Statul medieval în spațiul românesc

La baza constituirii statelor medievale românești se regăsesc o multitudine de factori,

atât interni, cât și externi.
Dintre factorii externi menționăm cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar și
tendințele expansioniste ale acestuia în Țara Românească și Moldova, șubrezirea
influenței Bizanțului în Dobrogea, migratorii și diminuarea puterii tătare și a autorității
Hoardei de Aur.
Din punct de vedere al factorilor interni, trebuie să menționăm că statele medievale
au fost la origini obști sătești sau țări, care se reunesc pe parcursul secolelor al IX-
lea și al X-lea în formațiunile prestatale cunoscute sub numele de jupanate, cnezate
și voievodate. Aceste formațiuni prestatale românești mai sunt denumite în
istoriografie și autonomii locale. În cadrul acestor formațiuni prestatale locuite de
români se remarcă apariția aristocrației feudale, care va exercita asupra țărănimii un
proces de aservire. Progresul activităților economice și creșterea numărului de
locuitori, apariția unui centru unificator al acestor formațiuni, aflat sub cârmuirea unui
conducător politic și militar – toate acestea constituie factori interni esențiali în
constituirea statelor medievale românești.
În concluzie, trebuie să privim în ansamblul său acest proces istoric complex,
conștienți fiind că la apariția statelor medievale în spațiul românesc au contribuit, pe
de o parte, nivelul de dezvoltare economică, socială, militară și politică a formațiunilor
prestatale românești și apariția unui centru unificator, iar pe de altă parte, nu putem
ignora influențele externe maghiare, slave, bizantine și ale ultimilor migratori.

Transilvania
Primele formațiuni prestatale (autonomii) românești menționate în izvoarele scrise
sunt cele din spațiul intracarpatic, și anume, cele din Transilvania. Pentru a înțelege
acest proces amplu și decisiv al formării statului medieval transilvănean este
necesară studierea izvoarelor istorice care atestă prezența acestor formațiuni.
Astfel, unul din documentele care ne oferă informații prețioase asupra acestor
evenimente este Gesta hungarorum (Despre faptele ungurilor), cunoscută și sub
denumirea de Cronica lui Anonymus sau Cronica notarului anonim. Autorul,
Anonymus, notar al regelui maghiar Bela al III-lea, scrie această lucrare cel mai
probabil în cursul secolului al XII-lea. Aceasta relatează evenimentele desfășurate în
secolul al IX-lea, din anul 896 – anul venirii maghiarilor pe teritoriul actual al Ungariei.
El menționează expansiunea acestora spre răsărit, amintind, astfel, formațiunile
politice locale care s-au opus acestei expansiuni. Gesta hungarorum atestă în
Transilvania voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad, aceștia aflându-se în conflict
cu șefii de trib maghiari care au pătruns pe teritoriul Transilvaniei. Voievodatul lui
Gelu se afla, potrivit relatărilor, în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea
Dăbâca, voievodatul lui Menumorut era situat între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu
sediul în Biharea (Bihor), iar voievodatul lui Glad se afla în Banat, cu sediul probabil
la Cuvin, în Serbia de astăzi.
Alte izvoare istorice utile în acest demers și care ne oferă informații prețioase din
acele timpuri sunt „Cronica lui Nestor”, „Legenda Sfântului Gerard” sau poemul
„Carmen Miserabile” al canonicului Rogerius de la Oradea.
Gelu și Menumorut sunt învinși în luptele lor cu căpeteniile maghiare, astfel încât, la
sfârşitul secolului al IX-lea, în cele două voievodate, românii ajung să conviețuiască
cu maghiarii. Odată cu domnia regelui maghiar Ștefan I, situația devine din nou
tensionată, acesta cucerind Transilvania. În anul 1003, Ștefan I îl înfrânge pe
Gyula/Geula, care stăpânea teritoriul fostului ducat al lui Gelu din centrul
Transilvaniei, cu capitala la Bălgrad (Alba Iulia). La conducerea voievodatului lui Glad
din Banat va veni la începutul secolului al XI-lea Ahtum, acesta avându-și reședința
la Morisena (Cenad). Ahtum va fi și el învins în luptele cu maghiarii conduși de
Ștefan I.
Pătrunzând în teritoriul transilvănean, ungurii vor purcede la organizarea provinciei,
impunând aici sistemul feudal european. Regii maghiari care i-au urmat lui Ștefan I
vor coloniza aici populații străine pentru siguranța frontierelor, acordându-le
pământuri și diverse privilegii coloniștilor. Astfel, secuii aduși pe teritoriul Transilvaniei
au fost așezați în est, iar sașii, în zona Sibiului, Bistriței și Brașovului. În anul 1224,
regele maghiar Andrei al II-lea va emite Bula de Aur, prin care va acorda sașilor
numeroase privilegii, între care dreptul de a folosi pădurile românilor.
Pentru a asigura frontiera de sud-est a Ungariei, au fost aduși cavalerii teutoni în
Țara Bârsei (1211-1225). În acest mod, vor apărea noi categorii de organizare
administrativă precum comitatele, scaunele sau districtele. Comitatul era forma de
organizare administrativă a maghiarilor (Bihor, Crasna), scaunele a sașilor (Brașov)
și secuilor (Bistrița), iar districtele a românilor. În anul 1486, regele Matei Corvin va
recunoaşte constituirea unei instituţii administrative autonome, purtând numele de
„Universitatea Săsească”, care a funcționat până în anul 1876.
Inițial, regalitatea maghiară a intenționat să schimbe forma de conducere a
Transilvaniei și să o organizeze ca și principat. Astfel, izvoarele istorice îl atestă pe la
1111-1113 pe Mercurius, principele Țării Ultrasilvane: „Mercurius principes
ultransilvanus”. Tot în anul 1111 este atestat şi un episcop catolic, menționat drept
Simion „episcopus ultransilvanus”. „Terra Ultrasilvania” sau „terra ultra silvam” (într-
un act emis de regele Geza al Ungariei în 1075) este numele dat Transilvaniei de
către izvoarele istorice medievale, însemnând „țara foarte păduroasă” sau „țara de
dincolo de păduri”.
Întrucât instituția principatului nu este viabilă în Transilvania, se revine la organizarea
țării sub forma voievodatului.
În anul 1176, izvoarele istorice îl atestă pe voievodul Leustachius. Acest fapt are o
deosebită importanță, constituind o dovadă a existenței populației românești în
teritoriul intracarpatic. Voievodul transilvănean era vasal regelui maghiar, dar se
bucura totuși de autonomie. Acesta avea astfel atribuții administrative, judiciare și
militare, beneficia de o cancelarie proprie și era ajutat de un vicevoievod. Autoritatea
voievodului Transilvaniei se extindea asupra comitatelor: Alba, Cluj, Dăbâca,
Hunedoara, Târnava, Turda şi Solnocul Interior.
Voievodatul va rămâne forma de administrare și organizare politică a Transilvaniei
până în 1541, odată cu cucerirea Ungariei de către Imperiul Otoman. Din anul 1542,
Transilvania va deveni Mare Principat sub suzeranitatea Porții. În zonele de graniță
ale Transilvaniei, regiuni strategice cu un important rol de apărare a regatului, se vor
păstra „țările” românilor cunoscute și ca autonomii românești: Ţara Bârsei, Ţara
Făgăraşului, Țara Hațegului, Ţara Maramureşului. În aceste zone s-au menținut
vechile forme de organizare administrative, fiscale și judecătorești, de aici pornind și
inițiativa întemeierii statelor extracarpatice românești: Țara Românească și Moldova.
Regalitatea maghiară va dori să pună capăt acestor autonomii, fapt care va grăbi
„descălecatul”.
Componența etnică a Transilvaniei va suferi modificări semnificative prin colonizarea
efectuată aici de către regalitatea maghiară a sașilor, secuilor și cavalerilor teutoni.
Politica aceasta a colonizării face parte de fapt dintr-un proces mai amplu de
colonizare germană în Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea
numărului contribuabililor și un sistem de apărare al granițelor mai eficient.
Sașii sunt o populație originară din zona Rinului și a Saxoniei, care, venind în
Transilvania, se stabilesc în orașe precum Sibiu, Orăștie, Bistrița. Secuii sunt o
populație înrudită cu maghiarii, care se stabilesc inițial în Crișana, iar mai apoi pe
Mureș și Târnave și în curbura Carpaților. Coloniștii primesc anumite privilegii
economice și politice și vor avea forme proprii de organizare administrativă și politică.
Românii, majoritari în Transilvania, vor conviețui cu acești coloniști și vor colabora cu
noii veniți în acțiunea de respingere a atacurilor migratorilor turanici. De exemplu, în
anul 1241, românii și secuii vor lupta împreună în trecătorile Carpaților Orientali
împotriva invaziei tătaro-mongole.
Conducerea politico-administrativă a Transilvaniei se baza pe colaborarea națiunilor,
stărilor privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. În anul 1366, prin diplomele regale
emise, regele Ludovic cel Mare (de Anjou) condiţionează calitatea de nobil de
apartenenţa la credința catolică. Acest fapt are drept urmare excluderea românilor
din viața politică a Transilvaniei. Astfel, dacă iniţial şi conducătorii românilor au făcut
parte din naţiunile privilegiate, din secolul al XIV-lea sunt eliminaţi în urma diplomelor
regelui Ludovic. Unii nobili care au dorit păstrarea statutului vor trece la catolicism și
se vor maghiariza.
Fiind integrată în regatul maghiar, Transilvania va avea o organizare instituţională de
tip occidental. La nivel local, menționăm instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor
secuieşti şi săseşti. În comitate, se aflau adunările stărilor privilegiate și adunările
nobilimii. Adunarea generală a nobililor era o instituție cu caracter reprezentativ, care
avea atribuții judecătorești, fiscale și administrative. La nivelul voievodatului
Transilvaniei existau congregaţiile generale ale nobilimii. Prima astfel de congregaţie
generală a nobilimii ardelene a avut loc în anul 1288 la Deva. Aici au participat nobilii
din cele șapte comitate, clerul superior, precum și reprezentanţi ai orăşenilor, ai
ţăranilor și ai românilor. Din anul 1437, nobilimea maghiară și fruntașii secuilor și
sașilor se vor grupa în Unio Trium Nationum.
În 1541, Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană,
condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan. După asediul Vienei
(1683), prin Pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Habsburgic va primi, pe lângă
Ungaria, Slovenia, o parte din Serbia și Croația și întreaga Transilvanie.

Formarea statului medieval Țara Românească

După ce regalitatea maghiară a reușit să își impună controlul asupra Transilvaniei,
aceasta va încerca să își extindă dominația și asupra regiunilor din sudul Carpaților.
Dorința regalității maghiare era de a ajunge să stăpânească drumul comercial de la
Dunărea de Jos.
Invazia tătaro-mongolă din anul 1241 va determina regalitatea maghiară să
colonizeze cavalerii teutoni în Țara Bârsei. Cum aceștia vor manifesta anumite
ambiții politice concurente, regalitatea maghiară îi va alunga pe cavalerii teutoni și va
aduce cavalerii ioaniți în Banat. Astfel, „Diploma Cavalerilor ioaniți” din anul 1247
constituie un izvor istoric deosebit de important, care prezintă realitățile social-
economice și politice din cuprinsul zonei aflată între Carpați și Dunăre.
Această Diplomă a Cavalerilor ioaniți a fost acordată de către regele maghiar Bela al
IV-lea și reprezintă, în esență, un fel de contract feudal cu ioaniții. Documentul
descrie bogăția teritoriului acordat cavalerilor ioaniți, cu pășunile, fânețele, pădurile,
iazurile și morile situate pe el și conține numeroase sfaturi. Pe lângă aspectele
economice enumerate, izvorul menționează și aspecte de natură socială: „mai marii
pământului” („maiores terrae”) sau țăranii („rustici”). Aspectul cel mai important îl
reprezintă, însă, menționarea formațiunilor politice existente aici, și anume cnezatele
lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Seneslau și Litovoi.
Cnezatul lui Farcaș era situat în dreapta Oltului, localizat în nord, spre Vâlcea, în
timp ce cnezatul lui Ioan era situat pe teritoriul fostului județ Romanaţi. Voievodatul
lui Seneslau era localizat în nordul Munteniei, în timp ce voievodatul lui Litovoi se
întindea în depresiunea Târgu-Jiu şi Ţara Haţegului. Formațiunile politice și
conducătorii lor locali erau în raport de dependență față de regalitatea ungară,
exceptând voievodatul lui Seneslau.
Constituirea statului medieval în Țara Românească s-a desfășurat pe parcursul a
câtorva mari etape.
Într-o primă etapă are loc confruntarea de la 1277 dintre voievodul Litovoi și regele
maghiar Ladislau IV, în încercarea voievodului român de a se desprinde de sub
suzeranitatea regalității maghiare. Litovoi este ucis în lupta care a avut loc, iar fratele
lui, Bărbat, e luat prizonier și apoi răscumpărat. Bărbat va recunoaște suzeranitatea
maghiară, iar teritoriile vor rămâne sub regim de vasalitate în stăpânirea voievodului
român.
Statul ungar va trece printr-o grea criză politică la sfârșitul secolului al XIII-lea, ceea
ce va determina regalitatea maghiară să reducă tot mai mult autonomia Transilvaniei.
Acesta este contextul în care tradiția îl menționează pe Radu Negru sau Negru Vodă
ca plecând din Făgăraș și descălecând în Argeș, la Câmpulung. Trebuie să
menționăm că Negru Vodă este un personaj considerat de mulți istorici ca fiind
legendar. Acest „descălecat” de la Argeș poate fi socotit debutul procesului de
constituire a Țării Românești. Descălecatul, coborârea de pe cal, este termenul
utilizat de cronicari pentru desemnarea întemeierii țărilor românești.
Astfel, se spune în Letopisețul cantacuzinesc că Negru Vodă ar fi trecut pe la anul
1290 Munții Carpați din „Țara Ungurească” și s-ar fi stabilit la Câmpulung, întemeind
Țara Românească.
Aceeași informație o regăsim și în Cronica/Letopisețul Bălenilor, scrisă de Radu
Popescu: Radu Vodă Negrul, care avea scaunul la Făgăraș de la moșii și strămoșii
românilor s-au socotit să mute scaunul domnesc peste plai pentru ca să-și facă
întărituri locurilor.
Dacă figura lui Negru Vodă este învăluită în legendă, Basarab I, însă, este atestat
documentar. Acesta este menționat de izvoarele istorice ca fiind conducătorul
Banatului de Severin, sub suzeranitatea regalității maghiare. Basarab I va întemeia
apoi Țara Românească, prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau
în jurul anului 1300. Un act diplomatic al cancelariei ungare din 1324 atestă
recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab I, numit „voievodul nostru
transalpin”, și face precizări asupra întinderii statului: Banatul de Severin, Oltenia,
Muntenia și unele teritorii de la nordul gurilor Dunării (numită de atunci Basarabia).
În 1330, Basarab I obține independența Țării Românești prin victoria de la Posada
împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Tradiția istorisește că regele
maghiar, înaintând prin Țara Românească, găsește locurile pustii în calea sa și, în
lipsa adversarului, își pregătește întoarcerea spre regat, când este surprins într-o
trecătoare și atacat de români din toate părțile. Victoria de la Posada a reprezentat,
astfel, nu numai victoria împotriva regelui maghiar și demonstrarea puterii militare și
economice a statului muntean condus de Basarab, ci și obținerea independenței Țării
Românești.
Basarab va cuceri sudul Moldovei de astăzi, care îi va lua numele – Basarabia.
Potrivit jurământului de vasalitate, regele maghiar considera ca feudă întreaga țară
stăpânită de Basarab, inclusiv noile cuceriri. Lui Basarab I i s-a acordat și titulatura
de Întemeietorul, el fiind considerat adevăratul întemeietor al Țării Românești.
Consolidarea instituțională întreprinsă de Basarab I Întemeietorul va fi continuată de
urmașii acestuia la tronul Țării Românești.
Urmașul și fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru va manifesta tendințe autocrate și își
va lua, astfel, în 1359, titlul de „singur stăpânitor”. De asemenea, el va înființa
Mitropolia Ungrovlahiei (dependentă de Constantinopol), ceea ce reprezintă
aderarea oficială la credința ortodoxă. Atitudinea lui Nicolae Alexandru era, astfel, un
vădit act de respingere a pretențiilor politice emise de regalitatea maghiară și a
încercărilor de catolicizare ale acesteia.
Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I, Vladislav Vlaicu sau Vlaicu-Vodă, cum a mai
fost numit (1364-1376), se va încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic I de
Anjou. Considerându-se insultat de atitudinea domnului muntean, Ludovic I
organizează, în 1366 și 1368, două expediții militare împotriva Țării Românești.
Vlaicu-Vodă, fiind un domn priceput și un bun diplomat, va depăși conflictele militare,
politice și religioase avute cu regele Ludovic I, aplanând neînțelegerile și
recunoscându-i acestuia suzeranitatea. În schimbul recunoașterii suzeranității
ungare, Vlaicu-Vodă va obține titlul de ban de Severin și duce de Făgăraș.
El va întreprinde, de asemenea, și numeroase acțiuni reformatoare ale statului: bate
primele monede de argint ale Țării Românești în 1365 și acordă privilegii comerciale
brașovenilor. Totodată, organizează instituțiile civile și bisericești ale statului,
întemeind în 1370 cea de-a doua mitropolie din Țara Românească, cu sediul la
Severin. Vladislav Vlaicu se va intitula în actele vremii Io Vladislav, mare voievod,
domn și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia.

Formarea statului medieval Moldova

Asemeni Țării Românești, și formarea statului medieval Moldova a fost realizată în
mai multe etape și pe parcursul a mai multor secole.
Scrierile medievale, precum Cronica lui Nestor sau Povestea vremurilor de demult,
amintesc în regiunile cuprinse între estul Carpaților, Nistru și Marea Neagră
formațiuni politico-administrative, precum țări, codri, cobâle sau câmpuri. În secolul al
XII-lea, cronicile vremii menționează, în centrul Moldovei, Țara Berladnicilor, în sudul
Moldovei, Țara Brodnicilor, iar în nord-vestul Moldovei, Țara Volohilor. O cronică din
secolul al XIII-lea amintește în nord-estul Moldovei o Țară a Bolohovenilor
(etimologia făcând trimitere la termenul voloh).
Din secolul al XIII-lea, Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care, după
marea invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile Dunării. Alegerea
acestui loc ca și centru politic este ușor de înțeles dacă ne gândim la importanța
economică pe care o avea, pe aici trecând drumul comercial ce lega Europa Centrală
de Marea Neagră.
În anul 1347, Ludovic I îi învinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, lăsându-l aici pe unul
dintre participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, ca voievod a unei
mărci de apărare împotriva tătarilor – eveniment păstrat în istorie ca „descălecatul”
lui Dragoș. Cronicile ne spun că voievodul român Dragoş a plecat într-o zi la
vânătoare și, în timp ce urmărea un zimbru, a trecut din Maramureş până la apa
numită Moldova (de unde se trage și numele țării). Fiindcă i-a plăcut foarte mult locul,
s-a aşezat acolo şi a populat ţara cu români aduși din Maramureş.
Urmașii voievodului Dragoș, Sas și Balc, păstrează relația dependentă de coroana
maghiară.
În 1359, un alt cneaz din Maramureş, pe nume Bogdan, trece – „descalecă” – în
Moldova și îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc. Această acțiune poate fi privită ca o
răscoală, o încercare de înlăturare a dominației maghiare. Deşi Dragoş este primul
care a descălecat în Moldova, totuşi Bogdan I este numit cel dintâi domn al ţării, fapt
explicabil prin aceea că descălecatul lui Dragoș a fost făcut sub tutela Ungariei.
Dragoş este considerat, astfel, începătorul, în timp ce Bogdan I este considerat a fi
adevăratul întemeietor al Moldovei.
Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în luptele din 1364-
1365 cu Ludovic de Anjou și Moldova devine independentă. Capitala sa este stabilită
la Baia.
Consolidarea statului va avea loc în timpul urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat,
Roman I și Ștefan I.
Petru I Mușat (1376-1391) va întemeia o mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386,
unde va muta și capitala Moldovei. În încercarea sa de a contracara tendințele
expansioniste maghiare, Petru I Mușat va inaugura, în 1387, tradiția depunerii
jurământului de vasalitate față de regele Poloniei, Vladislav I Iagello. Tot el este
primul domn moldovean care bate monedă. Va acorda, de asemenea, un important
împrumut financiar regelui polonez (4000 ruble de argint), primind, în schimb, ca și
garanție, Haliciul și Pocuția (motiv ulterior de conflict între cele două state). Aceste
date oferă informații prețioase despre statutul politic și economic al Moldovei la acea
vreme.
Roman I (1392-1394) va spori teritoriul Moldovei pâna la Dunăre și Marea Neagră.
Astfel, el se va autointitula, în 1393, mare singur stăpânitor și domn al Țării Moldovei,
de la Munte până la Mare – titulatură care exprimă clar desăvârșirea teritorială a
Moldovei și extinderea sa înspre sud, prin înglobarea gurilor Dunării.
Alexandru cel Bun (1400-1432), fiul lui Roman I, va întreprinde în continuare o serie
de măsuri menite să consolideze din punct de vedere politic, instituțional, economic
și cultural Moldova. Datorită domnului Alexandru cel Bun, în 1401, patriarhul
Constantinopolului va recunoaște mitropolia Moldovei. Domnitorul moldovean va
încuraja comerțul, acordând privilegii, în 1408, negustorilor polonezi. A fost un
domnitor blând și pașnic (de unde i se trage și apelativul „cel Bun” ), domnia sa
corespunzând unei politicii externe de echilibru între Ungaria şi Polonia.

Formarea statului medieval Dobrogea

Teritoriul cuprins între Dunăre și Marea Neagră a fost sub influența politică a
Imperiului Bizantin.
Menționarea primelor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este documentată
de prin secolul al X-lea. O serie de inscripții scoase la iveală în zona Constanței,
precum cea din anul 943, care a fost descoperită lângă comuna Mircea Vodă,
menționează un anume jupan/jupân (conducător) Dimitrie. O alta din 992,
descoperită la Basarabi-Murfatlar, îl pomenește pe jupânul Gheorghe. În secolul al
XI-lea, avem mărturiile Anei Comnena, prințesă bizantină cu pasiuni pentru istorie.
Aceasta scrie lucrarea Alexiada, în care menționează existența unor formațiuni
politice dobrogene, amintind numele conducătorilor lor: Tatos sau Chalis în regiunea
Silistrei, Sacea/Sața/Satza în Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei. Originea
acestora este amplu dezbătută, cel mai probabil conducătorii fiind de origine
pecenegă. Istoricul Nicolae Iorga consideră ca trei conducători ar putea să fi fost
români „dicieni” (dobrogeni), sau, dacă totuși ar fi fost pecenegi, ei stăpâneau
cnezate de români „dicieni”.
În secolul al XII-lea, Cronica lui Nestor relatează momentul în care cneazul Kievului,
fiind chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a găsit în zona Dobrogei în jur
de 80 de cetăți. În jurul acestora au apărut, astfel, primele formațiuni prestatale
dobrogene. În secolul al XIV-lea, se constituie, astfel, statul dobrogean incipient în
jurul Țării Cavarnei (situată între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi), cu
reședința la Caliacra. Acesta se afla sub conducerea lui Balica (1346-1354), însă
gurile Dunării erau încă în stăpânirea Țării Românești, care era condusă la acea
vreme de Nicolae Alexandru.
Se remarcă urmașul lui Balica, Dobrotici, care primește titlul de „despot” și „strateg”
în calitate de aliat al Imperiului Bizantin. Acesta va uni teritoriile dintre Dunăre și
Marea Neagră și va pune bazele noului stat medieval Dobrogea – care îi și poartă
astfel numele. Capitala statului dobrogean va fi stabilită la Caliacra.
Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul acestuia, Ivanco (1386-1391),
care are meritul desprinderii țării din sfera dominației bizantine. El va semna un tratat
cu negustorii genovezi și va bate monedă proprie.
Pericolul otoman, însă, se apropie. Turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării,
acesta fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) preia controlul asupra
statului dobrogean, alipind în 1388/1389 jumătatea nord-dunăreană a Dobrogei la
Țara Românească. La moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu
Imperiul Otoman, pierzându-și viața într-o asemenea confruntare în 1420. Dobrogea
trece, astfel, în 1420, sub stăpânirea otomanilor până în anul 1878, când, în urma
Congresului de pace de la Berlin este redată României.