INSTITUȚIA MEDICO-SANITARĂ PUBLICĂ SPITALUL RAIONAL FLOREȘTI

Centrul de Intervenție Timpurie la copii

Tematica: Asistența psihologică care are ca scop informarea părinților despre

dezvoltarea afectivă și socială la vârsta antepreșcolară .

Tema: Dezvoltarea afectivă și socială la vârsta antepreșcolară .

Viaţa afectivă condiţionează în continuare desfăşurarea altor laturi ale psihismului infantil. Se
remarcă în această perioadă caracterul capricios al emoţiilor, exteriorizat prin trecerea rapidă de la
emoţii pozitive la emoţii negative, de la râs la plâns şi invers. Reacţiile emoţionale sunt expresie
directă a relaţiei personale cu ambianţa şi nu mai sunt descărcări oarbe de energie cu cauze
nedefinite. Copilul exprimă acum clar bucuriile şi suferinţele sale prin expresii emoţionale, modelate
prin imitaţie (de ex. bate din palme). Relativa superficialitate a emoţiilor este caracteristica acestei
vârste, desi uneori pot apărea trăiri atât de intense încât antrenează manifestări organice
spectaculoase: reacţii de vomă, slăbirea sau anularea controlului sfincterian, paloare intensă,
tremurături. Apare aproape exprimată nevoia evidentă de a primi afectivitatea celor din jur. Copilul
cere afectivitate prin gesturi şi expresii drăgălaşe sau chiar verbal.

Ataşamentul faţă de mamă devine şi mai intens, sentimentul fiind exclusivist şi simbolic, în sensul
că exprimă ca un rezonator sentimentele mamei. Prezintă ataşament şi în legătură cu obiectele
preferate, poate trăi intens o situaţie la care este spectator contopindu-se cu personajele. Caracteristic
perioadei de dezvoltare afectivă a copilului între 1 şi 3 ani este capacitatea de reglare a emoţiilor. În
timpul primului an de viaţă copilul îşi dezvoltă gradual abilităţile de a inhiba sau de a minimaliza
intensitatea şi durata reacţiilor emoţionale. Cu timpul copilul învaţă o mare diversitate de răspunsuri
emoţionale.

Sfera afectivă în această perioadă de vârstă este influenţată de:

 achiziţia mersului;
 instalarea primelor elemente ale conştiinţei de sine;
 instalarea limbajului.

Astfel, copilul utilizează limbajul emoţional şi înţelege emoţiile devenind mult mai adaptat dat fiind
faptul că poate vorbi despre propriile emoţii precum şi ale celorlalţi. În perioada 2-3 ani creşte
considerabil numărul termenilor utilizaţi pentru descrierea emoţiilor, dar copii sunt apţi în această
fază de dezvoltare să înveţe şi despre cauzele şi consecinţele sentimentelor lor. Stabilizarea şi
localizarea cauzelor ce determină emoţiile conduce spre înţelegerea faptului că satisfacţia poate fi
amânată şi poate compensa supărările.

Emoţiile sunt adesea puternice, simte nevoia de afecţiune, este impresionabil, vesel în situaţii comice
fiind capabil uneori chiar şi de compasiune faţă de cel supărat. Afecţiunea faţă de mamă rămâne
dominantă precum şi faţă de persoanele din familie manifestând gelozie când mama mângâie un alt
copil.

Trăirile afective ale copilului între 1 şi 3 ani, deşi intense şi explozive, nu sunt profunde, nici
durabile.

Timiditatea faţă de străini uneori se accentuează alteori scade în intensitate (12-14 luni) în funcţie de
importanţa care este acordată de familie acestui aspect precum şi de gratificările care le obţine
copilul, interesant fiind faptul că între 15 şi 16 luni copilul fuge în stradă uneori la persoane care au
ceva familiar. În jurul vârstei de 3 ani teama de personae străine se diminuează dar persistă teama de
necunoscut (de exemplu „bau-bau‖, „moşul sau „baba cloanţa) în cazul în care aceste temeri au fost
întărite de părinţi.

Anxietatea şi agresivitatea persistă şi la această vârstă datorită neputinţei copilului de a face faţă
mediului extern, reacţiei de frică de a nu pierde sprijinul matern sau satisfacţiile generate de alte
persoane îndrăgite de copil, pedepselor şi dezaprobării, resentimente şi teamă faţă de personajele
negative şi mânie orientată împotriva autorităţii adultului. Reacţiile emoţionale negative sunt adesea
prezente şi datorită fragilităţii graniţei Eu-Altul, copilul preluând prin imitaţie temerile, tendinţele
agresive ale familiei (Munteanu, 2002).

Remarcăm două perioade de instabilitate în viaţa antepreşcolarului cu comportamente recalcitrante,

irascibilitate, nervozitate şi anume:

 la 15 luni, datorită contradicţiei dintre nevoia de mişcare a copilului şi dependenţa sa încă

foarte mare de adult;
 la 2 ani şi jumătate, datorită posibilităţilor sale mici de adaptare la cerinţele complexe ale
adultului;

Educarea emoţiilor copilului nu este o sarcină uşoară pentru familie, mai cu seamă a celor negative
care odată stabilizate tind să devină trăsături dominante ale viitoarei personalităţi. Prin urmare
sarcinile propuse copilului este important să fie organizate în funcţie de particularităţile vârstei. După
vârsta de 2 ani copilul devine capricios, dominant, impulsiv şi neînţelegător, se formează astfel
negativismul primar. Această criză de independenţă este marcată însă de dependenţa existentă încă a
copilului faţă de adult aşa cum am văzut mai sus. Descoperirea propriei puteri de ―a face‖ dar şi a
limitelor generează această criză de opoziţie. Şchiopu şi Verza (1981) arată că la această vârstă
cristalizarea voinţei copilului se face într-un moment când încă este dependent de adult. Cauzele
acestei opoziţii infantile sunt reprezentate de incapacitatea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt;
atitudinea adultului faţă de dorinţele copilului de a face ceva singur; răsfăţul; întrerupere bruscă a
jocului sau a unor activităţi plăcute.

Aspectul violent al crizei este şi mai vizibil când copilul este obositşi când este neadaptat la situaţia
în care se află. Cauza principală se pare că ar fi tendinţa de autoafirmare a copilului, în lipsa
capacităţilor necesare acestei autoafirmări. Psihanaliştii spun că această criză este o primă încercare a
copilului de a se elibera de situaţia de dependenţă pe care o are faţă de adult. Efectele care pot apărea
după încetarea crizei sunt:

 creşterea capacităţii de adaptare faţă de exigenţele adultului şi/sau

 interiorizarea normelor şi începerea constituirii supraeului.

Plăcerile şi suferinţele copilului servesc la formarea unor deprinderi care se vor evidenţia în
activitatea de învăţare de mai târziu, sancţiunea contribuind la eliminarea încercărilor negative şi a
asocierilor incorecte.

Negativismul prezentat anterior poate avea cauze de natură educativă, atitudini greşite ale părinţilor,
concepţii greşite privitoare la copil.

Totuşi, copilul trebuie privit în devenire cu toate caracteristicile specifice diferitelor etape de
dezvoltare ontogenetică. În această perioadă de dezvoltare apar şi se nuanţează reacţii emoţionale
pozitive cum ar fi râsul, simpatia şi ataşamentul.

Copilul devine selectiv faţă de membrii familiei iar conduitele de ataşament se complică treptat şi se
diferenţiază. Accesele de afecţiune, zâmbetul, alintările şi mângâierile sunt forme de manifestare a
ataşamentului însă emoţiile explozive caracteristice perioadei 1-3 ani nu sunt manifestări ale unor
sentimente durabile.

Dacă râsul iniţial a fost provocat de situaţii neprevăzute şi relativ ambigue evoluează în direcţia
înţelegerii umorului şi a păcălelilor ceea ce reflectă o dezvoltare a cunoaşterii realităţii şi o
diversificare a raporturilor cu socialul.