NEUROLOGIE

CURS 1

Obiectivele consultului neurologic

1. Conștiența
2. Simțurile
3. Reflectivitatea (reacția la stimuli, reflexele)
4.Propiocepția
5.Sensibilitatea
În cadrul examenului neurologic sunt evaluate următoarele funcții neuronale:
1.  Comportament și conștiența
2. Sistemul senzorial ascendent (tactile, propriocepția, nocicepția) 
3.  Funcția motorie
4.  Funcțiile nervilor craniali
5.  Reflexele spinale
Picture of umn/lmn

I. Neuroni motori superiori (UMN)

1. Memoria corticală (conștiența)
2. Materia albă (conectivitatea)
 3. Trunchi cerebral - informație motorie importantă, (nervii craniali), cerebelul
(coordinare)
4. Măduva spinării (nivel senzorial, mișcare voluntară)
5. Coada de cal (cauda equina) - motricitatea vezicii și a intestinelor
II. Neuroni motori inferiori (LMN)
1. Corp celular (anterior de măduva spinării)
2. Rădăcina nervului
3. Nervul periferic
4. Joncțiunea neuromusculară
5. Mușchi
Boli asociate UMN versus LMN

• semne leziuni UMN leziuni LMN

• reflexe • normal spre crescut • scăzut spre absent

• atrofie • Difuz: ușor, generalizat • Neurogenic: sever, specific

grupelor musculare

• Tonus • normal spre crescut • scăzut spre absent

Când o leziune afectează o intumescență (cervicală sau lombosacrală), poate deteriora

corpurile celulare ale neuronului motor inferior (periferic) care trimite informații membrelor,
rezultând în semne asociate LMN (neuroni motori inferiori) precum reducerea sau pierderea
reflexelor, atrofia unor mușchi inervați de acei neuroni și reducerea tonusului muscular.
Pe de altă parte, când leziunea se produce cranial de intumescență, neuronii motori
inferiori (LMN) ai acelui membru vor fi intacte (tonus bun, reflexe prezente). Această situație
se descrie a fi corelată cu probleme ale neuronilor motori superiori (UMN) care au fost
compromiși.
Diferența dintre leziunile produse la nivelul UMN si LMN
Mai mult ajutor
Sensibilitatea/durerea la nivelul coloanei ne poate ajuta să depistăm localizarea leziunii de
la nivelul măduvei spinării.
Notând rezultatele testelor, ce funcție e normală sau anormală, putem folosi NeuroMap
pentru a distinge localizarea leziunii.
Poate o singură leziune să producă toate semnele clinice? Dacă nu, înseamnă că leziunea
este multifocală, cu etiologie specifică multiplă
Neurolocalizare

Modificări
1. Comportamentul este asociat în primul rând cu sistemul limbic. Acesta poate fi
exprimat doar în cazul în care alte funcții neuronale (conștiența, funcția motorie) nu au fost
afectate.
2. Conștiența este dependentă de funcția sistemului de activare reticulară ascendentă
(ARAS). Aceasta se localizează în trunchiul cerebral și are proiecții extinse în tot encefalul.
Astfel, reducerea conștienței poate apărarea datorită unor leziuni focale la nivelul trunchiului
cerebral (tumori) sau leziuni ale encefalului (encefalită). În medicina veterinară vorbim despre
5 niveluri diferite ale conștienței.
Descrierea nivelurilor de conștiență
1. Normal, alert, reactive
2. Obnubilare, plictisit, tinde să adoarmă dar poate fi trezit de către stimuli
3. Stupoare - Somnolent; necesită stimuli dureroși pentru a se trezi
4. Stare comatoasă inconștient; nu poate fi trezit de nici un stimul
5. Moarte cerebrală - Fără activitate cerebrală, trunchi cerebral fără reflexe

Propriocepția = reprezintă gradul de conștientizare a poziției corporale

 Semnalul de la nivelul membrelor si corpului din nervii spinali, trece prin măduva
spinării spre cerebelul ipsilateral (propriocepția subconștientă) sau spre encefalul contralateral
(propriocepția conștientă)
Propriocepția capului are originea în aparatul vestibular (urechea internă) și se
deplasează spre trunchiul cerebral si cerebel (propriocepția subconștientă) sau spre encefal
(propriocepția conștientă)

Propriocepția=conștientizarea poziției corporale

Propriocepția subconștientă (PSC) proiectează informații în cerebel. PSC are rol în
menținerea membrelor sub centrul de greutate al corpului și este foarte important în
menținerea posturii atât în mers cât și în stațiune.
Astfel, un pacient cu tulburări ale PSC poate prezenta o bază mai strâmtă sau mai largă
a membrelor, poziționarea acestora în ”X”, rezultând un mers ataxic (necoordonat). Semnalul
de la nivelul receptorilor de la nivelul mușchilor si membrelor este foarte important în PSC.
Propriocepția conștientă (PC) proiectează informațiile în cortexul senzorial al
encefalului contralateral și are rol în coordonarea mișcărilor voluntare și cele dobândite
(ridicarea lăbuței la cerere).
Simțul tactil este o componentă cheie a PC. Un animal cu deficit al PC poate stă pe
partea dorsală a membrelor. Pacienții cu leziuni ale coloanei vertebrale prezintă deficit atât al
CP cât și a PSC având în vedere că informațiile în ambele tipuri de propriocepție trec prin
măduva spinării.
Reacțiile proprioceptive normale necesită ca atât funcția motorie cât și cea senzorială
să fie intacte.

Funcția motorie
La patrupezi este controlată de către centrele motorii din trunchiul cerebral (pentru
activitățile semiautomate cum ar fi locomoția) și de către cortexul motor al encefalului
contralateral pentru activitatea motorie voluntară (învățat, dobândit).
Prin urmare, leziunile de la nivelul trunchiului cerebral pot perturba mersul (pareză), în
timp ce leziunile de la baza emisferelor vor afecta mișcările învățate, dobândite.
Neuronii motori superiori din ambele centre influențează atât centrul motor al trunchiului
cerebral cât și neuronii motori inferiori (NM periferici) din măduva spinării.
Cerebelul are rolul de a coordona activitatea mușchilor flexori și extensori pentru a-și
menține un tonus corect, susținerea posturii și pentru a coordona mișcările fine. Pierderea
propriocepției subconștiente(PSC) în cerebel duce la ataxie (mișcări necoordonate).
Cerebelul folosește semnalele PSC pentru a influența neuronii motori superiori (UMN),
asigurându-se că mișcarea are loc cu rata, intervalul și forța de mișcare corectă. Aceasta
 poarta numele de metrie. În general, cerebelul are acțiune inhibitoare, astfel, funcția
cerebeloasa poate provoca hipermetrie și mișcări spastice.
O regiune specifică cerebelului controlează semnalele vestibulare, iar o leziune la acest
nivel se poate traduce prin nistagmus sau poziții anormale ale capului.(semne vestibulare).

Nervii craniali
  Sunt asociați cu creierul, pacienții cu leziuni la nivelul coloanei vertebrale, au nervii
craniali intacți.
Nervii craniali sunt asociați cu diferite zone ale creierului, astfel, semnele unor nervi
pot fi localizate destul de bine. Ex: strabismul poate fi consecința unei leziuni a trunchiului
cerebral (localizare nervilor craniali 3 și 4, inervând mușchii extrinseci ai globului ocular).

Reflexele
În timpul consultului neurologic sunt testate atât reflexele spinale cât și cele ale nervilor
craniali.
Leziunile de la nivel cranial pot compromite reflexele craniale dar nu și cele spinale, iar
leziunile de la nivelului măduvei spinării pot compromite reflexele spinale, cele craniale fiind
intacte.

Regiunile funcționale ale măduvei spinării

Se localizează în jurul locului unde se inseră inervația membrelor. Cuprind segmente
specifice ale măduvei spinării:
La câine acestea sunt: cervical (C1–5: gât),
• intumescența cervicală (C6–T2: membre toracice),
• toracolombar (T3–L3: trunchi),
• intumescența lombosacrală (L4–S3:viscere din regiunea pelvină, membre pelvine),
• segmente caudale (Cd1–5: coada).

• semnele clinice în leziunile de la nivelul măduvei sunt specifice fiecărei regiuni.

 Localizarea leziunii
Pierderea sensibilității
Prezența semnelor UMN la nivelul membrilor
Prezența semnelor LMN la nivelul membrelor
Pierderea altor reflexe
Incontinență urinara si a fecalelor

Cervical C1-C5: membre toracale, trunchi, membre pelvine, coadă sunt afectate, fără
semne ale afectării neuronilor motori inferiori , reflexele cutanate, ale trunchiului și cel
perineal sunt intacte, vezica urinară are caracter de UMN cu incontinență a fecalelor.
Intumescența cervicală C6–T2: mb toracale, trunchi, mb pelvine, coadă, dacă leziune se
loclizează la nivelul C8–T2 dispare reflexul cutanat al mb toracale. reflex perineal intact,
vezica urinară are caracter de UMN cu incontinență a fecalelor..
Toracolombar T3–L3, trunchi (leziuni caudale) : membre pelvine, coadă. SUnt afectate
doar membrele pelvine, fără semne ale afectării neuronilor motori inferiori,reflexul cutanat se
pierde caudal de leziune, reflex perineal intact, vezica urinară are caracter de UMN cu
incontinență a fecalelor..
a = UMN vezică urinară - turgescentă, plină, greu de golit
b = LMN vezică urinară- flască, distensionată, ușor de golit
c = animalul defecă, colonul se golește, însă se poate ca aceasta să se producă fără ca animalul
să conștientizeze.
Lombosacral Cranial L4–S1: mb pelvine, coadă, fără semne ale neuronilor motori
superiori(UMN) la membre, prezența semnelor neuronilor motori inferiori (LMN) la
membrele pelvine, reflex cutanat intact, reflex perineal intact, vezica urinară are caracter de
UMN cu incontinență a fecalelor.
Lombosacral caudal S1–S3: coada, mb pelvine, fără semne UMN la nivelul membrelor,
semne de LMN în viscerele zonei pelvine, pierderea reflexului perineal, vezica urinară și
sfincterul anal (anus dilatat) are caracter de LMN cu incontinență a fecalelor.
Nervii caudali Cd1–5 : coadă, fără semne UMN, semne LMN la nivelul cozii, fără
incontinență.
 CURS 2
Epilepsie
Criza de epilepsie reprezinta ''aparitia tranzitorie a unor simptome, ca urmare a unei
activitati neuronale anormale, excesive sau sincrone la nivelul creierului'', care se poate
manifesta in diferite moduri si poate fi cauzata de o varietate de etiologii.
Epilepsia este definita ca o boala a creierului caracterizata de o predispozitie de durata in a
genera crize epileptice.
Acest termen de "epilepsie" este in mod practic utilizat in cazul in care apar doua sau mai
multe crize epiletice neprovocate la un interval de cel putin 24 de ore.
 Termeni
Termenul de epilepsie idiopatica (IE) a fost utilizat intr o varietate de situatii in literatura
veterinara si de catre veterinari in practica clinica.
Termenul de epilepsie idiopatica a fost propus sa fie utilizat in cazul in care nu se cunosc
cauzele care stau la baza aparitiei acesteia.
Termenul de epilepsie genetica a fost prin urmare introdus ca o trimitere la epilepsia ce
apare ca rezultat al unui defect genetic (sau mai multe) cunoscut si in care crizele epileptice
sunt principalele semne ale bolii.
In general in cazul epilepsiei genetice debutul este dependent de varsta pacientului si nu se
identifica leziuni structurale ale creierului sau alte deficite neurologice.O origine genetica a
epilepsiei idiopatice este sustinuta de testele genetice (cand se dispune de ele) si o influenta
genetica este sustinuta de o prevalenta ridicata in cazul raselor (>2%), de analizele
genealogice si/sau de o acumulare familiala de indivizi epileptici.

Criterii pentru diagnosticarea crizelor epileptice

Modul de abordare al diagnosticului in cazul unui pacient,care are un istoric de
posibile crize epileptice, incorporeaza doi pasi fundamentali:
1. Sa se stabileasca daca acele manifestari sunt cu adevarat crize epileptice sau corespund
unei alte afectiuni cu caracter episodic si paroxistic.
2 .Sa se identifice cauza care sta la baza crizei epileptice.

Epilepsie?
In primul rand medicii trebuie sa determine daca cainele are cu adevarat crize de epilepsie.
Un istoric detaliat si precis este baza investigatiilor in cazul unui pacient cu crize.
Proprietarul animalului in cauza ar trebui sa completeze un chestionar standardizat pe
aceasta patologie si de asemenea sa furnizeze inregistrari video pe cat posibil.
 Toate aceste informatii pot ajuta clinicianul sa precizeze natura evenimentului (ex:criza
epileptica versus al eveniment episodic paroxistic) si fenotipul acestuia.
O examinare clinca si neurologica completa poate ajuta la identificarea anomaliilor care
ne pot sugera un anumit proces patologic, incluzand anomalii la nivelul sistemului
cardiovascular la caini cu sincopa si semne ale unei boli la nivel neuromuscular, disfunctii
vestibulare sau cerebrale.
Tulburarile motorii paroxistice sau diskineziile paroxistice se refera la contractii
involuntare, bruste, anormale ale unor grupe de musculatura scheletica care se repeta
periodic? Epilepsie focala?
Absenta altor semne clinice in timpul episoadelor, incluzand reactiile neurovegetative,
afectarea cunostintei si anomalii ale electroencefalogramei sustin diagnosticul de tulburare
paroxistica de miscare.

Epilepsie!
Crizele epileptice generalizate apar in mod normal in timpul somnului sau in stare de
repaus, dureaza cel putin 5 minute si de regula sunt urmate de manifestari clinice anormale
(semne post-ictale) precum dezorientare, letargie, agitatie, foame, somn profund, sete, ataxie,
deficit de proprioceptie si mai putin de comportament agresiv si orbire.
Alterarea starii de constienta, implicarea musculaturii oro-faciale, reactiile
neurovegetative si convulsiile din timpul ictusului sustin incadrarea episoadelor ca fiind crize
epileptice.In timpul ictusului (in special in timpul fazei de criza epileptica generalizata)
animalului nu i se poate atrage atentia si stapanul nu poate sa modifice cursul evenimentelor
prin manipularerea animalului.
In schimb, animalele cu tulburari paroxistice de miscare au tendinta de a incerca sa si
continue activitatea pe care o faceau inainte (e.x: joaca), iar interventia stapanului poate
modifica cursul acestui episod.
Confirmarea absoluta a naturii epileptice a evenimentului poate fi obtinuta doar prin
coroborarea datelor furnizate de catre modificarile EEG- ului si de manifestarile fizice ale
crizelor.Cu toate acestea, este rar practicat in medicina veterinara si in prezent nu exista un
protocol standard, eficace pentru obtinerea unor inregistrari EEG pentru caini.

Cauze:
Dupa ce s-a stabilit ca aceste manifestari episodice paroxistice reprezinta intr-adevar crize
epileptice, urmatorul pas este acela de a determina cauza, deoarece aceasta are implicatii
majore in ceea ce priveste alegerea tratamentului si prognosticul.
Atat afectiunile intra cat si cele extra craniene pot cauza crize.
Crize reactive

Pot rezulta in urma tulburarilor de la nivelul sistemului metabolic (e.x: hipoglicemie,

sunturi portosistemice, modificari electrolitice) sau in urma unor intoxicatii (e.x: carbamati,
organofosfati, etilenglicol, plumb, metaldehide, stricnina)
Istoricul si tabloul clinic poate orienta clinicianul spre o anumita cauza, desi
diagnosticarea unei anumite intoxicatii poate fi destul de dificila.Intr-un studiu recent, cele
mai frecvente cauze ale crizelor reactive au fost intoxicatiile (39%, 37/96 din caini) si
hipoglicemia (32%, 31/96 din caini).
Cainii cu intoxicatii au un risc de 2.7 ori mai mare de a prezenta status epilepticus la
debutul crizei fata de cainii cu epilepsie idiopatica sau epilepsie structurala. 
Tabloul clinic al cainilor cu tulburari metabolice si intoxicatii este variabil si depinde
foarte mult de cauza care sta la baza acestora.
Intoxicatiile au de cele mai multe ori un debut acut (<24h) si semnele neurologice pot fi
precedate sau acompaniate de cele gastrointestinale, cardiovasculare sau respiratorii.In functie
de toxic, tremuraturile musculare si fasciculatiile sunt in mod frecvent primele semne clinice
care apar.
Tulburarile metabolice pot prezenta un debut acut, subacute sau cronic si pot fi progresive,
se pot remite sau pot recidiva.De exemplu, intoxicatia cronica cu plumb poate da crize
recurente.
Tulburarile clinice sistemice pot fi adeseori observate in cadrul examinarii fizice generale.
Examenul neurologic general pune in evidenta deficite consistente cu implicarea difuza,
bilaterala si adesea simetrica a creierului.

Crizele structurale
Tulburarile structurale de la nivelul creierului care duc la crize epileptice, includ o gama
larga de afectiuni precum cele vasculare, inflmatorii/infectioase, traumatice, anomalii,
neoplazii si boli degenerative.
Examinarea neurologica poate pune in evidenta deficite neurologice asimetrice la cainii
cu patologii cerebrale lateralizate.In cazul cainilor cu tulburari neurologice interictale este de
16.5 ori mai probabil sa aiba o leziune cerebrala structurala asimetrica si de 12.5 ori mai
probabil sa aiba o leziune structurala cerebrala simetrica decat sa aiba epilepsie idiopatica.
O examinare neurologica interictala normal nu exclude complet epilepsia structurala sub
forma de leziuni focale in anumite zone ale creierului, cum ar fi bulbul olfactiv, lobul frontal
sau cel piriform (“zone silentioase clinic”), pot sa aiba ca rezultat crize de epilepsie fara nici
un alt simptom neurologic.
 Intr-un studiu efectuat asupra factorilor de risc care favorizeaza dezvoltarea de crize
epileptice la cainiii cu neoplazii intracraniene, o criza epileptica a fost primul semn de
afectiune intracraniana constatata de proprietari la 76% din caini.In cazul pacientilor cu
neoplazii la nivelul lobului frontal, aparitia crizelor epileptice a fost mult mai probabila
comparativ cu cei care aveau neoplazii in alte zone intracraniene.
De asemenea, intr-un studiu realizat pe caini cu crize epileptice asociate neoplaziilor
intracraniene, 93% dintre acestia prezentau crize generalizate si doar 7% crize focale.

Epilepsia idiopatica
Diagnocticul de epilepsie idiopatica este unul de excludere si se realizeaza bazat pe:
1. varsta aparitiei crizei epileptic
2. lipsa unor modificari in cazul examenelor fizice si neurologice din perioada interictala
3. excluderea afectiunilor metabolice, toxice si structurale cerebrale pe baza investigatiilor
In plus, un istoric cunoscut de epilepsie idiopatica in cazul cainilor inruditi genetic,
sustine diagnosticul.

Diagnostic
Un istoric de doua sau mai multe crize epileptice neprovocate, care au loc la cel putin 24
de ore distanta, varsta debutului crizei intre 6 luni si 6 ani, lipsa modificarilor in cazul
examenelor fizice si neurologice din perioada interictala (cu exceptia medicamentelor
antiepileptice care au determinat tulburari neurologice si deficite neurologice postictus) si nici
o modificare semnificativa in cazul testelor de sange de baza (MDB blood tests) si a celor de
urina.
Aceste teste de sange de baza includ: hemoleucograma completa, profil biochimic
seric(Na, K, Cl, Ca, ALT, AST, uree, creatinina, bilirubina totala, proteina totala, albumina,
glucoza, colestrol, trigliceride, acizi biliari si/sau amoniacul).
Analizele de urina includ greutatea specifica, proteina, glucoza, pH-ul si sedimentul
urinar.

MDB (Minimum database) blood tests

 Numărul complet de celule sanguine (CBC)
 Profilul seriei biochimiei
1. Sodiu
2. Potasiu
3. Clor
4. Calciu
5. Fosfat
6. Alanină aminotransferază (ALT)
7. Fosfată alcalină (ALP)
8. Bilirubină totală
9. Uree
10. Creatinină
11. Proteine totale
12. Albumină
13. Glucoză
14. Colesterol
15. Trigliceride și acizi biliari
16. Amoniac.
Analiza urinară include gravitate specifică, proteine, glucoză, pH și citologie a sedimentului.

Parametri de laborator aditionali

In fuctie de indicele suspiciunii de boala, includ:acizii biliari pre si post prandial,
amoniacul preprandial si ecografie abdominala cand este suspicionata encefalopatia hepatica;
T4 total; T4 liber; TSH ul cand sunt suspicionate discfunctii ale tiroidei(mai ales inainte de
un tratament indelungat cu medicamente antiepileptice din cauza interactiunilor acestora cu
hormonii tiroidieni); fructozamina, curba glucozei si/sau glucoza; activitatea creatininkinazei
serice si nivelul lactatului atunci cand afectiunile musculare sunt suspectate(rezultatele ar
trebui interpretate in relatie cu momentul in care s-a prelevat proba, deoarece in timpul
crizelor epileptice activitatea musculara este una intensa si duce la o crestere a acestor
parametri);

Alte teste
In cazul in care se suspicioneaza boli infectioase se pot face teste serologice sau PCR ;
dozarea vit. B12 in caz de suspiciune de malabsorbtie; calciu ionizat in caz de hipocalcemie;
testari pentru toxine specifice sau screening toxicologic prin spectometrie de masa cand este
suspicionata expunerea la toxine; cuantificarea aminoacizilor si acizilor organici si
determinarea glicozaminoglicanilor, oligozaharidelor, purinelor si pirimidinelor din ser, lichid
cerebrospinal sau urina cand sunt suspectate boli de metabolism innascute;teste genetice cand
sunt suspectate boli cu mutatii genetice cunoscute(e.x:epilepsia juvenila familiala benigna la
cainii din rasa Lagotto Romagnolo, epilepsia mioclonica progresiva la teckel sarmos).In plus
se pot face radiografii ale toracelui si abdomenului atunci cand se suspicioneaza o boala
neoplazica metastatica.Examinarea fundului de ochi si masurarea noninvaziva a tensiunii
arteriale ar trebui efectuate in cazul in care se suspicioneaza hipertensiunea.

Bazat pe informatiile expuse mai sus, recomandarea autorului este aceea de a se realiza
RMN-ul si analiza de rutina a lichidului cefalorahidian, dupa excluderea crizelor reactive in
cazul cainilor cu:
a) varsta debutului crizelor la mai putin de 6 luni si mai mult de 6 ani
 b) anormalitati neurologice interictale in concordanta cu localizari intracranale neuronale
c) status epilepticus sau crize de tip cluster(acumulate)
d) un diagnostic anterior,prezumtiv de EI si rezistenta la medicamente cu un singur
medicament antiepileptic titrat la cea mai inalta doza tolerata.

CURS 3
Tratamentul medical al Epilepsiei Canine in Europa
Numarul medicamentelor anti-epileptice (MAE) autorizate pentru caini a crescut
considerabil in ultimii ani.
Intrebarile raman :
1) cand sa incepem tratamentul,
2) care este cel mai potrvit medicament initial,
3) care MAE adjuvant poate fi recomandat daca tratamentul initial este nesatisfacator
4) cand trebuie luate in considerare schimbari ale tratamentului
In plus, pentru managementul epilepsiei structurale, MAE-urile sunt inevitabile
impreuna cu tratarea cauzei subiacente, daca este posibil.
Modul de actiune a majoritatea MAEurilor este de a suprima crizele de epilepsie, nu
epileptogeneza sau mecanismele patofiziologice a epilepsiei.
Probabil, in viitor, termenul de medicament anti-criza va fi mai aplicabil in neurologia
veterinara, un termen folosit tot mai des in epilepsia umana.
In mod aditional, este cunoscut ca frecventa crizelor epileptice tinde sa creasca in timp
intr-o sub-populatie canina cu epilepsie idiopatica netratata, reflectand nevoia tratamentului
cu MAE a acestor pacienti.

Obiectivele terapiep cu medicatie antiepileptica (AED/MAE)

Scopul ideal al terapiei cu MAE este de a echilibra abilitatea eliminarii crizelor de
epilepsie si calitatea vietii pacientului.
Eradicarea crizelor la caini este in general improbabila.
Scopurile mai realiste ar fi sa scada frecventa, severitatea si durata crizelor si numarul
total al crizelor care apar intr-o perioada scurta de timp, cu un numar cat mai mic de efecte
adverse cauzate de MAE pentru a maximiza calitatea vietii cainelui si a stapanului.
Clinicienii ar trebui sa abordeze tratamentul folosind urmatoare paradigma:
1. Sa decida cand sa inceapa tratamentul cu MAE.
2. Sa aleaga cel mai potrivit MAE si dozajul adecvat.
3. Sa stie cand si daca sa monitorizeze concentratiile serului MAE si sa ajusteze
corespunzator tratamentul.
4. Sa stie cand sa adauge sau sa schimbe MAEul.
5. Sa promoveze respectarea stapanului.
Cand se recomanda tratamentul cu MAE pentru mentinere?
Clinicienii trebuie sa considere starea generala a pacientului, stilul de viata al stapanului,
limitarile financiare si comfortul cu regimul terapeutic propus.
Terapia individualizata este imperios necesara pentru a alege un plan de tratament.
Ca regula generala, autorii recomanda initierea unui tratament de lunga durata la cainii cu
epilepsie idiopatica atunci cand oricare din urmatoarele criterii sunt prezente.

Criteriile pentru terapie de mentinere:

1. Perioada interictala ≤ 6 luni (2 sau mai multe crize epileptice intr-o perioada de 6 luni).
2. Status epilepticus sau cluster seizures.
3. Semnele postictale sunt considerate severe (agresiune, orbire) sau dureaza mai mult de
24 de ore.
4. Frecventa crizelor si/sau duratia lor creste si/sau severitatea acestora se deterioreaza de-
a lungul a 3 perioade interictale.

Succesul:
La caini, managementul crizelor pe termen lung este considerat cel mai eficient cand
terapia cu MAE este inceputa din timp pe parcursul bolii, mai ales la caini cu densitate mare
de crize si la rase cunoscute sa sufere de forme severe de epilepsie.
Un numar total de peste 10 crize pe parcursul primelor 6 luni ale bolii par sa fie corelate
cu nefericita situatie a Ciobanestilor Australieni cu epilepsie idiopatica. De asemenea, exista
dovezi recente ca densitatea crizelor este un factor de risc crucial. Raspunsul slab la
tratamentul MAE este asociat cu cluster seizures si cu pacientii masculi.
Datele epidemiologice recente sugereaza ca exista diferente in severitatea intrinseca a
epilepsiei intre indivizi si aceste diferente influenteaza raspunsul unui pacient la medicamente
si rezultatul pe termen lung.
În plus, au fost sugerate dovezi pentru modificari asociate convulsiei care afectează
farmacodinamica si farmacocinetica AED-urilor.
Diferentele legate de rasa in severitatea epilepsiei au fost descrise la caini, cu un curs
clinic moderat până la sever raportat la unele rase.
 Genetica poate afecta succesul tratamentului si poate explica de ce unele rase sunt mai
predispuse la epilepsia rezistenta la medicamente.

Alegerea terapiei antiepileptice

Nu exista o baza clara in alegerea medicatiei antiepileptice la caine.
Cand se alege un AED pentru tratamentul epilepsiei la caini trebuie sa se tina cont de mai
multi factori:
Factorii specifici AED (siguranta, tolerabilitate, efecte adverse, administrarea altor
medicamente, frecventa de administrare):
a) factori legati de caine (tipul de criza, frecventa si etiologia crizelor, patologii
subiacente cum ar fi probleme renale / hepatice / gastro-intestinale).
b) factori legati de proprietari (stilul de viata, puterea financiara).
In final, alegerea AED este adesea selectata de la caz la caz.

Tratament primar
Pana de curand, tratamentul primar pentru cainii cu epilepsie s-a axat in principal pe
fenobarbital (PB) si bromura de potasiu (KBr), din cauza istoriei lor îndelungate, a
disponibilitatii raspandite si a costului redus.
În timp ce ambele AED sunt inca utilizate pe scara larga in practica veterinara, mai multe
AED-uri noi aprobate pentru utilizare la oameni sunt, de asemenea, utilizate pentru
gestionarea epilepsiei idiopatice la canine, în principal ca tratament suplimentar.
În plus, de la începutul anului 2013, imepitoina a fost introdusa in majoritatea tarilor
europene pentru gestionarea crizelor epileptice generalizate unic recurent la cainii cu epilepsie
idiopatica.
Cativa factori au fost asociati cu o probabilitate mai crescuta de a obtine remiterea: 
-sexul feminin
-castrarea
-nicio experienta anterioara de cluster seizures
-varsta mai inaintata la debutul convulsilor
Aceiasi patru factori au fost asociati si cu o probabilitate crescuta de a obtine o
reducere cu ≥50% a frecventei convulsilor.
 1. Fenobarbital

PB este absorbit rapid (2 ore) dupa administrarea orala la caini, cu o biodisponibilitate de

aproximativ 90%.
Concentratia serica maxima este obtinuta la aproximativ 4-8 ore dupa administrarea orala.
Timpul de injumatatire la caini variaza intre 37 si 73 ore dupa administrarea orala.
Legarea de proteinele plasmatice este de aproximativ 45% la caini.
Traverseaza placenta si poate fi teratogen.
Este metabolizat in principal de enzimele hepatice si aproximativ 25% este excretat
neschimbat in urina.  
Exista o variabilitate individuala care influenteaza absorbtia, excretia si timpul de
injumatatire plasmatica.
La caini, PB este un puternic inductor al activitatii enzimei citocromului P450 din ficat,
ceea ce duce la cresterea semnificativa a productiei hepatice de specii reactive de oxigen,
crescand astfel riscul afectiunilor hepatice.
Inducerea activitatii citocromului P450 in ficat poate duce la autoinductie sau la o
eliberare accelerata de-a lungul timpului, cunoscuta si ca toleranta metabolica, precum si
compusi endogeni (hormonii tiroidieni).
Drept urmare, cu administrarea cronica de PB la caini, clearance-ul total al corpului creste
si timpul de injumatatire scade progresiv si se stabilizeaza intre 30 si 45 de zile dupa
inceperea terapiei.
O forma parenterala de PB este disponibila pentru administrare intramusculara (IM) sau
intravenoasa (IV). Administrarea parenterală a PB este utila pentru administrarea terapiei de
intretinere la pacientii internati care nu pot sa ia medicatia pe cale orala.
Diferite forme de PB sunt disponibile, trebuie subliniat totusi ca cele cu administrare IM
nu pot fi utilizate IV si invers.
Studiile la om au aratat o absorbtie similara dupa administrarea IM comparativ cu
administrarea orala.
La caini, administrarea cronica de PB poate afecta dispozitia altor medicamente
administrate concomitent care sunt metabolizate de citocromul P450 si / sau care sunt legate
la proteine plasmatice (precum levetiracetam, zonisamida si benzodiazepine, corticosteroizi,
ciclosporina, metronidazol, voriconazol, digoxin, digitoxina, fenil-butazona si unele
anestezice).
Administrarea concomitenta de PB si a medicamentelor care inhiba enzimele
citomromului P450, cum e cimetidina, omeprazol, lansoprazol, cloramfenicol, trimetoprim,
fluoroquinolone, tetracicline, ketoconazol, fluconazol, itraconazol, fluoetazol cresc
concentratia plasmatica de compusi toxici si poate rezulta toxicitate.
Efecte adverse commune
Sunt dependente de doza, apar repede dupa initierea tratamentului sau cresterea dozei si
dispar sau scad in intensitate in saptamanile urmatoare datorita dezvoltarii tolerantei
farmacocinetice si farmacodinamice.
Efectele adverse includ: sedare, ataxie, polifagie, polidipsie și poliurie.
Majoritatea acestor reactii sunt reversibile daca se intrerupe PB-ul.

Efecte adverse idiosincratice

Aceste efecte apar neobisnuit la caini si include:
-hepatotoxicitate 
-anomalii hematologice (anemie si/sau trombocitopenie si/sau neutropenie)
-dermatita necrolitica superficiala  
-risc potential de pancreatita
-diskinezie  
-anxietate
-hipoalbuminemie

Modificari de laborator
- cresterea activitatii serice a enzimelor hepatice
- cresterea concentratiei de colesterol si trigliceride
Pot sa apara modificari la testarea functiei endocrine (functia tiroidiana si suprarenala,
axa hipofizo-suprarenala)

Doze si monitorizarea
Doza initiala recomandata de PB, la caini este de 2,5-3 mg / kg BID. Ulterior, doza orala
este adaptata pacientului pe baza controlului convulsiei, a efectelor adverse si a monitorizarii
concentratiei serice.
Concentratia serica trebuie masurata la 14 zile de la inceperea terapiei (concentratie de
baza pentru ajustari viitoare) sau dupa o modificare a dozei.  
Pentru a evalua efectul tolerantei metabolice, o a doua concentratie serica de PB poate fi
masurata la 6 saptamani de la initierea terapiei.
Concentratia terapeutica a PB-ului in ser este de la 15 mg/l la 40 mg/l la caine.
Cu toate acestea, parere autorul este ca, la majoritatea cainilor, o concentratie serica de PB
cuprinsa intre 25-30 mg/l este necesara pentru un control optim al convulsilor.  
 Concentratile serice de peste 35 mg/l sunt asociate cu un risc crescut de hepatotoxicitate.
In caz de control inadecvat al convulsilor, concentratia serice de PB trebuie utilizate
pentru a ghida cresterea dozei de medicament.
Un caine cu un control adecvat al convulsiei, dar concentratii serice ale medicamentului
sub nivelul terapeutic raportat, nu necesita modificarea dozei de medicament, deoarece
aceasta concentratie serica poate fi suficienta pentru individul respectiv.
In general, concentratia AED serica dorita pentru pacienti ar trebui sa fie cea mai mica
concentratie posibila asociata cu reducerea cu > 50% a frecventei convulsive sau a libertatii
convulsive si absenta efectelor adverse intolerabile.
La animalele cu crize convulsive, stare epileptica sau frecventa ridicata a convulsilor, PB
poate fi administrat in loading dose (doza de incarcare) de 15–20 mg/kg IV, IM sau PO
impartita in doze multiple de 3–5 mg/kg peste 24 - 48h pentru a obtine o concentratie
terapeutica rapida in creier si apoi o sustine.
Concentratile serice de PB pot fi masurate la 1-3 zile de la administrare.
Unii autori administreaza doza de incarcare cat mai curand posibil (intre 40 si 60 min) si
incep cu o doza de incarcare de 10 pana la 12 mg/kg IV urmata de alte doua bolusuri de 4
pana la 6 mg/kg la 20 min distanta.

Terapia de mentinere
Numarul complet de celule sanguine, profilul biochimic (inclusiv colesterolul si
trigliceridele) si testul de stimulare a acidului biliar trebuie efectuate inainte de inceperea
tratamentului cu PB si periodic la 3 luni si apoi la fiecare 6 luni in timpul tratamentului.
In cazul unui control adecvat al convulsilor, concentratile serice de PB trebuie
monitorizate la fiecare 6 luni.
Daca cainele este in remisiune sau nu are convulsii, se recomanda un control periodic la
fiecare 12 luni.
La persoanele cu remisie prelungita a crizelor epileptice (in general 2 sau mai multi ani),
decizia de a intrerupe tratamentul antiepileptic este luata individual, tinand cont de riscuri si
beneficii. Persoanele cu cea mai mare probabilitate de a ramane fara crize sunt cele care nu au
avut niciun fel de leziuni ale creierului, cele care au avut o perioada scurta a crizelor
epileptiforme, cele cu putine crize inaintea instituirii tratamentului si cele cu o terapie unica
impotriva epilepsiei.
 2. Imepitoin

Medicamentul a fost aprobat in Europa in 2013, pe baza unor studii randomizate

controlate care demonstreaza eficacitatea antiepileptica, toleranta crescuta si siguranta
administrarii acestui medicament, cainilor
Eficacitatea acestuia nu a fost inca demonstrata la cainii cu convulsii repetate sau status
epileptic
Imepitoin este recomandat ca si terapie unica la cainii cu convulsii epileptice generalizate
recurente, insa nu exista suficiente date pentru utilizarea acestuia ca si adjuvant in cazul
medicatiei antiepileptice
Administrarea imepitoinului de doua ori pe zi, in doze progresive de 10, 20 sau 30 mg/kg
au demonstrate faptul ca majoritatea cainilor cu epilepsie idiopatica au fost tratati cu success,
fara diferente semnificative comparative cu eficacitatea fenobarbitalului
Frecventa efectelor adverse (ex. sedare, polidipsie, polifagie) a fost semnificativ crescuta
in cazul administrarii medicamentelor din grupul barbituricelor
Autorii recomanda utilizarea fenobarbitalului ca si adjuvant in medicatia antiepileptica la
cainii care primesc doza maxima de imepitoin si cu un control slab al convulsiilor. Potrivit
studiilor, in cazul terapiei combinate cu imepitoin si fenobarbital, este recomandat a se reduce
progresiv doza de imepitoin pe parcursul mai multor luni daca convulsiile par a fi controlate
prin tratament cu barbiturice si/sau sa se reduca doza de imepitoin in cazul aparitiei efectelor
adverse.

Farmacocinetica
In urma administrarii orale de imepitoin in doza de 30 mg/kg la cainii sanatosi din rasa
Beagle, concentratii plasmatice crescute au fost observate in 30 min, in timp ce concentratia
plasmatica maxima a fost atinsa dupa 2-3 ore, datorita unui timp de absorbtie prelungit
Timpul de injumatatire este scurt; aproximativ 1.5 – 2 ore. La caini, se recomanda a se
mentine concentratia terapeutica prin administrarea a doua doze pe zi.
Imepitoin este metabolizat in principal la nivelul ficatului. La caini, eliminarea se face
preponderent prin fecale ( mai putin prin urina)
Farmacocinetica imepitoinului nu este major afectata nici de afectarea functiei renale, nici
a cele hepatice.
Nu exista informatii legate de interactiunea farmacocinetica a imepitoinlui cu a altor
medicamente.
Nu au fost raportate reactii idiosincrazice pana in momentul de fata, cu toate ca siguranta
administrarii imepitoinului la cainii care cantaresc mai putin de 5 kg, sau indivizi cu
comorbiditati: renale, cardiace, hepatice, gastrointestinale sau alte patologii nu a fost evaluata.
Imepitoinul nu produce modificari ale enzimelor hepatice.
 Acesta provoaca mai putine efecte adverse sedative, acestea nefiind asociate cu toleranta
sau dependenta la administrarea pe termen lung. De asemenea, cainii epileptici nu au
dezvoltat toleranta si nu au manifestat semne de sevraj in urma intreruperii tratamentului.

Doze si monitorizare
Doza orala: 10-30 mg/kg de doua ori pe zi
Doza de inceput se recomanda sa fie intre 10-20 mg/kg 2x/zi. Daca controlul convulsiilor
nu este satisfacator, dupa cel putin o saptamana de tratament si daca medicamentul este bine
tolerat, se poate creste la doza maxima de 30 mg/kg 2x/zi.
Nu se cunosc concentratiile standard ale imepitoinului la nivel plasmatic sau in ser. Nu
exista recomandari din partea producatorului asupra metodelor de monitorizare ale acestora.
Studii farmacocinetice la caini au demonstrat variabilitati ale concentratiei plasmatice de
imepitoin, de la individ la individ si de la o proba la alta.
Nu s-a observat nicio corelatie intre concentratia plasmatica de imepitoin si scaderea
frecventei crizelor epileptice. Din aceasta cauza si datorita indicelui terapeutic larg a
imepitoinului, nu este nevoie de o monitorizare serica a concentratiei acestuia.
Studiile recomanda teste hematologice si biochimice complete inaintea inceperii terapiei
cu imepitoin si periodic la 6 luni, pe durata tratamentului. Daca cainele este in remisie, sau nu
mai are crize epileptice, se recomanda un control periodic, la fiecare 12 luni.

3. Bromura de potasiu

Br este folosit in mod normal, sub forma de saruri de potasiu (KBr)

In cazul bromurii de sodiu (NaBr), concentratia de Br/g este crescuta. Se recomanda
scaderea dozei cu 15% comparativ cu doza calculata de KBr
Un studiu recent a demonstrat eficacitatea si toleranta scazute a KBr ca medicatie de
prima intentie, comparativ cu barbituricele.

Farmacocinetica
Timpul de injumatatire este prelungit: 25-46 zile la caini. Poate dura pana la 3 luni pentru
atingerea concentratiei in platou, prin doze de intretinere, de la initierea tratamentului.
KBr nu este metabolizat la nivel hepatic, fiind indicat la cainii cu disfunctii hepatice.
Este excretat nemetabolizat prin urina si este competitor la nivelul resorbtiei tubulare
pentru Cl.
O dieta crescuta (scazuta) in Cl, creste (scade) excretia KBr si scurteaza (prelungeste)
timpul de injumatatire.
 Cainii carora li se administreaza KBr trebuie mentinuti pe dieta cu o concentratie de Cl
constanta pentru a preveni fluctuatiile ale concentratiei serice de KBr, care ar putea determina
ineficienta terapiei sau toxicitate.
Daca sunt necesare schimbari ale dietei, acestea ar trebui facute gradual (pe parcursul a cel
putin 5 zile), concentratia serica de KBr fiind monitorizata pe toata durata modificarilor dietei,
in special daca cainii devin sedati sau apar crize epileptice.
Interactiunile principale sunt asociate alterarii functiei de excretie renala a KBr
Precum a fost precizat si anterior, rata de eliminare a KBr variaza invers proportional cu
absorbtia Cl. Diureticele de ansa precum furosemidul pot stimula excretia de KBr prin
blocarea reabsobtiei acestuia pe la nivelul canalelor de Cl de la nivel tubular.
KBr trebuie evitat la cainii cu difunctii renale pentru a preveni toxicitatea secundara
reducerii eliminarii renale a acestuia.

Efecte adverse
La caini includ: sedarea, ataxia si slabiciunea membrelor pelvine, polidipsie/poliurie,
polifagie si crestere in greutate.
Aceste simptome apar in primele saptamani de tratament si se pot amplifica daca se
administreaza si barbiturice in paralel.
Aceste efecte adverse dispar (partial sau complete), cand se atinge concentratia in platou a
KBr.
Probleme gastrointestinale pot fi prevenite sau minimizate prin administrarea Br impreuna
cu mancarea si divizand doza zilnica in 2 sau mai multe doze.

Reactii idiosincrazice
Includ tulburari comportamentale (comportament agresiv, iritabilitate, hiperactivitate),
tuse persistenta, risc crescut de pancreatita si megaesofag.
La oameni s-au observat probleme dermice (bromoderma), insa nu exista raportari la
caini.

Doze si administrare
Doza orala de inceput recomandata: 15 mg/kg 2x/zi, in combinatie cu alte
medicamente. Ca monoterapie doza este de 20 mg/kg 2x/zi. Datorita timpului de injumatatire
crescut, KBr poate fi administrat o singura data pe zi ( de preferat seara).
Cu toate acestea se recomanda a fi adminstrat de doua ori pe zi impreuna cu mancarea
pentru a preveni problemele g-I, sau daca apare sedarea.
Intervalul terapeutic recomandat: 1000 mg/L pana la 2000 mg/L cand se administreaza in
paralel cu barbiturice si 2000-3000 mg/L cand se administreaza singur.
 Br are un timp de injumatatire mare, in consecinta, atingerea concentratiei in platou poate
dura mai multe luni (aproximativ 3 luni). Datorita T1/2 crescut, momentul recoltarii probelor
sangvine, raportat la momentul administrarii orale, nu este critic.
Examenele hematologice si biochimice ( inclusive colesterolul si trigliceridele) trebuie
efectuate inainte inceperii tratamentului cu KBr, precum si periodic (la fiecare 6 luni) pe
durata tratamentului.
Concentratia serica de KBr trebuie monitorizata la 3 luni de la inceperea tratamentului
(sau de la modificarea dozei). Pe termen lung, in cazul cainilor cu un control bun al crizelor,
concentratia serica a KBr ar trebuie monitorizata la fiecare 6 luni.
In cazul cainilor in remisie, sau in cazul celor fara crize convulsive, este recomandat un
control anual (o data la 12 luni).
Pentru a preveni reaparitia crizelor sau a statusului epileptic, este recomandat a se scadea
doza cu 20% lunar.
In caz de efecte adverse cu risc vital, se impune renuntarea instanta la medicatia
antiepileptica, sub supraveghere continua (24h/zi). In acest caz administrarea medicamentelor
antiepileptice alternative este necesara pentru a se mentine concentratia serica optima inainte
de scaderea concentratiei de barbiturice.
Substituirea cu KBr sau levetiracetam este posibila. Daca functia hepatica este normala,
administrarea de imepitoin sau zonisamide la dozele orale recomandate poate fi o alta
alternativa.

Educatia apartinatorilor/proprietarilor
Pentru a obtine succesul managementului terapeutic, in cazul animalelor cu epilepsie,
proprietarii trebuie sa fie instruiti in legatura cu:
Necesitatea unei terapii antiepileptice; intelegerea faptului ca este o terapie pe viata
Obiectivul terapiei antiepileptice.
Importanta administrarii regulate a medicamentelor.
Ajustarea dozelor facuta numai sub consultul medicului veterinary.
Efectele adverse potentiale ale terapiei antiepileptice.
Importanta pastrarii unui jurnal detaliat al crizelor.
Importanta controalelor periodice.
Concentratia medicamentelor precum si analize hematologice si biochimice (valori in
parametrii normali).
Modificari ale tratamentului pentru obtinerea unui control eficace al crizelor
Posibilitatea aparitiei statusului epileptic si a crizelor grupate, precum si administrarea
de medicamente antiepileptice acasa
 Costurile implicate
Posibilitatea aparitiei interactiunilor intre medicamente (antiepileptice sau alte clase de
medicamente)
Sa nu intrerupa brusc tratamentul (efecte negative)
Dieta (continutul de sare), diareea si voma pot afecta absorbtia medicamentelor

CURS 4
A doua linie
1. Levetiracetam

Utilizarea levetiracetamului administrat pe cale orala a fost evaluata intr-un studiu

deschis, raportandu-se o rata de raspuns de 57% la indivizii cu epilepsie rezistenta la
medicamente.
Levetiracetamul poseda un profil farmacocinetic favorabil pentru caini, utilizandu-se ca
un AED ( Anti-epileptic drug) suplimentar.
Dupa administrarea orala, se absoarbe rapid si complet, legarea de proteine este minima,
iar metabolizarea la nivel hepatic este redusa, eliminandu-se aproape neschimbat pe cale
renala.

Modul de actiune
Se leaga selectiv de o proteina presinaptica unde se pare ca moduleaza eliberarea de
neurotransmitatori.
La caini, nu sunt informatii legate de limitele administrarii terapeutice ; la oameni,
limitele de 12-46 μg/l se pot folosi ca si referinte pentru administrarea unor concentratii care
sa dea rezultate.
Clearance-ul renal este redus progresiv la pacientii cu disfunctii renale severe.
Acest medicament reprezinta o optiune terapeutica folositoare la indivizii suspecti/cu
afectiuni hepatice.
Timpul de injumatatire este de 3-6 h, necesitand astfel administrari frecvente.
Doza orala de mentinere recomandata este de 20 mg/k la caini TID-QID ( TID – de 3 ori
pe zi; QID – de 4 ori pe zi )
Aceasi doza se poate administra parenteral la caini (SC, IV, IM) cand nu se poate
administra oral.
 Anumiti caini dezvolta o toleranta la acest medicament cand este administrat cronic-
efectul „honeymoon” ( luna de miere).

Protocoale terapeutice
Introducerea protocolului de tratament al pulsului – tratamentul se incepe doar in cazul
convulsiilor de tip „cluster” cand este necesar atingerea rapida a unor concentratii teraputice
de levetiracetam.
O doza initiala de 60 mg/kg adm. oral sau parenteral dupa o convulsie sau cand
proprietarul recunoaste semnele ce preced o convulsie.
Apoi se adm. 20 mg/kg TID ( 3 ori pe zi ) pana cand, intr-un interval de 48 de ori nu se
produce nicio convulsie.
Totusi, acest tip de tratament a fost asociat cu mai multe efecte adverse decat tratamentul
de mentinere a levetiracetamului.

Efecte adverse
1. Sedare usoara
2. Ataxie
3. Diminuarea apetitului
4. Voma efecte adverse foarte rar descrise la caini.

Politerapie
Recent, s-a demonstrat ca administrarea PB altereaza semnificativ farmacocinetica
levetiracetamului la caini.
Prin urmare, s-ar putea sa fie necesar o crestere a dozei de administrare sau o scurtare a
intervalului dintre administrari cand este administrat concomitent cu PB.
Administrarea concomitenta a PB singur sau asociat cu KBr (bromura de potasiu)
determina o crestere a clearance-ului levetiracetamului in comparatie cu administrarea
concomitenta a KBr singur.

2. Zonisamida

Este un anticonvulsiv pe baza de sufonamida aprobat in terapia umana.

Este in curs de aprobare in Japonia pentru tratamentul epilepsiei la caini.
Nu sunt suficiente date pentru a recomanda utilizarea zonisamidei atat in monoterapie cat
si ca adjuvant AED la caini.
 Mecanismul exact de actiune este necunoscut, dar: blocarea canalelor de Ca, intensificarea
eliberarii GABA, inhibarea eliberarii de glutamat si inhibarea canalelor de Na voltaj-
dependente s-ar putea sa contribuie la proprietatile sale anticonvulsive.
Efecte adverse la caini includ : sedare usoara, voma, ataxie si diminuarea apetitului.
Recent, s-a descris fenomenul de hepatotoxicitate la 2 caini care au fost tratati cu
zonisamida (monoterapie), presupunandu-se ca ar fi un efect advers – reactie idiosincratica –
al medicamentului.
Deasemenea, s-a descris si fenomenul de acidoza tubulara renala la un caine tratat cu
zonisamida.
Bine absorbit dupa administrarea orala, timpul de injumatatire este de 15 h si se leaga slab
de proteine, astfel interactiunile cu alte medicamente sunt minime.
Este metabolizat in mare parte la nivel hepatic via citocromului P450 inainte de a fi
excretat pe cale renala.
Bine absorbit dupa administrarea orala, timpul de injumatatire este de 15 h si se leaga slab
de proteine, astfel interactiunile cu alte medicamente sunt minime.
Este metabolizat in mare parte la nivel hepatic via citocromului P450 inainte de a fi
excretat pe cale renala.
Profilul hematologic si biochimic ar trebui realizat inaintea inceperii tratamentului cu
zonisamida si efectuat la fiecare 6 luni in timpul tratamentului.

3. Felbamat

Felbamatul ar trebui rezervat pentru cainii care sunt refractari la celelalte variante bine
documentate si mai sigure de AED pentru aceasta specie, fiind a 4a/a 5a optiune de tratament.
Felbamatul este un dicarbamat AED eliberat pentru tratamentul convulsiilor focale la
oameni in 1993.
Mecanismul de actiune este multiplu : inhibarea curentilor de Ca intracelulari indusi de
NMDA sporita de glicina, blocarea canalelor de Na voltaj-dependente si inhibarea curentilor
de Ca voltaj-dependente.

Eefecte adverse
La oameni s-au observat anorexie, slabire, voma, dureri de cap, iritabilitate.
Hepatotoxicitate fatala si anemie aplastica.
La caini, s-au observat : keratoconjunctivita sicca si discrazii sanguine usoare.
 Este in mare parte metabolizat in ficat si nu ar trebui administrat la indivizii cu afectiuni
hepatice preexistente.
Timpul de injumatatire este de 5-7 h.
Felbamatul determina cresterea nivelului seric al PB intr-o maniera dependenta de doza.
Eliminarea acestuia s-a redus impresionant cand s-a administrat concomitent cu gabapentina.
Doza intitala orala recomandata la caini este de 20 mg/kg TID, crescandu-se la 400-600
mg/zi la fiecare 1-2 saptamani.
Profilul hematologic si biochimic ar trebui efectual inaintea inceperii tratamentului si pe
durata acestuia. Testele ar trebui efectuate lunar pe aceasta perioada apoi la fiecare 6-12 luni.

4. Topiramat
Nu exista date suficiente pentru a recomanda topiramatul ca terapie sau ca adjuvant AED.
S-a folosit atat ca terapie cat si ca adjuvant in tratamentul convulsiilor generalizate si
focale.
Este un monozaharid sulfamat-substituit care actioneaza asupra mecanismelor de
semnalizare multipla , imbunatatind activitatea GABA-ergica; inhiba canalele voltaj-
senzitive de Ca si Na, curentii kainat-evocati si izoenzimele cu anhidraza carbonica.
Nu este metabolizat in proportii mari, 70-80 % dintr-o doza administrata fiind eliminata
neschimbata in urina.
Timpul de injumatatire este de 2-4 h.
Clearance-ul este redus la pacientii cu afectiuni renale fiind necesare ajustari ale dozei.
La caini, se excreta si prin bila.
Clinic, are un potential scazut de interactiune cu alte medicamente.
Nu s-au observat efecte adverse la un grup de caini Beagle la care s-au administrat 10-
150 mg/kg /zi timp de 15 zile.
Un studiu a evaluat eficacitatea topiramatului administrat in asociere cu PB, KBr si
levetiracetam la 10 caini , cu o doza de 2-10 mg/kg de 2-3 ori pe zi.

Efecte adverse
Cele mai frecvente efecte adverse la oameni sunt : somnolenta, ameteala, ataxie,
vertigo si probleme in vorbire.
La caini, s-au observat : ataxie, sedare si slabire.
 5. Gabapentina

Niciun studiu nu a demonstrat cresterea probabilitatii ca majoritatea cainilor au fost tratati

cu succes prin administrarea orala de gabapentin.
Gabapentina a fost aprobata de Administratia FDS din 1993 ca tratament adjuvant pentru
terapia convulsiilor focale cu/fara generalizare secundara; si pentru tratarea neuralgiei post-
herpetice.
Efectul anticonvulsiv este datorat legarii de o proteina modulatoare specifica a canalelor
de Ca voltaj-dependente, rezultand o scadere a eliberarii de neurotransmitatori excitatori.
La caini, se excreta pe cale renala dupa o metabolizare hepatica partiala.
Timpul de injumatatire este de 3-4 h.
Interactiunile farmacocinetice ale gabapentinei cu alte medicamente sunt foarte reduse
datorita legarii neglijabile de proteine si nu induc producerea de enzime ale citocromului
P450.
Doza orala recomandata la caini este de 10-20 mg/kg TID, o reducere a dozei ar putea fi
necesara la pacientii cu afectiuni renale.

Efecte adverse
Cele mai frecvente efecte adverse la oameni sunt : ameteala, somnolenta, oboseala. Aceste
efecte par a fi dependente de doza si deobicei se rezolva in primele saptamani de administrare.
Nu s-au identificat reactii idiosincratice severe sau toxicitati de organe, nici la oameni,
nici la animale.

6. Pregabalin
Nu exista date suficiente pentru a se recomanda pregabalin ca tratament adjuvant AED.
Eficacitatea s-a demonstrat la 9 caini, ca adjuvant al PB si KBr.
Pregabalin este un analog GABA, similar structural cu gabapentina.
A fost aprobat in 2004 pentru tratamentul durerii neuropatice periferice la adulti si ca
adjuvant in tratamentul convulsiilor focale cu/fara generalizare secundara.
Este mai potent decat gabapentina avand o afinitate mai mare pentru receptorii acesteia.
La oameni, nu se leaga de proteinele plasmatice si este excretat neschimbat pe cale renala.
Nu este metabolizat la nivel hepatic si nu induce/inhiba enzimele hepatice precum
citocromul P450.
Clearance-ul pregabalinei este corelat cu functia renala, astfel, este necesara reducerea
dozei la pacientii cu afectiuni renale.
 La caini, timpul de injumatatire este de 7 h.
Nu s-au identificat interactiuni medicamentoase semnificative la oameni.
Doza orala recomandata este de 3-4 mg/kg BID, TID.
Cele mai frecvente efecte adverse la oameni, sunt : ameteala, somnolenta, ataxie. Acestea
sunt dependente de doza.
Cele mai frecvente efecte adverse in studiul lui Dewey si col. din 2009, includ ataxia,
slabiciunea si sedarea, iar pentru a le minimiza, tratamentul poate fi initiat la o doza de 2
mg/kg BID-TID cu cresterea in fiecare saptamana cu 1 mg/kg pana la doza tinta.

CURS 5
ETIOLOGIA Bolilor Neurologice

“VITAMINA D”
V - VASCULAR: acut, non progresive, focal, de obicei asimetric
I - INFLAMATOR: acut/ cronic, progresive, focal sau multi-focal, simetric sau
asimetric
T - TRAUMATIC: acut, non-progresive, frecvent asimetric
A- ANOMALII (MALFORMATII): cronic, progresive / non progresive, focal, la
animale tinere
M- METABOLIC (toxic): acut/cronic, progresive, difuz, simetric/asimetric
I - IDIOPATIC: ( epilepsie/miastenia/narcolepsie): acut, non progresive (cu
exceptia epilepsiei
N- NEOPLAZII: acut/cronic, progresive, focal/multifocal, simetric/asimetric,
animale in varsta
D- DEGENERATIVE: cronic, progresive, simetric (cu exceptia hernierii discului
intervertebral).

Severitatea si progresia in timp

Procesele ACUTE sunt reprezentate de cele inflamatorii si traimatice; in general
degenerarile, neoplaziile si bolile de tip vascular sunt CRONICE.
Procesele metabolice sunt recidivante.
Severitatea este mai mare in cazul proceselor inflamatorii, neoplazice, degenerative;
urmate de procesele metabolice, anomaliile; iar mai putin in cazul proceselor traumatice,
vasculare.
Sindromul Vestibular la caini si pisici
Sistemul vestibular are 2 componente functionale:
a) Componenta periferica – localizata in urechea interna
b) Componenta centrala – localizata in trunchiul cerebral si cerebel
Din pacate, miscarea de rasucire a capului (“head tilt”) nu este specifica pentru localizarea
leziunii la nivelul trunchiului cerebral sau a sistemului vestibular periferic, si nici nu indica o
etiologie specifica.
In general, sindromul vestibular central este asociat cu diferite etiologii si prezinta un
prognostic mai grav decat cel periferic. Prin urmare, este esential sa abordam aceste cazuri
urmarind, in primul rand, localizarea leziunii neurologice.
 
Semne clinice consecutive afectarii sistemului vestibular periferic
Inclinarea capului (“head tilt”), miscari in cerc, cade sau realizeaza miscari inspre directia
leziunii. 
Daca nistagmusul este prezent, este orizontal si rotator, cu FAZA RAPIDA - IN SENS
OPUS PARTII LEZIONATE
Pot sa apara paralizii ale nervului facial (NV CR VII) si sindrom Horner (ptoza, mioza,
enoftalmie) cu leziuni ale urechii medii si interne.

Semne clinice consecutive afectarii sistemului vestibular central

Inclinarea capului (“head tilt”), miscari in cerc, cade sau realizeaza miscari inspre sau in
directie opusa partii lezionate.
DEFICIT AL PROPRIOCEPTIEI CONSTIENTE, hemipareza, hemiplegie de aceeasi
parte cu leziunea, daca este unilaterala, sau mai grav pe o parte daca este bilaterala.  
Nistagmusul, daca este prezent, poate fi orizontal, rotativ, sau vertical.
Stare de DEPRESIE / STUPOARE
Poate sa apara paralizia nervului facial; Sindromul Horner este rar prezent.

Plan de diagnostic pentru pacientul cu disfunctie vestibulara

Obtinerea unui istoric cuprinzator asupra debutului bolii – posibilitatea expunerii la toxine
sau la diferite traume ale capului este importanta.
Examen neurologic complet:
Nistagmusul spontan – apare cand capul nu este in miscare si se afla in pozitie normala. O
leziune acuta unilaterala periferica adesea cauzeaza acest tip de nistagmus spontan cu
componente orizontale si rotationale. Faza rapida este directionata in partea opusa partii
lezionate.
 Nistagmusul spontan de origine centrala poate fi vertical, orizontal sau rotational
Un minim de analize ar trebui realizat in cazul tuturor pisicilor, care include: hematologie,
biochimie serica, analiza de urina si radiografii toracice.
Daca este suspectata toxicitatea in urma administrarii de antibiotice (metronidazol si
aminoglicozide), este recomandata incetarea administrarii. In cele mai multe cazuri, apare
rezolutia semnelor vestibulare. In absenta unei patologii sistemice, sindromul vestibular la
pisici poate fi abordat practic.
Teste auxiliare pentru pacienti cu sindrom vestibular periferic: examen otoscopic;
radiografie pt vizualizarea bulei timpanice; CT/RMN; teste pt functia tiroidei. Testarea
potentialelor auditive evocate de trunchiul cerebral (BAER test) poate sa aiba valoare in
examinarea portiunii auditive a nervului vestibulo-cohlear (VIII), putand sa aiba si rol in
localizarea afectiunii la nivelul componentei periferice sau centrale.

Cauzele bolii vestibulare PERIFERICE

1. Otita medie/interna
2. Sindrom vestibular idiopatic
3. Polipi nasofaringiali
4. Neoplazii
5. Ototoxicitate 
6. Traume
7. Afectiuni congenitale

1. Otita Medie-Interna
Cauza a pana la 50% din cazurile bolii vestibulare periferice. Infectia urechii medii
poate sa cauzeze boala vestibulara prin producerea si raspandirea toxinelor bacteriene catre
urechea interna. Infectia poate sa afecteze direct structurile urechii interne, cu raspandirea
acesteia in labirint.
Cele mai comune bacterii responsabile de acest tip de infectii:
Staphylococcus spp., Streptococcus spp., E.coli  si Pseudomonas spp
Tratament
Daca rezultatul culturii este negativ, dar suspectam o otita interna bacteriana, administrare
orala de enrofloxacina 5 mg/kg la fiecare 12h pentru caini si pisici, sau o combinatie de
trimetoprim sulfadiazina 15-30 mg/kg oral la 12h si cefalexina 22 mg/kg la 8h.
Terapia cu antibiotic se continua 6-8 sapt.
Trebuie monitorizata productia de lacrimi, pentru detectarea cheratitei sicca asociata cu
implicarea nervului facial (VII) sau cu terapia antibiotica, si daca este necesar, se
administreaza lacrimi artificiale pentru preventia cheratitei si ulcerului cornean.
In cazul in care evolueaza concomitent otita externa si medie cu ruptura membranei
timpanice, se recomanda spalarea atenta cu solutie salina a urechii externe si medii.
 Tratamentul topic al canalului auditiv extern cu cantitati mici de solutii antibiotice non-
iritante timp de cateva zile, dar trebuie evitata acumularea de unguente grase la nivelul urechii
medii.
Aminoglicozidele sunt contraindicate in otite interne/medii.

Evolutie
Semnele vestibulare pot regresa in 1-2 sapt, dar daca terapia antibiotica este intrerupra,
semnele clinice si infectia reapar si pot fi mai dificil de tratat.
Corticosteroizii nu sunt recomandati si se evita daca este prezenta osteomielita. In cazurile
acute, prednisone administrat oral 0.25 mg/kg o data pe zi timp de 1-3 zile poate reduce
inflamatia labirintului vestibular.
La animalele cu otita recurenta, ar trebui cercetate si tratate anumite probleme
dermatologice subiacente, cum ar fi atopia sau hipotiroidismul.
Interventie chirurgicala: Ablatia canalului auditiv extern si osteotomia bullei timpanice in
cazuri refractare.

2. Sindrom vestibular idiopatic

Debutul bolii vestibulare poate fi atat de acut incat este insotit de voma – nu este specifica
acestei boli.
Reactiile posturale sunt normale; pisicile nu prezinta pareza faciala sau sindrom Horner.
Daca exista suspiciunea implicarii nervului facial sau de sindrom Horner, se iau in
considerare teste auxiliare.
Este singura cauza a bolii periferice care incepe sa se imbunatateasca in 72 ore fara nici un
tratament specific
Rezolutia nistagmusului poate fi observat, urmat de imbunatatirea mersului pe o perioada
de 7 zile, si disparitia progresiva a “head tilt”-ului pe o perioada de 2 luni
Poate fi diagnosticat doar prin eliminarea celorlalte cauze.

3. Polipi nasofaringieni
Polipii – mase pedunculate care se dezvolta din tesutul care captuseste cavitatea
timpanica, trompa lui Eustachio sau nasofaringele.
Otita medie/interna aseptica poate sa apara secundar ocluziei trompei lui Eustachio
datorita aparitiei unui polip nasofaringian; polipii pot fi rezultatul unei infectii cronice a
urechii medii sau prin ascensiunea infectiei de la nivel nasofaringeal.
 Diagnosticul – metode de imagistica avansata, daca examenul fizic si radiografia
craniului nu sunt de folos.

4. NEOPLAZII – ale structurilor de la nivelul urechii: carcinom cu celule

scuamoase, adenocarcinomul glandelor ceruminoase, limfom.
5. Ototoxicitatea
Exista multe substante care sunt cunoscute ca fiind ototoxice si pot cauza atat disfunctii
vestibulare cat si pierderea auzului.
Pierderea auzului cauzata de asemenea medicamente este cel mai adesea permanenta, in
timp ce sindromul vestibular se poate remedia sau cel putin poate fi compensat.
Cea mai frecventa substanta cu administrare topica care participa la realizarea acestui
scenariu este clorhexidina.

6. TRAUME – la nivelul capului – pot fi cauza debutului bolii vestibulare, care

poate fi periferica sau centrala, depinzand de severitatea traumei.
Hemoragia la nivelul urechii medii consecutiva unei traume poate cauza sindrom
vestibular periferic, asociat sau nu cu pareza nervului facial si sindrom Horner.

7. Anomalii congenitale
Numeroase rase sunt asociate cu sindrom vestibular congenital (Ciobanesc german,
Doberman, Cocker, Beagle, Siamese, Burmese, Tonkinese)
Sindromul vestibular periferic poate fi evident la animalele tinere, asociat unor
malformatii congenitale sau degenerarii structurilor urechii interne.
Daca anomalia este bilaterala, aceste animale pot sa nu prezinte “head tilt” sau nistagmus;
Cu toate acestea, vor prezenta frecvent ataxie simetrica, baza larga de sprijin si o miscare a
capului laterala, dintr-o parte in alta, in plan orizontala
De asemenea, poate sa lipseasca auzul.
Semnele clinice incep de obicei, la 3-4 sapt de viata (cand animalul incepe sa umble), si
poate sa prezinte “head tilt”, nistagmus, strabism, ataxie, miscari in cerc, pica, se rostogoleste,
miscari anormale ale capului.
In cazul afectarii bilaterale, nu apare nistagmus anormal.
In multe cazuri apare compensarea in 2-4 luni, dar in cateva cazuri afectiunea ramane
permanenta.
Pot sa apara recidive.

Cauzele bolii vestibulare CENTRALE

 1. Afectiuni inflamatorii
2. Neoplazii
3. Toxicitate – Metronidazol
4. Afectiuni cerebrovasculare

1. Boli inflamatorii
Cele mai comune boli infectioase responsabile de inflamatia encefalului si structurilor
acestuia sunt jigodia, peritonita infectioasa felina (PIF), Toxoplasma, Cryptococcus.
Exista cateva boli inflamatorii cu etiologie necunoscuta, presupuse ca fiind mediate imun
– Meningoencefalomielita granulomatoasa si meningoencefalita necrozanta – ambele pot
afecta sistemul vestibular central ca si parte a unei boli multifocale.
In timp ce infectiile amintite mai sus pot cauza boala vestibulara, prezinta adesea
distributie multifocala la nivelul sistemului nervos central si pot cauza si anormalitati
sistemice profunde.
Prognosticul pacientului depinde nu doar de etiologia infectioasa, ci si de severitatea
semnelor prezente, atat neurologice cat si sistemice.

2. NEOPLAZII – cele mai comune tumori la pisici: meningiom si limfom – localizate la

nivelul unghiului cerebelo-pontin.
Tumorile creierului anterior (emisfere cerebrale + talamus + hipotalamus) pot cauza
sindrom vestibular central datorita hernierii transtentoriale caudale cu compresiune
secundara asupra trunchiului cerebral.

3. Toxicitate – Metronidazol
Determinat de doze mai mari de 30mg/kg/zi
Debutul este acut si de obicei apare la animale care primesc doze mari pe perioade lungi
de timp (7-12 zile).
Semne clinice: ataxie generalizata, nistagmus, anorexie si voma.
Reducerea dozelor trebuie realizata si la pacienti cu afectiuni hepatice si renale, datorita
farmacocineticii substantei.
In cazuri severe, pot fi prezente un status mental alterat, crize si opistotonus. Indepartarea
medicamentului din terapie si sustinerea organismului (diureza fortata) determina recuperarea
rapida. Ocazional, deficitele pot fi permanente.

4. Boala cerebrovasculara
Boala cerebrovasculara poate cauza un debut acut al semnelor vestibulare centrale.
 Ischemia poate fi embolica sau trombotica si este cea mai comuna forma de boala CV;
cauzele acesteia: sepsis, neoplazii, boli endocrine, hipertensiune si mai comun, idiopatice. In
unele zone ale tarii – rezultatul unui parazit Cuterebra si migrarii acestuia prin sistemul
nervos.
Cealalta cauza a bolii CV – hemoragia non-traumatica – reprezinta sangerare in
parenchimul creierului, ce se poate extinde la nivelul ventriculilor.
Recuperarea – poate fi completa dar depinde de tulburarea primara.

CURS 6
Managementul Statusului Epilepticus la câine și pisică
1. Definiție
Este o criză care nu prezintă semne clinice de stopare după o durată care cuprinde
marea majoritate a convulsiilor de acest tip la majoritatea pacienților sau crize recurente fără
reluarea funcției sistemului nervos central interictal. (Definiția oficială - așa cum este definită
de Liga Internațională împotriva Epilepsiei)
Statusul Epilepticus (SE) se caracterizează prin crize epileptice care continuă mai mult
de 5 minute sau prin apariția a mai mult de o criză într-o perioadă de 5 minute în care omul
sau animalul nu revine la „normal” între convulsii. Unele crize pot dura 20-30 de minute sau
mai mult.
Statusul Epilepticus (SE) este o situație relativ frecventă, o urgență care poate pune în
pericol viața în medicina veterinară a animalelor de companie și care necesită tratament
imediat și agresiv.

2. Crizele subintrânde – ”Cluster Seizures”

Crizele subintrânde (CS), definite ca fiind mai remarcante decât o criză în 24 de ore,
cu revenire la conștiență între crize, sunt, de asemenea, o problemă întâlnită relativ frecvent,
mai ales la câinii care au fost diagnosticați anterior cu epilepsie primară sau idiopatică.
Cu toate acestea, acestea diferă de SE, deoarece, în timpul crizelor subintrânde,
pacienții își recapătă conștiența sau revin la funcția de bază a sistemului nervos central, între
convulsii.
CS adesea necesită tratament similare cu SE, deși pacienții cu CS sunt de obicei mai
stabili din punct de vedere metabolic.
 
3. Clasificarea Statusului Epilepticus
SE poate fi clasificată fie convulsiv, fie neconvulsiv.
a) SE Convulsiv este prezentarea clasică a convulsiei tonico-clonice, în care mai întâi se
rigidizează mușchii, apoi corpul începe să ”tremure” ritmic.
b) SE este definit ca neconvulsiv dacă pacienții nu își recapătă conștiența în termen de 30 de
minute până la o oră după criză și încă se confruntă cu activitate subclinică de criză
cerebrală. SE nonconvulsiv este caracterizat prin prezența unei stări de stupoare și lipsă
de răspuns, mai degrabă decât convulsii active. Electroencefalografia (EEG) poate
arăta o activitate epileptiformă, chiar dacă pacientul nu pare să fie într-o stare clasică
convulsivă.

4. Patogeneza
Cauzele potențiale ale SE includ:
1. Epilepsie primară și idiopatică (aproape 60% din câinii epileptici vor experimenta la un
moment dat în viață unul sau mai multe evenimente SE)
2. Tulburări metabolice (de exemplu, hipoglicemie)
3. Accident vascular cerebral
4. Traumatisme ale capului
5. Neoplazie intracraniană
6. Eveniment vascular
7. Post închidere șunt porto-sistemic
8. Boli inflamatorii ale SNC.
În timpul celor 30 de minute inițiale ale SE (faza compensatorie), creierul încearcă să
compenseze necesarul crescut de oxigen și glucoză prin creșterea fluxului sanguin cerebral.
Sistemul nervos simpatic activat (eliberează catecolamine induse de stres) contribuie la
creșterea temperaturii corpului, secreției bronșice și salivație.
Pe măsură ce SE continuă, acidoza lactică se poate dezvolta secundar unui metabolism
anaerob crescut, împreună cu hipoglicemia și dezechilibre electrolitice.
După aproximativ 30 de minute, pacientul intră în faza de decompensare în care
mecanismele de reglare cerebrală încep să eșueze, ceea ce duce la întreruperea barierei
hemato encefalice și la formarea edemului cerebral ulterior. Fluxul de sânge cerebral începe
apoi să scadă, rezultând în cele din urmă în moartea celulelor neuronale.
În această fază a SE au fost documentate aritmii cardiace (împreună cu dilatație atrială
stângă și presiune venoasă centrală), hipertensiune pulmonară și mioglobinurie. Stimularea
prelungită a sistemului nervos simpatic și eliberarea excesivă de catecolamine pot deteriora
miocitele cardiace, ceea ce duce la deteriorarea contractilității cardiace. Scăderea debitului
cardiac este agravată de hipovolemie, ceea ce duce la hipotensiune, scade perfuzia creierului,
miocardului și viscerelor. Aritmiile cardiace pot rezulta din acidoză, hipoxemie, anomaliile
electrolitilor și stimularea simpatică, scăzând în continuare debitul cardiac.
 Compromiterea funcției respiratorie poate apărea din cauza edemului pulmonar neurogen,
care se caracterizează prin acumularea de lichid interstițial și alveolar la nivel pulmonar, cel
mai sever în lobii pulmonari dorso-caudali, care este declanșat de hipoxia cerebrală.
Aspirarea salivei și conținutul gastric regurgitat poate de asemenea să apară și să contribuie la
complicațiile respiratorii. În consecință, pot rezulta hipoxie și hipercarbie.
Perfuzia renală slabă și rabdomioliza pot duce la leziuni renale acute sau insuficiență
renală acută.
După aproximativ 60 de minute, apare o presiune intracraniană crescută împreună cu o
insuficiență multiplă de organ și, de obicei, urmează moartea pacientului.

5. Abordare terapeutică
În prezent, nu există medicamente aprobate de FDA special pentru SE la pacienții
umani sau veterinari.
În schimb, medicamentele standard anticonvulsivante și anestezice sunt utilizate IV
pentru a opri activitatea convulsivă.
Ca și în majoritatea situațiilor de urgență, când este prezentat un pacient care se
confruntă cu un episod de SE, echipa veterinară ar trebui:
I. Să plasează un cateter IV și să înceapă administrarea de medicamente antiepileptice
(AED) .
II. Să administreze oxigen prin mască sau administrare de flux. Este esențial să se
acționeze rapid, deoarece deteriorarea neurologică continuă până la încetarea crizei.
III. Stabilirea accesului vascular eficient, dacă este necesar, prin întrerupere chirurgicală
sau prin plasarea unui cateter intraosos.
În momentul plasării cateterului IV:
1) Este benefic să se recolteze o probă de sânge pentru a efectua o evaluare inițială a
glicemiei și electroliților, care ajută la eliminarea unei cauze metabolice a convulsiilor.
2) Obținerea unui volum de celule / fragmentul solid total (sediment) este, de asemenea,
ideală pentru a ajuta la ghidarea terapiei cu fluide.

IV. Un ecxamen clinic rapid ar trebui să evalueze patența căilor respiratorii, calitatea
pulsului și temperatura rectală.

6. Medicație și doze
6*. Terapie medicamentoasă la domiciliu

Medicația
I. Scopul inițial al tratamentului SE este de a opri imediat activitatea convulsivă
pentru a proteja creierul de injurii suplimentare și de a maximiza șansa de
recuperare completă.
1. Diazepamul intravenos (DZ) este medicamentul ales la început.
Dacă accesul IV nu este posibil, diazepamul poate fi administrat pe cale rectală sau
intranazală, dar poate avea o eficacitate variabilă pe aceste căi alternative.
 Acest medicament este foarte solubil în lipide ceea ce îi permite să pătrundă rapid în
SNC (adică în aproximativ un minut după administrarea intravenoasă).
 DZ are, de asemenea, metaboliți activi farmacologic
Doza și regimul de administrare
 În tratamentul inițial al SE, diazepamul trebuie administrat sub formă de bolus
intravenos la 0,25-1 mg / kg la câine și 0,5 mg / kg la pisică.
Această doză poate fi repetată de 3-4 ori la intervale de 5 până la 20 de minute în
timpul monitorizării depresiei cardiopulmonare.
Dacă accesul IV nu poate fi obținut inițial, atunci DZ poate fi administrat rectal
0,5-1 mg / kg pentru a permite stabilirea unui acces IV.
Dacă pacientul primește deja terapie fenobarbitală orală, atunci doza de DZ rectală
poate fi crescută la 2 mg / kg.

2. Lorazepam și midazolam sunt alte opțiuni pentru terapia AED. Deși este mai
scump, lorazepam tinde să ofere un control de durată al convulsiei, mai lung în
comparație cu diazepamul.
Se administrează una sau două doze inițiale IV de lorazepam sau midazolam și, dacă
este eficient, poate fi urmată de administrare CRI pentru a preveni reapariția crizei.
Animalele trebuie monitorizate în ceea ce privește depresia cerebrală excesivă, în timp
ce primesc CRI de benzodiazepinice, iar doza redusă în timp, la nivelul minim necesar pentru
controlul convulsiilor, menținând în același timp un reflex gag (=reflex faringean/spasm
laringean).
3. Levetiracetamul este de obicei următorul AED la alegere și poate fi administrat pe
cale IV, SC sau IM.
Acest medicament are efecte sedativ mai puțin profunde decât diazepamul și poate fi o
opțiune mai bună pentru pacienții aflați deja într-o stare de stupoare. Deoarece levetiracetamul
nu este metabolizat în ficat, este un medicament mai sigur pentru pacienții cu afectare
hepatică.
Cu toate acestea, acesta este excretat la nivel renal și este posibil ca pacienții cu boală
renală să nu fie candidați primari pentru utilizarea sa.
4. Fenobarbitalul este frecvent utilizat pentru terapia antiepileptică pe termen lung și
poate fi utilizat IV pentru terapia acută a SE.
Cu toate acestea, tinde să provoace depresie cerebrală semnificativă și poate provoca
hipotensiune arterială și depresie respiratorie, necesitând monitorizarea tensiunii arteriale și
a funcției respiratorii.
Greutatea corporală (kg) x 0,8 L / kg x concentrația serică de fenobarbital dorită =
Doza (mg) de fenobarbital de administrat.
Doza total calculată este împărțită în 4 până la 6 părți, care nu se administrează la mai
mult de fiecare 30 de minute. Dacă pacientul devine excesiv de sedat, doza ulterioară poate fi
omisă sau întârziată.

Medicamente
 suplimentare

Dacă pacientul continuă să fie convulsiv în ciuda administrării de benzodiazepinice,

levetiracetam și fenobarbital, la terapie se pot adăuga următoarele medicamente:
I. Fosfenitoină: important de monitorizat pentru apariția hipotensiunii, aritmiilor, ataxie și
vărsăturilor; un studiu multicentric evaluează utilizarea și eficacitatea acestui medicament.
II. Fenitoina: administrarea trebuie să fie lentă pentru a preveni cardiotoxicitatea și
hipotensiunea.
III. Propofol: Adesea considerat o ultimă linie de apărare pentru pacienții cu SE; cei care
primesc acest agent trebuie monitorizați îndeaproape în privința tensiunii arteriale și a
efectelor respiratorii.
IV. Ketamina: poate avea beneficii neuroprotectoare și poate ajuta la încheierea fazei de
întreținere sau auto-susținere.

II. Tratamentul hipertensiunii arteriale / hipotensiunii arteriale

Monitorizați tensiunea arterială cel puțin o dată la 2 ore în timp ce pacientul este sedat
(mențineți presiunea sistolică între 100 și 150 mm Hg)
Dacă hipertensiunea arterială este observată alături de bradicardie, crește îngrijorare
pentru prezența unei presiuni intracraniene ridicate.
La pacienții hipotensivi, administrarea de soluție salină hipertonă poate fi luată în
calcul la 4 ml/kg peste 10 minute.
  Administrați o soluție electrolitică izotonă la o rată de întreținere sau, dacă este
necesar pentru a trata hipotensiunea, la o rată mai mare.

III. Respiraţie
Pacienții cu SE pot fi puternic sedați în timpul tratamentului cu AED și, prin urmare,
există dificultăți în protejarea căilor respiratorii superioare.
1) Evaluează reflexul gag la fiecare 15 până la 20 de minute dacă pacientul nu răspunde.
2) Dacă reflexul gag este diminuat sau absent, poate fi necesar să intubați acești pacienți
pentru a ajuta la prevenirea și tratarea hipoxemiei și la protejarea căilor respiratorii
față de pneumonia de aspirație.
3) La pacienții intubați, dioxidul de carbon (CO2) trebuie monitorizat folosind
capnografia sau analiza gazelor sangvine.
4) Oxigenul nazal nu trebuie administrat deoarece poate crește presiunea intracraniană.
 5) Pentru pacienții conștienți, pentru administrarea oxigenului se poate utiliza o mască, o
cușcă de oxigen sau o metodă de transfer.
6) Dacă pacienții sunt inconștienți și și-au pierdut reflexul de gag, oxigenul este cel mai
sigur și eficient furnizat printr-un tub endotraheal.
7) Dacă nivelurile de CO2 depășesc 45 mm Hg, discutați cu clinicianul punând pacientul
pe un ventilator.
8) Dacă nivelurile de CO2 depășesc 60 mm Hg, începeți imediat ventilația mecanică
folosind un balon Ambu.
9) Oxigenarea trebuie să fie monitorizată prin evaluarea gazelor de la nivel arterial PaO2
sau SaO2, ceea ce indică nivelul de saturație în oxigen al hemoglobinei.
10) Pulsoximetria poate fi monitorizată ca un indicator continuu suplimentar al nivelurilor
de oxigenare.
11) Dacă este nevoie, dexmedetomidină sub formă de CRI în doze mici pentru a ajuta la
ameliorarea agitației și a anxietății în perioada de recuperare.

IV. Protejarea creierului - în timpul stabilizării este vitală, deoarece SE poate duce la
sechele precum edem cerebral, necroză neuronală și creșterea presiunii intracraniene.

1. Manitolul, 0,25 până la 1 g/kg IV, poate fi administrat peste 20 de minute; apoi 15 minute
mai târziu, furosemid, 0,7 mg/kg IV, poate fi administrat pentru a ajuta la diureză.
2. Furosemidul poate fi evitată la pacienții hipotensivi.
3. În timp ce pacientul se odihnește, ridicați jumătatea superioară a corpului (nu doar capul)
cu 30 ° pentru a ajuta la reducerea presiunii intracraniene.
4. Evitați recoltarea de sânge jugular și cateterele, tuburile nazogastrice și cateterele de
oxigen nazal pentru a reduce riscul de creștere a presiunii intracraniene.
5. Dacă este necesară intubația, administrați lidocaina IV înainte pentru a reduce reflexul de
tuse asociat.

V. Corecția anomaliilor metabolice

1. Sodiul trebuie corectat lent pentru a nu contribui la deficitele neurologice.

La pacienții cu hipernatremie, nivelul seric de sodiu trebuie scăzut în proporție de 0,5
până la 1 mEq/L/H, deoarece poate apărea edem cerebral dacă nivelul plasmatic de sodiu se
schimbă prea repede. Administrați fluidele hipotonice IV pentru a furniza fracție lichid,
diluând nivelul ridicat al sodiului din plasmă. Dacă hipernatremia a persistat mai mult de 24
de ore, efectuați o corecție mai lentă.
În cazuri rare de hiponatremie, se poate utiliza soluție salină de 3%, iar rata de corecție nu
trebuie să depășească 0,5 mEq/L/H.
Sodul plasmatic trebuie monitorizat inițial la fiecare 2 până la 4 ore, pentru a se asigura că
rata de corecție este adecvată și pentru a permite ajustarea dozei și vitezei fluidoterapiei, dacă
este necesar.
2. Hipocalcemia poate fi tratată prin administrarea lentă de gluconat de calciu 10%, 0,5
până la 1,5 ml/kg IV în 10 minute.

3. Hipoglicemia este adesea tratată cu administrarea lentă a unui bolus de dextroză 50%,
1ml/kg diluat la 25%, peste 15 minute.
Pentru a evita efectele adverse ale hiperglicemiei, cum ar fi contribuirea la leziuni
neuronale, se administrează tiamina, 20 până la 59 mg/IM/animal, înainte de administrarea
dextrozei.

VI. Tratamentul hipertermiei induse de criză

În cazurile de hipertermie provocată de criză, amintiți-vă că temperatura corpului se va
corecta de obicei rapid cu încetarea activității brute de criză motorie.
La temperaturi ale corpului mai mari de aproximativ 40,5 grade C, metodele de răcire
pot fi luate în considerare, inclusiv suprafața răcoroasă pe care să se așeze pacientul,
ventilatoare și prosoape îmbibate cu apă rece. Monitorizați temperatura rectală la fiecare 15
minute.
Clismele cu apă rece vor face dificilă evaluarea temperaturii corpului, iar răcirea
fluidelor IV este adesea imposibilă.
Metodele de răcire trebuie întrerupte la atingerea aproximativă de 39,5 grade C pentru
a evita hipotermia de revenire.

VII. Alt tratamente în SE

1. Suplimentarea cu glucoză trebuie efectuată numai dacă este documentată
hipoglicemie, deoarece glucoza poate contribui la acidoza lactică.
2. Acidoza lactică necesită rareori un tratament specific (de exemplu, bicarbonat),
deoarece de obicei se corectează rapid după încetarea convulsiilor.
3. Dacă SE este sever și se suspectează edem cerebral, atunci manitolul la 0,25-1,0g/kg
trebuie administrat lent intravenos în aproximativ 15-20 de minute.
4. Deși utilizarea steroizilor este controversată în tulburările SNC, poate fi luată în
considerare dexametazona fosfat la 0,25 mg/kg IV sau succinat de metilprednisilon
la 30 mg/kg IV.

7. Abordare diagnosticului post-SE

Odată ce pacientul este stabilizat, pot fi efectuate diagnostice suplimentare, cum ar fi
EEG și RMN.
1) EEG ar trebui să fie considerat gold-standard-ul pentru diagnosticul pacienților cu SE.
Este util în special pentru:
 A determina dacă terapia medicamentoasă de urgență gestionează crizele.
  A stabili dacă creierul continuă să se implice activ, chiar dacă semnele fizice s-au
rezolvat.
 Pacienții aflați în SE neconvulsiv - mai degrabă decât să se prezinte cu o criză
convulsivă clasică - se pot prezenta în schimb într-o stare stupoare și/sau lipsa de
reacție sau au o răsucire subtilă.
 În plus, atunci când pacienții au primit mai multe medicamente pentru a controla
SE, pe măsură ce se trezesc, poate fi dificil să distingem reapariția activității
convulsive de recuperarea față de sedare. Investigația cu EEG poate ajuta la o mai
bună diagnosticare a acestor pacienți și poate duce la un tratament corect

2) RMN-ul și CT-ul pot ajuta la determinarea daunelor structurale ca o cauză sau

consecință a activității convulsive.
La RMN, leziunile pot apărea în lobii piriformi/temporari ca urmare a SE, dar, odată ce
pacientul nu este convulsiv, se rezolvă în 10 zile până la 18 săptămâni.

8. Analiza sângelui
Este, de asemenea, un instrument important de diagnostic la pacienții cu SE.
1) În special, analiza sângelui este esențială în evaluarea nivelului de glucoză, sodiu și
calciu.
2)  SE, în general, poate provoca hipoxie și hipotensiune arterială, ceea ce duce la
creșterea enzimelor hepatice.
3) Pacienții care se confruntă cu SE convulsiv pot avea creșteri ale enzimelor
musculare.
4) Hipovolemia poate induce alterarea enzimelor valorilor renale.
5) Debutul pneumoniei poate duce la modificări ale numărului de globule albe.
Analiza sângelui poate releva, de asemenea, tulburări metabolice care ar fi putut declanșa
activitatea SE.