Destin

de Tatian Miuţă

O duminică însorită de toamnă. De dimineaţă razele jucăuşe ale soarelui mângâiau

pâlcurile de ceaţă amestecate cu aburii răsăriţi din asfaltul petecit. Grupuri de oameni se
îndreptau spre stația de tramvai aflată lângă Dumbrava Sibiului.
Pe strada Armata Roșie, toată noaptea răsunaseră cântece de liberare. Cei care făcuseră
stagiul militar de trei ani erau lăsați la vatră.
Totodată primiseră permisie câteva zile şi cei din anul al doilea.
Ionel şi Vasile, alături de alții, se îndreptau spre stația de tramvai. Erau prieteni buni. Se
cunoscuseră în armată şi fiind amândoi din localități vecine erau ca doi frați.
Vasile, care era îmbrăcat în civil, terminase armata şi îşi înfundase valiza cu o grămadă
de lucruri. Abia o târa după el. O ducea în cârcă, pârându-i mai ușoară.
Prietenul lui, Ionel, avea doar o raniță în spate cu de-ale gurii. Şi el avea o valiză de
lemn, vopsită în verde, dar o lăsase la cazarmă, deoarece primise permisie, fiind în anul al
doilea. Era îmbrăcat în haine militare.
̶ Bine că am ajuns, zise Vasile, gâfâind. Ajută-mă să pun jos valiza asta că mă
deșiră de oase.
̶ Eu te rugai să mi-o mai dai şi mie, dar tu nu şi nu, parcă îți furam aurul din ea.
Nu, zău, chiar ce-ai băgat acolo, de e aşa de grea?
̶ Eeee! Vezi tu la anu’!… Amintiri din armată, ce să bag!… Câteva lucruri de
traforaj, o pereche de bocanci, cam uzați dar țin la ei. Apoi caietele cu amintiri şi cântece, mai
multe boarfe, cartușe şi gloanțe găsite în lăcașurile de tragere, rămase din timpul războiului şi
altele.
̶ Taci mă, că tu ai luat şi cărămizi din cazarmă. Am văzut eu câteva lipsă.
̶ Râzi tu, Ionele, dar să vezi tu ce rău e fără mine un an de zile cât mai ai de
stat…
̶ Bă, da’ tramvaiul ăsta nu mai vine odată? Cât o fi ceasul?
̶ Nu știu, mă, hai să întrebăm pe cineva. Domnișoară, aveți un ceas?
̶ Da, este zece fără un sfert.
̶ Mulțumesc frumos! Ionele, trenul e la doişpe'şi ceva, aşa-i?
̶ Îhî. Uite că vine tramvaiul. Ăsta mi se pare că nu vine de la Dumbravă ci din
Rășinari.
Rășinarii este o comună de ciobani de lângă Sibiu, singura care avea tramvai.
Ajunși în tren, Vasile şi Ionel mănâncă o conservă de fasole cu cârnați. Luaseră şi bere
la sticlă.
̶ Noroc, Ionele! Îți doresc armată ușoară în continuare.
̶ Să trăiești, Vasile, şi să nu te însori cu Leana până nu termin eu armata.
̶ Hai mă, chiar așa mă crezi? Normal că te aștept. Anul ăsta nici nu mai am timp
de nuntă. Mă pregătesc pentru toamna viitoare. Dar fără Maria n-ai ce căuta…
Terminând de mâncat, cei doi se dau lângă fereastra trenului, fiecare cu gândurile lui,
admirând minunata vale a Oltului.
Apa vălurită a Oltului, limpede ca vioara, leagănă spumele unui pârâu alăturat, prăvălit
în cascadă. Parada munților, înveliți în cămașa brazilor, tivită cu izvoare cristaline, alunecă
ușor în muțenia celor doi prieteni. Stânci amețitoare sclipesc în soare, plutind ușor deasupra
lor. Trec prin tunel. Locomotiva pufăie, aruncând pe coșul ei rotocoale de fum înecăcios.

1
 Ajung in Râmnicu Vâlcea, dar nu coboară. Totuși Vasile are o idee:
̶ Știi ceva, Ionele? Ce-ar fi să luăm o tărie?!
̶ Că bine zici, mă Vasile, însă cam bate vântul prin buzunarele mele…
̶ Ha, ha, ha, stai liniștit! Vasile cumpără o sticlă de o jumătate cu secărică.
Cinstesc şi ei câte o dușcă înainte de a se despărți. Nu se știe când s-or mai întâlni.
Trenul pornește spre Govora. Ei merg până în Băbeni, iar de acolo vor lua trenulețul. Îi
zic așa pentru că e mai mic, are liniile mai înguste şi merge destul de încet. Trenulețul merge
pe valea Bistriței până-n munte, de unde este încărcat cu lemne. Are şi două vagoane de
călători.
Ajungând la Foleşti, cei doi prieteni se îmbrăţişează şi se despart în gara Lunca cu Pelin.
Vasile merge mai departe cu trenulețul până în comuna vecină, iar Ionel coboară. Mai are de
mers până acasă destul. Trebuie să treacă două dealuri, vreo șapte-opt km.
̶ Drum bun, prietene, să-mi scrii, auzi!? strigă Vasile din tren. Ţine şi sticluța
asta, mai guști şi tu pe drum să te încălzești. Şi-i dă sticluța cu secărică golită pe jumătate.
Ionel ia ranița în spate şi o ia la picior după ceilalți drumeți. Ajuns la o fântână cu
cumpănă, scoate o găleată de apă şi-şi astâmpără setea.
Iată-l în dâlma primului deal. Soarele era pe dunga celuilalt deal spre apus. În timp ce
coborau dealul, grupuri de tineri, care veneau de la munte, de la lucru, chiuiau cât puteau,
dând de veste celor din vale, de acasă, că vin muntenii.
Până coborî în vale, Ionel mai vorbește cu unul, cu altul, despre una, despre alta. Trec o
punte peste râul Luncavăț. Apoi se despart. Ionel mai are de trecut un deal.
̶ Auzi măi soldat, zice unul, vrei să treci dealul singur?
̶ Păi, n-am ce face, trebuie.
̶ Nu te sfătuiesc să faci asta, o să te atace lupii, că de-acum se cam strângîn
haite, şi-apoi se zice că se cam dau la haina militară. Dacă vrei, vino la mine până mâine, că
uite se-ntunecă.
̶ Mulțumesc, dar până să se întunece de tot cred că ajung acasă. Spune-mi pe
unde o iau, pe potecă sau pe drum?
̶ Pe potecă că e mai scurt. Sus la culme se-mpreoană. Dar ai grijă, soldat, să nu
te rătăceşti prin pădure.
̶ Rămas singur, Ionel începe urcușul celui de-al doilea deal. Se gândește la
Maria. Nu i-a mai scris de un timp. Ce-o fi cu ea?
Frunzele ruginii de fag foșnesc la atingerea lor. Poteca șerpuiește printre tufișuri. Negrul
pădurii se așterne peste amurgul serii întârziate. Dinspre răsărit luna, apărută de după dealul
pe unde trecuse, singură ca şi el, caută să nu se rătăcească printre nori. Rămâne mirată zărind
curajosul soldat. Razele ei trezesc siluetele copacilor, care-l opresc pe Ionel din mers. Un
foșnet puternic, urmat de un geamăt nedefinit îl hotărăsc. Ionel se întoarce din drum în pas
grăbit.
Ajunge la o casă din marginea pădurii. La o ferestruică abia se zărea lumina gălbuie a
unei lămpi de petrol. În curtea casei un bărbat între două vârste închidea păsările.
̶ Bună seara, nene, nu vrei să vii până la poartă?
Bărbatul, încins cu un brâu lat de lână, se apropie de poartă:
̶ Ce dorești, măi băiatule?
̶ Eu sunt în armată şi acum merg pe acasă. Stau peste deal şi am ajuns până la
marginea pădurii, dar am auzit un zgomot şi parcă mi s-au tăiat picioarele. Nu mă primești şi
pe mine până mâine dimineață la dumneata?
Omul se apropie mai mult şi atunci zări în lumina lunii silueta unui soldat.

2
 ̶ De mă, băiatule, ce să zic!... Nu prea s-ar putea, că, uite, tocmai acuma veni
moașa satului la nevastă-mea, c-o apucară durerile facerii. În casă n-am cum, dar te urci în
fânar şi te bagi în fân să te încălzești.
̶ Mulțumesc din toată inima pentru bunătatea dumitale. Dumnezeu să vă ajute să
aveți un copil sănătos.
̶ Pune scara asta şi urcă-te pe ea!
̶ Vă mulțumesc mult! Oricum e mult mai bine decât să faci de gardă.
Pe întuneric, Ionel împinge într-o parte câteva brațe de coceni, apoi se aciuiază în
fân. Scoate sticluța cu băutură din buzunar şi mai trage câteva înghițituri. Gândurile îi zboară
la Maria. E așa de aproape de ea. Mâine vor fi împreună. Abia așteaptă… Apoi adoarme
imediat cu sticla în mână. Era de așteptat după o zi ca asta.
După un timp Ionel se trezeșt eîn lătratul unui câine. Buimăcit, nu știe ce e cu el.
Unde se află? Dă de sticlă, o pune la gură şi o golește. Încet, încet își revine. Dar fata? Unde
e fata? Ce fată, Maria? Nu, nu... Atunci își dădu seama că visase un vis groaznic. Avusese
un coșmar.
Se făcea că era înconjurat de șapte zâne, îmbrăcate în alb, care dansau în jurul lui.
Din când în când câte una se apropia de el şi-i spunea:
- Uit-o pe Maria, nu e a ta!...
Deodată, se ridică, coboară scara şi, amețit puțin şi de băutură, îşi ia inima în dinți. Se apropie
de casă şi privește pe fereastră. Era liniște şi se auzea sforăitul bărbatului obosit. Deschide
încet ușa. Face câţiva pași. Un pat de scânduri în care era o femeie adormită, iar lângă ea
bărbatul care sforăia. Alături, lângă sobă, o trocuță în care era înfăşată o mogâldeață de copil.
Ionel oprindu-şi răsuflarea, cu ochii mari, cu gura întredeschisă se apropie tiptil,
înşfăcă copilul din troacă şi, cu mâinile tremurânde, o ia de-a-ndărătelea până la ușă. Nu știe
ce face şi de ce face ce face.
Atunci femeia deschide ochii şi începe să ţipe:
̶ Hoții! Hoții! Au furat fetița!
Ionel fuge cu fetița în mâini până la poartă. Acolo, poarta fiind încuiată, se bârâcă pe
gard. Câinele, trezit, sare la el şi-l apucă de pantaloni. Abia reușește să scape şi p-aici ţi-e
drumul. Fetița rămâne agățată în gard.
Ajuns la drumul care trecea dealul nu mai șovăieşi pornește spre pădure.
Abia răsuflând, se oprește în marginea pădurii. Luna se plimbase pe bolta cerului şi
acum se pregătea să se ascundă după deal.
Ionel se trezește de-a binelea. Ce nebunie a fost în capul lui?... Ce voia să facă cu fetița?
Doamne, doamne, parcă cineva i-a luat mințile!...
Deodată, la câțiva zeci de metri se zărește o luminiță. Ba sunt două. Dinspre răsărit se
crăpa de ziua. Luna nu se mai vede de copaci. Ionel privește iarăși în direcția pădurii
întunecoase. Luminițele se apropie. Parcă s-au înmulțit. Îşi amintește vorb ele unuia de aseară.
̶ O să te atace lupii, că de acuma se strâng în haite.
I se face părul măciucă. Imediat aruncă ranița din spinare şi se repede spre primul fag
întâlnit. Avea cam 40-50 cm în diametru. La bază era limpede, crengile începând la trei-patru
metri.
Ionel se bârâcă pe fag, timp în care dihaniile au ajuns deja la el. Se opresc la raniță şi se
încaieră pe pachetul cu mâncare. Unul îl apucă de bocanc.
̶ Doamne ajută-mă!...
Cu o ultimă zvâcnire scapă piciorul şi urcă până la crengi. Lupii se aruncau pe fag în sus
şi urlau rânjind la prada ce le scăpase. Ionel se urcă până înspre vârful fagului. Apoi se
oprește. Se leagă cu cureaua de o creangă mai groasă. Mâinile îi tremurau şi de frig, şi de
frică.

3
 Stă aşa nemișcat un timp. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Lupii nu plecau deloc.
Soarele se vede înspre dealul vecin. Apoi se ascunde în nori.
Se aude lătrat de câini. Cerul se acoperă de nori cenușii. Începe a bura. Lupii se
înverșunează parcă mai tare. Ronțăie copacul.
Lătratul câinilor se apropie. Iată se şi zăresc. Câțiva ciobani urcă cu turmele lor pe
Dealul Oii. Merg cu oile la șes, unde vor ierna. Câinii se reped la lupi.
̶ Huo, lupii, lupii!... Pe ei, pe ei!...
Mai mulți ciobani cu bâtele în mâini aleargă după lupi. Oile s-au făcut ciopor.
Când ajung sub fag, rămân împietriți. Sus în vârful fagului, un soldat abia mai putea să
facă semn din mâinile înghețate. Cu greu l-au coborât.
̶ Ia uitați-vă, fraților, baragladinele naibii, cum au ros fagul!...
̶ Oleo, în câteva ore îl doborau!...
Ionel este înfășurat într-un cojoc. Îl încălzesc cu niște țuică tare şi îi dau să mănânce.
Apoi trec dealul cu toții.
Ajuns acasă, Ionel e întâmpinat de părinți şi de surioara sa.
̶ Bine ai venit dragul mamei! Dar ce-i cu tine, de arăți în halul ăsta?
̶ Eee, dragii mei!... Şi Ionel le spune prin ce trecuse.
̶ Dumnezeu e mare şi te-a ajutat. Hai să mănânci.
̶ Am mâncat cu ciobanii. Ia spuneți-mi, Maria ce face?
Ai lui privesc unul spre altul tăcuți.
̶ De ce nu-mi spuneți? S-a întâmplat ceva?
̶ Auzi, taică, las-o-n plata Domnului, că nu-i de nasul tău.
̶ Da’ ce-a făcut?
̶ Eee, mamă!... știi cum sunt fetele… a găsit pe altul. Au pus şi nunta.
Ionel strânge din dinți şi trece în camera alăturată.
Şi au trecut anii… După armată, Ionel şi-a construit o casă frumoasă, spațioasă. Nu
s-a însurat. Maria l-a deziluzionat. A mai încercat el cu câteva fete, dar n-a mers cu niciuna.
Trebuie s-o facă şi pe-asta, că așa-ie dat omului, să împărtășească gândurile celui hărăzit, să-i
fie alături.
Sunt mulți flăcăi în sat, majoritatea de 20-25 de ani. Unii au făcut armata, alții
urmează să plece. Doar unul se apropie de vârsta lui.
Ionel şi-a lăsat mustață şi arată bine. I-au pus numele Înțeleptul şi ceilalți flăcăi nu
ies din vorbele lui. E prieten cu toți, dar vecinul său, Mihai, ţine la el ca la lumina ochilor. E şi
mai aproape de vârsta lui. Are 31 de ani.
̶ Auzi, Ionele, duminică vrei să mergem la horă peste deal?
̶ Cum să nu, măi Mihai, se mai pune la discuție? Cine mai merge?
̶ Vin mai mulți, nu suntem singuri că, de, să nu se ia ăia de noi!...
̶ Lasă, mă, că noi suntem pașnici, n-am făcut niciodată scandaluri.
̶ Eu am şi rude acolo, ţi le prezint şi ție.
Sosi ziua de duminică. Ionel, frumos îmbrăcat, înalt, cu părul dat într-o parte, cu
mustața neagră, bine aranjată, cu cizmele lustruite şi un zâmbet cald pășește alături de ceilalți
în curtea căminului din satul vecin.
̶ Cine sunt flăcăii ăștia? Întreabă o fată. De unde sunt?
Începe hora. E o horă de mână. Ionel cere permisiunea unui localnic să intre în horă.
Vin şi ceilalți. Se joacă după muzică. Mihai se prinde lângă el.
̶ Auzi, Elena, ce zici de flăcăulăla cu mustață?
̶ L-am urmărit şi eu, Ionela. Nu-l întrece altul la joc.
̶ Eu mă prind lângă el. Vii cu mine?
̶ Cum să nu! Crezi că mie nu-mi sfârâie călcâiele?

4
 Cele două fete se prind în horă între Ionel şi Mihai.
Ionela este în stânga flăcăului cu mustață. Asta a şi dorit. E o fată aparte. Sprintenă,
cu ochi negri, negre gene, deasupra negre sprâncene, cu păru-mpletit în coade, doamne cât de
bine-i şade!... Ionel privește cu coada ochiului făptura din stânga sa.
Se termină hora. Începe o sârbă. Ionel o caută din priviri pe fată. Privirile lor li se
întâlnesc şi Ionela este alături. Apoi, la învârtită, nu se mai opreau. Pe margine, multe priviri
se îndreptau spre ei…
Peste o săptămână, Ionel este prezent la horă. La fel şi Ionela. După câteva hore,
flăcăul se retrage într-un colţ, ținând fata de mână.
̶ Cine ești şi de unde-ai apărut?
̶ Anul acesta am ieșit la horă. Sunt cu părinţii. Numele meu este Ioana, dar toți
îmi zic Ionela.
̶ Ce coincidenţă!... Ionel, aşa mă numesc şi sunt de peste deal.
Cei doi tineri rămân nemișcați, cu ochii pironiți unul la altul. Fata îl ia pe Ionel de
mână şi merg la părinţii ei.
̶ Mamă, tată, vă prezint pe Ionel.
̶ Bună ziua! Aveți o făptură minunată!
Timp de câteva săptămâni cei doi tineri rămân nedespărțiți. Apoi se hotărăsc să se
căsătorească. Diferența de vârstă nu a fost o piedică.
În seara nunţii, când mirii s-au retras, iar ceilalți petreceau încă, Ionel, mângâind-o
pe Ionela, zărește deasupra genunchiului o cicatrice. Mai mult din priviri, tăcut, Ionel așteaptă
un răspuns:
̶ Când m-am născut, am fost răpită de un soldat. Am rămas agățată în gard. Dar
nu-mi pasă la mers. Prea puțin se observă.