Dreptul la azil politic

Cuprins

1. Introducere........................................................................................................................3

2. Aspecte generale privindinstituția azilului……………….………………………………4

3. Azilul în Uniunea Europeană…………………………………………………………….6

4. Evoluția azilului în România……………………………………………………………..8

5. Drepturile și obligațiile solicitanților de azil……………………………………………..9

6. Biliografie ……………………………………………………………………………….10
 Introducere

Dreptul de azil reprezintă reprezintă posibilitatea acordării de către un stat a dreptului de

stabilire a unei persoane pe teritoriul acestuia, în cazul când aceasta este urmărită pentru
convingerile sale politice sau religioase în țara sa de origine.

Toate persoanele care aleg să abandoneze țara de origine din cauza opresiunilor sau a unor
vătămări grave au dreptul să solicite protecție internațională.

Pentru prima data dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în
conformitate cu care se acorda “azil străinilor izgoniţi din pa1tria lor pentru cauza libertăţii”.

Dezvoltarea de mai departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului
intern al statelor, cât şi în cadrulcooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a
tratatelor bilaterale şi adoptării dedeclaraţii.Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile
statelor1.

Cu toate că nu există niciun document internațional care să definească conceptul de azil,

doctrina a definit azilul2 ca fiind o măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate
acorda solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus la persecuții pentru
activități politice, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat
pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii.

Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu

poate fi considerat un act inamical faţă de un stat.

Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse
motive ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin. Azilul
3
ca fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni, cum ar fi
1
De pildă, în art. 10 din Constituţia Italiei, în preambulul Constituţiei Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din
Constituţia Republicii Moldova, „Dreptul la azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte”. Un articol cu un conţinut similar ca cel din Constituţia
Republicii Moldova îl găsim şi în Constituţia României (art. 18 alin. 2).
2
Cuvântul azil vine din grecescul asulon care desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter religios,
inviolabil. În timp, acest sens a evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană alungată (urmărită) pentru
diverse motive putea să-şi găsească refugiu şi să primească ajutor şi protecţie
3
Motivele pentru care o persoană se expatriază şi cere în alt stat protecţia care nu-i este asigurată în statul său de
origine sau reşedinţă sunt extrem de diverse. Poate fi vorba de un dezastru natural, de o epidemie sau de o stare
aceea de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie
subsidiară, de protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.

Aspecte generale privind instituția azilului

Instituţia azilului este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al
statului care acordă acest statut şi al persoanelor care îl solicită.

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un
drept suveran. Statul poate să permită intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor străini supuşi
persecuţiilor politice în statul ai căror cetăţeni sunt. În acelaşi timp, statul solicitat nu are o
obligaţie de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată.

În practică se recunoaşte că aparţine exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în

fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.

După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, faţă de străinul căruia i-a acordat
acest statut în conformitate cu principiile generale de drept internaţional, cât şi cu convenţiile
internaţionale, referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte.

În dreptul internaţional contemporan s-a susţinut că, din punctul de vedere al statului care
acordă azil, acest concept include două elemente:

 ocrotirea unor străini din raţiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult
decât un refugiu temporar;
 un anumit grad de protecţie activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităţilor cu
atribuţii speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a
fost primit.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept
fundamental al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(art.14)4.
de sărăcie gravă a maselor, de război civil, de persecuţii pe motive diverse, exercitate de autorităţile publice sau
alte forţe care încalcă drepturile omului. La acestea se pot adăuga motive economice sau delictuale. Evaluarea
acestor factori conduc statele la o opţiune care se situează între două poziţii extreme: pe de o parte o
reglementare severă, pe de alta, o îngăduinţă peste măsură care lasă câmp deschis mafiei şi instaurării regimurilor
totalitare.
4
„ 1. Oricine are dreptul de a căuta şi de a se bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări;
2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unei urmăriri pentru infracţiuni fără caracter politic sau pentru acte
contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.”
 Azilanţii se bucură de drepturi şi pot să îşi asume obligaţiile oricărui străin (cetăţean
străin sau apatrid), inclusiv în România.

Analiza legislaţiei interne a statelor în problemele azilului, tratatelor bilaterale şi

regionale, altor acte internaţionale îmi permite a constata următoarele:

 fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe
motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor,
stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului;

 dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva

păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor
penale prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de
acordare a azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat;

 acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării

şi interzicerea extrădării;

 acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie

considerată de alte state drept un act inamical.

Dreptul la azil atât în actele internaţionale, cât şi în doctrina de drept internaţional,

îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul statului se
numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se
numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat,cu caracter excepţional,în ţările din
America Latină.

În continuare voi aborda azilul politic, enumerând principalele caracteristici:

 azilul politic nu este definit nici de normele internaţionale, nici de cele regionale în
materie (nici când se tratează problema azilului teritorial nu se realizează definirea
acestuia);
 noţiunea trebuie căutată în special în normele interne, iar acolo unde nu se regăseşte,
trebuie extrasă din situaţiile concrete ce au avut loc, atât în plan internaţional, cât şi
naţional;
 nu poate fi asimilată statutului de refugiat şi chiar dacă nu există specificări în normele
interne, se impune interpretarea normelor constituţionale în materie, în scopul realizării
unei diferenţieri clare de termeni ce pot genera confuzii;
 În existenţa normelor interne nu poate împiedica aplicarea ei în situaţiile concrete ce pot
apare, datorită prevederilor din normele internaţionale şi din cele constituţionale;
  atunci când se operează cu noţiunea azilului politic, trebuie luaţi în considerare şi
analizaţi şi ceilalalţi termeni, legaţi în special de instituţia statutului de refugiat, deoarece
între cele două noţiuni există foarte multe asemănări şi uneori nici nu pot opera separat;
 luarea în considerare a acestei noţiuni, impune stabilirea condiţiilor concrete ce o pot
genera, deoarece inexistenţa lor dă naştere unor controverse majore privitoare la
acordarea azilului politic şi chiar dau naştere arbitrariului în domeniu; (noile norme în
materia străinilor, în curs de elaborare în Olanda, sunt un exemplu asupra modului
deficitar în care se interpretează dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat, pentru
persoanele care au beneficiat de statutul de refugiat sau al celui de azil, care provin din
state în care situaţia care a generat starea de refugiat, a încetat să mai existe);
 chiar dacă normele internaţionale în materie nu sunt clare, fapt ce poate fi regăsit atât în
normele regionale cât şi în cele interne, acestea conţin totuşi un element de esenţă,
consfinţit de toate statele semnatare ale Declaraţiei asupra Azilului Teritorial din 1967 şi
anume, acela, care constă, în recunoaşterea expresă a principiului nereturnării; principiu
care, aplicat, duce în mod automat la obligaţia ce revine oricărui stat semnatar, de a
acorda, până la găsirea unui alt stat de primire, a dreptului de azil;
 acest drept, care este de fapt doar unul de protecţie temporară, poate fi definit astfel,
deoarece trebuie să implice toate celelalte caracteristici şi elemente de conţinut pe care le
are dreptul de azil, în afara celui de şedere permanentă.

Noţiunea de azil politic, apreciată ca o instituţie de drept umanitar, nu ar putea opera,

fără ca specialiştii în materie să cunoască şi o clarificare a formelor în care acesta se poate
materializa, precum şi elementele ce caracterizează conţinutul său juridic. Totodată, trebuie să
subliniem că, în procesul cunoaşterii acestei instituţii, se impune aprecierea certă a corelaţiei care
trebuie să se nască între această instituţie şi cea de cetăţean, de străin şi de apatrid, dintre
noţiunea de azil politic şi cea a extrădării sau a expulzării.

În consecinţă, studierea şi clarificarea noţiunii de azil politic ar duce şi la clarificarea

celorlalte forme de azil şi, de ce nu, ar realiza o clasificare mai accentuată a acestei instituţii faţă
de cea a statutului de refugiat.

Azilul în Uniunea Europeană

Articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 5conține, pentru

prima dată la nivel european, dreptul la azil. În conformitate cu dispozițiile articolului 18, acesta

5
https://fra.europa.eu/ro/eu-charter/article/18-dreptul-de-azil
este un drept recunoscut: „dreptul de azil va fi garantat cu respectarea corespunzătoare a
dispozițiilor Convenției de la Geneva [...] și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea
Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene […]”. Articolul 19 din Cartă
include interzicerea returnării unei persoane la o situație în care aceasta se teme, în mod
justificat, că ar putea fi persecutată sau expusă unui risc real de tortură și de pedeapsă sau
tratament inuman sau degradant (principiul nereturnării).

Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Protecţia

drepturilor fundamentale constituie nucleul identităţii europene. În anul 1999, statele membre ale
Uniunii Europene s-au angajat să creeze un Sistem European Comun de Azil pentru a putea face
faţă problemelor de azil din ce în ce mai mari la nivel european.

În decursul următorilor ani, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative

importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre. Regulamentul
Dublin stabileşte care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale.
Directiva privind Condiţiile de Primire stabileşte condiţiile minime pentru primirea solicitanţilor
de azil, inclusiv cazarea, educaţia şi sănătatea acestora. Directiva privind Procedurile de Azil
prevede standardele minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuţie importantă la
dreptul internaţional, întrucât această tematică nu este reglementată iniţial de către Convenţia
privind Statutul Refugiaţilor din 1951. Directiva de Calificare introduce conceptul de protecţie
subsidiară, care vine să completeze Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951, formă de
protecţie care urmează să fie acordată persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă.

Uniunea Europeană a creat de asemenea un Fond European pentru Refugiaţi pentru a oferi
sprijin financiar statelor membre care să le permită sistemelor lor de azil să lucreze eficient.
Eurodac este o bază de date electronică care a fost lansată pentru compararea amprentelor şi
pentru a determina dacă un solicitant de azil a depus deja o cerere de azil într-un alt stat membru.

Uniunea Europeană are un rol important cu privire la problemele de azil şi de relocare în

interiorul şi în afara Uniunii. Legislaţia şi practicile Uniunii Europene influenţează considerabil
dezvoltarea mecanismelor de protecţie a refugiaţilor în multe alte ţări. Instituţiile Uniunii, cum ar
fi Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de
Justiţie, au puteri legislative, executive şi judiciare în domeniile direct relevante pentru mandatul
UNHCR.

Statele membre ale UE au convenit asupra unei politici în domeniul azilului comune la
nivel european, care include protecția subsidiară și temporară.

Procedura de acordare a azilului trebuie să fie corectă și eficace în întreaga Uniune. Acest
principiu stă la baza sistemului european comun de azil 6(SECA).

SECA constă în mai multe acte legislative care acoperă toate aspectele procesului de azil:
6
https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2016/556953/IPOL_STU(2016)556953_EN.pdf
  „Regulamentul Dublin”, care stabilește care stat membru este responsabil de examinarea
unei cereri de azil;
 directivă privind procedurile de azil, care stabilește standarde comune pentru proceduri
de azil corecte și eficiente;
 directivă privind condițiile de primire, care stabilește standarde comune minime pentru
condițiile de viață ale solicitanților de azil și asigură accesul acestora la locuințe, hrană,
locuri de muncă și asistență medicală;
 directivă privind calificarea, care stabilește cine se califică pentru statutul de refugiat sau
de beneficiar al protecției subsidiare și care prevede o serie de drepturi pentru beneficiari
(permise de ședere, documente de călătorie, accesul la educație și încadrarea în muncă,
ajutoare sociale și asistență medicală).

Evoluția azilului în România

În România, sunt recunoscute următoarele documente internaționale, cu implicații directe

în ceea ce privește azilul:

1. Declarația Universală a Drepturilor Omului 7care, la art. 14, prevede că: „În caz de
persecuție, orice persoană are dreptul de a solicita azil și de a beneficia de azil în alte țări. Acest
drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă, în mod real, dintr-o crimă de drept comun
sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizații Națiunilor Unite”.

2. Declarația Organizației Națiunilor Unite cu privire la azilul teritorial adoptată de Adunarea

Generală la 14 decembrie 1967. În Preambulul Declarației se menționează că orice persoană are
dreptul să ceară azil „pentru a evita persecuțiile” și că azilul nu poate fi invocat „în cazul
urmăririlor penale îndreptate în mod corect, împotriva delictelor fără caracter politic sau
împotriva actelor contrare scopurilor ori principiilor Organizației Națiunilor Unite”. După
acordarea azilului, statul care l-a acordat nu va permite azilantului „implicarea în activități
contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite”.

3. Convenția Organizației Unității Africane, în care la art. II se arată că dacă un refugiat nu a

primit drept de azil i se poate acorda reședință temporară, până la acordarea acestui drept, în
orice țară. Așezarea refugiaților, în aceste cazuri, se va putea face la o distanță rezonabilă de
graniță.

Principalele prevederi legislative ce reglementează actualmente sistemul de azil în

România sunt: Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004 privind statulul şi regimul refugiaţilor în

7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Universal%C4%83_a_Drepturilor_Omului
România, Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au
dobândit o formă de protecţie în România, Legea nr. 122/2006 privind azilul în România şi H.G.
nr. 1251/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006 privind
azilul în România cu modificările şi completările.

Judecătoriile procesează cererile de azil respinse de O.N.R. (solicitantul de azil trebuie

să depună plângere la judecătorie în termen de 10 zile de la comunicarea soluţiei de către
O.N.R.; această etapă de realizare a cererii de azil are durata de 30 de zile de la înregistrarea
plângerii şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecatoreşti cu privire la cererea de azil),
iar tribunalele pe cele respinse de judecătorii sau cazurile împotriva cărora procurorul a depus
recurs. Această etapă are o durată prevazută de lege de 30 de zile de la înregistrarea recursului
(recursul se depune în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei de către judecătorie) şi se
finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cazurile respinse
intră sub incidenţa legii străinilor.

În România se depun în medie 1.000 de cereri de azil pe an. Principalele ţări de origine
ale solicitanţilor statutului de refugiat în România sunt Irak, India, China, Somalia, Iran. Durata
procedurii de determinare a statutului de refugiat pentru un solicitant de azil poate fi în România
şi de un ,un an şi jumătate. Rata recunoaşterii cererilor a fost în anul 2003 de aproximativ 19%.

După ce procedura de azil a fost reglementată şi a început să funcţioneze în România,

problema prioritară a autorităţilor a devenit cea a integrării refugiaţilor. Protecţia efectivă a
refugiaţilor necesita măsuri practice care să le permită acestora atingerea unui nivel
corespunzător de independenţă economică pentru a se putea integra în mediul social, economic,
cultural al ţării în care trăiesc.

Drepturile și obligațiile solicitanților de azil

Legea nr. 122/2006 privind azilul în România cuprinde, printre altele, următoarele drepturi
ale solicitanților de azil:

o dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea

procedurii de azil;
o dreptul de a fi asistat de un avocat în orice fază a procedurii de azil;
o dreptul de a i se asigura, în mod gratuit, în orice fază a procedurii de azil, un interpret apt
să realizeze o comunicare corespunzătoare;
o dreptul de a fi informat, în momentul depunerii cererii sau ulterior, într-o limbă pe care o
înțelege, cu privire la procedura de urmat, drepturile pe care le are și obligațiile ce îi
revin;
 o dreptul la protecția datelor cu caracter personal;
o dreptul de a i se elibera un document temporar de identitate, a cărui valabilitate va fi
prelungită periodic de Oficiul Român pentru Imigrări;
o dreptul de a participa la activități de adaptare culturală;
o dreptul de a fi cazat în centrele de primire și cazare până la încetarea dreptului de a
rămâne pe teritoriul României, pentru cei care nu dispun de mijloacele materiale necesare
pentru întreținere;
o dreptul de a primi gratuit asistență medicală primară și tratament corespunzător;
o dreptul de a primi acces la piața forței de muncă în condițiile prevăzute de lege pentru
cetățeni români, după expirarea unei perioade de 3 luni de la data depunerii cererii de
azil.

Totodată, legislația română prevede și o serie de obligații ce se impun solicitanților de azil,

printre care se numără următoarele:

o obligația de a prezenta autorităților competente informații complete și reale cu privire la

persoana și la cererea sa de azil;
o obligația de a depune toate documentele pe care le are la dispoziție și care au relevanță cu
privire la situația sa personală;
o obligația de a răspunde la solicitările organelor cu atribuții în domeniul azilului;
o obligația de a nu părăsi localitatea de reședință fără autorizarea Oficiului Național pentru
Refugiați;
o obligația de a respecta legile statului român, precum și măsurile dispuse de organele
române competente în materie de azil.

Bibliografie

1. Gheorghe Iancu, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului,

Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002;

2. Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

3. Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;

4. Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia

a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

5. Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007;

6. Dumitru Mazilu, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

7. https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_asylum_RON.pdf

8. https://fra.europa.eu/ro/eu-charter/article/18-dreptul-de-azil