Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe durata a
șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul mizează pe
obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale,
personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea
exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât
naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără
vreo implicare afectivă. Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic,
deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități
complexe si verosimile.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia scriitorul îi
construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu
celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare. Ion este personajul
principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate
în conflict (Ana, Vasile, George), care-i pun în lumină trăsăturile.

Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion se află în
centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și
depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de aceea, din punct
de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat, dar această dorință se
lovește de cealaltă iubire, cea față de Florica, o fată tot săracă, față de care nutrește însă o pasiune
sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei
pendulări dintre cele două iubiri. În final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței
sale și a incapacității de a-și gestiona în mod realist sentimentele.

Trăsătura dominantă şi două secvenţe

O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput
simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează
succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute
si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă
ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin muncă:
,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul".De aceea,
lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată
istețimea n-are și el pământ mult, mult...”

Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil", de alte
personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar”și prin intermediul monologului interior,
reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de
calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru niște vorbe...’’..
(autocaracterizarea)

O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de monografie,
descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În
această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor
fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite
de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’)care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa
pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului
ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latente obscure ale comportamentului său.
Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea
hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba
atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin
disimulate folosite de personaj.

O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în
capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei
ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge
prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea
aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la
picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de
aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin
soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi
în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia,
dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.

Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului

Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la baza temei
romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exteriordintre Ion şi Vasile Baciu, care
nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei
înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai
multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a
Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, un
sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la
nivelul personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune,
de fiecare, dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie,
amintind de mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-
care determină căderea personajului în tragediile greceşti.

Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: ,,iute şi
harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte
personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e
isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar
umbli numai după blestemăţii” ( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările
sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu
piciorul norocului pentru nişte vorbe…”

Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj, personajul
dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor
sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu
învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi
trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”.
Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia,
brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai
mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.

Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul căruia se
angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi profund
individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei bogate. Niciunul însă
nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa de a accepta cu adevărat
implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această căsătorie, Ion vede ulterior în turnura
evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să plătească forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a
simţit cu adevărat că avea dreptul – ,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol
ciudat în suflet”. Moartea lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a
romanului invalidează toate strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume
mai drag nu-i al tău…”Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe,
căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma
destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este
însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a naratorului: ,,Câţiva
oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă, destinul
personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.

Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a alunga
cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia ,,toți flăcăii
din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este atipic prin mijloacele
folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul interior devorator între glasul
pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea sa.

Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile personajului, constatăm că

imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului,
întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De remarcat
sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre, întrupând atât
calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.