Laborator clinic

1. Rolul laboratorului clinic in medicina veterinara

Menirea laboratorului clinic este ca prin masurarea unor constituent din sange,
secretii sau tesuturi si compararea valorilor obtinute cu valori cunoscute in
conditii normale sa se evalueze starea de sanatate sau de tulburare/boala
metabolic. Prin urmare determinarile de laborator au ca scop:

o Sa deceleze o seama de boli intre care cele de nutritive si metabolism;

o Sa deceleze tulburari metabolice in faza lor biochimica, inainte ca ele sa
devina clinic manifeste;
o Sa aduca precizari in numeroasele afectiuni exprimate prin simptome
echivoce sau cu evolutie infraclinica ( in care diagnosticul prin marile
metode semiologice este imposibil);
o Sa evalueze eficienta unor masuri terapeutice sis a permita formularea
unor protocoale terapeutice complete;
o Sa permita supravegherea nutritiei si sa identifice precoce imperfectiunea
ei.

Fara a supraevalua insemnatatea laboratorului clinic si fara a subevalua

valoarea datelor furnizate de examenul clinic individual, este necesar sa
admitem ca exista numeroase stari in care fixarea diagnosticului individual sau
de grup, mai ales etiologic, nu este cu putinta fara a se recurge la laborator.

2. Procedee de baza preanalitice

2.1. Metoda profilului metabolic sanguin

Metoda profilului metabolic sanguin, ca procedeu de diagnostic si
prognostic, a fost inventata de Payne si col. in 1970, in Anglia, iar in Romania
a fost introdusa de Ghergariu si col. in 1976. Initial metoda consta exclusive in
interpretarea corelativa a valorilor unor constituent sanguine, dar ulterior a fost
completata cu determinari ale unor constituent tisulari, din lapte, din urina, etc.
 Metoda implica parcurgerea unor etape:

 alegerea subiectilor;
 alegerea constituentilor, tesuturilor si/sau umorilor , in functie de
scop;
 pregatirea pacientului/locul de electie;
 prelevarea, transportul si stocarea probelor;
 interpretarea rezultatelor.

Alegerea subiectilor. Pentru supravegherea sanatatii metabolice vor fi

selectionati subiecti aflati in stari fiziologice diferite si in numar cat mai mare.
In cazul unor efective cu boli declarate, se vor preleva probe de la subiecti
aflati in stadii diferite de boala, precum si de la subiecti care nu prezinta
manifestari de boala in conditii absolut identice.

Numarul optim de subiecti de testat ramane o problema controversata. In

orice caz sa nu fie mai mic de 10 subiecti pentru o categorie fiziologica, cu
toate ca, logic cu cat numarul de subiecti este mai mare, cu atat proba medie
este mai reprezentativa.

Alegerea constituentilor, tesuturilor si/sau umorilor. Selectarea

constitentilor optima pentru diagnostic se orienteaza in functie de:

a. starea clinica a subiectilor;

b. scopul urmarit: confirmare de diagnostic presupus sau
supraveghere metabolic;
c. tipul de boala in cauza;
d. elementul sau elementele mai sugestive pentru precizarea
tipului de afectiune in cauza sau pentru evaluarea sanatatii
metabolice.

In principiu, pentru precizarea diagnosticului unor dismetabolii se vor

alege grupe de constituenti ilustrative pentru prezumtia formulata: ex. in
osteomalacie se recomanda dozarea fosfatemiei, calcemiei, PAL si a cenusii
din oase; in carenta de magneziu se recomanda masurarea concentratiei de
magneziu din ser, urina si daca se impune din LCR, calcemia, fosfatemia,
PAL ; diagnosticul osteopatiilor carentiale implica dozarea fosfatemiei,
calcemiei, magnezemiei, a Cu, a Zn, a PAL, respectiv cenusii (Ca, Mg, P) din
oase; in hipotiroidism si/sau carenta de iod se rcomanda masurarea hormonilor
tiroidieni, a colesterolului, a iodului; in cetoza se dozeaza glicemia, cetonemia,
cetonuria, etc.

Supravegherea sanatatii de grup necesita dozarea constituentilor

considerati cei mai ilustrativi pentru afectiunile care se pot derula in efectivul
respective.

Interpretarea rezultatelor este etapa cea mai delicata si in acelasi timp

cea mai dificila. Presupune compararea valorilor individuale si medii obtinute
cu valori care caracterizeaza starea de echilibru sau de sanatate clinica,
respectiv metabolica.

Aceste valori sunt denumite valori de referinta (valori normale sau

optime) si sunt valori medii obtinute pentru diversi constituenti, pe indivizi
selectati pe criteria, precum starea de sanatate clinica, sex, varsta, rasa, stare
fiziologica (gestatie, lactatie). In aceasta situatie intervalul de variatie este mai
strans si exista riscul ca valorile unor subiecti sanatosi sa cada in afara
intervalului normal. Se iau in considerare pentru comparare nu numai media
(m sau x) unui parametru, ci si deviatia standard (s). S-a acceptat utilizarea
mediei si a doua deviatii standard in plus sau minus fata de aceasta (x±2s sau
m±2s) ce corespunde unor limite de confidenta de 95%.

Figure 1: Reprezentarea grafica a valorilor de referinta

 Dupa Metais si col. (1977) interpretarea rezultatelor fata de valorile de
referinta ar fi :

o intre m si m±2s – fara semnificatie patologica;

o intre m±2s si m±3s – la limita;
o intre m±3s si m±4s –patologic;
o peste m±4s.

Realitatea statistica nu este intotdeauna corespunzatoare realitatii

biologice, prin urmare interpretarea rezultatelor de laborator trebuie facuta in
stransa corelatie cu examenul clinic si starea efectivului.

2.1.2. Examenul sangelui

2.1.2.1. Pregatirea pacientului/ locul de electie.

Se vor lua masurile uzuale pentru protectia individuala (imbracaminte de

protectie, manusi de unica folosinta) si masuri de contentie a pacientului in asa
fel incat reactiile sale sa nu devina agresive ( la nevoie tranchilizare sau sedare
cu preparate care nu influenteaza constituentii care urmeaza a fi dozati) si
stresul prelevarii sa fie cat mai mic.

Locul de electie se pregateste prin tundere, dezinfectie si hemostaza in

aval de locul punctiei. Sediul este in functie de specie: cabaline- vena
jugulara; bovine- vena jugulara, mamara, exceptional coccigiana; rumegatoare
mici- vena jugulara, safena; porcine-vena cava anterioara, auriculare; canine-
vena safena, jugulara, cefalica, antebrahiala, exceptional sublinguale; feline-
vena cefalica, jugulara; pasari-vena subclaviculara; iepuri- venele auriculare;
soareci si sobolani- sinusul orbital; pesti- punctie perpendicular pe linia
mediana la 1,5 cm inapoia “V”-ului format de deschiderea branhiilor.

2.1.2.2. Prelevarea , transportul si stocarea probelor.

Majoritatea constituentilor sanguine sufera variatii circadiene, ca atare se

recomanda ca recoltarea probelor sa se faca dimineata sau cel putin la 12 ore
de la ultimul consum de alimente, mai ales in cazul masurarii glicemiei,
azotemiei, lipidemiei.

Instrumentarul utilizat la recoltare (ace, vacutainere) va fi sigilat si steril.

Se prefera acele cu calibru mai mic pentru ca fluxul sanguine sa fie mai lent,
 evitandu-se formarea de spuma si implicit hemoliza. Aceasta face proba
improprie analizelor de ordin hematologic si biochimic. Chiar in conditiile
unei prelevari foarte precaute la unele specii (pasari, nurci) este posibila
hemoliza spontana. La acestea se recomanda umectare vacutainerelor cu
solutie salina fiziologic.

In scopul prevenirii hemolizei si al conservarii probei se recomanda

separarea plasmei si a serului (dupa exprimare) de elementele figurate. Probele
de ser pentru exprimare vor fi mentinute la temperature camerei (+21oC),
cand este posibil se centrifugheaza inainte de a se fi produs coagularea.

Limitarea utilizarii garoului pe venele periferice, ca urmare tulburarilor

de permeabilitate si a hemoconcentratiei care se instituie in urma stazei induse
de garou. In situatii de stricta necesitate nu se va tine mai mult de 30 secunde
(pana la punctionarea vasului). Se prefera staza manuala si abordul venelor
jugulare la animalele de talie mica, respectiv pisici.

Standardizarea internationala prevede utilizarea unor recipienti din sticla

cu dopuri de culori diferite in concordanta cu tipul de anticoagulant pe care il
contine: rosu-ser (in doua variante simplu sau cu gel pentru exprimarea
serului); verde-heparina; mov-EDTA; bleu-citrat; gri-florura/iodoacetat.

Heparina este anticoagulantul preferat in analizele biochimice, alaturi de

ser, insa are dezavantajul ca nu permite un examen corect al elementelor
figurate (nu pastreaza morfologia celulara).

EDTA este anticoagulantul preferat pentru hematologie si permite

conservarea probelor prin refigerare timp de 24 ore. Sangele prelevat pe acest
anticoagulant se preteaza si pentru dozarea unor constituenti biochimici:
glicemie, uree, proteinemie, amoniac (proba pentru dozarea amoniacului
imediat dupa recoltare se tine la gheata, se centrifugheaza in termen de 30 de
minute, iar plasma se poate conserva prin refrigerare pentru 3 ore sau prin
congelare la -20oC pentru 3 zile pana la dozare).

Citratul de sodiu 3,8% se preteaza, pastrand proportia de 1:9 ( o parte

anticoagulant la 9 parti sange) pentru determinarea VSH-ului si a fibrinogenului.

Probele de sange trebuie luate in lucru imediat dupa recoltare sau in cel
mai scurt timp posibil. Daca nu este cu putinta se recomanda stocarea lor, dupa
centrifugare (3000 rot./min.timp de 6 minute), in conditii de refrigerare (+4o C)
Transportul probelor trebuie sa se realizeze cat mai rapid in conditii de
refrigerare.

2.1.2.3. Hematologie clinica. Interpretari clinice corelative in

hematologie .

Datele examenului hematologic sunt utilizate corelativ pentru diagnosticul

unor boli proprii ale sangelui si organelor hematopoetice, a unor boli generale sau
de organ si a unor stari subclinice (ex. anemii, deshidratare, afectiuni
mieloproliferative, imunosupresie, infectii).

Parametrii hematologici utilizati sunt: numarul total de eritrocite (E,

RBC), hemoglobin (Hb, HGB), hematocritul (Ht, haematocrit index, PCV),
volumul eritrocitar mediu (VEM, MCV), hemoglobina eritrocitara medie
(HEM, MCH), concentratia de hemoglobina eritrocitara medie (CHEM,
MCHC), viteza de sedimentare a hematiilor (VSH, ESR), numarul total de
leucocite (L, WBC), formula leucocitara (differential white cell count),
trombocite (PLT).

Modificari ale numarului de eritrocite (RBC):

 Policitemia sau poliglobulia (Cresterea RBC) :

 Relativa (hematii normale): deshidratare (Pt crescuta), contractie

splenica dupa efort (Pt normala), posttransfuzional, intoxicatia cu
monoxid de carbon, hipoxia persistenta de altitudine .

 Absoluta (hematii de dimensiuni mari): Policitemia vera-ertrocitoza

primara fara cianoza, fara atingere cardiaca, pulmonara sau endocrina,
mucoase rosu-aprins si HCT: 65-81%; Policitemia secundara-
afectiuni respiratorii sau cardiovasculare cu oxigenare tisulara precara,
cianoza prezenta; afectiuni endocrine cu stimularea prodcerii de
eritropoetina, cianoza absenta.

 Anemia (scaderea RBC si/sau HGB, HCT) clasificare:

A. Evolutie:
  Acute (hemoragii externe sau interne posttraumatice, tulburari de
coagulare-intoxicatii cu dicumarinice, hemolize severe) initial
normocitare normocrome, apoi macrocitare hipocrome (Fe+
nereciclat);
 Cronice (pierderi repetate de sange- ulcere, hematemeza,
metroragie, hematurie; parazitoze- ancilostomoza, trichuroza
la caine si pisica, hemoncoza si hematopinoza la rumegatoare si

porcine, etc.
B. Dimensiunile hematiilor:
 Anemii macrocitare (MCV crescut)
 Anemii normocitare (MCV normal)
 Anemii microcitare (MCV scazut)
C. Concentratia de hemoglobina eritrocitara medie (MCHC):
 Anemii macrocitare, normo- sau hipocrome (remisiuni hemoragii
sau hemolize acute)
 Anemii macrocitare megaloblastice (carenta vit.B12, acid folic)
 Anemii microcitare normocrome (stari de depresie a erirtopoiezei)
 Anemii microcitare hipocrome (carenta de Fe+, Cu, piridoxina,
hemoragii cronice)
D. Variatiile simultane HCT si volemie:
 Hipervolemie cu HCT: poliglobulii primare sau secundare
 Hipovolemie cu HCT scazut: anemii cronice
E. Variatiile disociate ale HCT si volemiei:
 Hipervolemie cu HCT normal sau scazut (cardio- si nefropatii)
 Hipovolemie cu HCT normal (hemoragii acute inaintea perioadei
de hemodilutie, stari de denutritie cronica)
 Hipovolemii cu HCT crescut ( plasmoragii acute- soc prin arsuri,
stari cronice de deshidratare cu pierdere de Na+)
F. CBC si numar de reticulocite:
I.Anemii regenerative (HCT scazut, reticulocitoza, policromazie,
anizocitoza, MCV crescut, MCHC scazut):
 Anemii posthemoragice acute si subacute ( hipoxie tisulara/
parenchimatoasa =AST, ALT, LDH crescute): intestinale, urinare,
ectoparaziti
  Anemii hemolitice intravasculare/ extravasculare (bilirubina
directa crescuta, hemoglobinemie, hemoglobinurie):infectioase,
toxice, imune

II. Anemii non-regenerative (HCT scazut, reticulocite absente):

 Anemii carentiale ( carenta de fier, cupru- hipocrome, microcitare,
vit.B12 si acid folic-macrocitara normocroma sau megaloblastica)
 Anemii aregenerative consecutive afectarii maduvei osoase
(normocitare normocrome)
 Anemii aplastice (alterarea functiilor celulelor stem hematopoetice,
trombocitopenie)
 Anemia depresia eritropiezei (afectiuni renale, hormonale)
 Infiltratii neoplazice ale maduvei osoase
 Anemia aregenerativa posthemoragica- posthemolitica

Modificari ale numarului de leucocite (WBC): evaluarea numarului de

leucocite circulante faciliteaza diagnosticul.

1.Leucocitoza :

1. Fiziologica (nou-nascuti, sarcina);

2. Patologica (boli infectioase si inflamatorii acute si subacute, leucemie,

tumori).

2. Leucopenia :

1. Fiziologic (animale varstnice, stari post-patologice);

2. Patologica (boli infectioase, afectarea maduvei osoase).

Celulele seriei albe se impart in granulocite si mononucleare. Granulocitele

se impart in neutrofile, eozinofile si bazofile:
a. Neutrofilele (functii: aparare, secretie interleukine, prostaglandine,
transcobalamina- transporta vit. B12) neutropenia (infectii virale,
bacteriene masive-soc endotoxic, boli mediate imun, hipersplenism,
afectarea maduvei hematogene); neutrofilia (efort fizic, stress,
parturitie, la animalele varstnice, infectii acute bacteriene, arsuri,
traumatisme musculare, insuficienta renala, anemie hemolitica,
neoplazii-limfosarcom, hemoragii acute, splenectomie, corticosteroizi,
beta-agonoisti );
 b. Eozinofilele ( functii: fagocitoza, detoxifiere, raspuns alergic)
eozinofilia ((alergii,parazitism, sindromul eozinofilic parasistemic la
feline, neoplazii-mai ales la feline, hipoadrenocorticism, infectii,
piometra la feline si caini, estru la femele, parturitie/postpartum)
asociata cu neutrofilia si limfopenia este de rau augur) ; eozinopenia
(stress, hiperadrenocorticism, inflamatii sau infectii acute,
corticosteroizi, non-specific eozinopenia este prezenta la cainii
varstnici ca parte a procesului de imbatranire).
c. Bazofilele (initierea raspunsului inflamator) bazofilia (hipotiroidism,
acompaniaza eozinofilia la feline si cai), bazopenia- fara semnificatie
clinica .
Mononuclearele se impart in limfocite si monocite.
a. Monocitele (functii: fagocitoza, aparare), monocitoza (stres, procese
infectioase cronice supurative sau granulomatoase, monocitoza
tranzitorie cu valori moderate acompaniaza neutrofilia in procese
inflamatorii acute, monocitoza marcanta disproportional fata de
neutrofilie este un semnal pentru neoplazii); monocitopenia (la
feline, cai si rumegatoare este parte a raspunsului steroid acut);
b. Limfocitele (functii: aparare- formare de anticorpi si celule imun
mediate) limfocitoza (afectiuni neoplazice- leucemii); limfopenia
(stres, anemii, corticosteroizi, sindrom Cushing, infectii-acompaniaza
neutropenia in cele virale: panleucopenia felina, afectiuni neoplazice-
limfosarcomul cu localizare parenchimatoasa sau multicentric).

2.1.3. Examenul urinei

Analiza urinei este un procedeu indispensabil al laboratorului de biologie
clinica, care nu se limiteaza la a furniza numai date referitoare la starea aparatului
urinar, ci ofera date importante pentru evaluarea metabolismului normal sau
deviat si a diferitelor boli de organ extraurinare.

2.1.3.1. Prelevarea probelor de urina

Probele de urina se recolteaza in urma mictiunii spontane, cu mentiunea ca

urina se contamineaza cu secretii, celule si eventual alte substante existente pe
caile urinare (uretra) sau in vezica urinara, respectiv in vagin la femele sau in
furou la masculi. Cateterismul vezical reprezinta procedeul optim, usor de
practicat la femele (uretra este scurta si relativ rectilinie), in timp ce la masculi
este necesara in unele situatii tranchilizare prealabila.

Cistocenteza se practica mai frecvent la carnivore si mai rar la animalele de

talie mare. Se practica pe pacientul contentionat in decubit lateral, dorsal sau in
atitudine tetrapodala. Punctia vezicii urinare se face lateral de linia mediana la
masculi si inapoia ombilicului la femele, cu fixarea vezicii la peretele abdominal.
Metoda este preferata in cazul examenelor microbiologice.

Se recomanda recoltarea urinei in 3 recipiente pentru: 1. sediment si

citologie, 2. biochimie si 3. bacteriologie.

Examenul se va efectua imediat dupa recoltare, deoarece la temperatura

camerei urina devine rapid sediul unei masive colonizari bacteriene cu modificari
ale ph-ului si ale sedimentului ( se apreciaza ca populatia bacteriana, alta decat
cea incriminata in producerea afectiunii, se dubleaza la fiecare 30 de minute) .
Prin urmare ex. bacteriologic se va efectua imediat, sedimentul urinar in cel mult
2 ore de la prelevare, iar analiza chimica in decurs de 4 ore de la prelevare.

2.1.3.2. Examenul macroscopic al urinei

Prezinta importanta limpiditatea, culoarea si mirosul care difera in functie de

specie.

Transparenta- urina normala este limpede la toate speciile, cu exceptia

cabalinelor. La acestea urina are un aspect tulbure-laptos datorita prezentei in
concentratie mare a carbonatilor de calciu si a fosfatilor , care precipita in contact
cu aerul.

Semnificatia clinica: tulburarea urinii la toate speciile, in afara de cabaline,

inseamna alcalinizarea, prezenta puroiului, a sarurilor in exces si a elementelor
celulare. Acidifierea urinii la cabaline corespunde cu limpezirea ei sau cu starile
de poliurie.

Culoarea- in functie de specie este galben-pai la rumegatoare, galben-brun

la cabaline, galben-pai la porcine si galben-pai sau chihlimbar la carnasiere.
Semnificatia clinica: culoarea inchisa spre brun cu meniscul avand refexe verzui,
indica prezenta in cantitate mare a pigmentilor biliari; culoarea brun-inchisa pana
la neagra este prezenta in hemo- si mioglobinurii; culoarea roscata in diferite
nuante cu limpezire prin sedimentare sau centrifugare presupune hematurie
(identificabila, dealtfel, cu testele rapide de urina).

Mirosul- la erbivore este aromat, la porcine si caini caracteristic, iar la pisici

de valeriana.

Semnificatie clinica: urina alcalina are un miros amoniacal fiind prezenta in

staza urinara, urolitiaza, procese inflamatorii; mirosul aromat de acetona sau
cloroform este prezent in cetoza al taurine si in diabet la caini.

Spuma- urina proaspata prin agitare formeaza spuma care dispare rapid;
persistenta acesteia timp indelungat indica prezenta de proteine, saruri si
pigmenti biliari in cantitate mare.

2.1.3.3. Examenul chimic al urinei

Analiza chimica a urinei se realizeaza cu testele rapide (stick-uri) de urina si

dupa caz pentru unii parametrii se apeleaza la alte determinari (metoda Heller-
albumina; metoda cu reactiv benzidinic- hemoglobinurie;etc.)

Ph-ul- erbivorele au un ph cuprins intre 7,0-8,0 (rumegatoare 7,0-8,0,

cabaline 6,0-8,4); porcinele in functie de alimentatie au un ph urinar de 5,4-7,0;
carnasierele un ph al urinei cuprins intre 6,0-7,0.

Semnificatia clinica: scaderea ph-ului urinar apare in: stari febrile,

infometare, diabet, nefrite, acidoza lactica, acidoza latenta alimentara sau
respiratorie, cetoze, hipernutritie proteica; unele substante, precum fosfatul acid
de sodiu, clorura de amoniu, clorura de sodiu, clorura de calciu, determina
scaderea ph-ului (unele dintre ele fiind utilizate in combaterea sedimentozei la
rumegatoare sau a infectiilor urinare cu urina alcalina); cresterea ph-ului apare in
infectiile cailor urinare (cistite), alcaloza metabolica, alimentara sau respiratorie,
alcaloza rumenala.

Proteinuria- membrana glomerulara nu permite eliminarea proteinelor

plasmatice (exceptie: primele zile de viata, parturitia, estrul, stresul, eforturile
fizice mari); diferentierea proteinuriei de filtrarie de cea morfologica sau mixta
impune examenul sedimentului urinar; se admite ca leziunile cailor urinare si a
celor genitale determina o proteinurie redusa cantitativ spre deosebire de leziunile
renale propriu-zise.
 Semnificata clinica: in leziuni moderate primele se excreta albumina si
alfaglobulina, daca leziunile se agraveaza sau sunt severe, apar si celelalte
globuline si fibrinogenul; proteinuria este prezenta in insuficienta renala acuta,
glomerulonefrite, pielonefrite, nefritele cronice, sindromul nefrotic, infarctele
renale, metastazele neoplazice, parazitozele cu localizare renala, uretritele,
cistitele; necroza pancreasului, insuficienta cardiaca congestiva,
hiperadrenocorticismul, obstructia intestinala, autoimunopatiile renale, exo- si
endotoxine, vaginitele, metritele, prostatitele, balanitele.

Hemiglobinuria- hemoliza intravasculara se soldeaza cu eliminarea Hb prin

urina; in caz de hematurie cu stagnarea urinei la nivel vezical se poate prodice
hemoliza intravezicala.

Semnificatia clinica: hemoglobinemia asociata cu hemoglobinuria indica

hemoliza intravasculara cu cauze toxice- consumul de brasicacce, de ceapa,
sarurile unor metale (Cu, Pb); bacteriene- infectii cu clostridii, streptococi;
parazitare- babesiozele, hemobartoneloza, piroplasmozele; nutritionale-
consumul masiv de apa; imunalergice- autoimunopatiile.

Mioglobinuria- distructiile musculare masive se soldeaza mioglobinemie si

implicit cu eliminarea renala, mioglobinuria. Semnificatia clinica: miodistrofii
acute, sindromul de rabdomioliza, traumatisme musculare masive.

Bilirubinuria- prin urina se elimina numai bilirubina conjugata, cea libera

fiind liposolubila; bilirubina conjugata lipseste in mod normal in urina de
cabaline, ovine, porcine si feline, astfel ca prezenta ei la acestea indica icterul
mecanic obstructiv sau de staza si necroza hepatica; la caini se apreciaza ca
reactii + si ++ pentru bilirubinurie nu au semnificatie patologica.

Urobilinogenuria- eliminarea urobilinogenului in cantitate mare indica o

criza hemolitica sau o suferinta parenchimatoasa hepatica; absenta
urobilinogenului urinar indica suspendarea fluxului de bila spre intestin,
reducerea sau suspendarea formarii urobilinogenului la nivel intestinal, cum se
intampla in curele cu antibiotice orale.

Glucozuria- glucoza filtrata la nivel glomerular este reabsorbita integral la

nivelul tubilor proximali; daca glicemia nu depaseste 160-180 mg/dl la om, 170-
220 mg/dl la caine, 260-310 mg/dl la feline, 100-140 mg/dl la rumegatoare si
160-180 mg/dl al cabaline, valori considerate prag pentru eliminarea renala,
glucoza nu se regaseste in urina; prezenta in urina este urmarea depasirii
acestor valori in diferite stari sau afectiuni.

Semnificatia clinica: stari de stres, eforturi fizice excesive,

meningoencefalite, leziuni ale venticulului IV, anestezia generala, asfixia,
enterotoxiemia, hipotiaminoza, diabetul zaharat, hepatopatii cronice.

Cetonuria- corpii cetonici sunt reprezentati de acidul acetilacetic, beta-

hidroxibutiric si de acetona.

Semnificatia clinica: la carnivore- diabet zaharat, febra, infometare

prelungita; la rumegatoare- cetoza primara, cetoza secundara, toxemia de
gestatie.

2.1.3.4. Sedimentul urinar

Sedimentul urinar este reprezentat de elemente organizate (celule epiteliale,

hematii, leucocite, cilindrii, cilindroizi, germeni bacterieni, fungici, micotici,
levuri, spermatozoizi) si neorganizate (cristale). Sedimentul urinar se obtine prin
centrifugare la turatia minima (2500rpm) timp de 5 minute.

Sedimentul organizat- semnificatie clinica:

Leucocitele – 0- 3/ camp microscopic este fiziologica; un numar mai mare

indica un proces inflamator urogenital, pielonefrita, nefrita supurata, cistita
hemoragico-purulenta.

Hematiile- – 0- 3/ camp microscopic este fiziologica; hematuria poate fi

discreta (microhematurie) detectata cu bandeletele reactive sau evidenta
macroscopic si apare in traumatisme, eforturi fizice excesive, cateterismele
brutale, calculoza, congestiile si infarctul renal, diateze hemoragice, parazitoze
ale ap. urinar, neoplazii, intoxicatii, sindromul de febra, soc; prezenta sangelui la
inceputul mictiunii indica hemoragie uretrala, daca sangele este distribuit uniform
pe parcursul mictiunii provine de la nivel renal sau ureteral, iar daca sangele
apare al sfarsitul mictiunii hemoragia este cel mai probabil in vezica urinara.

Celulele epitelilale- intre 0-3/camp microscopic este fiziologica; prezenta

acestora in numar mare in sediment dobandeste semnificatie patologica, mai
exact determina o proteinurie corespunzatoare proceselor inflamatorii sau
necrotice. In principiu celulele mari poligonale provin de pe caile urinare si din
stratul superficial la vezicii urinare, celulele caudate sau in racheta provin din
stratul mijlociu al vezicii, iar celulele mici cu nucleu bine conturat provin din
epiteliul renal.

Cilindrii urinari- 0-2/camp microscopic este fiziologica; prezenta in numar

mare in urina indica pierderi de proteine la nivel glomerular sau tubular: in
nefrita acuta si mai rar in cea cronica, nefroza necrotica toxica; se intalnesc
cilindrii epiteliali, degenerarea celulelor respective ducand la formarea cilindrilor
granulari, iar in stadiul final al degenerarii devin cilindrii cerosi- stadiul final al
insuficientei renale; se mai intalnesc cilindrii hematici, leucocitari, cristalini sau
hialini (absenta elementelor cu structura in matrice).

Mucina- poate fi confundata cu cilindrii, insa filamentele de mucina sunt

dispuse in serpentina si nu are semnificatie clinica.

Bacteriile- in urina proaspata impreuna cu hematiile si piocitele indica un

proces inflamator septic (pielonefrita); urina pastrata la temperatura camerei este
rapid invadata de bacterii si nu are valoare clinica.

Sedimentul neorganizat.

Acesta este reprezentat de sedimentul cristalin. Urina diferitelor specii de

animale contine in mod normal anumite tipuri de cristale fara semnificatie clinica
insa nu mai mult de 2-3/camp microscopic (la cabaline-cristale de carbonat de
calciu si oxalat de calciu; la rumegatoare- cristale de fosfati si oxalati de calciu; la
carnivore- fosfat de calciu, oxalati de calciu, acid uric si urati).

Semnificatia clinica a prezentei cristalelor este conferita de excesul unei

anumite categorii de cristale sau de prezenta unora care nu se gasesc in mod
normal in urina speciei respective. Sedimentoza la rumegatoare este predominant
cu cristale de fosfati amoniaco-magnezieni (struvita), la carnivore este provocata
in mod frecvent de urati si acid uric, in timp ce prezenta cristalelor de leucina si
tirozina indica boli hepatice severe (hepatozele toxice).
 2.1.4. Examenul lichidului cefalorahidian

2.1.4.1. Prelevarea lichidului cefalorahidian

Denumita si rahicenteza este o metoda indispensabila pentru diagnosticul

pozitiv si diferential al tulburarilor nervoase. In functie de locul de electie
rahicenteza se poate efectua suboccipital sau cisternal si lombar. Deoarece LCR
poate coagula in timpul prelevarii se recomanda prelevarea in 3 recipiente: unul
cu anticoagulant, unul fara anticoagulant si unul steril (ex. bacteriologic).

Rahicenteza suboccipitala se practica in spatiul suboccipital (plasat median

pe linia care uneste marginea anterioara a aripilor atlasului) si permite prelevarea
unei cantitati mai mari de lichid decat cea lombara.

Rahicenteza lombara se practica in spatiul cel mai mare dintre apofizele

spinale ale vertebrelor lombare. Nu se soldeaza cu obtinerea unei cantitati
satisfacatoare de LCR, insa este oportuna cand calea suboccipitala este
inutilizabila.

Accidente: perforarea unui vas cu contaminarea probei de LCR, hemoragii

mai importante-hematorahis, traumatizari ale substantei nervoase cu tulburari
locomotorii, in caz de presiune crescuta a LCR poate apare hernia encefalului de
regula fatala.

2.1.4.2. Examenul fizic al LCR

Culoarea- normal LCR este un lichid incolor si limpede la toate speciile.

Patologic : xantocromia (colorarea in diferite nuante de galben) indica hemoragii
mai vechi subarahnoidiene, icterul, neoplaziile, inflamatiile acute, abcese;
culoarea roz persistenta dupa centrifugare indica prezenta de albumina.

Turbiditatea- patologic: LCR devine tulbure cand numarul de celule

continut depaseste 500/µl in meningoencefalite, rar LCR poate fi purulent.

Coagularea- patologic: prezenta fibrinogenului sau fibrinei determina

coagulare LCR (in cursul prelevarii sau la scurt timp dupa prelevare) in
meningoencefalitele acute supurate.
 2.1.4.3. Examenul citologic

Valorile citologice ale LCR se situeaza sub 500/µl. Pleocitoza (cresterea

numarului de celule: polimorfonucleare neutrofile, limfocite si celule endoteliale)
indica reactie inflamatorie meningeana, respectiv meningoencefalite acute
supurate (bacteriene, parazitare, micotice). Predomina mononuclearele in locul
polimorfonuclearelor in necroza cortexului cerbral, cenuroza, insolatia,
encefalitele virale.

2.1.4.4. Examenul chimic

Proteinorahia- normal este redusa fiind reprezentata aproape exclusiv de

albumina; de mare valoare patologica se bucura determinarea globulinorahiei.
Semnificatia clinica a globulinorahiei: meningoencefalite, encefalite, abcese
cerebro-spinale, toxoplasmoza, pneumonii, stari convulsive, uremie, congestii,
edeme si hemoragii ale tesutului nervos.

Glicorahia- LCR contine in mod normal 60-80% din cantitatea de glucoza

sanguina; patologic: meningitele, meningoencefalomielitele septice, neoplaziile
meningiene sunt insotite de hipoglicorahie marcanta.

Mineralele- clorul si sodiul au concentratii in LCR mai mari decat la nivel

sanguin si patologic: scad notabil in meningoencefalite; magneziul are o
concentratie in LCR apropiata de cea sanguina si scade semnificativ mult mai
prompt decat in ser, in cazul carentei.

2.1.5. Examenul lichidului rumenal

2.1.5.1. Prelevarea lichidului rumenal

Se realizeaza cu ajutorul unei sonde esofagiene si cu un mijloc de aspirare

(seringa de calibru mare Janet) dupa prealabila contentie a pacientilor in travaliu
cu gatul intins si mucarnita.in general o cantitate de 500-1000ml lichid rumenal
la vaci si 100-150 ml la ovine este suficienta pentru recolonizarea rumenului, iar
in vederea examenului sunt suficiente cantitati mai mici: 150 ml la rumegatoare
mari si 50 ml la cele mici.

2.1.5.2. Examenul fizic al lichidului rumenal

Analiza lichidului rumenal este indispensabila diagnosticului pozitiv si

diferntial al afectiunilor cu etiologie diversa ale prestomacelor. Intre prelevere si
examinare nu trebiue sa treaca mai mult de 8 ore cu pastrarea probei la 18-21oC
fara posibilitatea de a aprecia testul (proba) sedimentarii/flotatie.

Culoarea- normala este imprimata de furajele consumate variind de la verde,

verde-oliv (furaje verzi), verde-cenusiu (taitei de sfecla), verde-brun(siloz) sau
galben-brun(paie); patologic: culoare cenusie inchsa in acidoza rumenala acuta,
culoare neagra-verzuie in putrefactia continutului rumenal sau hipotoniile
rumenale prelungite.

Mirosul- normal aromat amintind de cel al vitaminelor complexului B sau de

drojdie; patologic: miros intepator, acru, in acidoza rumenala acuta, miros fad in
indigestiile biochimice, miros fetid in caz de putrefactie a continutului rumenal.

Consistenta- normal usor vascoasa; patologic: consistenta apoasa in

indigestiile biochimice simple si evident spumoasa in indigestiile spumoase cu
degajare permanenta de bule de gaz.

Ph-ul- normal intre 6,2-7,2 cu tendinta fiziologica de scadere in primele 3-5

ore de la ingestia de alimente; patologic: valori peste 7,2 indica alacaloza sau
alcaloza si putrefactia continutului rumenal, valori sub 6 sau chiar sub 5 indica
acidoza rumenala acuta acidoza metabolica latenta alimentara.

Sedimentarea si flotatia- normal in repaus lichidul rumenal in 5-10 minute

prezinta separarea elementelor continute: particulele fin maruntite se depun , in
timp ce materialul fibros impreuna cu bulele de gaz urca al suprafata
recipientului; patologic: in caz de inactivare a lichidului rumenal, sedimentarea
este rapida, dar flotatia are loc lent sau poate lipsi; in caz de indigestie gazoasa
sau de putrefactie a continutului rumenal, flotatia este rapida cu formare de
spuma.

Infuzorii-normal numarul acestora este de 10⁶/ml si fac parte din peste 30 de

genuri; examinarea intre lama si lamela cat mai curand dupa prelevare; patologic:
in indigestii severe infuzorii dispar, initial cei mari, ulterior cei mijloci si mici, in
indigestiile recente sau simple exista amestec de infuzori mobili alaturi de un
numar important de infuzori morti.

2.1.6. Paracenteza
Indicatii-Paracenteza se practica cu scopul prelevarii de lichid din peritoneu
pentru diagnostic pozitiv al peritonitelor septice sau non-septice, peritonitelor
biliare, hemoabdomenului, uroabdomenului, pancreatitelor, efuziunilor chiloase,
neoplaziilor sau al punctiei diagnostice a unor organe.

Locul de electie: la bovine inapoia ombilicului, lateral de linia alba; la cai, la

jumatatea distantei dintre apendicele xifoidian si ombilic; la restul speciilor
punctul cel mai decliv al abdomenului.

Accidente- vidarea prea rapida a unei cantitati mari de lichid induce colps ex
vacuo= soc; perforarea unui viscer cu insamantarea peritoneului.

Examenul lichidului peritoneal se efectueaza fizic, biochimic, microscopic

(citologic/bacteriologic).

Examenul fizic- transparenta, culoare, miros, prezenta fibrina, coaguli, ph,

greutate specifica. Transudatul peritoneal este clar, slab colorat, in timp ce
transudatul modificat apare usor tulbure, prezent in ciroza hepatica, hipertensiune
portala, insuficienta cardiaca congestiva, sindrom nefrotic, parazitism intestinal,
neoplazii. Exudatul este tulbure si in culori ce variaza de la alb in carcinom,
limfom, tuberculoza, infectii, la roz-rosu (sange prezent) in traumatisme,
carcinom peritoneal, pancreatite, infarct intestinal, la galben in rupturi ale vezicii
biliare,peritonite acute difuze.

Examenul biochimic- dozari ale albuminei, bilirubinei, creatininei,

potasiului, trigliceridelor, glucozei, lactatului, lipazei. Transudatul contine sub
2,5g/dl proteine si sub 1000celule nucleate/ml, greutate specifica sub 1017,
transudatul modificat contine intre 2,5-3g/dl proteine si 1000-3000 celule
nucleate/ml, greutate specifica 1017-1025 , iar exudatul contine peste 3g/dl
proteine si peste 3000 celule nucleate/ml, greutate specifica peste 1025.
 2.1.7. Toracocenteza
Toracocenteza este o metoda practicata cu scop diagnostic sau terapeutic la
nivelul toracelui.

Indicatii- piotorax, hemotorax, pneumotorax, chylotorax, efuziuni maligne,

efuziuni secundare afectiunilor primare cardiace.

Contraindicatii-coagulopatii severe, trombocitopenie, volum mic de lichid

sau are la nivel pleural.

Complicatii- pneumotorax iatrogen, hemotorax, punctie pulmonara sau

arteriala.

Locul de electie: pentru pneumotorax spatiile intercostale 6 sau 9 in treimea

superioara a toracelui in decubit sterno-abdominal ; pentru efuziuni pleurale
punctia la limita treimii mijloci cu treimea inferioara a toracelui aproape de
jonctiunea condrocostala (procedura implica sedare si anestezie locoregionala).

Examenul lichidului pleural- citologic, biochimic (proteine totale,

trigliceride si colesterol- daca se suspecteaza chilotorax), bacteriologic. Lichidul
pleural poate fi transudat, transudat modificat, exudat sau chil.

2.1.8. Biopunctiile (biopsiile)

Biopsiile se practica la nivelul tesuturilor si organelor.

2.1.8.1. Biopunctia ficatului

Indicatii- examen biochimic (masurare in tesutul hepatic a concenteatiei

unor constituenti ca vitaminele liposolubile, lipidele, unele minerale- Cu sau
diagnosticul steatozei hepatice), examen histopatologic (diagnosticul diferential
al icterelor, al tumorilor , al granuloamelor, evaluarea stadiului evolutiv al unor
hepatopatii trenante ).
 Contraindicatii- pacient necoperant, anemia, peritonita, icterul extrahepatic,
tulburari de coagulare, suspiciune de tumora vasculara, de chist, de abces, ascita
si atrofia ficatului.

Locul de electie: la cai- spatiul intrecostal 13-14 la semidistanta intre

orizontala care trece prin unghiul extern al iliumului si orizontala care trece prin
tuberozitatea ischiatica; la bovine- 20-30 cm lateral de linia dorsala, in spatiul 11-
12 intercostal; la carnivore- in decubit dorsal la jumatatea distantei dintre
apendicele xifoidian si arcul costal stang.

Accidente- hemoperitoneul, socul, hematoame subcapsulare intrahepatice,

intradiafragmatice, retroperitoneale.

2.1.8.2. Biopsia renala

Indicatii- diagnosticul diferential al sindromului nefrotic, al hematuriilor

superioare, al insuficientei renale, prognosticul nefropatiilor.

Contraindicatii- anemia, tulburarile de coagulare, un singur rinichi

functional, abcese, hidronefroza, pionefrita, pielonefrita, chisturile renale.

Locul de electie: decubit lateral stanga sau dreapta, dupa anestezie rinichiul
se identifica si se fixeaza prin palpatia transcutanata la peretele abdominal si se
punctioneaza cu acul de biopsie.

Accidente- microhematurie, hematoame, obstructii cu cheaguri de sange,

perforarea unor viscere, soc, diseminare de tumori.

2.1.8.3. Biopsia osoasa

Indicatii- examene biochimice cu scop diagnostic sau examen

histopatologic.

Locul de electie: la nivel costal sau se preleva ultima vertebra coccigiana.

 2.1.8.4. Biopsia si biopunctia ganglionara

In baza rolului de filtru pe care il indeplinesc in organism, limfocentrii sunt

implicati intr-o serie de procese patologice fie ca organe tinta si/sau elemente ale
sistemului imun. Reactia ganglionara se traduce clinic printr-un proces
hipertrofic,iar diagnosticul etiologic de certitudine presupune efectuarea unor
examene suplimentare de obicei de ordin histopatologic.

Indicatii- adenopatii localizate sau generalizate, adenopatii purulente sau

granulomatoase, neoplasme primare vizibile cu/fara implicarea limfocentrilor
regionali, boli mediate imun.

Contraindicatii- pacient tarat sau bolnav critic, tulburari de coagulare,

pericol de diseminare a unor procese neoplazice sau infectioase.

Locul de electie: limfocentru localizat superficial cu modificari la care se

aplica dupa fixare transcutanata fie punctia, fie se excizeaza o portiune sau se
excizeza tot limfocentrul.