CAPITOLUL 1

Internetul

1.1 Noţiuni generale

Internetul poate fi definit ca totalitatea calculatoarelor şi a reţelelor de
calculatoare ce comunică între ele printr-un anumit protocol. În anii ’60,
Departamentul de Apărare a Statelor Unite ale Americii a realizat un proiect de
cercetare pentru crearea unei reţele de comunicaţii în cazul unui atac nuclear.
Această reţea conţinea noduri capabile să transmită şi să primească mesaje.
Iniţial, această reţea a fost denunumită ARPAnet (după Defence Advanced
Research Project Agency - Darpa).
Departamentul American al Apărării a decis să extindă această reţea şi
astfel să includă câteva servicii care sunt şi azi foarte importante: poşta
electronică (e-mail), transferul de fişiere (FTP) şi accesarea unui calculator
de la distanţă (telnet). În timp ce ARPAnet-ul se dezvolta, alte companii au
început să dezvolte tehnologia reţelelor locale (Local Area Network – LAN).
Dintre acestea, reţeaua cu cel mai mare succes a fost Ethernet, care permitea
conectarea mai multor calculatoare împreună, cu o rată de transfer de date de
3Mbps şi mai târziu 10 Mbps.
Datorită acestui lucru, cercetătorii de la Arpanet au dezvoltat un protocol
pentru a putea conecta diferite tipuri de echipament şi astfel s-a realizat o
conectare a LAN-urilor la ARPAnet. S-a creat astfel protocolul TCP
(Transmission Control Protocol) şi IP (Internet Protocol). Reţeaua putea fi
acum numită Internet (de la interconectarea diferitelor reţele între ele).

1
1.2 Funcţionarea şi structura reţelei Internet
Pentru navigarea pe Internet un utilizator are nevoie de o legătură la
reţeaua Internet şi de un browser.
Legatura la Internet poate fi de două feluri: legătură permanentă, caz
în care calculatorul este legat la Internet în permanenţă sau legătură temporară,
caz în care calculatorul este legat la Internet doar temporar. Detaliile conexiunii
la Internet sunt atribuite de un Distribuitor de Servicii Internet (Internet
Service Provider - ISP) cu care utilizatorul are un contract în acest scop. În
reţeaua Internet fiecare calculator este legat la toate celelalte (direct sau indirect)
folosind protocolul TCP/IP. Calculatorul folosit are nevoie de o adresă.
Informaţiile care sunt transmise prin Internet au asociate nişte etichete speciale
de adrese electronice. Adresa IP (Internet Protocol) a fiecărui calculator este un
număr lung, împărţit în patru grupe de maximum trei cifre (maxim 255).
Această adresă identifică în mod unic un calculator în reţeaua Internet (similar
cu numerele de telefon). Un exemplu de adresă este: 141.85.81.1 sau
139.234.45.67.
Adresele sunt atribuite de către furnizorii de servicii Internet şi pot fi
alocate permanent sau temporar la fiecare sesiune de lucru. Există astfel două
modalităţi de alocare a unei adrese IP:
 alocare statică, care presupune că unui calculator i se alocă o adresă IP
permanentă. Acest tip de alocare se foloseşte în general pentru reţele
mici şi pentru calculatoare care au o legătură permanentă la Internetș
 alocare dinamică, care presupune că la fiecare sesiune de lucru, unui
calculator i se alocă o adresă IP. Această modalitate de alocare a
adreselor este utilă în cazul reţelelor cu un număr mare de utilizatori.
Oamenii nu pot reține numere, preferă să rețină nume. Prin urmare, fiecare
resursă are și un nume (se numește URL).

1.3 Domain Name Server (Server de nume de domeniu)

Programele sau utilizatorii nu se referă la sistemele gazdă, cutiile poştale
şi alte resurse din reţea prin adresa lor numerică. În loc de adrese numerice se
utilizeaza şiruri de caractere cum ar fi ionel.mihai@upt.ro. Reţeaua înţelege însă
numai adrese binare, deci este necesar un mecanism de convertire a acestor
şiruri de caractere ASCII în numere binare. De aceste funcţii se ocupă sistemul
numelor de domenii sau DNS (Domain Name Server). Pentru a stabili o
corespondenţă dintre un nume şi o adresă IP, programul de aplicaţie apelează o
procedură care se numeşte resolver, procedură care are ca parametru numele.
Administrarea unui număr mare de nume în permanentă schimbare este o
problemă dificilă. Din acest punct de vedere, Internetul poate fi privit ca fiind
împărţit în domenii şi subdomenii. Există câteva sute de domenii de nivel
superior. Fiecare domeniu este împărţit în subdomenii, care la rândul lor sunt
împărţite în subdomenii. Toată această structură este una arborescentă (Figura
1.1). Frunzele acestui arbore reprezintă domenii care nu au subdomenii. De
2
exemplu, un domeniu frunză poate conţine un singur sistem de calcul sau poate
reprezenta o firmă (care poate conţine mai multe sisteme de calcul sau o reţea de
calculatoare).
Există două tipuri de domenii:
1. domenii generice–com (comercial), edu (education – instituţii
educaţionale), gov (government - guvernul federal al SUA), int
(internaţional – organizaţii internaţionale), mil (military – forţele armate
ale SUA) şi org (organisations – organizaţii non-profit).
2. domenii de ţări – includ o intrare pentru fiecare ţara (de exemplu ro
pentru România, fr pentru Franţa, uk pentru Marea Britanie, de pentru
Germania etc.).
Fiecare domeniu este denumit de calea în arbore până la rădăcină.
Fiecare domeniu controleaza felul cum sunt alocate domeniile de sub el. De
exemplu, Marea Britanie are domeniile co.uk şi ac.uk echivalente cu domeniile
com şi edu. Pentru crearea unui nou domeniu se cere permisiunea domeniului în
care va fi inclus. În acest mod fiecare domeniu poate ţine evidenţa tuturor
subdomeniilor sale. Odată ce un nou domeniu a fost creat, el poate crea
subdomenii fără a cere permisiunea de la cineva din partea superioară a
arborelui.

Generice } \ ri

int com edu gov mil org jp us de uk fr ro

sun yale co ac kappa pub

com cs eng
ibm dmu cs camis
Figura 1.1 Tipurile de domenii în Internet

Numele de domenii sunt atribuite de către organizaţii cu funcţii

specializate. În USA, acestea sunt atribuite de către compania InterNIC. În
trecut, aceste nume se atribuiau gratuit, dar în prezent se plateşte o taxa de
utilizare a numelui respectiv.
1.4 Principalele servicii oferite de reţeaua Internet
Principalele funcţii sau servicii oferite de reţeaua Internet suntÎ
- transferul de fişiere cu ajutorul protocolului FTP (File Transfer
Protocol);
- conectarea la distanţă (TELNET);
- serviciul Usenet care asigură schimbul de ştiri între persoane din
întreaga lume;
3
 - World Wide Web (reţea Web sau www) – aceasta oferă acces la fişiere,
documente, imagini şi sunete folosind un limbaj special denumit Hyper
Text Markup Language sau HTML. Acest limbaj este folosit pentru
crearea de documente “hipertext” (ceva mai mult decât text în format
electronic). Aceasta este funcţia sau aplicaţia reţelei Internet care se
dezvoltă cel mai mult;
- email (poşta electronică).

1.4.1 Serviciul FTP

Acest serviciu este unul dintre cele mai utilizate protocoale de Internet.
FTP asigură transferul de fişiere între calculatoare, chiar dacă acestea folosesc
sisteme de operare diferite. Există două programe ce alcătuiesc sistemul FTP:
serverul şi clientul (Figura 1.2). Pentru programul FTP client există o varietate
largă de programe, unele dintre ele având o interfaţă cât se poate de prietenoasă
(de exemplu CuteFTP). Calculatorul pe care se rulează programul client de FTP
se numeşte calculator local, iar cel de la distanţă (serverul de FTP) se numeste
calculator telecomandat. Pentru a putea folosi serviciul FTP, un utilizator are
nevoie de următoarele informaţii:
- adresa sau numele serverului de FTP;
- un cont de utilizator şi o parolă pentru acel server de FTP;
- un program client de FTP pe calculatorul local pe care lucrează.
Comunicarea între server şi client se face în două sensuri. Când se
transferă un fişier de la client către server, operaţiunea se mai numeşte şi
încărcare de fişiere (upload), iar când se transferă un fişier de la server către
client, operaţiunea se mai numeşte şi descărcare de fişiere (download).
Calculatorul local Calculatorul
telecomandat

:nc\ rcare fi[ iere

FTP
Desc\ rcare fi[ iere

Client de FTP Server de FTP

Figura 1.2 Serviciul FTP
O sesiune de lucru FTP are mai multe etape:
1) se rulează programul client de FTP pe calculatorul local;
2) se specifică numele sau adresa serverului de FTP de pe care se
doreşte încărcarea sau descărcarea de fişiere;
3) se specifică un cont de utilizator şi o parole;
4) utilizatorul începe procesul de încărcare sau descărcare fişiere
5) când transferul de fişiere s-a terminat, utilizatorul poate începe alt
proces de transferare sau poate închide sesiunea de lucru.

4
 Majoritatea programelor client de FTP folosesc comenzi standard ale
protocolului FTP, dar care prin intermediul unei interfeţe grafice avansate sunt
transparente utilizatorului (acesta nu îşi dă seama de acestea).

1.4.2 Serviciul WWW

Serviciul WWW sau reţeaua Web este serviciul cu cea mai rapidă
dezvoltare din Internet. Numele acestei reţele vine de la metafora pânzei de
păianjen care cuprinde întreaga lume (pânza de păianjen de întindere globală).
Acest serviciu a fost creat în 1989 la centrul CERN (Centre Europeen de
Recherce Nucleaire – Centrul European de Cercetări Nucleare) de la
Universitatea din Berna, Elveţia. Acest serviciu este bazat pe protocolul HTTP
(Hyper Text Transfer Protocol) propus în 1989 de Tim Berners-Lee. HTTP-ul
este setul standard de comenzi ce permite comunicarea pe Internet. În prima
fază, protocolul HTTP a fost propus pentru distribuirea informaţiilor în
domeniul fizicii pe Internet, dar în scurt timp va fi adoptat de numeroase alte
organizaţii. Datorită acestui protocol, WWW poate funcţiona pe diferite tipuri
de calculatoare şi sisteme de operare.
Serviciul WWW este un serviciu ce permite accesul la hypertext pe
Internet. Este constituit din documente, imagini, sunete şi legături către alte
documente sau servere. Un document WWW sau document Web poate conţine
şi legături către alte servicii Internet, cum ar fiÎ Telnet, FTP, poştă electronică
etc.
Din punct de vedere al serviciul WWW, pe Internet există două tipuri de
calculatoare: serverele Web şi clienţii. Serverele Web sunt calculatoare cu o
legătură permanentă la Internet şi care rulează un program specializat ce permite
servirea cu fişiere a calculatoarelor numite clienţi Web. Un client Web este un
calculator conectat la Internet, nu neapărat printr-o legătură permanentă care
rulează un program specializat denumit browser sau navigator. Acesta
foloseşte protocolul HTTP pentru comunicarea cu serverele Web.
Sabin Corneliu Buraga – Tehnologii Web
4. Privire de ansamblu
Din cele ce am văzut mai sus, spaţiul World-Wide Web funcţionează în practică
datorită:
• unei scheme consistente de identificare a resurselor, prin intermediul
identificatorilor universali de resurse (URI);
• unui mecanism flexibil de transfer de date, reprezentat de protocolul HTTP;
• unei descrieri logice a structurii documentelor hipertext, prin intermediul
limbajelor de adnotare (marcare) HTML şi XHTML.
Web-ul poate fi considerat un veritabil sistem hipermedia distribuit, utilizând ca
infrastructură Internet-ul. De asemenea, Web-ul poate fi privit ca un mediu
eterogen pentru dezvoltarea şi exploatarea de sisteme distribuite menite a manipula
componente multimedia.

5
Interacţiunile dintre server, client şi utilizator din prisma unei aplicaţii
Web
Iniţial, spaţiul WWW era compus din pagini (documente) statice – incluzând text şi
imagini, apoi elemente multimedia –, interconectate prin intermediul legăturilor
hipertext. Aplicaţii de tip client (precum navigatoarele Web) erau folosite pentru
accesarea – via adrese (URI) – a reprezentării acestor resurse, stocate pe servere
Web. Programe suplimentare (plug-in-uri), incluse în navigatoarele Web, erau
menite să redea tipuri de conţinuturi nestandardizate, ca fişiere Word, PostScript,
PDF (Portable Document Format), Flash etc. Pentru a oferi conţinut dinamic
utilizatorilor, sunt adoptate diverse modalităţi programatice, reprezentate pe partea
de server de programe CGI (Common Gateway Interface), servere de aplicaţii
precum PHP (PHP: Hypertext Processor), JSP (Java Server Pages), ASP
(Active Server Pages) sau ASP.NET, iar pe partea de client de programe
JavaScript sau applet-uri Java.

1.4.2.1 Prezenţa online

Prezenţa online presupune mai întâi alegerea unui nume (numele de
domeniu – domain name). Acest nume de domeniu trebuie înregistrat cu
companii specializate sau chiar cu furnizorul de servicii Internet.
Alegerea numelui este o decizie importantă. De altfel, majoritatea
companiilor aleg numele paginii de web similar cu numele companiei (e.g
www.microsoft.com, www.toshiba.com, www.comunicare.ro). Înainte de a
alege un nume trebuie verificat mai întâi dacă acesta nu aparţine deja altei
organizaţii.
Majoritatea companiilor care ofera posibilitatea înregistrării unui
domeniu pun la dispoziţia utlizatorilor şi servicii de gazduire (hosting) a
paginilor de Web (a site-ului Web). Aceste servicii de găzduire presupun de fapt
transferul paginilor de Internet pe un server dedicat la ISP-ului respectiv care are
o legătură permanentă la Internet.
Există şi companii care oferă servicii de înregistrare nume şi găzduire
gratuite. Acestea presupun însă anumite constrângeri pentru numele de domeniu
6
ales ca de pildă o parte din nume este numele companiei care oferă aceste
servicii (in fapt, se oferă un subdomeniu).

1.4.4.2 Considerente de securitate

Anumite companii doresc ca paginile proprii de Web care conţin
informaţii secrete, care nu trebuie distribuite publicului larg, să fie accesate
numai de anumite persoane, respectiv de angajaţii proprii. Aceste pagini de Web
se numesc pagini protejate. Protecţia acestora se face de regulă prin
introducerea unei parole pe care utilizatorul trebuie să o specifice pentru a avea
acces la respectiva pagina. De asemenea, se poate asocia şi numele unui
utilizator în paralel cu o parolă pentru a proteja informaţiile în mod diferenţiat,
în funcţie de utilizatorul care accesează pagina respectivă.
Un certificat digital este un mijloc de identificare a unei
persoane/companii/serviciu/produs, similar cu mijloacele de identificare din
viaţa de zi cu zi (de exemplu paşaportul). Aşa cum paşaportul, sau certificatul
fiscal identifică în mod unic o persoană sau o firmă în viata reală, aşa este folosit
şi certificatul digital în lumea electronică. Ca şi în cazul paşaportului sau a
certificatului fiscal, există o autoritate de certificare care acordă aceste
certificate fiscale contra cost. O astfel de autoritate cu renume în acest domeniu
este Verisign (www.verisign.com). Rolul acestei autorităţi de certificare este de
a verifica cu mare atenţie veridicitatea cererii înainte de acordarea unui astfel de
certificat digital. Datorită dinamicii foarte mari din cadrul lumii Internetului,
certificatul digital are asociat un anumit timp de validitate, după care trebuie
reînnoit.
Funcţiile unui certificat digital sunt:
- verificarea identităţii unei persoane/companii/produs/serviciu;
- crearea unei semnături digitale;
- criptarea informaţiei pentru transferuri securizate prin Internet.
De exemplu în cazul trimiterii unui e-mail o astfel de semnătură digitală
garantează identitatea expeditorului, dar şi faptul că mesajul nu poate fi
modificat în timpul transferului (criptare). Folosirea unui certificat digital este
foarte importantă atunci când o companie face afaceri pe Internet (îşi vinde
produsele sau serviciile prin intermediul Internetului).
Navigarea pe Internet este o procedură care este la îndemâna oricui.
Utilizatorul trebuie să fie însă conştient de faptul că o dată cu avantajele folosirii
Internetului există şi dezavantaje. Un dezavantaj major este posibilitatea
infectării calculatorului cu viruşi informatici. De cele mai multe ori acest lucru
se realizează în momentul descărcării (download) anumitor fişiere, documente,
programe de pe Internet. Aceste programe pot conţine diverse tipuri de viruşi
care pot crea mari neplăceri utilizatorului. De asemenea, chiar mesajele de poştă
electronică pot conţine viruşi.
Pentru a contracara acest pericol, utilizatorul trebuie să folosească
programe antivirus (ca de exemplu Norton AntiVirus, Bit Defender etc.). Aceste
7
aplicaţii au şi o componentă activă, care verifică în timp real orice fişier
descărcat sau e-mail primit de pe Internet, permiţând astfel o detectare imediată
a unui virus şi luarea măsurilor de apărare a calculatorului utilizatorului care se
impun (ştergerea fişierului, anihilarea virusului etc.

1.4.3 Poşta electronică (e-mail)

Poşta electronică este unul dintre cele mai populare servicii oferite de
Internet. Acest serviciu oferă utilizatorilor posibilitatea de a trimite mesaje în
întreaga lume printr-o metodă mult mai rapidă şi în ultimă instanţă mult mai
ieftină decât poşta obiînuită.

1.4.3.1 Arhitectura sistemelor de poştă electronică

Sistemele de poştă electronică sunt în general alcătuite din două
subsisteme: agenţii-utilizator, care permit utilizatorilor să citească şi să trimită
emailuri şi agenţii de transfer de mesaje care se ocupă efectiv de transportul
mesajelor de la sursă către destinaţie. Agenţii utilizator sunt programe locale
care pun la dispoziţia utilizatorilor de obicei o interfaţă grafică şi opţiuni care
permit trimiterea şi citirea poştei electronice în mod facil. Agenţii de transfer de
mesaje se mai numesc şi demoni de sistem care se execută în fundal şi transferă
mesajele prin sistem.
Orice sistem de poştă electronică pune la dispoziţia utilizatorului cinci
funcţii de bază:
1. redactarea mesajelor – sistemul permite crearea de mesaje şi de
răspunsuri la mesaje;
2. transferul de mesaje – se referă la transferul mesajului de la sursă
către destinaţie,operaţie care trebuie să fie transparentă utilizatorului;
3. realizarea unui raport de trimitere – se referă la raportarea
operaţiunii de trimitere de mesaje (serviciu de confirmare a primirii).
4. afişarea mesajelor – se referă la afişarea mesajelor primite în aşa fel
încât acestea să poată fi citite de utilizatori;
5. opţiuni finale – se referă la ce poate face utilizatorul cu mesajul
după ce l-a primit, ca de exemplu ştergerea acestuia, trimiterea mai
departe a mesajului, salvarea acestuia.
Majoritatea sistemelor de email permit utilizatorilor sa îşi creeze cutii
poştale (mailboxes) pentru a păstra mesajele sosite. De asemenea, sunt puse la
dispoziţie comenzi de creare, distrugere, de inspectare a acestor cutii poştale etc.
În cazul în care se trimit în mod frecvent mesaje către mai mulţi utilizatori se pot
crea aşa numite liste de poştă (mailing list) care sunt de fapt liste de adrese de
poştă electronică. Când un mesaj este trimis la lista de poştă, atunci câte o copie
a mesajului este trimisă tuturor membrilor din listă. De asemenea se poate cere
notificarea automată a primirii mesajelor de către destinaţie.
În general, sistemele de email tratează sau privesc mesajul ca fiind
format dintr-un plic şi conţinut. Plicul conţine informaţii necesare cu privire la
8
transferul mesajului ca adresa iniţiatorului, adresa destinatarului, prioritatea
mesajului, nivelul de securitate, iar conţinutul conţine mesajul în sine. Mesajul
din interiorul plicului (conţinutul) conţine două părţi: antetul şi corpul. Antetul
conţine informaţie de control pentru agenţii utilizator, iar corpul mesajului se
adresează utilizatorului uman.

1.4.3.2 Mesajele e-mail nesolocitate (SPAM)

Principalul dezavantaj al sistemelor de poştă electronică este
posibilitatea primirii unor mesaje de e-mail nesolicitate (spam). Aceste mesaje
sunt de obicei trimise de companii comerciale şi fac parte din strategia de
marketing a unor produse/servicii. Există companii specializate care realizează
baze de date cu adrese de e-mail valide pe care le vând apoi altor companii. Cu
cât un utilizator foloseşte mai frecvent Internetul, cu atât creşte probabilitatea de
a primi astfel de mesaje nesolicitate.
Mai mult, chiar companiile care oferă servicii gratuite de e-mail (ca
Hotmail sau Yahoo) au implementat propriul lor mecanism de protecţie al
utilizatorilor. Astfel, aceste sisteme de e-mail au posibilitatea detectării
mesajelor nesolicitate şi permit utilizatorului să aleagă între ştergerea automată a
acestora sau plasarea acestora în recipiente speciale.

1.5.3.3 Phishing
O altă escrocherie care se realizează pe Internet prin intermediul
serviciul de poştă electronică este şi „phishing”. Termenul vine de la „fishing”
în engleza, care înseamnă a pescui – în cazul escrocheriei – a pescui clienţi
creduli, adică vitoarele victimei ale fraudei.
„Phishing” este o formă de activitate criminală care constă în obţinerea
unor date confidenţiale, cum ar fi date de acces pentru aplicaţii de tip bancar,
aplicaţii de trading (de exemplu eBay, PayPal) sau informaţii referitoare la
carduri de credit, folosind tehnici de manipulare a datelor identităţii unei
persoane sau a unei instituţii (sursa Wikipedia.com).
Un atac de tip phishing constă, în mod normal, în trimiterea de către
atacator a unui mesaj electronic, folosind programe de mesagerie instantă sau
telefon, în care utilizatorul este sfătuit să-şi dea datele confidenţiale pentru a
câştiga anumite premii, sau este informat că acestea sunt necesare datorită unor
erori tehnice care au dus la pierderea datelor originale. Majoritatea phisherilor
folosesc această metodă pentru a obţine date bancare.
Mesajele conţin un link catre o clonă a site-ulu bancii respective, în care
utilizatorului îi este cerut sa introduca datele personale (nume de utilizator şi
parola, numar de card, etc.) date care vor fi folosite de catre escroci pentru
accesul la fondurile bancare ale victimei.

1.5.3.4 Spyware

9
 Utilizatorul de servicii de Internet, trebuie să fie conştient şi de alte tipuri
de malware (se referă la un tip de software proiectat intenţionat pentru
deteriorarea unui computer sau infiltrarea în el, sau şi deteriorarea/infiltrarea în
reţele întregi de computere, fără consimţământul proprietarului respectiv –
wikipedia.com) care pot fi propagate odată cu navigarea pe net sau cu folosirea
postei electronice. Un astfel de pericol îl constituie spyware.
Spyware este denumirea dată unei categorii de programe de calculator
(de obicei gratuite ca jocuri, utilitare diverse, programe de chat pornografic,
etc.), care captează pe ascuns date de marketing (analiza site-urilor vizitate de
utilizator) sau date personale şi le folosesc apoi pentru a transmite utilizatorului
reclame corespunzatoare, dar nesolicitate, pentru a folosi calculatorului
utilizatorului pentru calcule distribuite, etc. Varianta de spyware care nu extrage
date de marketing, ci doar transmite reclame se numeşte adware.
Modul de patrundere în 99% din cazuri este chiar prin intermediul
utilizatorului – acesta instalează singur programele spyware, în mod void sau
nevoit. De regulă, distribuitorii de spyware îşi prezintă “marfa” ca un program
utilitar foarte folositor – de exemplu un accelerator web sau un agent software.
Utilizatorii downloadează şi instaleaza aplicaţia respectivă, fara a suspecta pe
moment că acest lucru îi poate cauza neplaceri.
Spyware poate fi livrat de asemenea ca un pachet de aplicaţii software.
Utilizatorul downloadează programul şi acesta se instalează şi în mod automat
instalează şi aplicatia spyware, fară a mai cere permisiunea utilizatorului şi fară
ca acesta să îşi dea seama că se mai instalează şi un alt program în afară de cel
selectat de acesta. Există de multe ori o întelegere între cei care distribuie
pachete software şi distribuitorii de spyware.

10
 CAPITOLUL 2
Creare pagini Web folosind HTML
2.1 Noțiuni generale
HTML (Hyper Text Markup Language) este un set de coduri numite
taguri ce se inserează într-un text pentu a specifica cum să arate acesta și ce
legături se pot face din acel text.
În general, un fișier HTML este scris de un programator Web sau un web
designer. Fișierul text astfel scris se numește fișier sursă. Acesta este interpretat
de un browser și rezultatul acestui proces – pagina de web și este pusă la
dispoziție utilizatorului final (Figura 2.1).

Pagina
Nivel Fi[ ier surs\ Nivel
(fi[ ier text formatat Browser Web
Web designer Utilizator
cu coduri HTML)

Figura 2.1 Nivelul programatorului și al utilizatorului

Un exemplu de fișier sursă și a rezultatului interpretării acestuia (pagina

de web) este prezentată în Figura 2.2.

a) b)
Figura 2.2 a)Fișier sursa b) Pagina web rezultată din fișierul sursă
11
 Un fișier HTML este un fișier ce conține text și poate fi creat folosind un
editor de texte (ca de exemplu Notepad din Windows). Un fișier HTML trebuie
să aibă extensia html (HTML) sau htm (HTM). Elementul fundamental HTML
de formatare (marcare) a unui text este tagul (numit și marcator sau control).
Acesta este cuprins între paranteze unghiulare “<” și “>”. Sintaxa generală a
unui tag HTML este următoarea>

Tagul de start cu specificarea

eventualelor atribute
<nume_tag atribut1=”valoare1” atribut2=”valoare2 …>
Textul care se formateaza
</nume_tag>
Tagul de sfârșit

Trebuie remarcat faptul că fiecare tag deschis trebuie și închis (există

numai perechi de taguri – tagul de start și tagul de sfârșit a marcării textului
respectiv).
Unele taguri necesită specificarea a cel puțin unu sau două atribute, pe
când altele nu necesită nici un atribut sau acestea sunt opționale. Atributele sunt
informații adiționale care sunt incluse în înteriorul tagului de start. Tagul de
sfârșit este similar cu tagul de start cu excepția caracterului “/” care precede
numele tagului.
Nu toate tagurile sunt suportate (recunoscute) de toate browserele. Fiind
un limbaj de marcare a fișierelor text și nu un limbaj de programare, HTML nu
generează erori în browser. Filozofia browserelor în legătură cu HTML este
următoarea> dacă nu se înțelege ceva se ignoră. Cu alte cuvinte, dacă un
browser nu înțelege un anumit tag de marcare, acesta este ignorat.

2.2 Structura generală a unui fișier HTML

Fisier HTML
Oricare fișier HTML trebuie
să conțină anumite taguri standard. Antet
Titlu
Acestea structurează fișierul HTML.
Oricare fișier HTML are un antet și
un corp (Fig 2.3 si 2.4). Antetul Corp
conține titlul acestuia, iar corpul Continutul
conține textul în sine, care este fisierului
format din paragrafe, liste și alte (textul)

elemente.
Figura 2.3 Structura obligatorie a
unui fișier HTML
12
 În secțiunile următoare, sunt prezentate tagurile standard obligatorii
pentru crearea unui fișier HTML, ca și alte taguri de marcare și formatare a
textului.

Antetul care
con]ine titlul

Corpul care
con]ine textul Specific\ browserului
;n sine c\ urmeaz\ un fi[ ier HTML
(paragrafe, liste ([ i unde se termin\ )
etc.)

Figura 2.4 Structura generală obligatorie a unui fișier HTML

2.3 Taguri de marcare (Markup tags)

2.3.1 HTML
Acest tag specifică browserului că fișierul conține text marcat cu taguri
HTML. Acest lucru este de asemenea specificat prin extensia fișierului (html
sau htm sau HTML sau HTM).

2.3.2 HEAD
Acest tag identifică antetul fișierului HTML. Antetul conține titlul și
poate conține alte informații, ca de pildă cuvinte cheie pentru motoarele de
căutare, date despre autorul paginii etc.

2.3.3 TITLE
Tagul titlu conține titlul paginii de web și identifică conținutul acesteia
într-un context global. Titlul paginii de web este afișat de regulă în bara de titlu
a browserului și niciodată în textul acestuia. Titlul este de asemenea ceea ce este
afișat în lista de pagini favorite sau bookmarks și de aceea acesta trebuie să fie
ceva sugestiv, descriptiv, unic și relativ scurt.

2.3.4 BODY
Cea mai importantă secțiune a unui fișier HTML este corpul acestuia.
Corpul conține de fapt toate informațiile pe care programatorul le vrea în pagina
de web. Cu alte cuvinte, corpul unui fișier HTML înglobează conținutul paginii
de web. Browserul afișează acest conținut în fereastra de text.

<body background=”nume_imagine” bgcolor=”culoare”>

…
</body>
13
 Se pot folosi câteva atribute în interiorul tagului body, pentru a specifica
culoarea fundalului documentului, culoarea implicită a textului, culoarea
legăturilor etc. Pentru specificarea unei imagini ca fundal al documentului se
poate folosi atributul background=”numele_imaginii”.
Numele_imaginii poate fi ori numele unui fișier grafic local aflat pe
calculatorul pe care se lucrează, sau poate fi un fișier de pe Internet. Dacă
fișierul grafic este local, atunci trebuie specificată calea către acesta (numele
directoarelor și subdirectoarelor până la acesta, relativ la directorul în care se
afla fișierul HTML). De exemplu, dacă fișierul grafic “imagine.gif” se află
în folderul Imagini care se găsește în folderul unde se află fișierul HTML,
atunci specificarea fișierului se face astfel>

<body background=”Imagini/imagine.gif”>

Dacă se dorește folosirea unei imagini de pe Internet, atunci trebuie

specificată adresa în format complet (URL) a acesteia>

<body background=”http://www.server.ro/Imagini/Imagine.jpg”>

Programatorul are posibilitatea de a specifica culoarea fundalului

documentului respectiv. Pentru aceasta se folosește atributul
bgcolor=”culoare”, unde culoarea este specificată ca în secțiunea 4.5.1.
<body bgcolor=”green”>

a) b)
Figura 2.5 a) fișier sursă folosind tagurile de titluri< b) pagina de web rezultată

2.3.5 Titluri (Headings)

În HTML programatorul are la dispoziție șase nivele de titluri
(headings). Acestea sunt numerotate de la 1 la 6, cu titlul numărul 1 fiind cel
mai proeminent. Aceste titluri sunt afișate cu o dimensiune mai mare a fontului
și cu caractere îngroșate față de celelalte texte din documentul HTML. Sintaxa
este următoarea:
<hn> Titlul de sectiune </hn>
unde n este un număr de la 1 la 6 care specifică nivelul titlului.
14
2.3.6 Utilizarea paragrafelor
Spre deosebire de procesoarele de text, apăsarea tastei Enter nu are nici o
semnificație în HTML. De aceea, programatorul nu trebuie să-și facă griji în
privința lungimii liniilor de text. În cadrul unui fișier HTML, browserul începe
un nou paragraf în momentul întâlnirii unui tag <p> (Figura 2.6).

<p> textul care se vrea a fi marcat ca paragraf </p>

Figura 2.6 Codul HTML folosit în definirea unui paragraf

Figura 2.7 Pagina de web rezultată în cazul folosirii unui paragraf

În momentul trecerii la un paragraf nou, browserul trece la o linie nouă și

lasă următoarea linie goală (Figura 2.7).

2.3.7 Liste
Cu ajutorul limbajului HTML se pot specifica doua tipuri:
a) Liste nenumerotate. Pentru crearea unei liste nenumerotate se începe cu
tagul <ul> (de la Unnumbered list). Adăugarea obiectelor în listă se
face folosind tagul <li> (de la List Item). Sintaxa generală este>

<ul type=”circle”|”disc”|”square”>
<li> obiect 1 </li>
<li> obiect 2 </li>
…
</ul>
b) Liste numerotate (ordonate). Crearea unei liste numerotate este
similară cu procesul de creare a unei liste nenumerotate, cu excepția
folosirii tagului <ol> (de la Ordered List) în locul tagului <ul>.
Elementele din listă sunt numerotate folosind același tag <li>

15
2.4 Formatare text
2.4.1 Schimbarea aspectului caracterelor
Implicit, culoarea fundalului textului este albă și culoarea textului este
neagră. Programatorul are posibilitatea să schimbe atât aceste culori cât și fontul
sau stilul (pentru întregul document sau doar pentru anumite porțiuni din text).
Pentru formatarea anumitor porțiuni din text se foloseste tagul

<font> … textul care se vrea a fi formatât </font>,

cu atributele prezentate în Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1 Atributele tagului font

Atribut Descriere
Specifică culoarea textului respectiv. Aceasta trebuie
color=”culoare” specificată ca în paragraful 4.5.3.
<font color=”red”> … </font>
Specifică dimensiunea caracterelor> n poate lua valori
size=”n” între 1 și 7 (de la mic la mare) cu 3 dimensiunea
implicită de afișare.
<font size=”6”> … </font>
Specifică numele fontului care se vrea a fi folosit
pentru afișarea respectivului text. Există posibilitatea
Face=”numele
fontului” de a se enumera o listă de fonturi pentru ca în cazul în
care unul nu este disponibil să se utilizeze următorul:
<font face=”arial,cursive”> … </font>

a)

b)
Figura 2.8 a) Fișierul sursă pentru formatarea textului< b) pagina de web
rezultată
16
 Pentru a stabili stilul fontului se pot utiliza următoarele taguri>
- <b> … </b> - pentru formatarea îngroșată a caracterelor<
- <i> … </i> -pentru formatarea italică a caracterelor.
Pentru setarea unei culori implicite a textului sau a fundalului acestuia se
folosește atributul text, respectiv bgcolor al tagului body, astfel>

<body text=”culoare” bgcolor=”culoare”>

2.4.2 Folosirea caracterelor speciale

În textul unui document se pot introduce și așa numite caractere speciale
ca de exemplu afișarea parantezelor unghiulare care marchează un tag HTML.
Pentru aceasta, HTML pune la dispoziția programatorului o serie de coduri. Cele
mai importante dintre acestea sunt prezentate în Tabelul 2.2. De asemenea se pot
folosi coduri speciale pentru afișarea unor caractere care nu se găsesc pe
tastatură (de exemplu caractere cu diacritice).
Tabelul 2.2 Coduri pentru caracterele speciale
Caracterul Codul
< &lt
> &gt
& &amp
ö &ouml
ñ &ntilde
È &Egrave
spațiu &nbsp

2.4.3 Utilizarea culorilor

În HTML culorile pot fi referite în două moduri>
a) referire prin nume
Există 16 culori importante predefinite în HTML care pot fi referite prin
nume. Acestea sunt prezentate în Tabelul 2.3.

Tabelul 2.3 Culorile principale predefinite în HTML

Culoarea Culoarea
Aqua Albastru marin Blue Albastru
Gray Gri Purple Violet
Navy Bleumarin Lime Verde citron
Silver Argintiu White Alb
Black Negru Fuchsia Violet deschis
Green Verde Maroon Maro
Olive Oliv Red Roșu
Teal Verde închis Yellow Galben
b) prin sistemul RGB (Red-Green-Blue – roșu-verde-albastru)
17
 Fiecare culoare este obținută dintr-o combinație de trei culori
primare> roșu, verde și albastru. Fiecare culoare primară din cele trei are
asociată o grupă de două cifre hexazecimale (în baza 16) cu valori de la
00 (0) la FF (255). Orice culoare poate fi atunci specificată prin unul din
cele trei numere hexazecimale asociate culorilor primare precedate de
caracterul “#”. Exemple de codificări pentru câteva culori sunt
prezentate în Tabelul 2.4.

Tabelul 2.4 Codificări hexazecimale ale unor culori

Culoarea Rosu Verde Albastru Codificarea
Negru 00 00 00 #000000
Alb FF FF FF #FFFFFF
Roșu FF 00 FF #FF00FF
Verde 00 FF 00 #00FF00
Mov FF 00 FF #FF00FF
Gri 80 80 80 #808080
Roz deschis FF BB DD #FFBBDD
Maro A6 6A A6 #A66AA6

Având în vedere cele menționate mai sus, următoarele două taguri HTML sunt
similare>

<font color=”red”> și <font color=”#FF00FF”>

2.5 Legături
Cea mai puternică facilitate a limbajului HTML este posibilitatea creării
de legături între informațiile aflate pe același calculator sau pe calculatoare
diferite, dar conectate la rețeaua Internet. Aceste legături se mai numesc și
hiperlegături sau hiperlinkuri (pe scurt legătura sau link) și se pot realiza cu
texte, grafică, animație, alte fișiere etc. Browserele marchează aceste legături cu
o anumită culoare și le subliniază. Când se trece cu cursorul mouse-ului pe
deasupra unei asemenea legături, acesta șși modifică forma într-o mână (Figura
2.9). Astfel se pot identifica zonele cu legături spre alte pagini sau alte
informații.

Figura 2.9 Vizualizarea unei legături și forma cursorului mouse-ului

Tagul HTML pentru specificarea unei legături este <a> (de la anchor –
ancoră) cu sintaxa>

<a href=”numele fișierului”>Textul care apare afisat in

browser ca legătura</a>
18
 În funcție de numele fișierului specificat în atributul href (hypertext
reference) se pot defini mai multe tipuri de legături>

a) legătură la un fișier de pe același calculator (la un fișier local)

<a href=”fisier.html”>Legatura </a>
O legătură are o sursă și o destinație. Direcția legăturii este de la
sursă către destinație. O legătură între două fișiere este o legătură
de la fișierul sursă (cel care conține legătura) către fișierul
destinație.
Dacă fișierul destinație nu este în același director cu fișierul
sursă, atunci trebuie specificată calea relativă către acel fișier.
Aceste legături se numesc legături relative, deoarece fișierul este
specificat relativ la folderul în care se află fișierul sursă.
<a href=”fisiere/fisier.html”>legatura</a>

Aceasta crează o legătură între fișierul sursă și un fișier aflat în

folderul fisiere (folder aflat în folderul în care se află și
fișierul sursă). Dacă fișierul destinație se află undeva în folderul
părinte al folderului fișierului sursă, atunci trebuie specificată
calea către aceasta folosind referința Windows standard către
directorul tată “..” . Astfel, legătura poate fi definită astfel>
<a href=”../fisier.html”>legatura</a>

Se poate specifica și calea absolută către fișierul destinație

(legătură absolută), astfel>
<a href=”c://documente/fisiere/fisier.html”>
legatura</a>

b) legătura la un fișier de pe un server web (legături prin URL)

Așa cum s-a menționat în paragrafele anterioare, WWW folosește
adrese URL pentru localizarea fișierelor pe serverele de web. O
adresă URL include tipul resursei care se vrea accesată (de
exemplu fișier, gopher etc.), adresa serverului și locația acesteia
pe server. Sintaxa folosită este>

Tip://adresa.server/cale_catre_fisier/fisier

unde tip poate fi>

file un fișier local<
ftp un fișier către un server de FTP<
19
 http un fișier pe un server de WWW<
news un grup de știri Usenet<
telnet o conexiune la distanță către un server.

Exemple de legături prin URL sunt prezentate mai jos>

<a href=”http://www.yahoo.com”>Legatura la
Yahoo.com<a>
<a href=”http://www.hsbc.co.uk/ebank/def.asp”> Internet Banking</a>
<a href=”ftp://camis.pub.ro”>Legatura ftp</a>

c) legătura la o secțiune din cadrul aceluiași document HTML

Legăturile pot fi folosite și pentru accesarea rapidă a unei anumite secțiuni din
fișierul sursă. O posibilă aplicație a acestor legături este în cazul unor fișiere care conțin
multă informație (ca un fel de cuprins al documentului respectiv). În acest caz, fișierul
destinație este tot fișierul sursă. Această legătură se mai numește legătură internă sau
legătură la o legătură cu nume, pentru că este necesară inserarea în codul HTML a unor
legături vide. Aceste legături nu au atributul href specificat ci doar un atribut name
prin care li se dă un nume, și anume>

<a name=”sectiunea1”></a>

Acestea legături vide se poziționează în document acolo unde se

vrea să se facă legătura (mutarea la respectiva secțiune).
Legăturile către aceste legături cu nume se fac folosind caracterul
“#” în fața numelui respectivei legături. Astfel, o legătură către
sectiunea1, definită mai sus este>

<a href=”#sectiunea1”>Legatura la sectiunea

1</a>

d) legătura la o secțiune din cadrul altui document HTML

Legătura la o secțiune din cadrul altui document HTML este
similară cu legătura la o secțiune din cadrul aceluiași document.
În acest caz, fișierul sursă este diferit de fișierul destinație și
singura deosebire este că este necesară și specificarea numelui
fișierului destinație, astfel>

<a href=”fisier_destinatie#sectiunea1”>Legatura
la sectiunea 1 a fisierului destinatie</a>

De data aceasta, legătura vidă cu nume trebuie să fie definită în fișierul

destinație.

20
 O legătură specială este legătura de tip email care permite utilizatorului
să trimită un mesaj electronic către o anumită adresă de email. Aceasta se face
prin includerea atributului mailto într-o legătură>

<a href=”mailto:popescu@popescu.com”>Trimite email</a>

La vizitarea legăturii, utilizatorului i se afișează o fereastră de trimitere

mesaj a programului de email configurat pe acel calculator. Adresa
destinatarului este specificată automat.

2.6 Folosirea imaginilor

Programatorul are posibilitatea inserării unor imagini în paginile sale de
web. Majoritatea browserelor afișează imagini care sunt în format BMP, JPG
sau GIF (cele mai folosite formate sunt jpg, jpeg și gif). În ultimul timp, alte
formate au început să fie încorporate în browsere, ca PNG. Procesarea fiecărei
imagini este mare consumatoare de timp și încetinește procesul de afișare al
unui document, de aceea trebuie avut grijă cu selecția imaginilor și cu numărul
acestora în paginile Web.
Pentru a include o imagine într-un fișier HTML se folosește tagul
<img>, cu sintaxa>

<img src=”numele_imaginii”></img>
Numele_imaginii este numele fișierului grafic și poate fi ori numele
unui fișier local, ori poate fi numele unui fișier specificat prin URL>

<img src=”Imagini/imagine.gif”></img>
<img src=”http://www.aaa.bbb.com/Imagini/imag.jpg”></img>
Pentru a nu genera erori estetice în browserele care nu pot afișa fișiere
grafice (imagini), se poate folosi atributul alt (de la alternate). Valoarea
acestuia, care constă dintr-un text, va fi afișată în cazul în care nu se poate afișa
imaginea respectivă.
Când o imagine este inserată în fișierul HTML, aceasta este afișată în
fereastra browserului la dimensiunea la care a fost creată inițial. Dacă se dorește
specificarea anumitor dimensiuni ale imaginii, atunci se pot folosi atributele
width (lățime) și height (înălțime), astfel>

<img src=”imagine.jpg” alt=”text” width=”300” height=”250”></img>

Valorile atributelor width și height pot fi exprimate în numărul

pixelilor sau în procente față de dimensiunea ferestrei browserului (Figura 4.21).

21
2.8 Tabele (Tables)
Tabelele oferă creatorului de pagini de web o modalitate puternică de
formatare și poziționare în pagină a informației. Celulele unui tabel pot conține
orice elemente HTML (legături, liste, imagini, elemente media etc.), inclusiv
alte tabele.
Elementele constitutive ale unui tabel sunt prezentate în Tabelul 4.5.
Tabelul 2.5 Elementele constitutive ale unui tabel
Element Descriere
<table> … Definește un tabel în HTML. Se poate folosi atributul
</table> border pentru specificarea unui chenar al tabelului.
Definește titlul unui tabel. Poziția implicită a acestui
<caption> … titlu este deasupra tabelului și centrat. Se poate folosi
</caption> atributul align=bottom pentru poziționarea titlului
de tabel sub acesta.
Definește o linie a tabelului (de la Table Row). Se pot
folosi atributele align (cu valorile left, center,
<tr> … </tr> right) pentru alinierea orizontală sau valign (cu
valorile top, middle sau bottom) pentru alinierea
verticală în celulele liniei respective.
Definește antetul unei celule (de la Table Header).
<th> … </th> Implicit, acest text este îngroșat și centrat în
respectiva celulă.
Definește o celulă de date a tabelului (de la Table
<td> … </td> Data). Implicit, textul este aliniat la stânga și centrat
vertical în celulă.

Tagurile <table> și tagul de sfârșit </table> trebuie să înconjoare

întreaga definiție a tabelului. Primul element al unui tabel este titlul acestuia
(caption) care este însă opțional. Apoi se pot defini oricâte linii specificate
prin tagurile <tr> … </tr>. În fiecare linie pot să existe oricâte celule,
definite prin tagurile <td> … </td> sau <th> … </th> (Figura 2.10). În
general, fiecare linie a unui tabel este formatată independent de liniile de
deasupra sau de dedesubtul ei.

Tabelele sunt folosite în special pentru prezentarea informațiilor

structurate pe coloane. Există însă posibilitatea prezentării oricărui tip de
informație. De exemplu, unii creatori de pagini de web folosesc tabele fără
chenar pentru a crea din mai multe imagini o singură imagine. De asemenea,
folosind tabele se poate obține un design de prezentare impresionant.

22
 a)

b)
Figura 2.10 a) Fișierul sursă pentru crearea unui tabel cu specificarea
dimensiunilor coloanelor < b) pagina de web rezultată

2.9 Formulare (Forms)

2.9.1 Definirea unui formular
Primul lucru care trebuie specificat în fișierul HTML este că urmează un
formular. Aceasta se realizează folosindu-se tagul <form>.

<form method=”metoda de prelucrare formular”

action=”actiunea”>
Formularul poate conține diferite obiecte, ca de exemplu cutii de text,
căsuțe de validare, casete derulante etc., în care sau din care utilizatorul poate
introduce sau alege informații (de exemplu înscrierea pentru un cont de email
gratuit se face în general completându-se un formular pe Internet). Ca orice tag
HTML, la încheierea formularului trebuie folosit tagul de sfârșit </form>.
23
2.9.2 Cutie de text (Text Box)
O cutie de text este o căsuță delimitată de un dreptunghi pentru o singură
linie de text. Când este plasată într-o pagina de web, utilizatorul are posibilitatea
să scrie informații în cutia de text respectivă.

<input type=”text” name=”nume” size=”nr_caractere”> </input>

a)

b)
Figura 2.11 a) Fișierul sursă pentru definirea unei cutii si a unei arii de text< b)
pagina de web rezultată

Tagul <input> specifică browserului că urmează un element al

formularului. Atributul type folosit în tagul <input> specifică ce fel de
element este acesta (cutie de text, arie de text etc.). În cazul de față este o cutie
de text, iar atributul ia valoarea “text”. Atributul name este folosit pentru
prelucrarea ulterioară a informațiilor introduse în aceasta căsuță de text și
reprezintă numele prin care se poate face referință la această informație.

2.9.3 Aria de text (Text Area Box)

Aria de text este o cutie de text mai mare, care de asemenea permite
utilizatorului să scrie informații în aceasta. Deosebirea constă în faptul că aria de
text permite folosirea mai multor linii pentru introducerea de informații>

<textarea name=”nume” rows=”nr_linii” cols=”nr_car”>

</textarea>

Programatorul poate specifica numele obiectului ca și dimensiunea

acestuia în numărul de linii (nr_linii) și numărul de caractere dintr-o linie
(nr_car) cu ajutorul atributelor rows și respectiv cols (Figura 2.11).
24
2.9.4 Butoane (Button)
Butoanele sunt elemente dreptunghiulare care pot fi introduse într-un
formular. Prin apăsarea acestora, utilizatorul poate începe procesul de prelucrare
a informațiilor din formular. De regulă, se folosesc alte limbaje de programare
pentru realizarea prelucrării informațiilor (JavaScript, PHP etc.).

Sintaxa este următoarea>

<input type=”button” value=”textul_afișat_pe_buton”>
</input>

Există două tipuri predefinite de butoane> Send (trimite) și Reset

(resetează) așa cum se poate vedea în Figura 2.12>

<input type=”submit”></input>
<input type=”reset”></input>

Butonul Send realizează trimiterea datelor către prelucrare cu metoda și

prin acțiunea specificată în atributele method și action ale formularului.
Butonul Reset este folosit pentru aducerea elementelor din formular la valorile
implicite.

a)

b)
Figura 2.12 a) Fișierul sursă pentru definirea a trei butoane< b) pagina de web
rezultată
2.9.5 Căsuțe de validare (Checkbox)
Căsuța de validare este similară cu un buton radio, cu următoarele
excepții>
a) are formă dreptunghiulară și este marcată cu un semn de validare când
este selectată<
b) se pot selecta mai multe căsuțe de validare în același timp.
<input type=”checkbox” name=”nume” value=”text”> Textul
afisat in dreptul casutei de validare </input>
2.9.6 Casete derulante (Pop-Up Box)
Casetele derulante arată în principiu ca o cutie de text. Dacă nu se
efectuează clic pe aceasta, atunci caseta derulantă afișează doar o linie de text.

25
Când se face clic pe aceasta, atunci pe ecran este afișată o listă derulantă de
posibilități pe care utilizatorul le poate alege.

<select name=”nume” size=”nr_linii”>

<option selected> varianta1 </option>
<option> varianta2 </option>
<option> varianta3 </option>
…
<option> variantan </option>
</select>

Tagul <select> arată că urmează un element de tip casetă derulantă cu

numele specificat de atributul name. Programatorul poate folosi atributul size
pentru specificarea numărului de linii care se afișează pe ecran în mod implicit
(fără a se efectua clic pe caseta derulantă). Adăugarea de opțiuni în lista casetei
derulante se face folosind tagul <option>. Se poate de asemenea folosi
atributul selected pentru specificarea unei valori implicite ale opțiunii
utilizatorului (Figura 2.13).

a)

b) c)
Figura 2.13 a) Fișierul sursă pentru definirea unei casete derulante< b) afișarea
implicită a casetei derulante< c) deschiderea casetei derulante pentru selectarea
unei opțiuni

26