CAPITOLUL I DREPT PROCESUAL CIVIL SECTIUNEA I ACTIUNI SI CERERI CU CARACTER GENERAL LA INSTANTA DE FOND 1.

SUCCINTE CONSIDERATII TEORETICE PRIVIND ACTIUNEA CIVILA IN JUSTITIE 1.NOTIUNE. Actiunea civila in justitie este definita in doctrina noastra, ca modalitatea concreta, practica, prevazuta de lege in favoarea titularului unui drept subiectiv, de a cere instantei judecatoresti recunoasterea unui drept subiectiv preexistent, ori constituirea unei situatii juridice noi, fie incetarea piedicilor puse in exercitarea dreptului sau de catre o alta persoana, sau sa fie despagubit. Ea constituie principalul factor al procesului, pentru ca fara actiune civila nu poate exista civil, cu ajutorul caruia sa fie aparate drepturile civile incalcate, sau sa fie ocrotite anumite interese prevazute de lege. La romani, actiunea civila era cunoscuta ca jus persequendi quod sibi debetur (dreptul de a urmari in justitie ceea ce ti se datoreaza). Actiunea civila nu reprezinta unica forma de garantare a exercitarii depline a drepturilor

cetatenilor, de proteguire juridica a drepturilor civile, pentru ca apararea si ocrotirea acestora se realizeaza si pe alte cai, cu alte mijloace, care sunt multiple si variate, cele mai importante fiind de ordin educativ. Cu toate acestea, actiunea civila reprezinta cel mai eficace mijloc pentru apararea drepturilor civile incalcate. 2.DREPTUL LA ACTIUNE. SENSURI. In vederea apararii drepturilor civile incalcate sau a unor interese ocrotite de lege, persoana lezata, interesata in apararea lor, are dreptul sa se adreseze organului jurisdictional competent, cu cereri de chemare in judecata. Aceasta posibilitate, sau facultate, garantata de lege, de a apela la protectia organelor de justitie, face ca actiunea sa devina un drept, respectiv dreptul la actiune. Cand dreptul la actiune are ca obiect un bun material, el trebuie exercitat intr-un anume termen, pentru ca sa nu se stinga prin prescriptie. Implinirea termenului de prescriptie nu interzice titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdictie competent, pentru ca acest drept de a sesiza subzista, nu se pierde si nu se prescrie. Ceea ce se prescrie este dreptul subiectiv amenintat, adica dreptul material la actiune, si nu posibilitatea de a apela la protectia organului jurisdictional competent. De aceea, dreptul la actiune are doua sensuri: un sens procesual si un sens material.

a)

b)

In sens procesual, prin dreptul la actiune se intelege posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdictie competent, caruia ii pretinde sa hotarasca asupra cererii sale. In sens material, dreptul la actiune este definit ca fiind o posibilitate pe care o are titularul unui drept subiectiv de a pretinde paratului, prin intermediul organului de jurisdictie, de a-si executa obligatia corelativa. Exercitandu-se dreptul material, reclamantul isi apara dreptul incalcat, pe cale de constrangere.

Distinctia dintre cele doua sensuri, procesual si material, prezinta importanta practica, pentru ca in primul caz, a lipsei dreptului procesual la actiune, actiunea trebuie respinsa fara a se mai intra in examinarea fondului litigiului dedus judecatii. Spre exemplu, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr.: 29/1990 (a contenciosului administrativ), celui care nu s-a adresat in termen de 30 de zile autoritatii emitente a actului administrativ, inainte de a se adresa instantei, ii va fi respinsa actiunea fara a se intra in cercetarea fondului, deoarece reclamantul trebuie sa se adreseze autoritatii emitente sau celei ierarhic superioare, iar numai dupa ce s-a adresat uneia dintre ele, daca aceasta a solutionat cererea in 30 de zile sau nu, va putea sa faca plangerea in instanta. Cand este vorba de lipsa dreptului la actiune in sens material, acest lucru il stabileste instanta investita cu judecarea cererii de chemare in judecata si care are obligatia sa o judece. Spre exemplu, solutia de respingere a actiunii se poate datora

faptului ca dreptul la actiune, in sens material s-a prescris, cererea fiind introdusa dupa expirarea termenului prevazut de lege. Prescriptia dreptului material la actiunelasa insa neatins dreptul procesual la actiune, reclamantul avand dreptul de a sesiza instanta, numai ca nu va putea obtine o hotarare favorabila pentru ca a actionat cu intarziere. 3.NATURA JURIDICA Analizand continului definitiei actiunii civile ca modalitate concreta, practica, prevazuta de lege in favoarea titularului unui drept subiectiv de a cere instantei judecatoresti recunoasterea acestuia ori constituirea unei situatii juridice noi, incetarea piedicilor puse la exercitarea dreptului sau de catre o alta persoana, sau sa fie despagubit, rezulta cateva trasaturi fundamentale care stabilesc natura juridica a actiunii civile, si anume: a) actiunea constituie principalul mijloc juridic legal care permite unei persoane ce are legitimare procesuala activa (reclamantul), sa se adreseze organului de jurisdictie si sa ceara sa hotarasca asupra cererii pe care aceasta a formulat-o; b)actiunea trebuie sa se adreseze unui organ jurisdictional competent; c) principalul scop al actiunii consta in apararea unui drept apartinand reclamantului, caruia I se recunoaste posibilitatea de a se adresa organului jurisdictional competent, pentru a obtine constrangerea judiciara in vederea exercitarii nestingherite a dreptului;

d)actiunea isi are izvorul in conflictul de interese existent intre partile aflate in proces; e) prin intermediul actiunii civile pot fi valorificate numai drepturi actuale. Trasaturile esentiale enuntate, determina natura juridica a actiunii civile, care nu trebuie confundata, identificata, cu dreptul subiectiv material incalcat, contestat, pe care-l apara, nici cu cererea de chemare in judecata, care constituie forma concreta, actul de procedura prin care se pune in miscare actiunea civila si prin care este sesizat si investit organul de jurisdictie competent cu solutionarea litigiului. Fara a intra intr-o analiza exhaustiva care sa dovedeasca independenta actiunii civile fata de dreptul subiectiv ce se valorifica, aratam numai ca actiunea civila apartine dreptului procesual civil, fiind creata ca principal mijloc in vederea apararii, proteguirii drepturilor subiective incalcate, contestate, negate, de catre o alta persoana decat titularul dreptului respectiv. Prin conditiile generale de exercitare a actiunii civile, pe care le vom examina in paragraful urmator, si avand in vedere ca actiunea isi are izvorul in conflictul de interese dintre parti, se dovedeste ca actiunea civila de deosebeste fundamentalde dreptul subiectiv pe care-l apara, drept care apartine dreptului material si nu procesual. Fiind creata in vederea apararii unor drepturi, a ocrotirii unor situatii juridice expres determinate,

actiunea civila imprumuta din natura si caracteristicile dreptului dedus judecatii. Aceasta situatie nu poate duce la concluzia ca actiunea civila se identifica cu dreptul subiectiv, ci numai la faptul existentei unei legaturi, constand in aceea ca dreptul pretins prin actiune determina caracterul actiunii si ii imprima califcarea. Spre exemplu, daca este vorba de apararea unui drept de proprietate pe calea actiunii in revendicare, va fi vorba de o actiune reala, caracter pe care-l are dreptul, dar cele doua notiuni, actiune si drept nu pot fi confundate, pentru ca dreptul subiectiv, care apartine dreptului material, sta la fundamentarea actiunii civile, care a fost creata in scopul de a-l apara in cazul in care se iveste un conflict in care anumite parti isi disputa dreptul respectiv. 4.EXERCITIUL GENERALE. ACTIUNII CIVILE. CONDITII

Ca regula generala, exercitiul actiunii civile este liber, pentru ca:

a)

b)

poate pretinde recunoasterea unui drept care nu exista, sau recunoasterea unei pretentii neintemeiate, deoarece oricine se poate insela asupra dreptului pretins, iar prin mijlocirea judecatii se clarifica afirmatiile partilor; reclamantul nu poate fi tras la raspundere pentru faptul ca a invocat pretentiuni nejustificate. Singura actiune care poate fi pronuntata impotriva sa este obligarea la plata cheltuielilor de judecata facute de parat. Numai

in cazuri deosebite, exceptionale, cand se dovedeste o vadita rea-credinta, din partea reclamantului, un abuz de drept procesual, se pot lua si unele masuri de sanctionare cu amenda civila in favoarea statului. Spre exemplu, introducerea cu rea-credinta a unei cereri de recuzare ori de stramutare, se poate sanctiona cu amenda de la 3.000 la 10.000 lei (art. 35 C.proc.civ.); obtinerea cu rea credinta a citarii paratului prin publicitate se poate sanctiona cu amenda de la 5.000 la 15.000 de lei (art. 95 C.porc.civ.); introducerea cu rea credinta a unei contestatii la executare se poate sanctiona cu amenda de la 3.000 la 10.000 lei (art. 405 C.proc.civ.). c) in general nu este supus unor conditii prealabile. Faptul ca uneori este nevoie de efectuarea unei proceduri prealabile, cum ar fi aceea prevazuta de disp. art. 5 din Legea nr.: 29/1990 privind contenciosul administrativ, de un anumit aviz, autorizatie, etc., acestea nu sunt restrictiuni in exercitiul dreptului la actiune, ci sunt conditii esentiale de exercitare a actiunii, iar o parte din ele au si caracter protectoriu, rolul lor fiind acela de a evita respingerea actiunii. Exercitiul dreptului la actiune fiind liber, nu inseamna ca este deschis oricui, oricand si oricum. Pentru ca actiunea reclamantului sa fie intemeiata, este nevoie de indeplinirea anumitor conditii generale si uneori speciale de admisibilitate. Conditiile generale sunt in numar de patru si anume:

1. capacitatea procesuala (de folosinta si de exercitiu); 2. calitatea procesuala; 3. existenta unui drept; 4. justificarea unui interes. conditii la care vom face referire in continuare.
1.

Capacitatea procesuala. Pentru ca persoanele fizice sau juridice sa poata deveni parti ale unui proces civil, li se cere sa aiba aptitudinea, sa fie capabile de a avea drepturi si indatoriri.

C.proc.civ., in cartea a II-a, titlul 1, Cap. I, privitor la folosinta si exercitiul drepturilor procedurale, prevede conditiile capacitatii procesuale civile, stabilind ca orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte in judecata (art. 41 alin. 1), iar persoanele care nu au exercitiul drepturilor lor nu pot sta in judecata decat daca sunt reprezentate, asistate ori autorizate in chipul aratat in legile sau statutele care randuiesc capacitatea sau organizarea lor (art. 42 C.proc.civ.). Capacitatea procesuala se constituie ca o conditie esentiala pentru ca o persoana sa poata proni sau continua un proces, sa participe la activitatea judiciara. Ea este recunoscuta tuturor persoanelor fizice (art. 4 alin. 1 din Decr. nr. 31/1954), fara deosebire de sex, rasa, nationalitate, religie sau grad de cultura si este garantata de lege (art. 4 alin. 2 din Decr. nr.: 31/1954).

Cand vorbim de capacitate procesuala civila avem in vedere capacitatea de folosinta (prevazute de disp. art. 41 C.proc.civ. si art. 5 alin. 2 din Decr. nr.: 31/1954) si capacitatea de exercitiu (prevazute de disp. art. 42 C.proc.civ. si art. 5 alin. 3 din Decr. nr.: 31/1954). Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta si nici lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si in conditiile stabilite de lege (art. 6 alin. 1 din Decr. nr.: 31/1954). Textul art. 6 alin. 2 din Decr. nr. 31/1954, mai prevede ca nimeni nu poate renunta nici in tot, nici in parte, la capacitatea de folosinta sau la cea de exercitiu.
a.

Capacitatea procesuala de folosinta (legitimatio ad processum) este definita ca aptitudinea generala a persoanelor de a avea drepturi si obligatii pe plan procesual.

Dispozitiile art. 5 alin. 2 din Decr. nr.: 31/1954 o definesc ca fiind capacitatea de a avea drepturi si obligatii, iar prevederile art. 41 alin. 1 C.proc.civ. stabilesc ca poate fi parte in proces numai persoana care are folosinta drepturilor civile. Privind persoanele fizice, capacitatea de folosinta se dobandeste odata cu nasterea si inceteaza odata cu moartea (art. 7 alin. 1 din Decr. nr.: 31/1954), sau la data mortii stabilita prin hotarare judecatoreasca, cu precizarea ca potrivit adagiului infants conceptus

pro nato habetur, quoties de jus commodis agitur (copilul conceput este socotit ca nascut ori de cate ori este vorba de drepturi in folosul sau), inseamna ca drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptie, daca sunt in folosul sau, dar numai daca el se naste viu, prevedere pe care o gasim in dispozitiile art. 7 alin. 2 din Decr. 31/1954. Persoanele juridice supuse inregistrarii dobandesc capacitate de folosinta de la data inregistrarii (art. 33 alin. 1 din Decr. nr.: 31/1954), iar celelalte, dupa caz, dobandesc capacitatea de folosinta de la data actului de dispozitie care le infiinteaza, de la data recunoasterii ori autorizarii infiintarii lor sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte prevazute de lege (art. 33 alin. 2 din Decr. nr.: 31/1954). In unele situatii, persoanele juridice pot dobandi capacitate de folosinta anticipat, in scopul de a lua fiinta valabil (art. 33 alin. ultim din Decr. nr.: 31/1954). Capacitatea de folosinta este recunoscuta persoanelor juridice numai in vederea realizarii scopului pentru care au fost infiintate. Orice act juridic care nu este facut in vederea realizarii acestui scop este nul (art. 34 din Decr. nr.: 31/1954). Actele juridice contrare principiului specializarii sunt nule. Incetarea capacitatii de folosinta, in cazul persoanelor juridice, are loc prin comasare, divizare totala sau dizolvare (art. 40 din Decr. nr.: 31/1954).

Lipsa capacitatii procesuale de folosinta este sanctionata cu respingerea actiunii, exceptie care poate fi ridicata in orice stadiu al procesului, si de oricine, iar actele facute cu lipsa acestei capacitati sunt nule.
b.

Capacitatea procesuala de exercitiu este definita ca fiind aptitudinea oricarei persoane care avand folosinta unui drept, poate, in cadrul unui proces, in nume personal sau prin mandatar sa-si valorifice acel drept, si in acelasi timp are dreptul sasi asume obligatii, savarsind acte juridice (art. 5 alin. 3 din Decr. nr.: 31/1954) sau, in rezumat, este capacitatea de a fi parte in proces, cu toate drepturile si obligatiile pe care legea i le recunoaste.

Capacitatea procesuala de exercitiu constituie o consecinta directa a capacitatii de folosinta, pentru ca cine nu are capacitatea de folosinta, n-o poate avea nici pe cea de exercitiu, sau poate avea numai capacitatea procesuala de folosinta si sa n-o aiba pe cea de exercitiu. Capacitatea de exercitiu se dobandeste la varsta de 18 ani, cu exceptia femeilor care se casatoresc sub 18 ani si prin aceasta dobandesc capacitate deplina de exercitiu (art. 8 alin. 3 din Decr. nr.: 31/1954). Se presupune ca numai la implinirea varstei de 18 ani persoanele fizice au o vointa constienta suficient dezvoltata pentru a-si da seama pe deplin de insemnatatea si de consecintele actelor juridice pe care le savarseste.

Minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si cei care sunt pusi sub interdictie sunt complet lipsiti de capacitatea de exercitiu, iar cei intre 14-18 ani au capacitate de exercitiu restransa (art. 9 alin. 1 si art. 11 din Decr. nr.: 31/1954). Aceste ultime persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa, nu pot sta in judecata si nu-si pot apara drepturile decat in cazurile prevazute de lege, prin reprezentare, asistare sau autorizare. Persoanele fizice care au capacitate deplina de exercitiu, pot participa personal la proces sau printrun mandatar ales. Este vorba de reprezentarea judiciara, prevazuta de dispozitiile art. 67 C.proc.civ., care ia nastere prin acordul partilor, reprezentare care nu este obligatorie si uneori nu este posibila. Astfel, in actiunile de divort (cu exceptiile prevazute de art. 614 C.proc.civ.), partile sunt obligate sa se prezinte personal in fata instantei de fond, nu prin mandatar. Pot fi numai asistate de aparatorii lor. De asemenea, prezenta personala a partii este obligatorie in cazul chemarii partii la interogatoriu (art. 218 C.proc.civ.). Persoanele juridice isi exercita drepturile si isi indeplinesc obligatiile prin organele lor de conducere (art. 35 alin. 1 din Decr. nr.: 31/1954). Lipsa capacitatii procesuale de exercitiu se poate ridica in tot cursul procesului, pe cale de exceptie, de oricare dintre partile din proces, cat si de instanta din oficiu (art. 41 alin. 1 C.proc.civ.). Daca exceptia este intemeiata,