —/ kein Aussagen oder gar/ Notizen
für ein geplantes System.” Însemnările caietelor negre sunt la bază încercări de simplă
numire - fără declarații sau chiar (fără) note pentru un sistem planificat. 5 Avertizarea vine în
prelungirea maximei care deschide publicarea Operelor: Wege — nicht Werke.6
Am putea spune că este un jurnal, dacă astfel nu am accepta, tacit, ideea că acest gen
literar este secund în raport cu ”opera” publicată, atât ca importanță, cât și ca semnificație. În
general, jurnalul este un accesoriu documentar, mai important pentru critici și biografi decât
pentru cititori. Faptul că Heidegger le-a consacrat câteva din volumele finale ale Operelor,
arată, cred, importanța pe care le-o acorda: nu este vorba de simple ”anexe” ci, pentru
Heidegger, aceste notații înseamnă repere pe drumul gândirii, momente în care ”lumina” a
străpuns clarobscurul pădurii, furnizând drumețului derutat indicii asupra direcției în care să
se îndrepte. Drumul pe care-l parcurge gândirea este cel puțin la fel de important ca și scopul
pe care-l urmărește7. Acest drum nu este liniar (”drumul cel mai scurt dintre două puncte” al
matematicii), pentru că el nu este prestabilit de gândirea individuală, ci de ”Ființă”:
gânditorul nu urmează o cale croită de el însuși, o ”autostradă”, sau un ”drum bătătorit de
înaintași”. Distrugerea metafizicii reclamă părăsirea vechilor căi bătătorite și întoarcerea la
punctul de plecare, la filosofia presocraticilor și aventurarea pe cărări neumblate, înfruntând
nesiguranța și riscul. Pentru Heidegger, gândirea nu este o activitate ”domestică”, este o
1
Conținutul complet al paginii de gardă a volumului este GESAMTAUSGABE IV. ABTEILUNG: HINWEISE
UND AUFZEICHNUNGEN BAND 94 ÜBERLEGUNGEN II-VI (SCHWARZE HEFTE 1931-1938) 3.
2
Propriu-zis, primul caiet negru, dinainte de 1931, nu a fost găsit: după unii, el a fost pierdut, după alții, ar
exista, dar nu ar fi în posesia moștenitorilor lui Heidegger.
3
Această expresie metaforică este esențială pentru înțelegerea demersului heideggerian, în special în raport cu
”distrugerea metafizicii”, pe care el o înțelege ca distrugere a metodei raționale (calchiată pe modelul gândirii
matematice), care se naște, precum Pallas Athena, direct din capul părintelui său, matură și gata de luptă. Ideea
de drum, cum o vede Heidegger, trimite la cărările de munte, croite de animale, presupune o interacțiune
continuă a gânditorului/călătorului cu peisajul pe care-l străbate și nu la șoselele cu sens unic ale autostrăzilor
actuale.
4
Primul rând este subliniat de autor. Am marcat cu ”/” capetele de rânduri din textul original.
5
Traducătorul englez al volumului, Richard Rojcewicz, a optat pentru o variantă diferită, mai ambiguă:
”Înregistrările din caietele negre sunt, în principal, încercări de desemnare simplă - nu declarații sau chiar schițe
pentru un sistem planificat”. Am introdus un ”fără” între paranteze pentru a sublinia faptul că negația afectează
tot ceea ce urmează enunțării ei.
6
Drumuri, nu opere.
7
S-ar putea chiar presupune că acest drum este, potențial, infinit, că nu există un răspuns final, definitiv și că, de
fapt, ceea ce contează este ceea ce rămâne: drumul parcurs. Sau, poate, că drumul parcurs este răspunsul la
întrebarea-scop.
aventură în necunoscut, un risc, înfruntarea unor pericole și dificultăți, implică curaj și o
hotărâre ”nestrămutată”, într-un cuvânt, o poziție eroică. Lucrul acesta este explicitat în
motto-ul ales de Heidegger pentru acest jurnal.
Pe pagina următoare a volumului avem un motto, în limba greacă, πάντα γάρ
τολμητέον8, adăugat, se pare, de Heidegger în octombrie 1951, și o trimitere la locul citatului 9
din dialogul Theaitetos al lui Platon. Citatul face parte dintr-un dialog între Socrate și
Theaitetos, care ajunge într-un punct dificil, Theaitetos fiind pus în fața unei false alternative,
lucru cu care Socrate este de acord:” Raționamentul însă riscă să nu îngăduie ambele
alternative. Totuși - căci trebuie îndrăznit orice10 - ce ar fi, dacă am începe să nu mai avem
rușine?” Dialogul dintre cei doi continuă după cum urmează: ” Theaitetos Cum? Socrate
Voind să spunem ce fel de calitate are în fapt „a ști“! Theaitetos Și de ce e asta ceva
nerușinat? Socrate Cred că uiți că toată discuția noastră de la început a fost o cercetare a
științei ca din partea unora care nu știu ce anume este ea. Theaitetos Ba îmi amintesc.
Socrate Nu pare atunci fără rușine11 ca cei care nu știu ce e știința să arate în ce fel este faptul
de a ști?”12 Platon nu insistă asupra acestui imperativ, ci dezvoltă ulterior afirmația legată de
încălcarea unei reguli (”ce ar fi, dacă am începe să nu mai avem rușine?”, ”Nu pare atunci
fără rușine ca cei care nu știu ce e știința să arate în ce fel este faptul de a ști?”). Cu alte
cuvinte, Socrate consideră că nu putem depăși paradoxul decât trecând de la o atitudine
defensivă la una ofensivă, trecând la acțiune, având curajul, hotărârea, îndrăznind. Gândirea
nu mai contemplă, nu mai ocolește dificultățile, întârziind căutând acea ”cale regală” către
adevăr, ci trece la atac, înfruntă cu temeritate, lăsând la o parte orice prudență, necunoscutul.
Trece la acțiune. Dialogul platonic nu insistă deloc asupra acestei idei, Platon fiind preocupat
să critice/respingă teoriile eleaților și pe cele ale sofiștilor 13 conchizând, socratic, asupra
faptului că ”știm că nu știm nimic”. 14 Pentru Heidegger, această aserțiune imperativă capătă
un caracter concluziv pentru întregul dialog: nu putem depăși situația aporetică decât
îndrăznind să căutăm un alt drum decât cele care ne-au condus la situația actuală.
De ce a rupt Heidegger acest imperativ de contextul în care-l afirmă Platon? Dincolo
de nihilismul presupus de gestul depășirii/încălcării unei reguli 15, Platon, vizează norma ca

8
Căci trebuie îndrăznit orice - traducerea românească, v. Humanitas, 2013, PLATON Theaitetos, trad. Andrei
Cornea. Traducătorul englez a preferat „Căci toate lucrurile sunt de riscat.” (“For all things are to be ventured.”)
o variantă care evită formularea normativă exprimată explicit de traducerea dlui Cornea, fără însă să o excludă:
”de riscat”. Martin Heidegger, Ponderings II-VI, Black Notebooks 1931-1938, Indiana U.P., 2016.
9
Vgl. S. 19 und 132, Opera Platonis. Recognovil brevique adnotatione critica instruxit Ioannes Burnet.
Clarendon: Oxonii 1900, Tomus I. Theaetetus. 196d2 Citatul face parte din secțiunea 196d-199c a dialogului
care se ocupă de distincția dintre „a avea știința“ (în mod activ) și „a poseda știința“ (în mod pasiv). Gre șim
atunci când actualizăm o altă cunoștință decât cea necesară dintre cele pe care le posedăm în mod pasiv (cf. A.
Cornea, op.cit., p.50).
10
Sublinierea mea, P.K.
11
Poate că termenul mai puțin ”tare” de ”sfială” (cu sensul de ”prudență”) ar fi fost mai potrivit. De altfel, dl.
Cornea îl folosește în interpretarea semnificației dialogului (vezi op.cit., p.27).
12
Citatele aparțin traducerii dlui Cornea, op.cit., pp.164-165.
13
Andrei Cornea consideră că scopul dialogului ar fi de a prezenta maieutica ca metodă de cercetare/respingere
a teoriilor filosofice și astfel un fel de preambul didactic la un alt dialog, Sofistul, unde Platon își prezintă
propria teorie a ideilor, ca o depășire a situației aporetice din Theaitetos. (op.cit., p.24)
14
”Socrate Atunci arta moșitului afirmă că toate acestea s-au născut ca imagini goale și nedemne de a fi
hrănite? Theaitetos Pe deplin! Socrate Prin urmare, dacă după acestea vei încerca să dai naștere altor cugetări,
Theaitetos, datorită cercetării de acum vei fi însărcinat cu odrasle mai bune, în caz că le vei da naștere...”(op.cit.,
p.193, subl. Mea P.K.)”
15
Acest lucru presupune relativizarea regulii, dispariția sancțiunii ca o consecință inevitabilă a încălcării.
normă epistemic-morală16 (asociindu-i rușinea ca sancțiune). Heidegger mută discuția în alt
context, ontologic, norma căpătând o greutate mult mai mare decât simpla prescripție morală.
Dialogul lui Heidegger cu Ernst Jünger, ocazionat de eseul acestuia Dincolo de linie17 ca și
dubiile formulate de Heidegger în corespondența lor relativ la acest nihilism produs de
nihilismul presupus de normă.18 În sprijinul acestei interpretări vine și viziunea târzie a
”venirii unui nou zeu”, a ”evenimentului”(Ereignis): cu alte cuvinte, putem renunța la
normele gândirii raționale (”calculatoare”), dar nu și la normă ca atare19.
Cu alte cuvinte, apropiindu-ne de interesul nostru de a determina în ce măsură și cum
a ajuns Heidegger de la preocupările de ontologie la politica nazistă, putem spune că
demersul lui, ca și cel al lui Karl Marx 20, acordă revoluției21 un sens care depășește cu mult
sensul originar, astronomic22, căpătând unul ontologic23, fundamental. Revoluția
heideggeriană este una conservatoare, orientată către întoarcerea în timp și căutarea unei alte
direcții, de astă-dată autentice. Ținând cont de faptul că motto-ul este o adăugire târzie
(1951), el arată că Heidegger vede în acest motto o maximă24 a acestor notații, o concluzie a
ceea ce este important și de reținut din ele: repere riscante în această revoluție necesară
pentru depășirea crizei modernității. Cu alte cuvinte, acțiunea (revoluția) este imperativă,
chiar dacă ea presupune riscuri, deoarece inacțiunea reprezintă un risc mult mai mare:
perpetuarea crizei marcate de dominația gândirii calculatoare.
Revoluția lui Heidegger este, în plus, una națională, germană: criza gândirii europene
nu poate fi depășită decât de poporul25 care are instrumentul (limba) care să-i permită să
realizeze această întoarcere la originea acestei gândiri, filosofia presocratică.
Alegerea acestui motto nu a fost ”un gând târziu”26, ci el caută să exprime
trăirile/gândurile dominante ale lui Martin Heidegger în toată această perioadă care a precedat
ascensiunea nazismului și intrarea lui în lupta politică.

16
Fie și în sens epistemic, într-o etică a cunoașterii, prudența apare ca fiind mai rațională decât temeritatea. Dar
prudența ne condamnă la inacțiune și la perpetuarea ignoranței. Dar, dacă suntem ignoranți, cum putem depăși
ignoranța (cum putem cunoaște ceva) dacă nu avem curajul de a ne pronunța asupra a ceea ce nu cunoaștem?
17
Heidegger i-a răspuns cu un eseu cu titlul Pe linie.
18
Nihilismul normei a fost exprimat de Nietzsche în maxima ”Dumnezeu este mort”, ceea ce înseamnă că
norma este lipsită de fundament ontologic, iar a doua formă de nihilism, asociată depășirii normei, este
exprimată de Dostoievski în maxima ”Dacă Dumnezeu este mort, atunci totul este permis”.
19
Aceste aspecte le voi trata pe larg cu altă ocazie.
20
Dar și al întregii filosofii ”criziste” germane.
21
Aici, anticipăm anumite notații din volum care dau temei acestor afirmații.
22
Mișcarea completă pe orbită a unui corp ceresc.
23
Din perspectiva unei ontologii a umanului, o schimbare radicală a condiției umane. La Marx, prin emancipare
economică universală, la Heidegger prin întoarcerea poporului german la punctul de origine al culturii
occidentale.
24
O normă, ce se exprimă explicit în acel ”trebuie”.
25
Într-un fel, poporul german (Volk) joacă, pentru Heidegger, același rol ca și proletariatul pentru Marx:
emancipându-se, poporul german emancipează (cel puțin) gândirea europeană.
26
O ”răz-gândire”, o îndepărtare de intenția inițială, atunci când a consemnat aceste notații.