Mişcarea circulară

• În mişcarea circulară, punctul

este localizat pe traiectoria sa,
care este un cerc, prin
coordonata curbilinie s (fig.
a). Arcul de cerc s descris de
punct are un unghi la centru θ
şi se poate exprima funcţie de
raza cercului R prin relaţia :

Componenta normală aν are

direcţia razei cercului şi sensul
orientat spre centrul cercului
 Cazuri particulare
mişcarea circulară uniformă pentru ω = ct. se stabileşte aτ = 0 şi
aν ≠ 0; legea de mişcare este

mişcarea circulară uniform variată pentru ε = const

rezultă aτ ≠ 0 şi aν ≠ 0; în acest ul m caz, dacă viteza unghiulară ω şi
acceleraţia unghiulară ε au acelaşi sens (fig. a), mişcarea circulară este
uniform accelerată, iar dacă ω şi ε au sensuri opuse (fig. b), atunci
mişcarea circulară este uniform întârziată
Principiile fundamentale ale
dinamicii
Rezolvarea problemelor de mecanică clasică se
bazează pe câteva principii fundamentale, obţinute
prin generalizarea observaţiilor experimentale. Cele
trei principii, ce au fost formulate de Galilei şi de
Newton, sunt suficiente pentru a explica toate
mişcările mecanice clasice, adică mişcările ce se
desfăşoară cu viteze mult mai mici decât viteza
luminii în vid, c = 3 * 108 m/s. Dacă vitezele
punctelor materiale se apropie de viteza luminii în
vid, atunci mişcările lor se supun principiilor
relativităţii restrânse ale lui Einstein.
 Principiul inerţiei
• Principiul inerţiei a fost formulat prima dată de
Galilei şi este cunoscut sub forma următoare:
"Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de
mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp cât
asuprea lui nu se exercită nici o forţă, sau dacă
rezultanta tuturor forţelor este zero".
Principiul inerţiei introduce noţiunea de forţă.
Forţa este o mărime vectorială, având ca unitate
de măsură în SI 1 newton, [F]SI = 1 N. Prin
intermediul forţelor, corpurile acţionează unele
asupra altora, transmiţând mişcarea mecanică.
Câmpurile de forţe sunt şi ele răspunzătoare de
transmiterea interacţiunilor mecanice.
 Principiul forţei sau a doua lege a
dinamicii
• Newton a descoperit faptul că o forţă care
acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o
acceleraţie, proporţională cu forţa şi invers
proporţională cu masa corpului. De aceea el a
scris legea a doua a dinamicii sub forma:
• Pentru legea a II-a a dinamicii se pleacã de la
urmãtorul experiment:
 Observatii

a) Viteza variazã liniar cu timpul. Acceleratia este

proportionalã cu forta F si este constantã
b) Viteza creste mai repede . Acceleratia se dubleazã
dar si forta se multiplicã, astfel cã în final
acceleratia a este proportionalã cu forta totalã.
Spunem cã F = ka.
c) Viteza scade cu timpul aceeasi fortã F care actioneazã
asupra suprafetei a douã corpuri dã nastere la o
acceleratie a/2.
 Acceleratia gravitationala

Acesta variază cu latitudinea,

şi cu înălţimea h, măsurată Corpul ceresc
Multiplu al gravitaţiei
m/s2
terestre
de la nivelul mării. Soare 27.90 274.1
Mercur 0.3770 3.703
Venus 0.9032 8.872
Pământ 1 (prin definiţie) 9.8067[1]
Lună 0.1655 1.625
Marte 0.3895 3.728
La nivelul mării, la ecuator, are Jupiter 2.640 25.93
valorea aproximativă: Io 0.182 1.789
Europa 0.134 1.314
Ganymede 0.145 1.426
Callisto 0.126 1.24
Saturn 1.139 11.19
Titan 0.138 1.3455
Uranus 0.917 9.01
Titania 0.039 0.379
Oberon 0.035 0.347
http://www.scientia.ro/fizica/fi Neptun 1.148 11.28
zica/108-caderea-libera-in- Triton 0.079 0.779
vid.html
• Masa este o măsură a cantităţii de materie
conţinută în corp. Cantitatea de mişcare sau
impulsul unui corp se defineşte ca produsul
dintre masa şi vectorul viteză al corpului:

Unitatea de măsură pentru impulsul

mecanic este [p]SI =1 kg m s-1
 Principiul acţiunii şi reacţiunii.
• " Oricărei acţiuni i se opune întotdeauna o
reacţiune egală în modul şi de sens contrar."
Cele două forţe, acţiunea şi reacţiunea, sunt
aplicate simultan şi la corpuri diferite, de-a
lungul dreptei care uneşte cele două corpuri.
În acest caz este vorba de interacţiunea
mutuală simultană şi nu de o cauză şi un efect.
 Principiul independenţei acţiunii forţelor
• Experimental, se constată că fiecare dintre forţele
la care este supus un corp acţionează
independent de celelalte forţe aplicate corpului.
• Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii
unui ansamblu de forţe, prin rezultanta lor, egală
cu suma vectorială:
 Teoreme generale în dinamica punctului
material
• Teorema impulsului
• Teorema momentului cinetic
• Energia mecanică. Teoremele energiei
 Teorema impulsului
Impulsul mecanic sau cantitatea de mişcare este un o
mărime vectorială ce caracterizează starea de mişcare
mecanică a punctului material. Atunci când asupra
punctului material se exercită forţe, acesta îşi schimbă
impulsul mecanic. Aplicând legea fundamentală a
dinamicii, putem deduce teorema impulsului:
 Forţa care acţionează asupra punctului material este egală
cu variaţia impulsului mecanic al acestuia în unitatea de
timp. Dacă forţa este constantă, impulsul mecanic va
creşte în timp.

Dacă forţa este nulă, atunci impulsul mecanic rămâne

constant.
 Teorema momentului cinetic
• Momentul cinetic al unui punct material sau
momentul impulsului (denumit şi moment
unghiular) faţă de un punct (pol, în particular
originea sistemului de referinţă) este vectorul

Conform definiţiei produsului vectorial, vectorul

moment cinetic este orientat perpendicular pe
planul format de vectorii r si p şi are sensul dat de
regula burghiului drept. Momentul cinetic este
exprimat în SI în: [J]SI = 1 kg m2 s-1=1 J s.
 Momentul forţei
• Momentul unei forţe care acţionează asupra unui
punct material în raport cu un pol este vectorul:

În SI, momentul forţei se măsoară în Nm. Legea a

doua pentru punctul material se scrie: