Teoria democrației – curs 2

Scurt istoric:

- Teoria democrației este de dată relativ recentă, făcând parte din noile discipline politologice,
ceea ce Dogan și Phare numesc „noile științe sociale”.
- Este recunoscută de International Political Science Association in 1959 ca disciplină de
studiu și câmp distinct de investigații. Instituționalizarea ei se datorează lucrării lui Robert
Dahl – A Preface to Democratic Theory.
- Succesul instituțional de care se bucură TD în perioada postbelică se datorează și
contextului politico-istoric în care democrația pare să triumfe față de celelalte forme de
organizare politică.
- Democrația începe să fie percepută ca singura alternativă legitimă și viabilă la regimurile
autoritate. Pe lângă statutul tradițional de regim politic, democrația mai dobândește și
statutul de principiu de legitimare al întregului univers politic. Nici un regim autoritar nu se
mai poate legitima fără să se declare democrat.
- Astăzi, TD dispune de două reviste de specialitate (Journal of Democracy și
Democratization) și de o cantitate impresionantă de studii. Două generații de teoreticieni ai
democrației: prima – Robert Dahl, Sartori, Huntington, Almond, Arend Lijphart, Lipset; a
doua – O Donell, Linz, S. Velenzuela, Larry Diamond, G. di Palma etc.

Cele două paradigme:

- Prima, care a dominat din 70 până la mijlocul anilor 80; consideră că democrația la nivelul
unei națiuni depinde strict și este rezultatul nivelului de modernizare. Acolo unde
modernizarea e incompletă și deficitară, democrația e incompletă.
o Modernizarea înseamnă: - economie de piață; urbanizare; cultură burgheză; o sferă a
serviciilor dezvoltată; independența actorilor politici interni de factorii externi; o
majoritate socializată în valorile toleranței.
o Această primă paradigmă crede așadar în existența unor condiții necesare și
suficiente care trebuie îndeplinite pentru ca un stat să devină democratic. Socio-
economicul este aici un criteriu intrinsec al democratizării unui stat, ceea ce nu se
întâmplă în cadrul paradigmei a doua. Aceste condiții par să facă impermeabile la
democrație mai toate statele non-occidentale.
- A doua paradigmă: consideră că democrația are viața ei proprie și nu depinde de niște
condiții prestabilite și universal valabile. Succesul democratizării depinde în bună măsură de
calitatea clasei conducătoare. Depinde, de asemenea, de sprijinul actorilor internaționali.
Democrația e, aici, un produs care trebuie realizat, meșteșugit, grație unor meșteșugari
iscusiți, la care le mai și suflă Zeitgeist-ul din spate. Problematica centrală devine cea a
formării și recrutării elitelor (teoreticieni și practicieni).
o Are 3 premise:
 premisa teoretică: democrația poate supraviețui numai prin consensul
cetățenilor săi;
  premisa empirică: odată cu scăderea în importanță a condițiilor socio-
economice, condițiile empirice locale și calitatea elitelor devin factori
decisivi.
 Premisa strategică, rezultând din primele două: leadership-ul este principalul
responsabil pentru reușita sau eșecul democratizării.

În toate cele trei premise regăsim ideea că politica este arta posibilului.

Metodologia:

- Noua paradigmă recuză autonomia metodei față de obiectul studiat. Dimpotrivă,

problematica dictează metodologia. Vechi metode de succes (behaviorismul, rational choice)
își pierd autoritatea. În schimb, neo-instituționalismul câștigă teren. O serie de metode
inspirate din studiile culturale și studiile de arie se afirmă.

Evaluarea democrației:

- În sine, după principiile poliarhiei formulate de Dahl. 7 aspecte:

o Constituția acordă drept de decizie guvernamentală unor oficiali aleși;
o Oficialii sunt rezultatul alegerilor libere, organizate corect.
o Toți adulții au drept de vot
o Toți adulții au drept să candideze pt funcții politice
o Toți cetățenii au dreptul la liberă exprimare
o Cetățenii au la dispoziție surse alternative de informare.
o Oricine are dreptul de a organiza partide, grupuri de presiune etc.
- Prin comparație cu alte regimuri, conform schemei Linz-Montero, în care întrebările sunt:
o Acceptă guvernul constrângerile supremației legii?
o Sunt instituțiile societății civile independente de controlul guvernului?
o Se organizează alegeri libere și corecte cu sufragiu de masă?
o Este controlul asupra guvernului deținut de oficialități răspunzătoare în fața
electoratului, direct sau indirect?

- Paradoxurile progresului democratizării: the founding fathers ezitau să se declare democrați,

astăzi orice lider se declară democrat. Extinderea și universalizarea principiilor
democratice? Sau, dimpotrivă, diluarea noțiunii de democrație și golirea ei de sens, de la
puterea populară la democrația liberală, reprezentativă.

Caracteristicile regimurilor democratice

- Cele 4 elemente ale democrațiilor complete:
o Statul de drept – Rechtstaat (statul just, drept); se referă la supremația legii; nu e doar
legalitatea formală (de care au și statele autoritare – eroul legalității formale e
procurorul, acuzatorul, nu judecătorul); în Rechtstaat nimeni nu e deasupra legii –
tribunalele pot sancționa guvernanții.
 o Competiția liberă (alegerile): Bobbio și Schumpeter definesc democrația ca regimul
politic în care cei care iau deciziile politice câștigă acest drept prin votul cetățenilor.
Concepția minimalistă a democrației – bazate pe alegeri libere. Însă alegerile depind
de Rechtstaat, care trebuie să garanteze: a) înregistrarea votanților și a candidaților;
b) organizarea echitabilă a pieței electorale; c) numărarea corectă a voturilor.
o Societatea civilă activă: sindicatele, corpuri academice și profesionale, ong-urile,
cultele. Societatea civilă europeană a avut un mare rol în crearea sistemului de
partide.
o Guvern răspunzător în fața electoratului
 Direct: prin alegeri;
 Indirect: prin președinte, prin parlament.

Problemele cu care se confruntă democrația:

- Tirania majorității (Tocqueville). Obiecția favorită a libertarienilor (Nozick). Minoritatea nu

poate afecta deciziile publice. Tensiunea ireductibilă între interesul majorității și binele
general – unii argumentează că minoritatea este mai aproape de a reprezenta universalul.
- Masificarea culturii și a moravurilor: efecte culturale dăunătoare. Obiecția favorită a
conservatorilor. (Că rockul înlocuiește muzica simfonică, filmele Holywood înlocuiește
cinematografia de artă etc.). La bază, o presupoziție conservatoare conform căreia masele
sunt vulgare, în timp ce rafinamentul gustului și valorile elevate se regăsesc numai în
anumite minorități. Derivă din problema precedentă și poate duce la forme violente, de
pedepsire și criminalizare a devianțelor – Socrate.
- Guvernarea ineficientă. Obiecție comună libertarienilor și conservatorilor. Pe de o parte,
puterea majorității și masificarea culturii duc la pierderea deprinderilor democratice. Pe de
altă parte, ele produc lideri tot mai mediocrii. Democrația este astfel predispusă la populism.
- Conflicte. Argumentul formulat de Carl Schmitt: pentru a putea funcționa corect, democrația
presupune o societate destul de armonizată; acolo unde așa ceva nu există, democrația nu
face decât să exacerbeze conflictele și polarizarea socială. Soluția lui Schmitt: pentru
unitatea națională, dușmanul trebuie creat în exterior. Teorie similară: René Girard – de unde
nevoia de țapi ispășitori. Alt argument, în aceeași direcție: liderii politici pot profita de
tensiunile sociale existente și încerca să le exacerbeze în scopuri electorale.
- Demagogia. Argumentul formulat de Lefort: cum locul puterii într-o democrație este, în
principiu, neocupat, rămas gol, există mereu tentația de a umple acest gol cu un conținut –
poporul.
- Mască a unor relații opresive. Obiecție formulată de obicei dinspre stânga: democrația
coabitează, ba chiar favorizează, în măsura în care le face invizibile, o serie de nedreptăți și
relații de dominație. Socialiști, feminiști, antirasiști.
- Iraționalitatea democrației: în forma clasică a problemei, presupune domnia maselor
ignorante. O variație la primele două probleme. În forma contemporană, există două tipuri
de iraționalitate democratică: când ierarhia preferințelor individului este incoerentă; sau
când cetățenii adoptă măsuri despre care știu că contravin propriilor interese.