Colegii mei

Colegii mei şi-au împărţit sfiala,

Nepedepsiţii soartei mai trag încă,
Cei adormiţi au stricat învoiala,
S-au radiat din cărţile de muncă.

Visate timpuri cu băieţi şi fete

Aproape „oameni mari”, cu buletine,
În băncile speranţei indiscrete,
Frumoşi, cuminţi şi harnici, fără vină.

Cu ochii mari, deschişi, aviz de ştiinţe,

Neştiutorii timpului fierbinte
Au adunat mănunchi de cunoştinţe
Din minunata dascălilor minte.

Lăstari născuţi în seceta cumplită

Din anii patruj’şase, patruj’şapte,
După război, cutremur, grea ursită
A generației vorbind în şoapte.

Cu-opinci, desculţi în clasele primare,

Tăbliţe, săculeţe, poame, turtă,
Puţine dulci, dar multe zile-amare
Când oamenii munceau doar pentru burtă.

Colegii mei au luat în piepturi viaţa

Şi s-au plimbat prin ea aşa puţin;
Şi unu câte unu - s-a rupt aţa,
Doar sufletul, de-o fi, îl mai deţin.
Satul meu în cinci decenii

Războiul viselor noastre

Ne-a cutremurat pământul,
Dispărut-au printre astre,
Astăzi le mătură vântul.

Fiecare casă-n parte

Avea trei-patru copii,
În şcoli se învăţa carte,
Astăzi satele-s pustii.

Picura-n auzul serii

Glasurile de oier,
Strecurând dulceaţa mierii,
Doina dulce din fluier.

Voi aţi secătuit ţara,

Aţi înstrăinat pământul,
Vindeţi totul, ne luaţi tara
Strămoşilor şi mormântul.

Praful s-a ales de toate,

N-aveţi niciun Dumnezeu,
Băgaţi mâinile la coate,
Minte-aveţi de cimpanzeu.

Dar, opriţi-vă odată,

Dispăreţi cu tot ce-aţi luat!
În viaţa ce ne-a fost dată
Vom plămădi alt aluat.
 Conexiune

Pustiu, absent în taler de balanţă,

Te-ai rătăcit, al visului suspin,
Te-ai regăsit în stropi de nonşalanţă,
Tronând reduta plaiului alpin.

E grea povara gândului fierbinte

Ce pâlpâie în strigăt de copil,
Înfipt adânc în nebuloasa minte,
Conexiunea starului mobil;

Şi-n harnicul izvor de turbulenţe,

Urcând pe scara timpului hoinar,
Atomii-şi dau o mână de valenţe,
Calculatorizând molecular.
La sfârşit de săptămână

La sfârşit de săptămână,
Fără timpul postului,
Se prindeau oameni de mână
Strânşi la hora satului.

Îmbrăcaţi de sărbătoare
Şi flăcăi, şi fete
Purtau strânse-n cingătoare
Şi brâuri, şi bete.

Sălta brâul hora mare,

Horă bărbătească,
Tropotind pământul tare,
Cu drag să rodească.

„Hai la brâu, la brâu

Şi la secerat de grâu!”
„I-auzi brâul trece râul
Şi mândruţa, potecuţa!”

Sticlea ia românească
În mii de paiete,
Se-nteţea hora drăcească,
Chiotind cu sete.

Alte hore, învârtite,

Sârba, periniţa
Şi ciulendrele cotite
Umpleau poieniţa.
Fermecat de frumuseţe,
Soarele zâmbeşte,
Nu mai ştie ce poveţe
Ni se spovedeşte.

Azi ne-ntreabă soarele:

„Unde s-au dus toate?”
Au secat izvoarele!...
Totuşi se mai poate…
 Metamorfoză

Mă-mbrac în visele copilăriei,

Oglinda timpului fugar îmi schimb,
M-ascund în tainele călătoriei,
Cu mâinile cuprind al vieţii nimb.

Neştiutorul clipelor de aur,

Plimbându-mi ochii în necunoscut,
Am adunat al timpului tezaur
Şi altor ochi l-am făcut cunoscut.

Din licărul înțelepciunii mele

Am picurat copiilor puţin
Şi-n viaţa plină de necazuri grele,
Seninătatea ochilor reţin.

Azi multe idealuri sunt iluzii,

Iar aripile fanteziei cresc,
Adăpostind din când în când aluzii
La minunatul dar divin, ceresc.
 Gânduri

Cu focuri și fumuri strămoșii, odată,

Pe dealuri și munți se-nălțau,
Sprânceana muntoasă și zarea pătată
Prăpădul ce-i paște-anunțau.

Și-n pacea din suflet a celor de-acasă

Pătrunde fiorul rănit,
Își lasă și masă și casă și pasă
Pe drumul spre locul menit.

Pe plai căprioare, mioare, izvoare

Și vântul... cuvântul zbura
Și dorul de tată, plecat la armată,
Of doamne!…afară bura…

În peșteră, meșteră, mama sărmana,

Cu dor, un odor mângâia
Și gândul avându-l aparte, departe,
Veni-va și el lângă ea...

Și gânduri în rânduri torente, curente

Ascunse ca lava-n pământ,
Curg valuri în maluri, încete să-ncete
Eternul, etern jurământ...
Curg valuri în maluri, încete să-ncete
Eternul, etern legământ...
De pământ
Sfânt.
 Coşmar

Pe-o noapte rece-ntunecată,

Un şir de gânduri mi-au luat start
Şi-n patima-mi nevindecată,
Castelul viselor au spart…

Duiumul viselor trăsnite,

Eliberate din castel,
Umblau cu aripe plesnite
De focul armei din rastel;

Şi se făcea că-mi arde dorul

În jarul focului etern,
Închis în lagăr cu zăvorul,
În haosul, temut mister;

Şi se făcea că e cutremur,
Nu pe pământ, ci-n univers;
Şi altele ce mâna-mi tremur
Şi nu le pot cuprinde-n vers;

Şi m-am trezit cu pulsul mare,

Şi m-am trezit cu-n gust amar,
Şi toate îmi păreau amare,
Şi-atunci am zis: „of, ce coşmar!...”
 Minunile lumii

Minunile lumii sunt şapte,

Fixate din moşii strămoşi,
Iar astăzi, se pare, şi alte
Găsit-au savanţii faimoşi.

Şi nimeni nu poa’ să conteste

Aceste minuni, totu-i clar, (dar)
Vor fi nevoiţi să ateste
Şi pe-altele primite ca dar.

Minunea supremă a lumii,

Venită pe aripi de vânt,
Fixată de raza cutumii,
E geniul, zeiescul cuvânt.

În leagănul vorbelor sfinte,

Plutind şi topindu-se-n zbor,
E cântecul, pus să alinte
Al inimii tainic amor.

Şi ambele îngemănate
În versul poetic de dor
Se clatină veşnic mânate
De-al inimii tainic fior.
 Cuplul „perfect”

O seară de vară cu domni de oraş

Şi-un cuplu de prin Bucureşti,
El, tânăr şi tandru, iubit doctoraş,
Ea, tot ce pofteşti şi doreşti,

Se-amuză, se scuză şi par rafinaţi,

Se poartă din cale-afară
Şi nu se consideră chiar terminaţi,
Aşa cum sunt cei de la ţară.

La vorbe alese sunt neîntrecuţi,

Expresii, argouri, jargoane,
Desigur, sărmanii, prin multe-s trecuţi
Şi câte, şi câte prigoane...

Auzi tot mai des, „(cu) subiect (şi) predicat”,

Discursuri ţinute de unii,
De parcă, probabil, avem dedicat
Elipticul fazelor lunii.

Şi când le plezneşte-academicul gând,

Se-aşază cu toţii la masă,
Cu poftă mănâncă (hmm) „virgulă” când
Au bună mâncare aleasă.

Povestea „cu cucu cu” glasu-i zeiesc,

Gustată cu drag de-amândoi
Sau ceasul de aur, cadou muzeiesc,
Mereu indicând ora „doi”,
Iar ştiinţa ascunsă-a iubitei perechi,
Distinsă prezenţă-n saloane,
Se pierde uitată-n gramatici mai vechi
Sau zboară în mii de baloane.
 Norocul II

Ascuns adânc în negru-ntunecat

Al timpului venit din infinit,
De vise-amăgitoare înecat,
Norocul e un personaj finit.

Pătruns abil în vorbe minunate

Şi însoţind paharul plin cu vin,
Auzi mereu: noroc şi sănătate!
Şi altele, dacă îţi mai convin...

În accident, căsătorie, moarte,

Când a venit al omului soroc,
Se zice: n-a ştiut ca să se poarte
Sau mai exact, că n-a avut noroc!

Îi vezi pe mulţi la loto zi şi noapte,

Arzând de patimă să-nvingă jocul,
Buimaci, năuci, creduli până la moarte,
Ce-i de făcut? Nu le-a surâs norocul!

Prieten bun cu vânturi călătoare

Şi depărtat precum Adam de rai,
Un plimbăreţ prin vremi înşelătoare,
El lasă omenirea fără grai.
 Căsuţa mea

Pitită-ntre dealuri, ascunsă în timp,

Vrăjită de taina pădurii,
Prin vară, prin iarnă sau alt anotimp,
Durând-o urgia naturii,

Căsuţa mea scumpă, sălaş pământean,

În care cu drag se ivise
Izvoare de gânduri, un mândru sătean,
Cu doruri, speranţe şi vise,

Acolo cuvintele mamă şi tată,

Rostite şoptit, îngânat
Şi liniştea somnului de altădată
De mâinile lor legănat.

Acolo e locul cu dulci amintiri

Zburate cu tine, copile,
Acolo pulsează-n văpăi opintiri,
Ascunse pe raze-n pupile.

Un secol adoarme în leagănul ei,

Corabia Terrei pluteşte,
Pierduţi pasagerii-s, dar alte scântei
Se roată în timp părinteşte.
 Rostul vieţii

Mă scald în amintiri neruşinate,

Durerea viselor se vaită-n zbor,
Mă-mbăt cu nopţile cam leşinate
Şi-aprind feştila zilelor cu spor.

Mă-ntreb, răspunsuri însă n-am prea multe,

De ce n-am împuşcat vicleanul gând?
Aveam tăria, faima unui munte
Şi nu vedeam dorinţele plângând.

Cu câtă pasiune iubeam totul

Şi nimeni nu stătea în faţa mea,
Râdeam când alţii rămâneau cu cotul,
Nu bănuiam că viaţa nu mă vrea.

Am înţeles acuma rostul vieţii,

Dar ce pot face? Totu-i în zadar.
M-au prins ninsoarea şi fiorul gheţii
Şi-aştept să mă oprească un pândar.
 Strămoşii

Cuprinşi de miracol, pierduţi în apus,

Ascunşi în adâncul uitării,
În rovina timpului trupului pus,
Pământ legământ înnoptării.

Strămoşii visat-au la eii din noi,

Şi-n toată comoara lăsată
Păstrată-i esenţa, nici fir de gunoi,
În ţara de aur visată.

Avem obiceiuri cum l-alţii nu sunt,

Şi-n viaţă, şi-n moarte, şi-n toate,
Iar dorul din suflet e graiul cel sfânt,
Păstrează-l cu grijă, nepoate!
 Dorule,

Frunzuliţă flori mărunte,

Munţii mei, tâmple cărunte,
Daţi frâu liber dorului,
Dorului, odorului;

Plimbă-te, dorule, plimbă,

Doinind nestemata limbă,
Flacăra mormântului,
Pe viul pământului.

Du-te, dorule, tot du-te

Până-n zările pierdute;
Leagăn, viselor pustii
Copilandrelor, prostii.

Lasă-te, dorule, lasă

Peste mireasa aleasă
Din munţi pân’ la malul mării,
Doinind doina dragă ţării
Pe aripile visării.
Toate relele-s amare

Depun oamenii sudoare

Să îndepărteze, oare,
Răul care tare doare
Orice fiinţă până moare?

Care-i răul cel mai mare

Făcând zilele amare?
Auzi des pe câte unul
Droguri, băuturi, tutunul…

Pe primul loc este una,

Toţi o folosesc: minciuna.
Până şi-o zicală sună:
„Cu-o minciună-o duci o lună!”.

Multe se fac la beţie,

Stimulent pentru hoţie,
Ca să crească avuţia,
Răspândită-i corupţia…

Cât de rele-s lăcomia,

Care strică omenia,
Invidia, şmecheria,
Prostia, escrocheria…

Cunoaşteţi şi viclenia,
Soră cu-nşelătoria,
Verişoară cu mânia,
Prietenă cu mania.
Ura şi cu laşitatea
Împiedică bunătatea,
Furia porneşte-alene,
Privind-o pe sfânta lene.

În dragoste, gelozia
Nu iubeşte amnezia,
Mai degrabă, nebunia
Şi vecina ei, mânia.

De sadism aţi auzit?

Dar de viol v-aţi păzit?
O fi iubire dementă,
Răcorindu-se cu mentă?

Deseori e violenţă,
Huliganism, cu demenţă,
Ajungându-se apoi
La nemernicul război.

Mulţi din oameni sunt mârşavi,

La fel ca şi cei hulpavi,
Neştiind că răul cel mare
Este prea multă mâncare.

Omul parcă-i blestemat,

Gândeşte automat
Şi face prea multe rele.
Voi, feriţi-vă de ele!...
 Paralelă

M-am rugat de neuroni odată

Să-mi adoarmă creierul niţel
Trimisese mintea încordată
Alandala, fără nici un ţel

I-am propus să-şi amintească timpul

Când dictonul vieţii era cert
Mi-a spus că nu mai e anotimpul
Când dirija falnicul concert

Pe atunci domnea doar primăvara

Inima era vioara-ntâi
Picioarele nu simţeau povara
Dorul nu prinsese căpătâi

Când o căprioară-mi tăia calea

Săgetau a ochilor scântei
Cânta dealul şi răsuna valea
Şi domnea fiorul dragostei

Iernile-şi ningeau zăpezi curate

Verile-şi visau grădini cu flori
Astăzi numai gânduri necurate
Străjuiesc de seara până-n zori

Mai atunci mi se limpezea dorul

Parfumat de florile de tei
Astăzi toate au secat izvorul
Şi s-au dus pe apa sâmbetei.
 Norocul I

Ce fuge norocul de mine!

I-e frică să nu îl ucid;
Eu n-am nici venin de albine,
Şi nici măcar gram de acid.

Acum să vă spun întâmplarea.

(Horo)scopul la zi vi-l prezint:
În dragoste am contemplarea
Pădurii de-aramă şi-argint.

De bani, bogăţii - vorbă goală,

Ca apa de gâscă se ţin
Şi chiar dacă am pe ei boală,
Dorinţe, speranţe deţin.

Nu e ultima sănătatea,
Dar trebui’ cumva să le-nşir,
Fac cruce şi cer bunătatea
La zei, babe, popi şi-alţii-n şir.

De... iată cum e cu norocul,

Cuvânt repetat tot mai des,
Şi toţi aşteptând doar sorocul,
S-aştepte…, din calcul eu ies.
Oameni mari

Iarna,
Când mama punea
Războiul de ţesut
În locul ştiut,
Mâinile-i dantelate
Învârteau suveica,
Noapte de noapte,
Printre firele întortocheate,
Printre spetele plimbate,
Mângâind
Frunze şi muguri şi flori,
Iar noi,
Cei trei iepuraşi drăgălaşi,
Cu mânuţe, lăbuţe,
Învârtind hârtiuţe,
Încremeneam căpşoarele
Pe căpătâiul de paie
Şi pâlpâind cremenea ochilor,
Pironiţi în tavanul cerului,
Strecuram fiorul înţelepciunii
Basmelor,
Depănate de glasul fermecat al mamei,
Îngemănat
Cu-al brâlelor sacadat lătrat.
Şi aşa am ajuns oameni mari…
Farmecele
(descântate)

Lină, lină,
Mădălină,
Cu sclipiri de lanolină,
Haida-de, de îţi alină
Râcâiala sibilină;
Potoleşte-te, felină,
Cu rădăcini de ţelină,
Că-nspre tine,
Uite, vine
doar ce vrei şi ce-ţi convine;

Trei cuţite
Ascuţite,
Cu mânere necălite,
Încârligate,
Îmbârligate,
Cosoare răscăcăiate,
Tăiaţi-l
Şi înţepaţi-l,
Către mine îndreptaţi-l!

Bob de rouă,
Pe din două,
Daţi-i o dragoste nouă,
La picioare
De fecioare,
Scârţâit de pântecioare,
Cureluşă
De mătuşă,
Astrucată după uşă,
Să mi-l lege,
Să-l dezlege,
Toate să-i rămână blege,
Dacă altele alege!

Fofârlică,
Popârlică,
Pe muşuroi de furnică,
Tintirel
Sau Pimpirel,
Zgăbârdel
De brebenel,
Gândul să-i plesnească
Şi să mă iubească,
Să se facă bine,
Să-ntoarcă la mine;

Turturel
Singurel,
Turmentat de Tulburel,
Chiar pe coate,
De se poate,
C-o să-i dau cu drag de toate,
De la mine, să nu plece,
Către mine, să se-aplece!

Uf! Buf! Năduşit fără năduf.

 Întâlnire

Se leagănă frunzele toamna

Și gânduri ascunse se pierd
La clipele de altădată
Cu prune, cu nuci, porumb fiert.

Zglobiii copii plini de vise,

Târziu, alergând peste văi
Și dealuri întinse și ninse
Ca tâmplele ochilor tăi.

Cu mama, cu sora, cu tata,

Cu fratele meu cel mai mic,
Cu coasa, cu sapa, lopata,
Cuvinte ce nu le mai zic…

Și doinele dorului nostru

Și horele de altădat΄
Ascunse de lespedea vremii
Cu moșii, strămoșii din sat …

Mai pâlpâie zumzetul vremii

Și glas cristalin de copil,
In satul TITANILOR* - do, re, mi,
Rămași amintiri, cinefil,

Iar domnii din juru-mi cu toții

Prin umbrele viselor lor
Rostesc legământul cu morții

Prin glasul de doină si dor.

*Ion si Gheorghe Dumitrescu ( compozitori )
 Mai…

Mai doinăie câte-o vioară,

Mai lunecă dulcele grai,
Mai cântă cate-o mioară,
Mai freamătă gura de rai,

Mai picură fluierul iară,

Mai pâlpâie doina de mai,
Mai ducă-se răul, să piară,
Mai trâmbiţe viersul de nai.

Un sunet de tulnic coboară

Din munte cu moţii-n alai,
Păstrând nestemata comoară
Pe sfântul, mirificul plai;

Mai lasă-ne, viaţă amară,

Mai adă-ne dulcele trai,
Mai ducă-se răul din ţară,
Mai lasă-ne gura de rai,

Fluierul, vioara şi-un nai

Şi sfântul, mirificul grai.
 Rugăminte

Ia-mi, Doamne, nemernicul chin

Şi-adună-mi-l în colivie,
Mai lasă-mi speranţei să-nchin
A pieptului flacără vie…

Ce dulce-i amarul rănit,

Dar zidul cetăţii există,
Cu salve de focuri hrănit,
Mă apără, ’nvinge, rezistă.

Ce verde-i pământul în mai…

Şi cerul – un leagăn albastru,
Elimin cu ultimul grai
Teribilul, greul dezastru.

Şi câtă durere să fie?

Şi câte necazuri să-ndur?
În pieptu-mi am flacăra vie,
Iar zidul cetăţii e dur,

Albastre sunt florile-n jur…

 Păcat

Atunci,
aproape fiecare casă
își număra absenții:
Mitică al Lucreții n-a mai venit,
al Măriii nu s-a mai întors,
lui Toma i-au făcut pomenile,
al Ioanii, al Taliții, al Lenuții...
Din ochi le curgeau
picături de încredere,
vânturile suflau
din piepturile speranței,
pe dealuri curgeau
glasuri cristaline de copii
și-n negrul pământului
înfloreau culorile vieții.
Forfota drăcușorilor
pe ulițele satelor,
cu cercul, căruțul, trenuțul,
fugeau, cădeau,
plângeau, râdeau,
cântau,
luându-se la întrecere
cu larma păsărelelor,
iar în serile lunilor pline,
desculții satelor
turnau amintiri tinere,
de-o zi sau două,
lângă frumoasele minciunele
tinerești
și minunatele povești românești
și împreună, băieți și fete,
mângâiau auzul bătrânilor,
cu fâlfâitul doinelor lor,
zburate din dorul piepturilor,
alături de fermecatele
picături din fluier...

Mai acum,
parcă nici păsările
nu mai știu să cânte,
iar copiii au zburat
odată cu ele,
în țările calde
și nu s-au mai întors,
lăsând bătrânii,
care mai sunt încă,
copiii dumnezeieștilor timpuri,
cu picături de lacrimi amare
și-un adânc oftat,
în serile televizate,
modernizate;
Păcat!
Adunare generală

Dup'o iarnă nemiloasă,

Viscol, ger, zăpadă mare,
Fără masă, fără casă,
Îndurând zile amare,

În poiana cunoscută,
Din pădure adunată,
O mulţime netăcută,
Aprigă, dezordonată,

Animalele pădurii
S-au trezit la realitate
Ş-apoi dând frâu liber gurii
Au format o unitate

Şi, conduşi de Domnul ţării

Moş Martin, un urs cu fală,
Vor de ziua Înălţării
Decizie triumfală

Între ele mai e râcă,

Deseori se şi mănâncă,
Unii-n copaci se bârâcă,
Alţii-n lupte devin stâncă,

Dar astăzi e hotărâtă

Adunare generală
Şi lumea posomorâtă
Vrea o viaţă federală
Toţi, uniţi de astă-dată,
Au o singură dorinţă,
Să rezolve deîndată
Universala cerinţă.

Omul cel atotputernic

Desprins tot din rândul lor
A devenit un nemernic
De-a lungul secolelor

Când locuia în caverne,

Mai alăturea de ei,
N-avea Parlament, guverne,
Abia-şi ducea anii grei,

Dar acum întreg pământul

E-nţesat de oameni duri,
Care-şi calcă jurământul
Când apucă prin păduri

Ei vânează orice fiinţă,

Nu cum legea firii cere,
N-o fac pentru trebuinţă,
Ci o fac pentru…plăcere.

Iată de ce de-astă-dată
S-a-ntrunit la adunare
Cum n-a mai fost niciodată
Toţi sub razele lunare.
- Morr de curiozitate,
Dacă omul are minte
Şi-i cuprins de ezitate
Când depune jurăminte

Aşa-şi începe discursul

Ridicat în două labe
Domnul, Măria sa-Ursul
Atingând punctele slabe

A dat lege peste lege

Privitor la animale
Pe boi, cai, câini să dezlege!?
Aş, le-a pus taxe vamale

Spune că ne ocroteşte,
Ne ajută, ne iubeşte,
Numai că una rosteşte
Şi-apoi uită ce vorbeşte.

Are creier mare-n cap,

Dar şi prostii multe-ncap:
Invidia, lăcomia
Îi cam strică omenia

- Noi credeam că omu-i zeu,

Zise-atunci vicleana vulpe,
Au şi ei un dumnezeu,
Da's cu toţi cuprinşi de culpe
- Noi trăim de azi pe mâine
Zise lupul cu temei,
Dar omul e ca un câine,
Se mănâncă între ei.

Cerbul cu coarnele furcă

Aşezat lângă doi boi
Zice: „doar omul se-ncurcă
Şi recurge la război”

Şi alţii au luat cuvântul

Dorind ca bietului om
Să-i ia defectele vântul
Cum ia frunzele din pom

Au ajuns cu toţi, în fine,

La acelaşi numitor
- Să sperăm că e mai bine
În mileniul următor.
 Viaţa unui om
(dedicată lui Costică Petrache, 1902-1976)

M-am născut ca vai de mine

Om cu-o mână-n astă lume,
Ca să lupt cu greu vieţii,
Să dau piept cu toţi nămeţii
D'am avut minte, putere
Să muncesc fără durere.
Eram copilaş de-o şchioapă
Şi mergeam cu toţi la joacă
Ei se suiau în copaci
Eu stăteam jos, ce să-i faci!...
Ei mâncau prune, cireşe
Eu fragi, mure şi măceşe.
Aveam un prieten doar,
Om cu traiul tot amar,
Era surd şi mut şi este
Ne-ntâlnisem ca-n poveste.
El îmi da cireşe mie,
Eu-i cântam o melodie
Mai aproape de ureche
Şi-i părea fără pereche,
Cum mie-mi părea fluierul,
L-auzeam şi parcă cerul
Înadins mă pedepsise
Să rămână numai vise.
Am făcut unul din soc
Şi cântam din el cu foc;
Avea doar trei găurele
Pentru degetele mele,
Însă melodia iasă
Când sunt găurile şasă;
De-aveam degete mai multe
Toţi aş fi vrut să-mi asculte
Doina mea, doină de jale
Câte nu mi-au stat în cale…
Trebuia ca să trăiesc
Şi-am început să muncesc.
Am fost ciobănaş la oi
Sus pe dealul de la noi,
Dar oile fără caval
E ca omul fără cal
Când la drum lung se porneşte
Şi pe nimeni nu-ntâlneşte.
Îmi plăcea încă de mic
Să pictez câte un pic
Oameni, păsări şi icoane
Pe lemn, pânză sau cartoane
Şi gândeam în gândul meu
Că greul, oricât de greu,
Cu dorinţă şi voinţă
Îşi găseşte biruinţă;
Şi-am trăit şi din pictat
Cum se trăieşte la sat
Apoi mi-am adus acasă
Soţie bună, frumoasă,
Să-mi fie de ajutor
La supărare şi dor.
Mi-am dorit de mult copii
Speranţe şi bucurii
Şi-au venit pe rând în casă
Unu, doi, trei, patru, şasă…
I-am crescut cu mare greu
Că-aşa am fost sortit eu
Făceam c-o mână cât două
Şi mă bucuram când plouă
Munceam vara pe ogoare
La una cu fiecare
Mâna asta ţinea sapa
Mâna-mi da la gură apa
Toate dreapta le făcea
Fiindcă sora ei lipsea
Mi-a murit prima soţie
La doi ani de căsnicie
Iar a doua, fără şoapte
În acel an '47,
An de tristă amintire
Când toţi eram în pieire,
Anul secetei cumplite,
Anul vieţii nedorite
Eu trebuia să fac faţă,
Aveam copiii în viaţă,
Trebuia să-i îngrijesc,
Să le dau tot ce doresc,
Mâncare şi-mbrăcăminte
Să le pară ca-nainte.
I-am crescut cum am putut
Le-am dat tot ce am avut
Dar la grele bătrâneţe
M-am ales cu-altă tristeţe,
Copiii, ce i-am iubit
Într-un timp m-au părăsit
Mă ştiaţi fără o mână
D'am mai dat de una bună
Am căzut şi-am rupt piciorul
Doi ani m-a înţepat dorul
Şi-am trăit de-atunci vreo zece
Ani de grea durere rece
Şi-or mai fi de-aici-nainte
Zile de-aduceri-aminte
Cam aşa e-n lumea asta
Când te loveşte năpasta,
Dar greul oricât de mare
E învins, că omu-i tare
Şi doar de asta el este
Să-nvingă tot ca-n poveste.
 Pământul

Am apărut să stăpânim Pământul

Și ne-a primit, bun ospitalier,
Să ne-ngrijim să nu-l măture vântul
Și să-l păstrăm al vieții colier.

De n-ar fi El, n-ar izvorî amorul

Și lacrimile n-ar fi apărut,
Nu s-ar fi legănat pe aripi dorul
Și, Doamne, cât de rău ne-ar fi părut!...

De n-ar fi El, a Soarelui speranță

S-ar fi topit, pierdută-n infinit,
Prin viață El oferă siguranță
Dar rostul vieții nu e definit.

Din El, în El, prin El noi avem totul

Și doar cu El în veci vom dăinui,
Ne-a fost, ne e și ne va fi pivotul
Și tot ce-i sfânt cu El vom tăinui.