CUM ÎNGRIJIM ȘI HRĂNIM PUII DE PASĂRE

PERSONAJE: CONNIE

SETTING: O sufragerie.

(O sufragerie, o masă mică pe care se află o farfurie cu pâine și un pahar cu lapte, o seringă, un alt bol
mai mare din sticlă, plin cu vată, o placă de încălzire dedesubt. Lumina strălucește direct de deasupra,
singura lumină, restul ar trebui să fie întunecat.

Connie stă la măsuță. Privește spre bol și atinge ceva din el cu un singur deget. Vorbește natural,
conversațional.)

CONNIE: Cum îngrijim și hrănim puii de pasăre. E ca și cum ai încerca să menții speranța în viață. Sună
pretențios, nu-i așa, Doamne? Ești acolo, Doamne? Sunt eu, Connie.

(Privește în sus cu un zâmbet, apoi se uită la podea, fără să-și piardă zâmbetul acela.)

Poți să asculți și tu, Satano. De ce nu? Nimeni nu a spus vreodată că Satana nu ar fi un bun ascultător.

(Ridică capul)

Știi… știți că a trebuit să încerc să îi salvez. E copilăresc, stupid și fără rost, așa cum e tot ce am făcut
până acum. Ia-o de la început, îmi spun prietenii, roagă-te pentru alegerile tale, pentru motivul pentru
care te întorci mereu la locul acesta. La fututul ăsta de loc. Scuze, cred că vor mai fi înjurături. Îmi pare
rău, Doamne. Dar de ce ți-ar păsa atât de mult de limbajul nostru…? Vreau să spun, bănuiesc că ar trebui
să îți pese mai mult dacă omorâm oameni bătrâni pentru amuzament sau profit… sau dacă ne lovim
câinii sau dacă râdem la suferința și durerea altora. Poate că-ți pasă.

Dar… uite-mă aici, încercând să am grijă de puii de pasăre. Rândunele sau prigorii, nu sunt sigură, nu
prea îmi dau seama atunci când le lipsesc penele. Am o siringă, iar ele par că doar mănâncă și fac caca. Și
eu le țin la căldură. Mă simțeam atât de rău ieri. Sângeram, simțeam cum sângerez pe dinăuntru și…
păi… mă gândeam care e scopul vieții ăsteia pe care am avut-o până acum? Amuzant. Scopul e să am
grijă de puii de pasăre.

(Pauză)

Promit că n-am să devin sentimentală. Iubesc cuvântul acesta. Sentimental! Am avut destul sentimental.
Promit să fiu puternică. Până la urmă, totuși, am hotărât să nu mă omor. Am puișori de care trebuie să
am grijă. Măcar…

(Privește în față)

Spun de ceva timp că dacă se întâmplă asta, n-o să-mi tai venele. Dacă chestia aia se întâmplă, n-am să
înghit un pumn de Xanax. Încerc să-mi declar insolvența. Dar nu îmi permit asta. Nu e cumva… ironic?
Nu-i așa? Nu-mi permit să-mi declar propria insolvență. Unsprezece milioane de dolari. Îmi doresc doar
să se termine, să mă odihnesc, să cad într-un soi de amorțeală. Să plutesc. Și să plutesc.
Nu mai am motivație. Motivație na-da! Stau și-mi rescriu CV-urile ca să aplic la joburi, joburi care au deja
mii de aplicanți și mă gândesc de ce fac din nou asta? De ce îmi pierd timpul? Poate ar fi trebuit să devin
asistentă. Mereu e nevoie de asistente, nimeni nu are nevoie de artiști ratați. Nimeni, niciodată nu are
nevoie de un artist. Probabil ar trebui să scriu toate lucrurile aste pe o hârtie, într-un soi de cuplet. L-ar
putea citi la înmormântarea mea. La crematoriu. Sau când îmi aruncă cenușa în ocean. E mai ieftin decât
o înmormânare normală. Pe mama am incinerat-o pentru că era mai ietin. I-ar fi convenit oricum.
Oamenii săraci trebuie să gestioneze bine cheltuielile de orice fel, pentru că orice penny în plus îți poate
fute toată existența, în zilele noastre. Vedeți? V-am spus că vor mai fi înjurături. Ce mă ține în loc e
imaginea asta cu taică-meu găsindu-mă. Și totuși… parcă nu la fel de mult. Nu la fel de mult ca și ieri.

(Mângâie un pui de pasăre cu un deget)

Sigur. Moartea. Ar fi ușor. E mereu ilustrată atât de simplu în filme sau la TV. Dar. Viața reală. În filme nu
îți arată curățenia de după, deciziile cu “Cu ce mă îmbrac la înmormântare?”, sicriul versus incinerarea
rămășițelor. Și… găsirea trupului neînsuflețit în sine. Pe mine m-ar găsi tata. Sau fratele meu. Și… nu prea
vreau asta. Probabil, cel mai bine ar fi să plec într-o călătorie lungă cu mașina, o călătorie doar dus,
poate spre Nevada, unde au milioane de moteluri. Și doar să mă cazez, fără check out, într-unul dintre
motelurile alea pline de gândaci. Dacă și acești ultimi doi pui de pasăre mor. Poate ar trebui să iau în
considerare o călătorie cu mașina.

(Lui Dumnezeu.)

Dar viața este prețioasă, nu-i așa?

(Lui Satana.)

Dar noi știm mai bine. Nu-i așa, bătrâne? Și de ce ești tu bărbat până la urmă? De ce nu femeie? Femeile
sunt extrem de rebele și trebuiesc dresate la fel ca niște Dobermani, ca să fie ascultătoare, nu?

Aș vedea o femeie certându-se cu Șefu’ ‘ăl de Sus, nervoasă și obraznică, înjurând toți îngerii. Mda…
probabil de asta nu am un soț și trei mucoși care se smiorcăie mereu, nu-i așa? Bine, ce-i drept, sunt
destul de obraznică și eu. Obediență față de Dumnezeu? Zero. N-am mai fost la biserică de… ce? Ani?
Nici măcar de Crăciun. Îmi place să cânt colinde. Colindele acelea vechi și frumoase. Mă întreb dacă asta
cântă păsările toată ziua… mă rog, cele care cântă, nu cele care piuie întruna… ci privighetorile și…
păsările care cântă. Mă întreb dacă cântă Joy to the world. Chiar înainte ca pisica să le omoare.

(Se oprește. Oftează.)

Nu. Fără pisici azi. Fără omorât. Fără gheare. Doar… păsărele cântând imnuri sau colinde. Și gânduri
frumoase. Încerc să gândesc pozitiv, să fiu curajoasă și să am fututul ăla de spirit de “Poți s-o faci!”

(Se oprește din nou. Expiră puternic.)

Pfff. Sunt nervoasă. Atât de nervoasă.

(Ia siringa si o îndreaptă spre bol, ca și cum ar hrăni păsărelele.)

Așa, dă-l afară. Ok, ăsta e un câcățel destul de mare. Dă-l afară, micuțo. Haide. Ce cuminte. Vezi tu,
Doamne, încerc să lucrez la karma mea. Știu, știu, asta e o chestie păgână. Dar Regula de Aur, nu? Asta e
karma, nu-i așa? Oferă ceea ce vrei să primești înapoi. Încerc, și încerc, și încerc să fiu un om bun, să
muncesc, să-mi plătesc facturile, să am grijă de mine, să nu scuip copiii sau să alung cățeii sau să calc
bicicliștii… deși… e atât de tentant, atunci când merg pe mijlocul drumului, cu hainele lor caraghioase și
atât de strâmte… adică, pe bune, nu-i așa că ai vrea să-i calci cu mașina, să râzi de ei, iar după să întorci
și să-i mai calci o dată? Da… poate că sunt doar eu.

Karma. Vorbeam despre karma. Care ar fi karma mea dacă aș bea un pumn de Xanax? “Connie”, parcă te
aud spunându-mi cu vocea ta de Sean Connery, îmi imaginez că că tu ai vocea lui Sean Connery, iar
Satana, voce lui Cary Grant… nu întreba de ce, pur și simplu așa cred eu. Așa. Deci, “Connie”- spune
Dumnezeu – “urma să fie bine următoarea zi, urma să iei castingul acesta important pentru un
blockbuster, urma să câștigi la loterie și ai fi putut să-ți plătești avocatul. Dacă ai mai fi așteptat o zi. Doar
o zi.”

(Se oprește din a hrăni păsările și pune siringa jos.)

Dar aștept să se întâmple lucruri bune de ani de zile. Am avut răbdare. Am trimis CV-uri, am fost la
castinguri, mă comport frumos, uit de mine pentru prietenii mei, atunci când ei au nevoie. De asta nu
ajung nicăieri? Pentru că aștept? Pentru că încerc să fiu cât de mică posibil, să nu fac zgomot sau să
deranjez? Scriu până și poezii. Despre natură și copaci. Nimic profund, nu. Nu sunt profundă deloc. Nu-
mi dau niciodată voie să fiu. Scriu poezii politicoase ca să mulțumesc pe toată lume. Și mă adâncesc în
datorii. Iau joburi care îmi mănâncă sufletul și eu…. Eu… ok, o să fiu sinceră. Până la urmă suntem doar
noi trei aici. Îmi doresc să fi murit la naștere. Pentru că asta e mult, mult mai greu să te trezești în fiecare
zi și să nu poți să înfrunți lucrurile decât… decât să fii o mamă cu un copil care are sindromul Down. Așa
că am grijă de puii de păsări pe care tatăl meu i-a alungat din cuibul lor. Mda. Știu. Sunt prea mare ca să-
mi pese de chestiile astea, ar fi trebuit să fiu adult în toată firea până acum și să nu-mi pese de nimic,
decât de raportul meu de credit.

(Zâmbește, se mută de la masă.)

Nu voi fi niciodată mamă. Sau soție. Mi-am petrecut toată viața în școală, având joburi de căcat,
așteptând e-mailul acela care nu mai vine niciodată. Sau e-mailul ăla în care scrie spune “scuze, nu ne
interesează balivernele tale superficiale, succes în a nu ajunge scriitoare vreodată. Nu vă doriți… nu vă
doriți ca scrisorile alea de respingere să fie mai sincere? Ca editorii să-ți spună clar, o dată pentru
totdeauna, că nu știi să scrii. Încearcă biologia marină. Sau departamentul de încălzire globală, am auzit
că angajează. Mi-ar plăcea să mi se spună verde în față. Mă rog, în scris. Toată așteptarea asta… e crudă.
“Crede în visele tale!”, “Va fi bine, ai să vezi” și toate căcaturile alea pe care mi le spun prietenii… Ei au o
casă. Și o viață. Au bani în bancă și merg în vacanțe. Au copii. Eu nu am… nimic. Nimic de arătat. Nu am
premii. Nu voiam să ajung aici, Doamne. Nu voiam să devin sentimentală.

(Liniște. Se așează pe podea.)

Aș fi fost o boschetară până acum, dacă nu mă lăsa tata să vin acasă.

(Liniște.)

Păsările își pot face o casă nouă în fiecare an. Și pot aibă puișori în fiecare an. Ce ușurare. Totul nou, în
fiecare an. Amintirea celor morți nici măcar nu există în căpșoarele lor mici. Nici o amintire legata de
pisica aia care a mâncat puișorul care a căzut din cuib. Pisica aia care se juca liniștită pe gazonul din fața
casei, până când a venit pisica vecinului și s-au luat la bătaie și a omorât-o. Nici o amintire despre toate
astea. Mi-aș dori să nu-mi mai amintesc nici eu lucrurile care mă fac nefericită sau nervoasă. La un
moment dat, obosești să bâjbâi prin întuneric. Dacă nu ești cumva o bufniță, dar ele nu bâjbâie în
întuneric, ele văd foarte bine. Mă uit la Animal Planet! Mă uit mult la TV în ultimul timp. Nu am o
slujbă…

(Liniște. Se adună puțin. Se scutură.)

Dacă păsările astea mor, am să scriu o poezie. Am s-o numesc “Moartea puilor de pasăre și a Poetului
Prost”. Iar când am să o printez, voi pune sclipici pe margini. Și voi desena stele în spațiile goale, ca să
arate super special. Și o voi agăța pe perete, ca s-o citesc în fiecare zi și să-mi amintesc de ce sunt la
Școala de Asistente Medicale, și nu într-un castel scriind despre viața mea, bând ceai și mâncând
sendvișuri cu castraveți. Iubesc castraveții, dar am dureri de burtă de fiecare dată când îi mănânc. Dar
până la urmă, viața este durere și totul merită într-un final, nu-i așa? Asta e lecția de azi? Chiar mi-aș
dori să știu. Ce lecție nu am învățat, de continui să eșuez iar și iar? Ce lecție e asta??

(Liniște.)