ION OCHINCIUC

CAPCANA DIN BULEVARDUL PRIMĂVERII

Bucureşti, 1994
Coperta;
LAVINIA DIMA
Editura CALYPSO
Bucureşti, Bd. Ana Ipătescu nr. 6
în colaborare cu
Editura SCRIPTA
Bucureşti, Calea Victoriei nr. 39A
 NICK VAN GALEN îşi făcea anevoie loc prin puzderia
de hippies care popula Dam-ul, mai precis platoul din faţa
greoiului Palat Regal din Amsterdam. Îşi dăduse întâlnire
la un local chinezesc de pe „Rokin” cu Boby Varlam, un
tânăr din diaspora românească, de care nu ştia nici el de
ce se ataşase ca de un prieten vechi şi încercat. Cercetă
cadranul ceasului-brăţară şi constată că mai avea cam un
sfert de oră până la vremea fixată pentru această întâlnire.
Îşi încetini paşii. Până la bistro-ul chinezesc n-avea de
mers mai mult de o sută de metri. Ca să nu mai consume
din minutele ce le avea în plus începu să-şi plimbe
privirea peste „fauna” care mişuna chiar vizavi de vestita
catedrală „Nieuwe Kerk“, unde se încoronase regina
Wilhelmina în 1898, apoi Iuliana – 50 de ani mai târziu.
Nick van Galen nu avea pretenţii de sociolog dar se
întreba totuşi dacă aceşti tineri nonconformişti manifestau
„un protest timid, naiv, lipsit de orizont, împotriva
societăţii de consum”, ori fenomenul trebuia pus în
legătură cu „dificultăţile complexe pe care le ridică viaţa
modernă” în faţa unor „tineri fragili sufleteşte şi
impresionabili”, deloc rezistenţi la rigorile „malaxorului
social” care macină existenţa. Şi-n timp ce-şi rememora
asemenea citate privea cu milă şi înţelegere la fetele şi
băieţii cu vădit aspect de vagabonzi, care-şi căutau un loc
sub soare. Dar nici vestimentaţia fistichie, nici gesturile,
nici limbajul lor nu i se păreau vulgare. Îl amuza fiecare
„actor” de pe această imensă scenă, sub cerul liber, care îşi
crea şi-şi juca rolul. „Dacă lor le place, dacă se simt bine,
n-au decât să continue”, îşi zise el înţelegător. La urma-
urmei nu deranjau decât privirile elitei protestante din
această metropolă a Mării Nordului. Pentru că tinerii
hippies erau paşnici şi-n felul lor disciplinaţi. Puteai trece
prin mijlocul lor fără teama de-a fi bruscat, agăţat ori
jefuit. Încât vigilenta poliţie a Amsterdamului rar îşi
trimitea patrulele aici. În schimb pe arterele şi străzile care
porneau din Dam, ochii de Argus ai acestor vajnici
apărători ai „tihnei olandeze“ erau la post. Şi-un fapt ce se
va petrece chiar în clipele următoare va confirma această
constatare. Pe trotuarul larg de pe „Rokin“, două
reprezentante ale sexului frumos îşi unduiau mersul în
faţa lui Nick van Galen. Erau amândouă îmbrăcate în
negru. Evident, se aflau în doliu. Cea mai în vârstă,
probabil mama, purta o rochie simplă, elegantă, din
mătase naturală. Cealaltă, mult mai tânără, posibil fiica,
era într-o bluză largă, cu mâneci chimono, la modă în vara
anului de graţie 1989, şi nişte pantaloni din aceeaşi mătase
neagră, lucitoare, ce aminteau de şalvarii cadânelor din
seraiurile otomane. Părul negru al presupusei mamei
începuse a fi înspicat, pe când buclele galben-roşcate ale
celei tinere aveau străluciri arămii. Ceea ce le asemănă
însă erau siluetele de manechin, precum şi mersul uşor, ca
o plutire. Mergeau la braţ şi-şi vorbeau cu însufleţire. În
acest turn al lui „Babel”, unde se auzeau mai toate
graiurile de pe pământ, limba folosită de cele două femei
în doliu suna totuşi inedit pe cunoscuta arteră a
Amsterdamului. Olandezul ciuli urechile. Şi nu mică-i fu
mirarea auzind-o pe tânăra „cadână” rostind în „dulcele
grai românesc”;
— Ai avut o idee nemaipomenită, mamă!
Dar tot în clipa aceea mama, în loc de răspuns, slobozi
un ţipăt scurt, de spaimă. Atunci văzu şi Nick van Galen
un tânăr mulatru, cu o imensă claie de păr pe creştet, care
smulse poşeta din mâna femeii mai în vârstă şi-o zbughise
ca din puşcă pentru a-şi pierde urma. Nick nu mai stătu în
cumpănă. Luându-şi avânt ca la o cursă de „100 metri
plat”, fostul sprinter pe pistele de atletism trecu ca o
săgeată pe lângă cele două femei şi se avântă pe urmele
pungaşului. Cel urmărit, simţind pericolul, aruncă o
privire speriată în urmă. Iar când zări silueta înaltă,
atletică, a lui Nick van Galen, iuţi fuga. Dar distanţa dintre
făptaş şi urmăritorul său se micşora văzând cu ochii.
Tânărul mulatru, mult mai scund, nu putea concura cu
picioroangele de cocostârc ale urmăritorului său. Şi astfel,
la primul colţ de stradă, azvârli poşeta furată sub o
maşină parcată lângă trotuar şi se făcu nevăzut pe-o arteră
mult mai îngustă înţesată de trecători. Nick decise să nu-l
mai urmărească. Se opri lângă automobilul parcat şi se
aplecă să culeagă poşeta azvârlită de făptaş. Apoi cu un
aer triumfător, ieşi în întâmpinarea celor două femei. Din
fugă mai înregistrase un fapt; i se păruse că făptaşul era
urmărit în continuare de doi bărbaţi tineri. „Complici sau
poliţişti?” se întrebă Nick. Nu era exclus să fi fost totuşi
doi poliţişti în civil. Era în obiceiul celor ce asigurau
ordinea publică în această „Veneţie a Nordului”,
străbătută de 300 de canale, să trimită şi asemenea paznici
amestecaţi în forfota puhoiului de turişti străini care
invada oraşul mai ales în lunile de vară. Or, întâmplarea
în care se implicase spontan Nick van Galen se petrecea
chiar în mijloc de iulie când, din zece trecători care călcau
pasajele de la „Rokin”, „Damrak” şi mai cu seamă de pe
„Kalverstraat”, abia dacă unul era autohton.
Prima care ajunsese gâfâind lângă Nick fu tânăra în
doliu. Faţa, ovală, arămie, punctată de pistrui discreţi
conferea celei ce abia îşi trăgea sufletul, săltându-şi în ritm
sacadat sânii frumoşi, un farmec deosebit. Se adresă, în
flamandă, cu ochii sclipind de bucurie, salvatorului.
— Domnule!… Cum să vă mulţumesc?
Spre surprinderea ei, bărbatul tânăr, înalt de peste un
metru nouăzeci, cu umeri laţi şi piept bombat de muşchi
puternici, îi replică în româneşte zâmbindu-i cuceritor.
— E obligatoriu?
Tânăra rămase uluită. Întâi, de unde ştia „domnul” care
o domina cu statura sa de atlet că ea cunoştea acest grai
dunărean? În al doilea rând, prin ce întâmplare ajunsese
„goliatul” care o cerceta cu nişte ochi albaştri,
pătrunzători, să stăpânească atât de corect limba ei
maternă. Pentru că nu-i sunase deloc străin accentul din
replica acestuia.
— Ce vă miră? observă Nick în continuare.
— Totul! recunoscu tânăra sincer.
Între timp ajunsese lângă ei şi cea de-a doua femeie în
doliu. Era palidă, respira anevoie, iar ochii negri,
adumbriţi, aveau o lucire stranie. I se adresă lui Nick
fireşte în flamandă;
— Domnule!… Ne-aţi salvat!…
Condescendent el replică tot în româneşte;
— Nu mi-am făcut decât datoria, doamnă!
— Cum?… Ce?…
Femeia nu izbuti să ducă nici măcar o propoziţie simplă
până la capăt. Surpriza, uimirea, o amuţiră de-a binelea.
Nick zâmbi tinerei în doliu;
— Scena nu vi se pare un pic desuetă? Are un iz de
roman cavaleresc!
— N-are importanţă! îi răspunse aceasta cu un surâs
fermecător. Mie-mi place!
Privirile li se întâlniră scurt, electrizant. Se simţiră
deopotrivă străbătuţi de acelaşi fior. Nu era un „coup de
foudre’’, pe care-l cunoscuseră fără îndoială şi unul şi
altul. Era ceva mult mai liniştit, dar profund. Sau aşa cel
puţin li se părea. Desprinzându-şi privirea din sfera de
atracţie a ochilor ei mari, cu luciri de jad, Nick se înclină
reverenţios către femeia mai în vârstă;
 — Dacă-mi permiteţi, aş vrea să dezvălui identitatea
„cavalerului rătăcitor’’ din faţa dumneavoastră.
— Am fi încântate, îl încurajă aceasta.
— Nickanor van Galen, pentru intimi Nick,
coproprietar al unei agenţii de turism internaţional de aici
din Amsterdam.
Fără să vrea, tânăra izbucni în râs. Mama o fulgeră cu o
privire severă;
— Ce-i aşa de hazliu?
Nick sări imediat în ajutorul fiicei;
— E firesc s-o amuze numele meu de botez…
„Nickanor’’… A fost dorinţa mamei mele… Iar tata, care a
iubit-o enorm, i-a făcut toate gusturile.
— Aţi spus „a iubit-o“? observă doamna în doliu. N-o
mai iubeşte?
— Ba da, replică Nick. „D’outre tombe“!
— Ooo! Vă rog să mă iertaţi!
— Gafele sunt specialitatea mamei! interveni fiica pe un
ton mai mult de îngăduinţă decât de reproş. Unele au
devenit proverbiale!
— Asta-mi dezvăluie puritatea sa sufletească, remarcă
Nick curtenitor.
„Specialista’’ în gafe se înclină recunoscătoare. Fiica ei
începu prezentările;
— Noi ne, numim Ellerman… Mama…
— Alexandra! se recomandă cea vizată.
— Şi Monica, completă tânăra pistruiată.
 Nick îşi plimba privirile de la una la alta. Curios şi mirat
în acelaşi timp.
— Credeam că sunteţi românce sadea.
—Mama este, îi preciză Monica, iar tatăl meu, după
cum indică şi numele, a fost belgian.
Nick ridică din sprâncene;
— „A fost”?
— După el purtăm doliu.
— Condoleanţe!
— Mulţumim!
Stingherit oarecum de subiectul jenant pe care-l
abordase, Nick arătă spre poşeta doamnei Alexandra
Ellerman care se afla la el.
— Nu vă mai este necesară?
— Bă da! se grăbi aceasta să întindă mâna după
disputatul obiect. Aici se află întreaga noastră avere.
Nick ridică din sprâncenele-i stufoase;
— Chiar aşa?
Ferindu-se din calea privirilor lui nedumerite, Monica
Ellerman rosti ca pentru sine;
— E o poveste lungă şi tristă… Nu-i momentul să ne
oprim acum, aici, asupra ei.
Dar curiozitatea lui Nick van Galen abia fu stârnită;
— M-aţi onora, cum nici nu vă închipuiţi, impărtăşindu-
mi-o oricând şi oriunde.
Fata îi căută privirea. Un val de duioşie îi năvăli în
suflet. Jadul ochilor ei strălucea tot mai puternic, semn că
abia-şi mai putea stăpâni lacrimile. Cuviincios, Nick se
prefăcu a nu observa. Se adresă doamnei Ellerman;
— Ne mai aşteaptă un lucru neplăcut.
Aceasta ridică asupră-i frumoşii ochi negri;
— Anume?
— Va trebui să mergem la comisariatul de poliţie.
— E absolut necesar?
— Presupun! Şi, văzând îndreptându-se spre ei unul
din cei doi tineri civili care porniseră in urmărirea
făptaşului mulatru, adăugă; Ba sunt chiar sigur!… Tânărul
domn care se apropie acum de noi cu fruntea năduşită de
transpiraţie pariez mie la sută că-i poliţist.
Incomodată de această perspectivă, doamna Ellerman
ripostă;
— Dar noi nu avem nicio pretenţie… Singura noastră
dorinţă este de-a fi lăsate în pace.
— Nu cunoaşteţi rigorile poliţiei olandeze, doamnă!
Şi parcă pentru a confirma spusele lui Nick, tânărul
domn în blugi, pantofi de tenis marca „Adidas“şi o bluză
fistichie, cu mâneci scurte, se şi prezentă, ştergându-şi faţa
asudată cu o batistă colorată;
— Vă rog să mă iertaţi! Vorbiţi olandeza?
— Flamanda! îi preciză Monica Ellerman cu un aer doct.
— Corect! conveni noul venit. Şi, îndreptându-şi
spatele, se recomandă; Sunt…
— Vă cunosc, interveni brusc Nick van Galen.
Flatat, poliţistul îi răspunse;
 — Şi eu pe dumneavoastră!… Când eram elev vă
urmăream cu sufletul la gură cursele de o mie cinci sute
de metri.
Încântată de cele aflate, Monica Ellerman se interesă;
— Sportiv de performanţă?
— Campion, domnişoară! îi răspunse vădit mândru
tânărul poliţist.
— Fost campion universitar, la atletism, ţinu Nick să
precizeze.
Monica Ellerman continuă să-l iscodească;
—Presupun că n-aţi abandonat încă sportul? După cum
aţi luat startul după pungaşul acela…
— La treizeci de ani, scumpă domnişoară, „passez,
champion passé “! şi cu un uşor suspin de actor care
părăseşte scena Nick van Galen se întoarse spre tânărul
său admirator;
— Cine-i de serviciu la birou?
— Domnul locotenent König Willem.
— Aaa! Fostul meu coleg de liceu!… Spune-i că le voi
conduce personal pe aceste doamne la comisariat… Sunt
convins că l-aţi prins pe pungaşul acela.
— Se află în cătuşe, îl încredinţă poliţistul.
— O.K… În cel mult o jumătate de oră vom fi şi noi
acolo.
— Am înţeles, domnule! Poliţistul se înclină spre cele
două femei; Respectele mele, doamnelor! Făcu apoi
stânga-mprejur.
Amuzată, Monica Ellerman remarcă;
 — Numai înfăţişare de poliţist n-avea!
Nick îi explică doct;
— Pentru derutarea adversarului, scumpă domnişoară.
Dar nu v-aş dori să încăpeţi vreodată pe mâinile unor
asemenea „îngeri de pază“!
— Oho! exclamă Alexandra Ellerman trezită brusc din
tăcere.
Nick aruncă spre doamna în doliu o privire
cercetătoare.
„De unde ştie? se întrebă el. O fi simţit vreodată chiar
pe propria-i piele?“
Românca începea să-l intrige. De statură-mijlocie, cu o
siluetă excepţional de bine conservată ( ,,Precis ține un
regim alimentar sever“), cu un profil de efigie („O fi din
neam boieresc?"), ten măsliniu, păr negru ce sporea în
frumuseţe prin fire argintii învârstate parcă anume de un
coafor iscusit, doamna Ellerman degaja distincţie prin
vorbă, gesturi, prin întreaga ei ţinută. Copleşitor era mai
cu seamă farmecul ei feminin. Cu toate acestea Nick van
Galen îşi zise că ar trebui să fie ceva mai precaut. Putea fi
o „pisicuţă blândă" cu nişte gheruţe periculoase. Trei
lucruri îi dăduseră de gândit; atacul în plină zi, în centrul
oraşului, asupra ei, de către un mulatru care nu i se păruse
a fi un pungaş de duzină; apoi remarca sa atunci când şi-a
recăpătat poşeta; „Aici se află întreaga noastră avere". Şi-n
fine ezitarea, dacă nu chiar împotrivirea, de-a merge să
dea o declaraţie la comisariatul de poliţie, deşi fusese
victima unei asemenea agresiuni.
 „Dar să nu ne pripim”, îşi zise fostul atlet de
performanţă.
Mergea încadrat de cele două femei în doliu spre
bistroul chinezesc unde-şi dăduse întâlnire cu Boby
Varlam. Întârziase binişor la rendez-vous-ul cu tânărul
reprezentant al diasporei româneşti, dar n-avea ce face. De
vreme ce hotărâse să ia sub protecţia sa pe cele două femei
în doliu socotea că trebuia să-şi ducă misiunea până la
capăt. Însă nici pe Boby Varlam nu-l putea lăsa să aştepte
zadarnic. Mai ales că acesta insistase mai mult ca oricând
să se întâlnească în ziua respectivă.
Deşi mai înaltă cu aproape o şchioapă decât mama sa,
Monica Ellerman se simţea totuşi mică pe lângă „goliatul”
care făcea eforturi vizibile să-şi scurteze paşii pentru a nu
ieşi din „rând”. Avea senzaţia că Nick van Galen nu
numai că domina femeile cu care avea de-a face, ci pur şi
simplu le strivea. Cu toate acestea o tenta ideea de-a se
lăsa „strivită” de-un asemenea bărbat. Lângă el fata se
simţea protejată. Mai ales că se afla într-un moment în
care avea mai mult ca oricând nevoie de sprijinul unui
braţ puternic. Monica intuia că ceva nedefinit, dar
periculos începuse a o învălui. Îi tulbura chiar somnul.
Dar ce anume? Nu-şi putea da seama. Instinctul ei de
apărare îi spunea însă că era timpul să se pună la
adăpostul unui scut. Iar „colosul” care mergea alături de
ea, chinuindu-se să-şi potrivească mersul după paşii lor
mărunţi, i se părea a fi tocmai o asemenea pavăză pe care
numai providenţa i-o scosese în cale.
 Zărindu-l pe Nick, prin vitrină, îndreptându-se către
localul chinezesc, însoţit de două „distinse doamne”, Boby
Varlam aruncă pe masă cei câțiva guldeni datoraţi pentru
berea „Heineken” consumată până atunci şi ieşi să
întâmpine imprevizibilul grup.
— Hei, Nickanor!
Era o badinerie a lui Boby Varlam pe care Nick i-o
îngăduia. Pe altul poate s-ar fi supărat. Pentru că numele
cu care îl procopsise maică-sa la botez, o brăileancă
autentică, nu-l încânta defel. I se părea chiar caraghios,
deşi în calendarul creştin-ortodox figura printre sfinţi şi
era sărbătorit, alături de Prohor, Timon şi Parmena, în
ziua de 28 iulie, zi în care se şi născuse de altfel unicul
copil al căpitanului de vapor Jan van Galen.
— Scuze! făcu Nick către noul venit. După cum vezi…
— Văd! replică Boby Varlam, salutând cu o uşoară
aplecare a capului pe cele două însoţitoare ale prietenului
său. E cazul să mă recomand şi să le sărut mâinile?
— Mai întrebi?
Firea deschisă, comunicativă, a lui Boby Varlam, făcu o
bună impresie asupra „distinselor, doamne”. Ţinuta sa era
simplă. Cizmuliţe de piele cu vârful ascuţit şi tocuri ceva
mai înalte – tânărul era mult mai scund decât Nick –, un
pantalon clasic, gri, uni, şi-o bluză imprimată cu
arabescuri discrete. Iar părul şaten, bogat, buclat, stropit c-
un spray la modă, alcătuia o coamă nu ostentativ de mare.
Din întreaga lui ţinută reieşea clar că tânărul reprezentant
al diasporei româneşti era un individ aşezat, măsurat la
vorbă şi gesturi, cu o educaţie aleasă şi bun simţ. Ovalul
feţei, împodobit cu o mustaţă frumoasă, avea trăsături
regulate. Iar ochii căprui erau deosebit de vioi şi de
expresivi. Când le auzi pe cele două „distinse doamne”
adresându-i-se în româneşte lui Boby Varlam făcu ochii
mari. Prietenul său Nickanor era pus în acea zi pe
„surprize”. Nu numai că-l făcuse să aştepte în bistroul
chinezesc circa trei sferturi de oră – era de obicei punctual
ca un neamţ –, dar venise la întâlnirea stabilită cu două
femei frumoase care pe deasupra mai vorbeau şi
româneşte. În afară de părinţii săi, Boby Varlam nu putea
conversa în graiul său natal, în „megapolisul” de la Marea
Nordului, decât cu Nick van Galen. De ceilalţi români,
puţini câţi erau, se ferea cât putea. Nu ştia nici în ce „ape
se scăldau” nici „ce hram purtau”. Suspiciunea era starea
de spirit care domnea printre conaţionalii săi atât în ţară
cât şi peste hotare. Şi totuşi… Dar să nu anticipăm.
— Boby, dragă, i se adresă Nick, mi-e teamă că
întâlnirea noastră de astăzi e ratată… Trebuie să le
însoţesc pe aceste frumoase doamne la comisariatul de
poliţie… Cu puţin timp în urmă asupra dumnealor s-a
comis o tentativă de jaf ziua-n amiaza mare şi-n plină
stradă.
— Cum e posibil?
— Asta ne întrebăm şi noi.
— În acest caz…
— Stabilim diseară, să zicem pe la zece, o nouă
întâlnire… Mă suni tu acasă?
 — De bună seamă! Şi-aş vrea să-ţi repet că e ceva care…
— Arde? îl completă Nick pe un ton glumeţ. Atunci pe
diseară!
— O.K.!
După ce-şi luă rămas bun de la ineditul „trio“ care se
îndrepta spre un „Nissan“ aflat în parcajul din apropiere,
Boby Varlam mai rămase câteva clipe în loc pentru a
conduce cu privirea pe cele două femei în doliu. Pe gustul
lui era mai degrabă mama. „Păcat că nu are zece ani mai
puţin”, îşi zise tânărul care numai ce împlinise 26 de ani.

*
Willem König tocmai sfârşise instruirea patrulei
alcătuită dintr-o blondă rumeioară, poliţistă în uniformă,
şi un zdrahon tânăr, tot în uniformă, cu o lăţime a
umerilor impresionantă, când se pomeni în încăpere cu
„trio“-ul de care se despărţise ceva mai înainte Boby
Varlam.
— Hello, Nick!
— Salut, generale!
Înainte de-a întinde mâna ofiţerului de poliţie, Nick van
Galen mai aruncă o ocheadă fetei cu obrajii ca piersica, în
fustă dreaptă, bleumarin, lungă până la genunchi, în bluză
albă, imaculată, cu o cravată şi-o pălăriuţă tot de culoarea
fustei, bineînţeles cu insignele poliţiei olandeze pe
mânecă, pe piept, dar şi cu o pereche de cătuşe plus un toc
de pistol prinse de centura lată, din piele, care-i strângea
mijlocelul. Aceeaşi curiozitate, manifestată însă mult mai
discret, o dovediră şi distinsele doamne care îl însoţeau pe
Nick. Însă tânăra poliţistă nu le acordă nicio atenţie. Se
mulţumi să zâmbească amical şefului ei si cu un salut
milităresc, nu lipsit de cochetărie, îşi anunţă plecarea în
misiune. Însoţitorul ei, mai greoi în mişcări, se rezumă la
un salut scurt, cu mâna ridicată alene până la jumătatea
drumului către frunte. După ieşirea patrulei din încăpere,
ofiţerul de poliţie se grăbi să vină în întâmpinarea noilor
veniţi. Arătând cu capul spre-uşâ, Nick se adresă fostului
său coleg de liceu;
— Cum vă descurcaţi cu poliţia asta în „fuste“?
— Excelent, îl încredinţă ofiţerul. Borfaşii preferă să aibă
de-a face mai degrabă cu bărbaţii decât cu „fustele’’.
— Dau tare?
— Fără milă!
Nemaistăpânindu-şi curiozitatea, Alexandra Ellerman
interveni;
— Mă iertaţi dar… duduia respectivă mi s-a părut
destul de fragilă.
— Te înşeli, mamă, interveni fiică-sa. Sunt nişte
karatiste de primă mână.
— Aşa este, confirmă ofiţerul. Sunt excelent pregătite
pentru orice situaţie şi orice gen de adversar.
— Trag şi cu pistolul? insistă doamna Ellerman.
— Când e cazul… Şi iarăşi vreau să vă avertizez că nu
prea greşesc ţinta! De obicei, însă, nu le trimitem în
misiuni foarte periculoase… Avem în vedere şi
perpetuarea speciei umane.
— Doar n-o să-mi spuneţi că întemeiază şi familii?
— De ce nu?
Monica Ellerman interveni din nou, agasată de
insistenţele mamei sale;
— Încetează, te rog!
— E o profesiune ca oricare alta, mai ţinu ofiţerul de
poliţie să adauge. După orele de serviciu se duc şi ele
acasă unde îşi schimbă uniforma cu „une robe de
chambre’’ şi intră în rolul de iubită, logodnică, soţie,
mamă.
Pe un ton glumeţ Nick trase concluzia;
— Vai de partenerul care nu le intră în voie!…
Ofiţerul protestă;
— Ei, nici chiar aşa!… Sau vorbeşti din proprie
experienţă?
— Regret, dar poliţistă încă n-am „cunoscut’’.
Atmosfera devenise caldă, aproape intimă, datorită firii
vesele, comunicative, a lui Nick van Galen. Monica
Ellerman nu-şi mai dezlipea ochii de pe chipul lui
prelung, luminat de-un zâmbet „ á la Gary Cooper’’.
Mama ei însă reluă discuţia cu ofiţerul de poliţie;
— Un „trimis” al dumneavoastră ne-a cerut pe un ton
politicos, dar hotărât să ne prezentăm aici, la comisariat.
Putem afla pricina acestei „invitaţii”?
Tonul ei tăios surprinse atât pe ofiţer, cât şi pe Nick. Iar
fiică-sa se mulţumi să facă un gest de lehamite.
 — Doamnă, rosti ofiţerul conciliator, nu sunteţi
dumneavoastră victima unei agresiuni comise în urmă cu
o oră şi jumătate pe Calea Rokin?
— A fost doar o simplă tentativă căreia eu, personal, nu
i-am dat nicio importanţă, răspunse glacial doamna
Ellerman.
Fără a-şi pierde răbdarea, ofiţerul îi aminti;
— Dacă prietenul meu Nick van Galen nu se afla
întâmplător în spatele dumneavoastră sunt convins că i-
aţi fi dat „o importanţă”.
Ţuguindu-şi buzele subţiri, doamna Ellerman conchise;
— Mi-am exprimat de la început recunoştinţa pentru
intervenţia sa atât de oportună… Sau e nevoie de ceva mai
mult?
— Mamă! intgrveni Monica Ellerman revoltată.
— Te poftesc să stai la locul tău, ripostă violent
Alexandra Ellerman. La vârsta şi experienţa mea de viaţă
judec altfel lucrurile decât o tânără ca tine care-şi
închipuie că tot ce zboară se mănâncă. Cu sclipiri
mânioase în frumoşii ei ochi negri se adresă din nou
poliţistului; Mai doriţi ceva?
— Alături, răspunse acesta calm, se află mulatrul care v-
a atacat.
— Asta vă priveşte! ripostă ea provocator.
— Fără o declaraţie din partea victimei…
—L-am avertizat şi pe „trimisul” dumneavoastră, ca şi
pe domnul van Galen, că n-am nicio pretenţie, de niciun
fel… În consecinţă, nu sunt dispusă să dau vreo
declaraţie… Pentru o simplă spaimă, pe care am tras-o,
nu-i nevoie să vârâţi un amărât de mulatru în închisoare.
— Înţeleg că vreţi să-l eliberăm?
— Bineînţeles!… Nu-i atâta suferinţă pe lumea asta? S-o
mai sporim şi noi cu o victimă?
Resemnat, poliţistul întoarse ochii săi mici, cenuşii, spre
Nick;
— În acest caz lucrurile se simplifică!
Fosta stea a atletismului filosofă dezamăgit;
— Omului poţi să-i faci rău cu forţa. Bine…
Neluând în seamă replicile celor doi, doamna Ellerman
se interesă pe un ton voit nepăsător;
— Putem pleca?
— Cum doriţi! replică ofiţerul dezamăgit.
Iritat de întreaga atitudine a „distinsei doamne”, Nick
ar fi vrut să rămână pe loc. Dar cavalerul din el îl
determină să intervină;
— Pot să vă conduc?
Alexandra Ellerman deveni iarăşi „o doamnă distinsă
cu un zâmbet fermecător”;
— Nu-i nevoie, domnule van Galen. Cunoaştem
drumul… Şi încă o dată recunoştinţa noastră pentru
purtarea dumneavoastră „cavalerească”… Ne vom aminti
întotdeauna cu plăcere de întâmplarea care v-a scos în
calea noastră.
Nick strânse moale palma subţire, cu degete lungi, pe
care Alexandra Ellerman i-o întinse, ocolindu-i ostentativ
privirea. Se întoarse apoi către Monica Ellerman. Aceasta
era dezolată. Nick îşi apăsă buzele ceva mai mult decât s-
ar fi cuvenit pe mâna pistruiată a fetei. Monica îi şopti;
— Îmi pare nespus de rău!
— Sper totuşi să ne mai vedem, îi strecură Nick.
Cu înclinări scurte, protocolare, cele două femei în doliu
îşi luară rămas bun şi de la ofiţerul de poliţie. Acesta le
conduse politicos până la ieşire, grăbindu-se apoi să se
înapoieze la masa de lucru. Şi-n timp ce răsfoia o agendă
telefonică se adresă fostului său coleg de liceu;
— Ce părere ai?
— Bună!
— Şi mie mi se pare o „glumă” bună!
Nick îşi zicea că Willy König rămăsese acelaşi mucalit
pe care-l cunoscuse în adolescenţă. Nici ca înfăţişare nu se
schimbase prea mult. Purta aceeaşi tunsoare scurtă, de
boxer – de altfel şi urcase în ring ca pugilist amator, – avea
aceiaşi ochi mici, neastâmpăraţi, a căror privire vioaie abia
răzbătea de sub arcadele groase, proeminente, şi acelaşi
chip colţuros, căruia i se adăugase între timp o mustaţă
stufoasă, de-o culoare indefinită; ceva între şaten şi blond
decolorat sau colorat – iarăşi greu de precizat – de ţigările
pe care le aprindea aproape una de la alta.
— Eu n-o înţeleg! făcu Nick van Galen ca pentru sine.
Willy îl cercetă scurt pe sub sprâncenele stufoase;
— Pe cine? Pe mamă sau pe fiică?
Nick izbucni în râs;
— Eşti un pungaş!
— Ce-ţi place la fată? continuă Willy să-l iscodească.
 — Nu ştiu, recunoscu Nick sincer.
— Mama a fost şi a rămas o „parşivă”.
— Posibil!
— Ca să fiu sincer nu-mi displace.
— Atunci de ce ai lăsat-o să plece?
— Mi-e teamă că-i un peştişor marin care poartă ghimpi
otrăvitori în aripioare.
— Şi mie mi-a făcut aceeaşi impresie.
— Cu toate acestea am s-o iau în „colimator”.
— Serios?
Ofiţerul de poliţie începu să se joace cu pixul de pe
birou, învârtindu-l ca pe un titirez. Era modalitatea lui de
a-şi concentra gândurile;
— De ce crezi că a refuzat să dea o declaraţie?
Nick ridică din umeri;
— Nu-mi dau seama… Ascunde ceva?
— Oricum nu-i dispusă ca poliţia să-şi vâre nasul în
treburile ei.
— Asta am intuit şi eu.
— Iar fata… Willy făcu o pauză anume pentru a vedea
reacţia fostului său coleg de şcoală. Şi Nick ii aştepta într-
adevăr continuarea cu privirea fixată pe buzele groase,
senzuale. Acesta rosti în cele din urmă; Mi se pare curată.
Fostul „star” al atletismului oftă a uşurare;
— Bine ar fi!
Continuând să învârtă pixul pe birou, cu o dexteritate
de prestidigitator, Willy König ţinu să-şi mai avertizeze
prietenul;
 — Înainte de a face alţi paşi pe „calea fericirii” către care
te îmbie superbii ochi verzi ai domnişoarei Ellerman ar fi
bine să treci pe la mine ca să mai stăm de vorbă.
Nick încuviinţă. Iar după ce părăsi comisariatul de
poliţie, se îndreptă, la volanul maşinii sale, spre
Amstelveen. Simţea că nu mai era de suportat vacarmul
din vechiul Amsterdam ale cărui străzi seculare erau
sufocate nu numai de pietoni, ci şi de automobilele care
invadaseră fiecare locşor liber. În Amstelveen, orăşelul
rezidenţial aflat cam la 10 kilometri de centrul
Amsterdamului dar care practic st unise cu metropola,
fostul alergător de pe pistele de atletism simţea că respira
în voie. Şi nici nu era de mirare. Aici totul era nou,
proaspăt, curat, civilizat. Vilele, blocurile mici ori masivele
clădiri de peste zece etaje satisfăceau toate gusturile. În
funcţie de veniturile lunare sau anuale oamenii îşi alegeau
şi-şi mobilau locuinţa. Iar prima lor grijă era confortul.
Apoi – florile şi plantele ornamentale. Atât interioarele, cât
şi exterioarele clădirilor erau ornate floral cu o ştiinţă ce
amintea de „Ikebana”. Aici în „hol-land“ (ţara din
scobitură) predominante erau zilele mohorâte, cu ceaţă,
burniţă ori ploaie. Din toamnă până-n primăvară omul nu
mai scapă de un frig umed care-l pătrunde în toate
încheieturile. Diferenţele de temperatură nu erau mari ca
în zonele cu climat excesiv continental, dar monotonia
vremii putea duce pe om la exasperare. De aceea locuitorii
„hol-land“-ului acordau atâta atenţie interiorului caselor.
Pentru că în acest spaţiu îşi petrece olandezul cea mai
mare parte din viaţă.
Apartamentul lui Nick era situat într-un bloc de patru
etaje de pe „Boothlaan“. Îl alesese mai mult pentru poziţia
acestuia; livingul şi camera sa de lucru aveau ferestrele –
în fapt nişte vitrine – aşezate să primească razele zgârcite
ale soarelui de la răsărit până aproape de apus, iar
dormitorul, baia şi bucătăria erau situate spre nord. Dar şi
această ultimă latură avea farmecul ei. Prin fereastra de la
bucătărie, (unde-şi prepara după reţete proprii ceaiul,
cafeaua, felurite băuturi ori platouri cu gustări pentru
musafirii ocazionali), Nick cerceta mai întâi cu privirea
frunzişul lizierei crescute paralel cu blocul, pe toată
lungimea acestuia, apoi gazonul veşnic verde al pajiştii pe
care zburdau copii gălăgioşi. La marginea pajiştii se
contura un heleşteu in a cărui undă liniştită se oglindea
clădirea modernă a unui templu creştin, dar locatarul
apartamentului nu avusese curiozitatea să identifice cultul
de care aparţinea.
Amstelveenul era străbătut, ca de altfel întreaga ţară, de
canale ce comunicau între ele. Apa canalelor era dulce, în
ele zbenguindu-se cârduri de raţe semisălbatice,
împrăştiate când şi când de agresivitatea unor păsări ceva
mai mici, nordice, cu penaj pestriţ şi-un cioc ascuţit, se
pare deosebit de periculos de vreme ce paşnicele raţe se
fereau din calea lor ca de foc. Ici-colo îşi făcea apariţia şi
câte o egretă cenuşie care îşi avea cuibul în vreo insuliţă
din mijlocul apei. Lui Nick van Galen îi plăceau raţele.
Erau păsări liniştite şi mai ales tăcute, spre deosebire de
suratele lor din interiorul continentului, cu măcăitul lor
insuportabil. Şi aproape în fiecare zi el se abătea până la
marginea heleşteului pentru a le da câte ceva de mâncare.
Iar când se ducea să-şi petreacă „week-end-ul în bosban“
(pădurea-parc de la marginea oraşului), stătea minute în
şir cu ochii aţintiţi la crapii din canale, graşi ca nişte
purcei.
Aceştia ieşeau fără jenă la suprafaţa apei luptându-se cu
raţele pentru bucăţile de pâine aruncate de trecători.
Fostul campion universitar era în felul său un
contemplativ. Îi plăcea să hoinărească singur pe alei şi
cărări singuratice, lăsând gândurile să-i zboare
nestingherite. Apoi se închidea în casă cu o carte bună în
mână.
— Eşti un leneş incurabil, îl apostrofa când şi când
mama lui. Leit taică-tu!
Polixenia van Galen avea şi n-avea dreptate. Pentru că
atunci când pe fiul ei îl apuca, vorba ei, „furia leneşului”,
făcea treabă temeinică.
În afară de statura herculeană, şi ochii albaşţri, Nick mai
moştenise de la tatăl său şi „spiritul de aventură”.
Cutreierase până la cei treizeci de ani ai săi aproape
întreaga lume. De la junglele ecuatoriale până la gheţarii
arctici sau antarctici. Totul îl atrăsese. Nu avea calităţi de
explorator, ci doar o neostoită sete de cunoaştere. Şi
încercatul navigator, tatăl său, îl trimisese în călătorii chiar
din anii de şcoală. În fiecare vacanţă Nick însoţea grupuri
de turişti cărora agenţia internaţională a lui Jan van Galen
le înlesnea „cel mai captivant sejur” în Tibet, Insula
Paştelui sau în oricare alt punct de pe globul pământesc
încărcat de „mistere şi exotism”. Ajuns la maturitate, van
Galen jr. se cam plictisise de călătorii. Şi era în aşteptarea
altui gen de aventură. Care anume? Greu de definit.
Legăturile sentimentale jucaseră până atunci un rol
secundar în viaţa lui. Nu era individul care să „cadă
cloşcă după o fustă”. Îl atinsese şi pe el de câteva ori câte
un „coup de foudre” dar nicio reprezentantă a sexului
frumos, oricât de „trăsnet” i se părea, nu izbutise să-l
înfăşoare într-atât încât să-l poarte până-n faţa ofiţerului
stării civile. Cum simţea „pericolul”, Nick bătea imediat în
retragere până dispărea definitiv din faţa „inamicului”. De
data asta însă întâlnirea cu cele două femei în doliu i se
părea a fi de bun augur. Îl scosese din monotonia
programului său cotidian de viaţă; orele de birou la
agenţia de turism, apoi la tenis, la karate, antrenamentele
alternau, cu câte un spectacol, de preferinţă. Teatru sau
operă, nelipsind piscina pentru înot şi sauna. Rar intra
într-un local mai mult pentru întâlniri de afaceri ori
revederea unui fost coleg de şcoală, de universitate,
camarad de armată, şi se abătea cam o dată pe săptămână
pe la clubul presei. Aici afla ultimele noutăţi şi cancanuri
colportate de ziariştii care aveau acces în cercurile politice
şi intelectuale. Nu ei erau cei care-i ridicaseră în „slăvi”
performanţele sportive? Astfel fostul campion universitar
se bucura în continuare de simpatia acestora.
 De treburile cotidiene ale agenţiei de turism se ocupa
mai mult mama sa. Polixenia van Galen îşi supraveghea
cu ochi de Argus funcţionarii. Si treburile mergeau bine,
afacerile prosperau, iar fiul şi asociatul ei adăsta mai puţin
la birou. El era însă cel care investiga „piaţa” şi atrăgea cei
mai profitabili clienţi. Pentru aceasta şi fusese de altfel
pregătit de cei doi părinţi; îl trimiseseră să urmeze
cursurile universitare de „public management relation” ca
şi de limbi străine. Iar tânărul nu-şi dezamăgise părinţii.
Moştenise de la maică-sa o memorie fenomenală şi-o
excelentă „ureche” pentru însuşirea graiurilor europene
mai importante. Era socotit în cercurile pe care le
frecventa un adevărat fenomen. Nu-i vorbă că şi lipsa de
interes a occidentalilor pentru alte graiuri decât cele 2-3 de
largă circulaţie internaţională ajutase la sporirea faimei lui
van Galen jr.
Fosta „stea” a atletismului conducea totuşi elegantul
său „Nissan” cu precauţie. Respecta toate indicatoarele
rutiere şi nu uita să-şi pună centura de siguranţă. Cu
echipajele de la „circulaţie” nu era de glumit. Apăreau ca
din senin taman când făceai o „depăşire” incorectă sau o
„trecere“interzisă. Nemaivorbind de nerespectarea
„vitezei legale”. Dar Nick nu se grăbea. Mişcările de
volan, clape, manete, pedale, le efectua automat, în
virtutea unor gesturi devenite reflexe. În acest timp
gândurile sale zburau înapoi spre centrul Amsterdamului.
Oare ce făceau în clipele acelea „distinsele doamne” din
Antwerpen? Nu? Parcă aşa reţinuse el; Antwerpen
(pentru flamanzi) sau Anvers (pentru, valoni) era oraşul
lor de reşedinţă. Nici măcar nu era departe. În circa două
ore, pe „autoroute”, putea fi cu „Nissan“-ul său acolo.
Adresă? Telefon? Nimic! Doamnei Alexandra Ellerman
nu-i scăpase nicio referire de această natură, iar Monica n-
avea, după câte se părea, practica strecurării pe furiş
măcar a unui număr de telefon. Erau oare într-adevăr
mamă şi fiică? Nu arătau a avea nimic comun. Făceau
parte din tipuri umane cu totul deosebite. Mama – o
meridională sadea, iar fiica – o nordică. De obicei fetele
seamănă cu taţii. Se putea deci ca Monica să fie cu
adevărat „fiica lui Pierre Ellerman”. Dar să nu fi
„împrumutat” chiar nimic de la mamă? Nici măcar
gesturi, mimică, fire? Ciudată lipsă de asemănare. Pe de
altă parte îi convenea această excepţie. Nu-şi putea explica
de ce, dar faptul era cert; Alexandra Ellerman îi fusese
antipatică chiar din prima clipă. Totul la ea i se păruse
prefăcătorie. O „actriţă” care-şi învăţase bine rolul şi-l
interpreta fără cusur. Ce taine ascundea „distinsa
doamnă”? Înclina să-i dea deplină dreptate lui Willy
König; un peştişor cu ghimpi otrăvitori în aripioare. Ce
purta cu ea în poşetă de interesase într-atât pe pungaşul
acela de mulatru încât să se încumete a ataca în plină zi şi
plină stradă? Bani? Nu-i venea a crede. Trecători ca ea nu
purtau asupra lor sume mari de bani tocmai pentru a nu fi
expuşi unor agresiuni în genul celei comise pe „Rokin” în
cursul acelei zile. Carnetul de cecuri la purtător era ideal.
Bijuterii? Nici atât. Erau cel mai lesne de descoperit de
către poliţie şi cel mai greu de plasat. Atunci? Numai o
hârtie – un document important! O afacere de spionaj?
Posibil. „Se purta” şi spionajul economic, nu numai cel
politic. „Interesant”! conchise Nick. Asta ar şi explica
„rezerva” ei faţă de poliţia olandeză.
Ajunsese in acest timp pe platforma din faţa clădirii
sale, rezervată parcării. După ce găsi un loc mai
convenabil pentru „Nissan”-ul său, coborî din maşină,
încuie portierele, verifică portbagajul, mai reveni o dată la
portiere, iar când porni spre intrarea în bloc tot nu era
convins că lăsase maşina „în bună regulă’’. Într-atât îl
preocupa întâlnirea cu cele două „belgiene". De obicei se
oprea la cutia de scrisori de unde-şi lua corespondenţa o
dată cu „reclamele’’ de tot felul. De data asta însă nu-l mai
interesa ,,poşta" din acea zi. Nu aştepta nimic important.
Nici liftul nu avu răbdare să-l aştepte. Porni pe scări
sărind două trepte odată. Ce-l zorea nici el nu ştia.
Datorită nerăbdării era cât pe ce să rupă cheia în broasca
de la intrare. Dar nu dădu faptului nicio importanţă. Mai
avea două chei de rezervă. Îşi scoase repede pantofii din
picioare şi-şi luă papucii moi, odihnitori, de casă. Erau
„made in China". Deschise fără să ştie de ce uşa de la
bucătărie şi abia după aceea simţi sete şi foame. Dar se
mulţumi până una alta cu un pahar de juice de portocale.
Şi-n timp ce cu o mână ducea paharul la gură cu cealaltă
forma pe claviatura aparatului de telefon numărul de la
„birou“. Îi răspunse maică-sa;
— Hello, ma’am!
 — Pe unde umbli, derbedeule!
— Sunt acasă!
— La ora asta?
— Îhî!
— Singur?
— Deocamdată!
— Dacă o ţii tot aşa ajungem la pepeni, băiete!
Nick era obişnuit cu reproşurile mamei sale, de aceea
nici nu le aborda vreo atenţie. Ştia că era o defetistă din
născare căreia îi plăcea să fabuleze pe tema celor mai
negre perspective. Şi fantezia ei era dintre cele mai bogate.
Fiul ei moştenise predilecţia pentru imaginar, numai că el
era de un optimism contaminant. Maică-sa îi atrăgea
mereu atenţia; „Să nu-ţi închipui că tot ce zboară se
mănâncă’’. El însă îi replica, aşa cum o va face şi acum, cu
o vorbă şăgalnică;
— Vreau să-ţi spun că turcii de aici fac afaceri mult mai
bune cu pepenii decât noi cu turiştii.
Dar Polixenia van Galen nu se dădu bătută;
— Izmene pe călător, băiete!
Vorbele ei de duh îl încântau de fiecare dată pe Nick. Şi
slavă Domnului, femeia adusese de pe meleagurile
româneşti un sac plin pânâ-n vârf.
— Ma’am…
— Spune, dragul meu!
Tonul Polixeniei se înmuiase pe dată. Nici nu se putea
altfel. Băiatul era sânge din sângele ei. Şi nici nu era un
copil prea rău. Mai făcea el câte o năzbâtie, ca cea de azi,
de pildă, când lipsise de la birou fără s-o avertizeze, dar
avusese probabil un motiv temeinic pe care ea îl simţise
chiar din tonul cu care i se adresase. Era ceva nou pentru
ea în vocea fiului ei şi inima mamei avu o uşoară tresărire.
— Nu te supăra, dar azi n-am chef de nimic, îi împărtăşi
el sincer.
— Bine, băiatul mamei!
—Te sărut!
— Pa, iubitul meu!
După ce aşeză receptorul în furcă (ea rămăsese fidelă
aparatului clasic, cu disc, socotind că la cele cu claviatură
se auzea mult mai prost), Polixenia van Galen rămase pe
gânduri. Ceva nu era în regulă cu feciorul ei. Dar ce
anume? Va vedea ea mai târziu. Deocamdată mai
importanţi erau clienţii care mişunau prin încăperile
agenţiei de turism internaţional. „Clienţii noştri, stăpânii
noştri!” Dar undeva, într-un ungher mai ascuns al inimii
ei de mamă, stăruia îngrijorarea.
Nick, la rându-i, privea fix la paharul de juice golit doar
pe jumătate.
Gândurile lui erau îndreptate către o adresă exactă;
Monica Ellerman. Oare ce făcea în clipa aceea? Era la
masă, într-un restaurant, ori într-o cameră de hotel? Dar
dacă „scorpia” aia de maică-sa (pentru el Alexandra
Ellerman se şi profila ca o viitoare „scorpie de soacră”) o fi
luat-o pe sus şi-or fi de acum în drum spre Anvers? „Nu-i
nimic! se consolă el. O caut până-n pânzele albe!” Nici nu
se gândea la posibilitatea ca fata să nu-l mai dorească în
preajma ei. Nu putea fi tot atât de prefăcută ca maică-sa…
Doar şi Willy König remarcase; „Ea mi se pare curată!”
Dar poţi să ştii? Câţi „îngeraşi” ca ea nu cochetaseră cu el
şi-apoi, fără nicio explicaţie, îl trimiseseră la plimbare! La
vârsta asta fetele au cele mai imprevizibile reacţii.
Apropo? Câţi ani să aibă Monica Ellerman? 22-23?
Niciodată nu s-a pricepui să evalueze cât mai aproape de
adevăr vârsta cuiva. Dar ce importanţă aveau anii pe care-
i număra ea? Era atât de tânără, de proaspătă şi de
frumoasă! Se opri la ultima însuşire. Era într-adevăr
frumoasă? Luată parte cu parte corespundea tiparului
clasic de frumuseţe feminină; talie, mâini, picioare, profil,
gură, ochi, podoabă capilară… Putea concura oriunde
pentru „Miss X”. O frumuseţe banală totuşi. Din acest
punct de vedere maică-sa era mult mai izbutită. Avea,
folosind o expresie tipic românească, pe „vino-ncoa”. Pe
când Monica nu aţâţa bărbaţii de la prima vedere. Aceştia
îi înregistrau prezenţa ca pe ceva „bine făcut, dar
obişnuit”. Lui Nick van Galen însă fata-i spusese mult mai
mult. Verdele de jad al ochilor ei îi trimisese nişte săgeţi
care-i împunseseră inima până-n profunzime. Ce patimi
abia stăpânite ascundea această privire feciorelnică? Ce
plin al inimii stătea gata să se reverse asupra celui în stare
să-i surpe zăgazul sufletesc? Apoi, pe neaşteptate, Nick se
trezi la realitate; „Eşti un tâmpit!” se certă el. În clipa asta
poate face „ochi dulci” altuia… Cine ştie ce „curvă de
suflet” zace în ea? Doar e fiica mamei ei şi „aşchia nu sare
departe de trunchi!” Dar când i se păru a trăi clipe de
amară dezamăgire auzi soneria telefonului;
— Alo!
Un glas suav feminin. Pulsul lui Nick începu să se
accelereze. Intuiţia îi spunea că era ea şi avu o inspiraţie
de moment;
— Nick van Galen la telefon!
Vocea suavă întrebă în graiul lui Cervantes;
— Vorbiţi spaniola?
— De bună seamă, se grăbi el să răspundă.
— Îmi îngăduiţi să vă comunic un număr de telefon?
— Aş fi fericit! strigă Nick entuziasmat.
Vocea suavă îi dictă rar fiecare cifră pentru ca el să şi le
noteze cu exactitate. După ce scrisese în agendă şi ultimă
cifră, Nick se interesă;
— De bună seamă e un telefon din Antwerpen?
— Aţi intuit bine, îi preciză vocea suavă.
— Şi cea mai potrivită oră când poate fi utilizat?
— Zece dimineaţa!
— M-aţi făcut fericit, exclamă Nick sincer.
— Oare? îşi rosti îndoiala vocea suavă. Vă aştept!
Astalavista!
— Astalue! răspunse Nick automat.
Convorbirea telefonică se întrerupse tot atât de brusc
precum începuse. Durase doar câteva zeci de secunde.
Dar lui Nick i se păruseră ore, zile… Era oare posibil şi aşa
ceva? Ea să răspundă cu atâta promptitudine, arzătoarei
sale dorinţi? Şi cât de firesc îi vorbise. Iar el îi răspunşese
la fel. Fără nicio reţinere, jenă, suspiciune… Comunicaseră
unul cu altul ca doi vechi, foarte buni prieteni, care se
cunoşteau ca pe propriile buzunare. Doamne, ai milă de
îndrăgostiţii la prima vedere! Pentru că nu era o figură de
stil. Era cea mai reală dintre realităţi. Dacă ar avea
posibilitatea să se întâlnească chiar în clipa aceea, el îşi
închipuia că s-ar fi aruncat unul în braţele celuilalt şi-ar fi
murit sufocaţi de cel mai lung şi mai mistuitor sărut.
Ochii îi căzură apoi pe agenda în care notase numărul ei
de telefon. Ar fi vrut să-l înveţe pe de rost, dar memoria îl
trăda în acele clipe. Îi venea să chiuie, să joace, să se dea
de-a tumba. Temperament meridional moştenit de la
maică-sa. Se întrebă apoi cum aflase ea numărul lui de
telefon atât de repede? A, da! Ce prost era! Doar atunci
când făcuse cunoştinţă cu cele două femei în doliu el, din
obişnuinţă, îi oferise Alexandrei Ellerman, cartea de vizită.
Şi, fără doar şi poate, în loc să i-o dea pe cea cu adresa
firmei sale îi înmânase din grabă şi neatenţie cartonaşul cu
adresa şi numărul de telefon „de acasă”. Numai aşa se
explica totul. Îşi amintea bine că doamna Eilerman
introdusese iute cartea sa de vizită in poşeta pe care el o
salvase din mâinile mulatrului de parcă voia s-o ferească
de privirile curioase ale fiicei sale. Dar se vedea treaba că
Monica profitase de primul prilej ca să-şi vâre năsucul în
poşeta mamei sale. „Cum-necum, fetiţa e a mea!” îşi zicea
el mai încrezător ca oricând.
 *

Soţii Varlam erau tot mai îngrijoraţi de purtarea

unicului lor moştenitor. Până in vara aceea n-avuseseră a-i
reproşa nimic grav scumpului lor Boby. Fusese un copil
buri, cuminte, silitor. Se născuse în Bucureşti şi crescuse
acolo până la vârsta de şase ani. Familia Varlam ocupase
un apartament modest în cartierul de vile vechi, elegante,
ce se înşirau pe străzi cu nume de capitale europene. Era
zestrea doamnei Varlam, fata popii Gheorghe Nicorescu
din Proviţa. Dar cele mai frumoase amintiri din copilărie
ale lui Boby Varlam erau verile petrecute la „Tataia Jojo“,
în procopsită gospodărie a preotului prahovean. Avea să
vină după aceea calvarul său olandez. Mircea Varlam,
tatăl, era reprezentantul companiei româneşti de
transporturi aeriene pe lângă al 5-lea aeroport european;
Schipol, îşi luase bineînţeles ca ajutor – soţia. Iar pe băieţel
îl dăduse să urmeze cursurile primare la o şcoală din
apropierea locuinţei lor din Amstelveen. Lesne de
imaginat dificultăţile pe care trebuia să le învingă acest
copil. Părinţii nu-l puteau ajuta pentru că şi ei învăţau
olandeza concomitent cu el. Băieţelul se dovedi însă dârz
şi perseverent, fiind ajutat de-o bună memorie şi de-o
inteligenţă sclipitoare. Pe deasupra norocul îi scosese în
cale o învăţătoare cu „chemare” pentru misiunea de
dascăl. Femeie inimoasă, aceasta stătea după orele de curs
ca să-l mediteze benevol pe „puiul” de roman. De altfel,
din sumele zgârcite cu care onora compania română de
transporturi aeriene serviciile celor doi salariaţi ai săi,
aceştia nu-şi puteau permite să plătească pentru copil un
meditator special. Spre bucuria soţilor Varlam, însă,
eforturile conjugate ale copilului lor şi-ale inimoasei
învăţătoare aveau să dea roadele scontate. Boby va trece
clasa pe merit. Iar în anii următori va intra pe făgaşul
normal, încât va concura cu şanse egale alături de colegii
săi olandezi. Când băiatul împlinise 13 ani fusese nevoit
să se întoarcă în patrie şi să-şi continue învăţătura într-o
şcoală românească. Diferenţa dintre programele analitice
era atât de mare încât mama, rămasă special cu el în ţară,
fusese nevoită să-i angajeze meditatori aproape la toate
materiile. A fost un an mai mult decât chinuitor. Mamei i
se rupea inima de jale şi-i scria soţului ei rămas la post în
Olanda scrisori disperate. În următoarea vacanţă de iarnă,
domnul Varlam veni în ţară şi-şi luă familia în avion cu
scopul declarat de-a petrece sărbătorile de iarnă
împreună, la marea Nordului, în „Ţara lalelelor’’. Cum în
România teroarea ceauşistă sporea proporţional cu
foamea, frigul şi întunericul, soţii Varlam hotărâseră să
„dea bir cu fugiţii". El avea să lase, în sertarul de la birou,
o dată cu demisia, şi-un decont până la ultimul cent al
obligaţiilor sale pecuniare faţă de societatea românească
de transporturi aeriene. Prin fuga sa deci nu adusese nicio
daună materială întreprinderii respective. Cu toate acestea
fusese judecat în continuare ca „transfug". Sentinţa; 7 ani
închisoare şi confiscarea întregii averi, care, în aceşti ani,
sporise binişor; apartament mare, în plin centrul capitalei,
mobilă de lux, covoare, porţelanuri, etc. plus o „Dacie"
nou-nouţă. O estimare chiar şi superficială a tuturor
bunurilor lăsate „în grija securităţii" ducea către suma de
700000-800000 lei. Dar, vorba aceea, în atare situaţie „dai
şi fugi". Nici în Olanda, nici în altă ţară, soţii Varlam nu
puseseră deoparte „bani albi pentru zile negre’’. Evadarea
lor fusese urmarea unei hotărâri precipitate. Fuseseră
astfel nevoiţi să ia totul de la capăt într-o ţară străină unde
nu-ţi deschidea nimeni uşa casei nici măcar pentru un
pahar cu apă. Şi apoi nu mai erau nici tineri. Domnul
Varlam avea la vremea aceea 54-55 de ani, iar doamna
Varlam 11-12 ani mai puţin. Singurul care nu resimţise
şocul puternic al dezrădăcinării fusese Boby. El se
înapoiase în mijlocul foştilor săi colegi de şcoală, fiind deci
în elementul său. Faptul constituia de altfel singura
satisfacţie majoră a celor doi părinţi. Îşi sacrificaseră
practic tihna vârstei la care omul începea a privi tot mai
insistent spre „pensie”. Şi totul pentru ca fiul lor să crească
şi să trăiască în libertatea conferită de hulita „societate de
consum”. Ce-i drept Boby nu le înşelase aşteptările. Îşi
dusese până la capăt studiile liceale apoi urmase şi nişte
cursuri postliceale care-i dădeau dreptul să lucreze într-un
serviciu de „public relation“. Îşi satisfăcuse între timp şi
stagiul militar încât după eliberarea din armată se putuse
prezenta cu o cerere de angajare la o firmă de „curierat“.
Era o sucursală a unei firme americane care realiza o bună
cifră de afaceri anuală dublând sau mai bine zis înlocuind
serviciile poştale obişnuite cu propriii săi „curieri”. Astfel,
orice firmă care ţinea ca un anume document sau dosar să
ajungă într-un timp cât mai scurt şi-n condiţii de siguranţă
ireproşabile se adresa acestei instituţii. Şi cum Boby, ca
orice balcanic care se respectă, se străduise să înveţe, pe
lângă limba maternă şi cea adoptivă, alte trei-patru graiuri
de mare circulaţie cererea sa de angajare fusese primită
fără nicio ezitare. Onorariul era acceptabil, peste salariul
mediu practicat în Olanda, încât la cei 26 de ani ai săi
trăia, cum s-ar zice, pe propriile picioare cu automobil şi
motocicletă japoneză ultimul tip, cu week-end-uri
petrecute în Ardeni, cu vacanţe în Spania, Grecia ori
Statele Unite. Fireşte, avea şi-o prietenă, rodul încrucişării
dintre o surinameză şi un olandez care se dovedise
interesantă ca tipologie feminină. Nu însă acesta era şi
punctul de vedere al celor doi soţi Varlam. N-o puteau
suferi pe „ţigancă” nici în ruptul capului. Dar Boby le-o
aducea în casă în ciuda scrâşnetelor lor din dinţi. Însă nu
prezenţa „ţigăncii” era cea care apăsa, în vara anului 1989,
inima celor doi părinţi. Metisa trecuse pe planul doi. Ceea
ce tulbura somnul şi aşa agitat al celor doi soţi era
schimbarea vădită surveniţă în preocupările fiului lor.
Tânărul era tot mai gânditor şi mai ascuns faţă de ei.
Primea şi dădea telefoane scurte, cu vorbe-n „doi peri”. Şi
ceea ce-i mira cel mai mult erau desele „misiuni” in
Anglia încredinţate de şeful său. Simţind că nu mai putea
ţine în sine gândul ce-l obseda, domnul Varlam îi
împărtăşi soţiei sale;
 — Oare nu s-a vârât într-o afacere necurată?
Doamna Varlam îşi aţinti asupra soţului ei ochii mari,
negri, cam abuziv rimelaţi;
— La ce te gândeşti?
— Ştiu eu… La ce-i mai rău!
— Trafic de droguri?
— Poţi să ştii?
Doamna Varlam îşi concentra atenţia asupra grătarului
pe care sfârâia un muşchi de porc. Îşi aştepta feciorul la
masă.
— Eşti tatăl lui, continuă ea. De ce nu discuţi cu el ca
între bărbaţi?
Domnul Varlam pufni pe nări. Pentru Mirela, soţia lui,
totul părea simplu. Ea îşi închipuia că Boby rămăsese
acelaşi copil drăgălaş, şi neastâmpărat care dădea peste
cap casa şi curtea din Proviţa sub privirile amuzate ale lui
„Tataia Jojo“.
Ea nu-şi dădea seama că fecioraşul ei devenise între
timp un bărbat în toată firea, care nu rostea vorba decât
atunci când era nevoie, dar nu înainte de-a o trece prin
filtrul logicii sale mature. Spre deosebire de prietenul său
Nick van Galen, Boby Varlam nu era un guraliv. Dar nici
tăcut. Vorbea când trebuia şi ce trebuia. Nimic în plus. „Şi
totuşi am să port cu el o discuţie’’, hotărî Mircea Varlam.
Prilejul i-l oferi chiar fiul său când veni să-i ceară, ca de
obicei, o sută de guldeni „până la leafă".
— Am ceva de făcut la maşină, îi explică fiul.
— Dar contul de la bancă? se interesă tatăl.
 — Epuizat.
— Şi dacă nu te-aş împrumuta eu sau maică-ta ce te-ai
face?
— Aş amâna reparaţia la maşină.
„Logic”, recunoscu în sine tatăl. Şi intui că nu va izbuti
să scoată de la feciorul său mărturisirea care-l interesa.
Insistă totuşi;
— Nu prea eşti în apele tale?
Fiul, care-şi rumega nelipsitul „grătar” de seară, ridică
spre tatăl său o privire nedumerită;
— De unde ai mai scos-o şi pe asta?
— Aşa mi s-a părut… Şi nu numai mie.
— Aa! se dumiri fiul. Mama e cea care ţi-a sugerat ideea
asta?… Să-i zic „tâmpită”?
— Zi-i, pentru că o mamă suportă orice!
Şfichiul de ironie nu-i scăpă tânărului Varlam. Şi zâmbi
a împăcare pe sub mustaţa castanie. Tatăl găsi că era
momentul să continue a-l descoase;
— Te-aş sfătui să ai grijă ce faci… Să nu uiţi că noi, aici,
suntem nişte „auslander”… Deşi avem cetăţenie olandeză
tot venetici rămânem pentru ei… Ceea ce lor li se poate
îngădui la un moment dat nouă nu ni se iartă… Doar vezi
cât de greu ne câştigăm existenţa… Ştii foarte bine că
oricând putem fi poftiţi de către patron să lăsăm locul
altora, mai tineri.
Boby Varlam cunoştea foarte bine acest lucru. Taică-su
avea 63 de ani şi încă nu-şi putea permite „luxul” de-a ieşi
la pensie. Trebuia să mai tragă din greu încă 2 ani până ce
va putea beneficia de ajutorul social în valoare de 1500 de
guldeni lunar. Până atunci va trebui să fie foarte atent la
„ochii şi urechile stăpânului”. Era funcţionar într-o
agenţie de turism, alta decât cea a lui Nick van Galen, în
care muncea pe brânci. Tot greul cădea pe el. „În calul
care trage dai cu biciul”. Patronul cunoştea zicala şi-o
aplica aidoma. Mircea Varlam avea şi experienţă
îndelungată şi pricepere în meserie.
Era şiret, inteligent, descurcăreţ. Pe deasupra de o cinste
fără cusur. Cu toate astea tot îi mai era teamă de o
concediere neprevăzută. Gândurile şi planurile de viitor
ale unui patron erau imprevizibile. O situaţie similară
avea şi Mirela Varlam. Ea lucra la o firmă care aproviziona
cu „gustări şi băuturi” avioanele de cursă lungă ale
câtorva companii aeriene. Viitorul ei era şi mai incert.
Avea 51 de ani şi nu ştia dacă va putea rezista până la
vârsta „ajutorului social” într-un laborator în care
temperatura constantă era aceea de plus 9-10 grade C.
Boby era conştient de toate astea. Îl încredinţă pe tatăl
său că nu va comite nimic care să compromită în vreun fel
situaţia vreunuia dintre ei sau chiar a întregii familii.
— Te rog să ai încredere, tată!
— Bine, Boby! conveni Mircea Varlam.
Dar mama tot nu va fi cu inima împăcată. Instinctul îi
spunea că fiul ei se apropie cam tare de „para focului”. Şi
de aceea îşi propuse să stea de veghe.
Cei trei membri ai familiei Varlam nu se prea vedeau în
cursul săptămânii. O zi obişnuită din viaţa lor se petrecea
după următorul program. Prima care se trezea dimineaţa
era Mirela. Deşteptătorul suna fix la 5 şi jumătate. Cu ochii
cârpiţi de somn se târa până la bucătărie unde-şi făcea
„cafeaua”… O ceaşcă mare, aburindă, a cărei aromă n-o
prea simţea din pricina ţigării. Se ducea apoi la baie unde
se spăla şi-şi făcea machiajul. Ultima operaţie îi lua cam o
jumătate de oră. Dar truda ei nu era de prisos. Izbutea
într-adevăr să-şi ascundă, cu pricepere, ridurile, tenul
deteriorat de trecerea anilor ca şi de încercările nu uşoare
la care o supusese viaţa. Numai ea ştia câte şiruri de
lacrimi îi brăzdaseră până atunci fondul de ten. Dar nu se
lăsa învinsă. Se lupta cu disperare să rămână o femeie
frumoasă şi elegantă, lucru ce-i izbutea în bună parte.
Ziua ei de lucru începea la 7 fix. La 6,30 cobora la maşina
parcată în faţa blbcului de 4 etaje. Automobilul, o
„Mazda” vechişoară, o ducea totuşi la timp până în
parcajul de lângă întreprindere unde lucra. La 3 şi
jumătate după-amiază doamna Varlam ieşea epuizată –
stătuse opt ore în picioare – pe poarta aceleiaşi
întreprinderi şi pornea prin vinkele mai mari sau mai mici
după cumpărături. Se putea aproviziona de la marele
magazin universal – vinkelman — care se afla chiar pe
drumul de întoarcere spre casă. Dar punga ei nu-i
îngăduia asemenea înlesnire. În anii grei de privaţiuni,
până-şi găsiseră tustrei un loc sub soare în „Ţara
lalelelor”, învăţase unde se putea cumpăra cel mai ieftin.
Ajungea acasă pe la 4,30-5 şi-şi pregătea un prânz
frugal. Se cântărea în fiecare dimineaţă ca nu cumva să
depăşească greutatea corporală prescrisă pentru o femeie
de vârsta ei. Apoi se ocupa şi de masa celor doi bărbaţi ai
familiei. Într-o jumătate de oră termina însă totul.
Preparatele şi semipreparatele din vinkele îi veneau
nemaipomenit de mult în ajutor. Şi astfel pe la 7 fără un
sfert, când sosea soţul ei, şi 7 fix, când ateriza Boby, cei doi
bărbaţi o găseau fie în faţa televizorului, unde-şi viziona
„serialul” preferat, fie în compania lui Japy, peruşul care-i
umplea clipele de plictis.
La nouă seara cel mai târziu, doamna Varlam se urca în
patul studio lat, confortabil, cu un aparat de radio şi-un
ceas mare, cu deşteptător, încastrate în panoul tapiţat de
la cap. În încăpere domina albul, culoarea la modă în anul
respectiv. De la acea oră până a doua zi dimineaţă nu-i
mai tulbura nimeni tihna. Cei doi bărbaţi îşi atrăgeau
reciproc atenţia; „Sst! Mama s-a culcat!”
După ce înghiţea destul de zorit „grătarul” de pui sau
de porc, cu cartofi pai, salată „Eisberg”, roşii, ardei graşi şi
castraveţi, aruncând din mers şi câte o fructă între dinţi,
Boby îşi lua rămas bun de la tatăl său cu un scurt; „La
revedere!”. Atât şi nimic mai mult. Nicio explicaţie.
Mircea Varlam mormăia în urma lui nemulţumit;
„Aleargă la ţigancă!” Ştia că băiatul va reveni acasă spre
miezul nopţii. Îi şi dădea mâna. A doua zi trebuia să fie la
slujbă abia la ora 11. În schimb el, tatăl, era nevoit să se
trezească la 7, să se bărbierească, să-şi pregătească micul
dejun, iar la 8 şi zece minute, după ce asculta ultimele ştiri
la emisiunea în limba română a postului de radio „Europa
liberă”, pornea către staţia de autobuz. El era pietonul
familiei. Nu-şi luase carnet de şofer, dar nici nu-l atrăsese
ideea. Prefera s-o aibă la volan pe nevastă-sa. La nevoie şi
pe fecioru-său. Era mult mai comod pe scaunul din
dreapta şoferului.
Fiecare membru al familiei avea camera sa cu intrare
separată. Apartamentul fusese conceput excelent din acest
punct de vedere. Practic, ţinând seama de programele de
lucru atât de diferite ale celor trei componenţi ai familiei,
cât şi de preocupările lor deosebite, aceştia nu se aflau
împreună decât în scurtul răgaz din jurul orei 7 seara.

Nick van Galen îşi consuma în tihnă „coup de foudre“-

ul întins pe canapeaua din living. Boby Varlam rămăsese
şi el în seara aceea, spre surprinderea celor doi părinţi,
acasă. Tatăl, mucalit, în timp ce înghiţea amestecul de
iaurt cu tărâţe de grâu din paharul înalt, încredinţat că era
cel mai bun remediu împotriva digestiei sale deficitare, îi
strecură fiului;
— Nu te simţi bine?
Surprins, Boby îşi măsură părintele din priviri;
— Se vede?
— N-aş putea să precizez.
— Atunci?
— Mă miră faptul că stai şi tu o seară acasă.
 — E contraindicat?
— La vârsta ta… ar cam fi.
— Am reţinut şi mă voi conforma.
Mirela Varlam aruncă o privire încărcată de reproş
soţului ei. De ce-i necăjea odorul? Dacă se grăbea să plece
în oraş – de ce-o făcea? Dacă rămânea acasă, iarăşi nu-i
plăcea. Naiba-i mai înţelegea pe hodorogii ăştia ajunşi la
andropauză? Nu-i vorbă şi pe ea o supăra rău
menopauza. Dar se căznea cât putea să nu observe
bărbaţii din casă chinurile prin care trecea. Pe când
Mircea, soţul ei, devenise pur şi simplu agasant; tipicar
până la exasperare, suspicios, iar pentru ca tacâmul să fie
complet – avar până la Dumnezeu! De aceea îşi făcuseră
„bugete separate”. Fiecare cheltuia cât îl ţinea punga. Ce-i
drept însă „avariţia” lui Mircea Varlam începuse să se
simtă în contul de la bancă. Acesta crescuse la vreo 15.000
de dolari. Ceea ce nu era o sumă de lepădat. Dar Mirela
nu era dispusă a fi mai puţin cochetă, iar Boby avea
viitorul în faţă şi de aceea îl preocupa mai puţin prezentul.
Doar din acest punct de vedere şi al economiilor
pecuniare. Pentru că… Dar să nu anticipăm. Să precizăm
doar că, după scurtul dialog cu tatăl său, Boby îşi anunţă
părinţii că va coborî în parcajul de lângă bloc pentru „a
mai face câte ceva” la maşină. Serile, în acel anotimp, erau
lungi în Olanda, întunericul propriu-zis venea abia pe la
11 noaptea. Astfel tânărul mai avea la dispoziţie două-trei
ore lumină a zilei pentru a putea roboti nestingherit la
„Audi“-ul personal. Spre satisfacţia părinţilor săi, Boby
Varlam îşi efectua singur întreţinerea maşinii, inclusiv
reparaţiile ce nu necesitau utilajele unui atelier de
specialitate. Era o preocupare care-i plăcea şi-l deconecta.
De obicei treburile acestea le făcea în timpul week-end-
ului. În cursul săptămânii nu-şi propunea aşa ceva. Doar
dacă era o „urgenţă”. Or cei doi părinţi nu-l auziseră pe
Boby să se vaite c-ar fi avut vreo defecţiune cât de mică la
maşină. Şi totuşi, în loc să-şi petreacă seara cu ei, prefera
să coboare în parcaj. Mama oftă resemnată. Tatăl pufni pe
nări nemulţumit. Dar nu mai aveau nicio putere de
decizie asupra feciorului lor. Era un bărbat în toată firea
care nu îngăduia niciun fel de imixtiune în treburile sale
personale.
Când ajunse lângă maşină, tânărul îşi dădu seama că nu
prea avea chef să se apuce de vreo operaţiune mai dificilă.
Îşi propuse să facă mai întâi nişte verificări de rutină, la
îndemâna oricărui ageamiu, cum ar fi presiunea în pneuri,
uleiul de la motor, lichidul de frână, lumina etc., apoi să-şi
spele maşina. Evident îşi căuta orice de lucru numai ca să
scape de privirile insistente ale părinţilor săi şi să treacă
mai lesne cele două ore până la momentul stabilit pentru
convorbirea cu Nick van Galen. Îşi pusese mari nădejdi în
întâlnirea din cursul zilei cu prietenul său însă după cum
s-a văzut aceasta fusese ratată.
„De unde naiba mai apăruseră şi fufele alea?” îşi zicea
el înciudat.
Pierduse astfel o zi care i se părea o întârziere de
nerecuperat. „Ce-o să zică sir Michael?” se întreba necăjit.
Parcă-l şi auzea spunându-i; „Tinere domn, orice clipă de
întârziere poate costa imens poporul nostru”. Se referea la
poporul român. La ţara care gemea sub dictatura
comunistă. „Sir Michael” era un român verde. În sensul
bun al cuvântului. Nicio apropiere de „cămăşile verzi”
care terorizaseră ţara cu aproape o jumătate de veac în
urmă. Dimpotrivă! Fusese victima lor. Nevoit să fugă din
ţară îndată după venirea legionarilor la cârma României,
„sir Michael” îşi găsise adăpost în Anglia unde un unchi
al său era „refugiat politic”.
Descendent al aristocraţiei ardelene a
„memorandiştilor”, în cele aproape cinci decenii petrecute
pe pământ britanic, „sir Michael” izbutise să-şi facă o
situaţie de invidiat. Întâi de toate se căsătorise cu o
reprezentantă a „high-life“-ului londonez. Iar de pe
această „trambulină” se lansase în afaceri, cu precădere în
transportul maritim, care i-au adus un profit de multe
milioane de lire sterline. „Am avut noroc!” îşi motiva sir
Michael succesele. Avea însă şi „cap”. Era un fapt unanim
recunoscut. Ajuns la apogeu, descendentul
„memorandiştilor” ardeleni şi-a propus să facă ceva şi
pentru patria sa natală. A început să organizeze rezistenţa
diasporei româneşti faţă de tirania comunistă din
România. Evident nu era singurul. Însă din nefericire,
exilul românesc era divizat. Fiecare se vroia în frunte.
Totuşi milioanele lui sir Michael constituiau un argument
care nu putea fi trecut cu vederea. Găsise astfel suficienţi
adepţi ai „Ligii” sale. Dar sosise momentul să se
depăşească faza aceasta a propagandei anticeauşiste şi
anticomuniste din afara graniţelor ţării. Trebuia acţionat
în interiorul ţării. Pentru că numai acolo se putea hotărî
destinul acesteia. Deci, sir Michael era în căutarea unor
„haiduci”, cum le spunea el.
Boby Varlam îl cunoscuse pe vajnicul român într-una
din misiunile sale de curier-expres. Îi dusese un „dosar”
expediat via Amsterdam de o firmă americană. Sir
Michael îl primise pe Boby în somptuosul său birou cu
zâmbetul larg, bonom, care-i lumina chipul de
septuagenar. Ţinuta venerabilului domn era ireproşabilă;
costum închis, clasic, cusut la cea mai renumită firmă
londoneză, cămaşă albă, din cel mai fin material, şi
nelipsitul papion. Boby Varlam mai reţinuse părul coliliu,
uşor ondulat, neaşteptat de bogat, sprâncenele groase,
stufoase, albe şi ele, ca şi nasul mare, proeminent, care nu
strica totuşi armonia chipului prelung. Primind „dosarul”,
sir Michael se adresă politicos curierului special;
— Mulţumesc, tinere domn!
— La dispoziţia dumneavoastră, sir!
Tonul, uşoara înclinare, eleganţa gesturilor tânărului
din faţa sa atraseră atenţia septuagenarului;
— Cum vă numiţi?
— Cezar Varlam.
Stufoasele sprâncene ale lui sir Michael se ridicară a
mirare;
— Sunteţi român?
— Desigur, sir.
 — Vă grăbiţi?
— Nu, sir!
— Atunci puteţi lua loc?
— Cu plăcere, sir.
Ochii septuagenarului domn sclipeau de-o satisfacţie
nestăpânită. Intuia că pronia cerească îi trimisese exact
unul din „haiducii’’ de care avea nevoie. Mai bine zis un
viitor „haiduc". Tânărul din faţa sa avea în primul rând
„ţinută". O privire inteligentă, vorbă aleasă (engleza
folosită era dintre cele curate), îmbrăcăminte decentă
(lucru apreciat la un tânăr din acea vreme), şi-n primul
rând personalitate.
— Sunteţi român sută la sută? se interesă în continuare
sir Michael.
— Sunt plecat din ţară de la vârsta de 6 ani, sir.
— Părinţii?
— „Transfugi”… Locuim împreună în Amsterdam…
Mai bine zis în Amstelveen.
— Încântătoare zonă… O cunosc.
— Aşa este, sir.
— Ca pitoresc însă…
— Tot plaiurile noastre sunt mai frumoase, sir.
— Vă este dor de ţară?
— Cine nu tânjeşte după pământul natal?
— În curând vom putea păşi pe el fără nicio oprelişte
„tinere domn.
— Nu pot să cred, sir.
 — Parâma începe să se strângă în jurul babaei, tinere
domn.
Expresia marinărească îl amuză pe Boby Varlam. Sir
Michael îl iscodi;
— Aţi înţeles ce vreau să spun?
— De bună seamă, sir!… Cândva mă tenta să mă fac
marinar.
Pedant în ţinută, vorbă, gesturi, sir Michael inspira un
sentiment de linişte şi siguranţă. „Orice s-ar spune, îşi
zicea el, bătrânul domn ştie să-şi cucerească
interlocutorul”. Decise să răspundă spontan, cu exactitate,
la toate întrebările. Pe sir Michael îl interesau date despre
familia sa, ca şi despre viaţa personală. Boby intuia că
venerabilul domn nu-l iscodea atât de amănunţit doar de
dragul ochilor săi frumoşi, ci cu o anume intenţie.
Dialogul se purta în româneşte. Iar când sir Michael
socotise că avea toate datele privitoare la tânărul
„transfug” din faţă i se adresă acestuia fără ocol;
— Bănuiţi de ce v-am cercetat cu atâta insistenţă?
— Presupun că aveţi intenţia să-mi încredinţaţi o
misiune, sir.
Răspunsul îl mulţumi pe deplin pe sir Michael;
— Exact! Şi-mi pare rău că n-o pot face.
Boby Varlam se simţi lezat;
— De ce, sir?
— Pentru că e nevoie de cineva care să meargă în ţară.
Tânărul înţelese. Într-adevăr, nu era el omul potrivit.
Părinţii săi se aflau pe „lista neagră“ a Securităţii. Iar fiul
unor „transfugi’’ nu putea înşela „vigilenţa" teribilului
organ de represiune. Se interesă totuşi;
— Dacă nu-s indiscret, sir, cam ce-ar trebui să
întreprindă cel care ar urma să „meargă în ţară”?
— Aveţi în vedere pe cineva?
— Poate aş găsi.
Fără voia sa, Boby se şi dusese cu gândul la Nick van
Galen. Sir Michael recurse la o metaforă;
— Trebuie pregătit ogorul pentru însămânţările de
toamnă, tinere domn.
— Socotiţi că a sosit momentul?
— Fără doar şi poate.
Tânărului nu-i venea a crede;
— Chiar vă gândiţi la răsturnarea dictaturii comuniste
de la noi?
— Nu numai din România, scumpe domn!… Va fi o
reacţie în lanţ!… Şi va porni mai curând decât ne
aşteptăm… Iar în privinţa ţării noastre mi-e teamă că aici
va fi cel mai greu… Dar vom învinge!… Şi orice acţiune,
dinăuntru sau din afara ţării, menită să surpe dictatura
bicefală, o dată cu sistemul care a generat-o, este
binevenită. Nimic nu trebuie subestimat şi neglijat… Apa
care sapă la baza malului înalt îl prăbuşeşte până la urmă.
— Înţeleg, făcu Boby Varlam ca pentru sine. Se adresă
apoi septuagenarului domn; Sir, am în vedere pe cineva,
un bun prieten cu mamă româncă… A fost de mai multe
ori în România şi i-ar fi la îndemână să „meargă” iarăşi
acolo… Îngăduiţi-mi însă un răgaz pentru a tatona
terenul.
— E chiar obligatoriu, conveni sir Michael.
Se înţeleseră ca de acum încolo să nu mai intre în
contact direct. Ochii de Argus ai Securităţii erau de mult
aţintiţi asupra bătrânului domn. În consecinţă, Boby
Varlam va trece peste Marea Nordului cu misiune de
curierat pentru alte firme engleze. Însă tot de atâtea ori i
se va înlesni legătura directă sau indirectă cu sir Michael.
Septuagenarul domn va intra de asemenea în legătură cu
patronul din Amsterdam al lui Boby Varlam pentru ca
tânărului curier să i se asigure „cale liberă“ spre Marea
Britanie.
De îndată ce se înapoie acasă, Boby Varlam începu să se
informeze temeinic asupra existenţei trecute şi prezente a
lui Nick van Galen. Îl trăgea de limbă pe acesta cu
discreţie, aruncând câte o întrebare când şi când. La fel
procedă şi cu cei din anturajul fostului campion de
atletism. Iar când ajunse la nişte concluzii sigure i le
transmise lui sir Michael. Răspunsul septuagenarului
domn nu întârzia să vină; „Acţionaţi!” Şi Boby Varlam îi şi
ceruse o întâlnire lui Nick van Galen. Dar, cum s-a văzut,
prima tentativă eşuase din pricina celor două „belgiene”
în doliu.
La 10 fix, în acea seară, tânărul reprezentant al diasporei
româneşti se afla cu aparatul de telefon portabil în camera
sa de unde formă numărul de la locuinţa lui Nick van
Galen. Cel chemat îi răspunse imediat;
 — Alo!
„Are un ton vesel, îşi zise Boby Varlam. Semn bun.” Se
recomandă cu o voce cât mai caldă. Nick îi răspunse in
continuare la fel de amical;
— Ce faci, bătrâne?
— Eu, bună pace! Dar tu?
— Aşteptam să mă suni.
— Care mai e viaţa ta?
— Ca să fiu sincer, bătrâne, începe să devină
interesantă.
— Tu nici până acum n-ai avut timp să te plictiseşti!
— Vax, bătrâne!
Pe Boby îl amuzau expresiile de jargon pe care prietenul
său le înregistra de la el şi le folosea apoi ca şi cum i-ar fi
aparţinut. In felul său, Nick se străduia să fie „cât mai
român”.
— Când te pot vedea, cheri? făcu Boby zorit.
— Arde?
— Pe aproape.
— Eşti în pat?
— Nu!… Abia am venit de jos de la maşină.
— Eşti obosit?
— Deloc!… Doar ştii că nu-i încă ora mea de culcare.
— Atunci nu văd de ce n-ai trage o fugă până la mine?
— Cu dragă inimă!… În zece minute am ajuns.
— Te aştept.
După ce apăsă pe clapa care întrerupea convorbirea,
Boby Varlam mai rămase câteva clipe cu aparatul portabil
în mână. Îşi repetă; „Semn bun!“. Nick locuia aproape de
el. N-avea de străbătut decât „Bothlaan“-ul pe care
sălăşluia amicul său. Drumul propriu-zis nu-i lua mai
mult de 5 minute. Nick van Galen nici n-apucase să
aranjeze cât de cât lucrurile aruncate la întâmplare prin
living şi să aducă o tavă cu pahare, sticla de whisky şi
punga cu lapte, când auzi soneria de la intrare. Boby
Varlam îi zâmbea din prag;
— Ai avut o idee excelentă!… Nici eu n-aveam chef de
nimic în seara asta.
— Atunci hai să ne plictisim împreună, bătrâne! îl invită
Nick.
Seară, după o cină frugală, fostul atlet de performanţă
bea de obicei un pahar de whisky cu lapte. Citise el
undeva că acest neobişnuit amestec ar înlesni un somn
bun. Şi fie că se sugestiona, fie că era într-adevăr o băutură
adecvată cerinţelor sale dinainte de culcare, era
încredinţat „că-i făcea bine“. Boby Varlam nu-i împărtăşea
convingerea, dar nici nu refuză invitaţia de-a bea şi el un
„whisky cu lapte”. La urma-urmei n-avea ce să strice.
Nerăbdător să afle de ce-l „dorea” invitatul său din acea
seară cu atâta osârdie, Nick îl pofti la vorbă;
— Ia, zi, bătrâne!
Boby îşi fixă privirea în lichidul albicios din pahar;
— Cu ce să încep?
— Bineînţeles cu „începutul”.
Nick era în continuare vesel, bine dispus, stare pe care
Boby o punea în legătură cu cele două femei în doliu. Mai
bine zis cu roşcovana aceea de fată care avea un mers
uşor, delicat, ca un mânz de rasă. „Cu atât mai bine”, îşi
zise tânărul reprezentant al diasporei româneşti. Ştia şi el
că bărbaţii cărora le creştea pulsul în prezenţa unei codane
deveneau mai generoşi, mai dornici să-şi manifeste
eroismul. Drept urmare hotărî să atace direct;
— Te-ar tenta să ajuţi un popor oropsit să iasă din
necaz?
O expresie gravă Se aşternu brusc pe chipul prelung al
lui
Nick van Galen;
— E vorba de ţara ta?
— Şi a ta pe jumătate, îi aminti Boby. Apoi adăugă; Ştii
că evreii îşi socotesc originea după mamă.
— E şi firesc, admise Nick. Pater semper incertus…
— Nu e cazul tău, observă Boby. Eşti olandez până-n
vârful unghiilor.
— Ţi se pare! ripostă Nick. Sângele primit de la mamă,
şi-n fapt numai da mi l-a dat, – circulă prin venele mele
mai abitir decât îţi închipui… Tot ce ţine de locurile în
care s-a născut şi-a crescut mă atrage, mă interesează, mă
emoţionează.
— Nu mă aşteptam! recunoscu Boby sincer.
— Vezi cât de superficial judeci?
Reproşul lui Nick era întemeiat. Şi Boby se văzu nevoit
să rostească;
— I’m sorry!
Nick îşi fixă asupra musafirului său ochii mari, albaştri;
 — Cu ce socoţi că aş putea veni în ajutorul sărmanilor
noştri semeni din „spaţiul mioritic’’? Nu? Am reţinut
exact?
— Nemaipomenit de exact! îl lăudă Boby. Dar iată
despre ce e vorba.
Şi-i povesti în amănunt întâlnirea cu sir Michael. Nick
van Galen înregistra totul cu interes vădit. Iar când ceva
nu-i era clar sau simţea nevoia unor date suplimentare îl
întrerupea pe povestitor cu un; „Nu te supăra!’’ Şi Boby
nu se supăra. Dimpotrivă. Pleda pentru cauza în care
credea cu şi mai multă ardoare. Iar propunerea venită din
partea lui Sir Michael i se părea lui Nick pe cât de
neobişnuită, pe atât de tentantă. Magnatul care descindea
din „memorandiştii ardeleni’’ urmărea ca Nick van Galen,
sau altul ca el, să-şi vâre capul în gura leului. Să se ducă în
România şi să înjghebeze acolo „sub privirea temutei
Securităţi, nişte „cuiburi de rezistenţă’’ care, la momentul
oportun, să treacă la acţiune făţişă. Misiunea era fără
îndoială dintre cele mai grele şi mai periculoase. În cel mai
fericit caz Nick van Galen s-ar fi ales cu o „expulzare’’.
Pentru că de obicei „băieţii’’ crescuţi la şcoala N.K.V.D; -
ului nu se sfiau să provoace un „accident’’ în urma căruia
„indezirabilul’’ era expediat acasă într-un sicriu de plumb.
— Ţin să te previn în mod expres asupra acestui fapt, îi
preciză Boby Varlam.
— Am reţinut, îi replică Nick calm.
— „Omul’’ nostru se va îngriji însă şi de-o cât mai bună
protecţie a ta din „afară’’.
 — Nu mă îndoiesc, replică Nick. Dar cel mai bun
protector tot tu însuţi îţi eşti.
— Evident! conveni Boby.
Pe de altă parte, condiţiile în care urma să „aterizeze”
Nick în România erau şi ele dintre cele mai tentante. Sir
Michael îi asigura reprezentarea în această ţară a unor
importante companii şi agenţii de turism apusene. Iar la
bancă Nick van Galen urma să aibă cont deschis pentru
orice sumă. Pe scurt, ar avea „mână liberă” pentru a
acţiona fără să se uite la bani. Sir Michael îi dădea
româno-olandezului un cec în alb în speranţa că acesta îl
va onora. La rându-i, Nick îşi iscodi musafirul.
— Nu vă înşelaţi cumva asupra mea?
— Nu! ripostă Boby fără să ezite.
— Şi dacă nu fac nicio scofală?
— Ne resemnăm şi ne spunem că „n-a fost să fie”… De
altfel nici n-ai fi singurul care ar claca.
— Ai tu atâta încredere în mine?
— Am! îl încredinţă Boby sec.
— Pe ce te bazezi?
— Pe tine!
Nick izbucni în râs;
— Ori eşti un mare naiv, ori un mare şiret.
— Sunt din toate astea câte puţin.
— Ai totuşi o inimă mare.
— Măcar atât, făcu Boby zâmbind amar.
— Bătrâne, conchise Nick, trebuie să-mi acorzi un răgaz
pentru gândire.
 — E şi firesc! conveni. Boby Varlam.
A doua zi dimineaţă, Nick van Galen ajunsese la timp la
birou. Maică-sa, care venise prima, pentru a deschide
Agenţia celor zece funcţionari, îi verifică ostentativ
punctualitatea uitându-se la ceasul brăţară. Era 9 fix.
Ţinea foarte mult ca el, patronul asociat, să fie un exemplu
pentru angajaţi.
— După aceea n-ai decât să te duci unde ai treabă, îl
sfătuia ea.
— Bine, mam’! îi răspundea el înţelegător.
De altfel nici nu constituia pentru el un efort deosebit.
Nu era tipul de leneş care să zacă „letargic” în pat. De
îndată ce se trezea, mai adăsta sub cearşaf zece-
cincisprezece minute ca să se dezmeticească bine – se pare
că chiar aceasta era şi recomandarea medicală – după care
sărea în papucii de casă şi se îndrepta spre baie. Fostul
campion la atletism respecta cu sfinţenie recomandările
medicale. Îi intraseră în subconştient şi deveniseră gesturi
reflexe.
Iar între acestea spălatul cu apă şi săpun pe ochi era o
operaţiune pe care o efectua de două şi chiar de trei ori pe
zi. Era recomandarea unei frumoase şi pricepute doctoriţe
care-i explicase;
— Săpunul este cel mai bun dezinfectant pentru ochi.
Nick mai citise undeva şi despre un medic american
care, după 20 de ani de experienţe, ajunsese la aceeaşi
concluzie; clasicul săpun era cel mai indicat pentru corpul
omenesc.
 Fără doar şi poate că tânărul coproprietar al agenţiei
internaţionale de turism îşi iubea propriul corp. Dar tot
atât de adevărat era că acest „narcisism”, să-i zicem, deşi
nu era cel mai potrivit termen pentru Nick, îi fusese
inoculat de antrenorii şi medicii stib îngrijirea cărora se
aflase în anii cât practicase sportul de performanţă.
Salutând pe rând funcţionarii, Nick se apropie de mama
sa. Polixenia van Galen îi oferi obrazul ca şi cum i-ar fi
făcut o favoare deosebită. Deşi, în realitate, abia aştepta să
simtă buzele moi, catifelate ale feciorului ei o dată cu
parfumul after shave-ului emanat de obrajii săi proaspăt
bărbieriţi. Vorbeau între ei în olandeză doar ca să audă şi
funcţionarii ce discutau. Altfel, numai în româneşte, grai
în care îşi puteau permite şi chiar unele expresii familiare.
Ochii negri, sclipitori, ai Polixeniei se umplură de
bunăvoinţă când îşi luă fiul „în răspăr”;
— Pe unde umbli, haimana?
Acesta, după ce aşternu o sărutare şi pe celălalt obraz
rotund al mamei sale, îi replică nonşalant;
— Dacă ştii prea multe îmbătrâneşti, mam’. Or eu vreau
să te păstrezi veşnic tânără.
La prima vedere Polixenia părea o femeie „fără vârstă”.
Pentru că era alcătuită numai din rotunjimi. Nu era însă
dizgraţioasă deşi acea schimbare din sistemul de
funcţionare a anumitor glande, de care nu scapă o femeie
la vârsta de mijloc, se produsese şi la ea. Drept era că
rotunjimile ei iniţiale se mai „împliniseră” cu această
ocazie dar Nick o găsea tot frumoasă. Nu-i vedea nici
ridurile din coada ochilor ori de sub pleoape, nici guşa de
sub bărbie.
— Ai aranjat cu „Comitour”? se interesă mama.
— E în regulă, o încredinţă el. Ne iau douăzeci de
clienţi.
— Nu. Ţi se pare convenabil?
— În „Est” e întotdeauna convenabil, îi aminti el. Şi-n
timp ce se aşeză la biroul său adăugă; Ce-ai zice să ne
lărgim activitatea în această zonă?
— Ar fi posibil?
— Mi s-a propus să mă „plasez” acolo.
Polixenia ridică sprâncenele ei negre, trase cu penelul;
— În ce scop?
— Să reprezint câteva companii şi agenţii de aici şi de
pe la vecini… Îţi dai seama că aş da prioritate intereselor
noastre.
— Cine ţi-a avansat propunerea?
— Un anume „sir“… Om greu!
Fiică de negustor brăilean, Polixenia van Galen „mirosi”
avantajele pecuniare ce se profilau la orizont. Interesată,
îşi iscodi mai departe feciorul;
— Ai dat vreun răspuns?
— Încă nu!.. Mai bine zis n-am respins propunerea…
Dar vreau mai întâi să pipăi bine terenul.
Ei îi plăcea felul „aşezat” al gândirii fiului său. Îl
moştenise pe răposatul ei soţ. Aşa era şi Jan. Aveai
impresia că gândea „încet“, dar el în fapt judeca temeinic
fiecare vorbă şi gest… Poate singura dată când căpitanul
de vas comercial dăduse dovada de risc şi gândire pripită
fusese atunci când o „furase” pe ea din portul fluvial
românesc. Polixenia era atunci o zvârlugă de fată care se
învârtea prin magazinul de coloniale din centrul oraşului.
Prăvălia fusese a tatălui ei, Ştefan Gheorghiade, care
trecuse în reţeaua comerţului de stat păstrându-şi însă
foştii proprietari ca gestionari şi vânzători totodată.
Polixenia abia izbutise să absolve o şcoală tehnică,
propriu-zis un liceu comercial, fiind hărţuită pentru
„originea sa burgheză”. Ar fi dorit să meargă la facultate,
la Academia Comercială, dar nici gând de aşa ceva.
Progeniturile burghezo-moşierimii nu aveau acces la
„studii superioare”. Era epoca stalinisto-dejistă în
România şi-n faţa tinerei brăilence nu se deschidea nicio
perspectivă. Cel mult un mariaj mai convenabil. Încât,
atunci când Jan van Galen, chipeşul căpitan de vapor
olandez, îi propuse să-l urmeze, fata nu mai stătuse în
cumpănă. Şi nu regretase decât despărţirea de părinţi, care
fusese într-adevăr dureroasă.
Fiul ei era de obicei zgârcit la vorbă cu ea. Mai ales când
avea treabă. De aceea mama, ca să nu stârnească nişte
riposte nu chiar protocolare, îl lăsa în apele lui. Aşa
procedă şi-n dimineaţa aceea. Îşi vârî nasul în registrele
contabile fiind însă cu urechile ciulite şi la biroul de vizavi
unde fiul ei tocmai formase un număr de telefon. Acesta
sunase la comisariatul de poliţie unde se interesase de
prietenul şi fostul său coleg de şcoală Willy König. Fusese
rugat să aştepte puţin. Ofiţerul era în altă încăpere dar va
fi anunţat imediat că era solicitat la telefon. După circa un
minut şi jumătate, timp în care Nick tamburinase tăblia
biroului cu degetele de la mâna dreaptă, se auzi în
receptor glasul ofiţerului de poliţie;
— Cine e?
— Van Galen.
— Salut, Nick!… Ai nimerit la fix!… Chiar adineaori am
intrat în posesia ultimelor date… Dacă treci pe la mine ţi
le ofer.
— Când te pot deranja?
— Din clipa asta oricând… Nici azi nu părăsesc
sediul… Ţin locul unui camarad.
— O.K.
Nick aşeză aparatul de telefon cu clape în suportul său
şi continuă să tamburineze tăblia biroului. Era evident sub
presiunea gândurilor. Maică-sa îndrăzni totuşi să i se
adreseze;
— Ce faci?
— Cred că am s-o şterg, mam’!
— Bine, puiule!
Nick îşi adună lucrurile de pe birou, le aşeză în sertare,
luă apoi mapa, îi făcu cu ochiul mamei sale, şi-n drum
salută amical pe funcţionari. Plecarea lui precipitată nu
mira pe nimeni. Acesta era stilul tânărului lor patron
asociat.
Willy König îl primi pe Nick aşezat la birou picior peste
picior şi cu o ceaşcă de cafea aburindă în faţă. Pe figura sa
cam boccie se citea vizibil satisfacţia.
 — Vrei şi tu o ceaşcă? arătă acesta spre lichidul din care
ieşeau aburi fierbinţi, încărcaţi de aromă.
— Nu! Mulţumesc! îl refuză Nick. Dimineaţa, după
micul dejun, îmi iau porţia pentru întreaga zi.
— Eşti un om fericit, constată Willy König. Eu, aici, sunt
nevoit să beau atâta cafea încât ajung să nu-i mai simt nici
gustul, nici mirosul.
— Fiecare cu meseria sa, bătrâne! remarcă Nick.
— Dragul meu, rosti Willy în timp ce ducea la gură cu
precauţie ceaşca de cafea fierbinte, nasul meu de copoi nu
s-a înşelat nici de data asta… „Distinsa’’ ta doamnă din
Antwerpen pare a fi o, ,,bună“ bucăţică.
Surprins şi nu prea, Nick întrebă;
— În ce sens?
— Mulatrul care a vrut să-i şterpelească poşeta nu era
un pungaş de duzină… Când m-am dat mai aproape de el
mirosea a „bărbat curat”… Băiatul făcuse duş în acea zi,
folosise săpunul, peria de dinţi, iar în buzunar avea vreo
două sute de guldeni. Îţi dai seama că nu eventualii bani
din poşeta respectivei doamne îl interesau, ci cu totul
altceva.
— Anume?
— Asta poate o să afli tu dacă te interesează cazul…
Ceea ce pot să-ţi spun e că soţul doamnei a fost pescuit în
canalul din Antwerpen unde a aterizat cu maşina lui cu
tot… Domnul Ellerman, înainte de-a face însă acest „salt
mortal”, s-a îngrijit ca fiica lui să beneficieze de-o grasă
primă de asigurare pe viaţă de pe urma sa.
 Nick era uimit şi descumpănit totodată;
— S-a sinucis?…
— Asta ar vrea să afle şi compania de asigurări… Până
una-alta însă ancheta oficială a stabilit că maşina la
volanul căreia s-a aflat Pierre Ellerman a intrat pe pod în
coliziune cu un colos al unei companii de transport auto
internaţional şi-a fost proiectată peste parapet direct în
canal.
— Înseamnă că avea viteză, nu glumă?
— Asta a dat de gândit şi anchetatorilor… Nu te înscrii
pe un pod cu optzeci – o sută pe oră.
— Şi ce-a provocat în fapt coliziunea?
— Căderea în faţa maşinii răposatului Ellerman a unui
biciclist care, în stare de ebrietate, lovise bordura
trotuarului cu roţile bicicletei şi se dezechilibrase.
— Deci Ellerman a ferit biciclistul?
— Da, dar… n-a încercat deloc să frâneze… Pe asfalt nu
s-au găsit asemenea urme. Or, din instinct, apeşi în primul
rând pe frână.
— Nu-i obligatoriu, observă Nick. Dacă ai în faţă cale
liberă…
— El n-avea, îi preciză ofiţerul de poliţie. O măgăoaie ca
aceea se observă de la câţiva kilometri.
— E greu de aflat care-i adevărul, conchise Nick. În
asemenea situaţii fiecare acţionează altfel. Poate a calculat
greşit distanţa şi viteza celui care venea din faţă… Şi-o fi
zis că are să treacă între biciclistul căzut şi „T.I.R.“-ul care
se apropia. Şi-n loc să reducă viteza a apăsat pe
acceleraţie.
— Şi asta-i drept, conveni ofiţerul de poliţie. De aceea
compania de asigurări a abandonat această pistă şi caută
alta.
— Adică?
— Dacă s-a sinucis, Pierre Ellerman o fi lăsat înainte de-
a comite gestul fatal niscaiva dovezi; o scrisoare, nişte
dispoziţii testamentare, ce ştiu eu?
— După aşa ceva umbla şi mulatrul nostru? se interesă
Nick.
— Posibil! făcu Willy König. Deşi el pretinde că pur şi
simplu a confundat-o pe doamna Ellerman cu altă
„doamnă“… O fostă „prietenă“ de-a lui mai în vârstă
care-l frustrase nu numai de graţiile ei, ci şi de anumite
valori… Iar intenţia lui era de a-i sustrage poşeta ca să-i ia
cheile de la casă şi de la un dulap… Mă rog! Treburi de-
ale lor!… Confuzia, zice el, s-ar fi datorat faptului că fosta
sa „prietenă” ar purta şi ea doliu după soţ, că ar avea
amică o tânără asemănătoare domnişoarei Ellerman etc.
etc. Baliverne de-ale lui care, până la proba contrarie,
trebuie să le iei în consideraţie. Susţine că un borfaş
oarecare n-ar fi acţionat astfel…
— Asta e! observă Nick.
— Iar „norocul” lui ai fost în primul rând tu. Chiar îţi
mulţumeşte că te-ai luat după el şi l-ai determinat să
azvârle poşeta buclucaşă… Altfel lucrurile ar fi luat o altă
întorsătură. Dar el oricum şi-ar fi dat seama de greşeală şi-
ar fi înapoiat poşeta proprietarei sale fără să se atingă de
conţinut.. Spre ghinionul lui însă au apărut cei doi agenţi
ai noştri în civil care au pus mâna pe el şi l-au adus aici, la
poliţie… Ei, ce părere ai?
— Cine-i individul?
— Un „artist”.
Nick făcu ochii mari;
— Poate de circ?
— Nu, mon cher!… E pictor, grafician, sculptor…
Numai el ştie ce este. E unul din cei care-şi expun marfa –
bineînţeles kitch-uri – în Piaţa Muzeelor sau în pasajul de
la Rijksmuzeum.
— Şi-ţi închipui că o companie de asigurări apelează la
serviciile unui asemenea neisprăvit?
— Nu direct… Dar mai este o treabă care mi se pare şi
mai interesantă.
Nick era numai ochi şi urechi;
— Anume?
— Individul a fost filmat de serviciul nostru secret
discutând cu un anume compatriot al doamnei
Ellerman… Ştii desigur că distinsa doamnă e româncă?
— Fireşte.
— Întrebarea e; Există vreo legătură între mulatrul cu
pretenţii de artist, doamna Ellerman şi domnul de la
agenţia românească de aici? Nu-ţi spun un secret că aceşti
„domni” sunt spioni mascaţi… posibil ca şi „omul nostru”
de la agenţia bucureşteană să fie interesat de conţinutul
poşetei distinsei doamne din Antwerpen.
 — Fără nicio tangenţă cu compania de asigurări?
— Evident.
— Joacă tare frumoasa doamnă.
— Aşa se pare.
Nick rămase pe gânduri. Willy König simţi nevoia să-şi
consoleze prietenul;
— Îmi pare rău!
Nick îl privi nedumerit;
— De ce?
— Mă gândeam la domnişoara Ellerman.
— Socotiţi că ar putea fi şi ea amestecată?
— N-aş îndrăzni să fac o asemenea afirmaţie… Nu-i
tipul de om… E prea sinceră şi prea naivă pentru astfel de
afaceri… E mai degrabă pe post de victimă… Sau aşa cel
puţin intuiesc.
În timp ce ofiţerul de poliţie făcea aceste dezvăluiri, în
mintea lui Nick gândurile se ciocneau cap în cap, iar
inima-i era asaltată în acelaşi timp de sentimente
contradictorii. Era Monica Ellerman fata pură pe care o
aştepta sau un demon cu chip de înger?
— Mulţumesc, bătrâne, se adresă el lui Willy König. Mă
tem că asta-i cam tot ce aveai să-mi spui.
— Nu-ţi ajunge?
— Ba da… Cu vârf şi îndesat.
Willy König văzu pe chipul fostului său coleg de şcoală
un zâmbet în care se amestecau tristeţe, dezamăgire, dar şi
un pierde speranţă.
 În timp ce părăsea comisariatul de poliţie, Nick van
Galen îşi cercetă ceasul-brăţară. De data aceasta nu era
însă numai un gest reflex. Încă înainte de-a pleca de acasă
îşi pusese bine într-un buzunăraş al portvizitului o
hârtiuţă cu numărul de telefon de la Antwerpen al
Monicăi Ellerman. Îşi repetase în minte, şi nu o dată, oră la
care fata putea fi chemată la telefon. Şi abia acum încerca
să-şi explice de ce aceasta îi recomandase 10 dimineaţa. Se
ferea fără doar şi poate de mama ei. Presupunerea îi făcu
plăcere. Deci fata nu făcea „corp comun“cu ciudata
doamnă Ellerman. Ceasul-brăţară îi arăta că mai avea
cinci minute până la ora fixată de fată. Era deci cazul să
caute un telefon de la care s-o sune. Intră în primul local
ce-i ieşi în cale. La acea oră nu erau decât două-trei mese
ocupate cu clienţi în vârstă şi tăcuţi ce-şi beau ceaiul de
dimineaţă şi-şi citeau ziarul preferat. Nick îşi dădu
imediat seama că va putea vorbi în tihnă de la telefonul
aflat într-o cabină mai retrasă. Schimbă la barman o hârtie
de 10 guldeni în monezi metalice. Iar la zece fix ridică
receptorul şi introduse primele fise. Monica Ellerman îi
răspunse chiar de la primul apel telefonic. Era lângă
aparat şi aştepta chemarea lui Nick.
— Alo!… Bună dimineaţa!
— Bună dimineaţa, domnule.
Glasul fetei îi suna lui Nick în ureche dulce ca o
trâmbiţă cerească.
— Deranjez?
— Deloc, domnul meu.
 — M-aţi recunoscut?
— V-am aşteptat.
— Eraţi atât de sigură că voi folosi numărul de telefon
pe care mi l-aţi transmis?
— Credeţi în telepatie?
— Oarecum.
— De azi înainte puteţi fi sigur de existenţa acesteia… Şi
aseară, şi azi dimineaţă, mi-aţi transmis încontinuu
gândurile dumneavoastră… Dacă vreţi, vă pot preciza şi
orele în care v-a preocupat persoana mea… Sunt un
excelent receptor.
— Eu aş zice că sunteţi în aceeaşi măsură şi „emiţător’’.
— M-ar bucura să fie aşa.
— Trebuie să înţeleg că vă pot face o vizită?
— Azi… da. Mama mea e ocupată până seara târziu.
— Şj-n alte zile?
— Vom mai discuta asupra acestui subiect.
— În acest caz nu-mi rămâne decât să-mi daţi adresa şi
să zbor către dumneavoastră.
— Ca gândul! îi ceru ea.
Nick nu mai aşteptă alt îndemn. Îşi notă cu grijă adresa,
ceru nişte precizări suplimentare asupra zonei unde se
afla strada respectivă din Antwerpen şi cu bileţelul în
buzunarul de la piept al bluzei sale de vară porni către
locul unde-şi parcase maşina. Simţea că nu păşea pe
trotuar, ci plutea. Se întreba dacă era fericit sau dezamăgit
de uşurinţa cu care o cucerise pe Monica Ellerman. De
obicei fetele care până la urmă acceptă un randez-vous fac
mai întâi nazuri. Aşa se cuvine. Altfel bărbaţii îşi fac
„impresie greşită” despre ele. Se vede însă treaba că
Monicăi îi displăceau fiţele de „domnişoară serioasă”. Era
sinceră, nonşalantă, departe de-a fi sclava prejudecăţilor
feminine.
„O fi sau nu fată cuminte?” se întreba Nick. Îşi aminti
tot atunci definiţia glumeaţă care suna astfel; „Fata
cuminte e la opt în pat şi la zece acasă”.
Dar nu atât nurii fetei îl preocupau pe el – deşi nici
aceştia nu trebuiau ignoraţi – cât calităţile ei sufleteşti.
Oare nu se înşela în această privinţă? Abia aştepta s-o
întâlnească şi s-o cerceteze pe îndelete.
Înscriindu-se cu maşina pe artera care-l scotea spre
Utrecht, fosta stea a atletismului universitar se întreba ce-i
rezerva viitorul. Ce va găsi la capătul autostrăzii care unea
Amsterdamul de Antwerpen?
Nu-i va schimba cumva întreg cursul vieţii? Şi-n sinea
lui îşi dorea o trecere de la existenţa-i monotonă la nişte
trăiri intense, chiar aventuroase. Iar datele pe care le
deţinea până acum începeau să contureze o astfel de
perspectivă. Pe de o parte propunerea lui Boby Varlam
de-a se implica într-o acţiune pe cât de periculoasă, pe atât
de atractivă, în ţara mamei sale pe de altă parte „misterul”
care începuse a învălui cele două femei în doliu întâlnite
de el în preajma Dam-ului. Nu era cam mult pentru un
om? Căci prea se adunau toate la un loc şi-n acelaşi timp.
Dar faptul nu-l speria. Dimpotrivă. Abia-i stimula fantezia
şi dorul de aventură.
 „Nissanul” său săgeta pe autostradă cu o viteză între
120 şi 140 kilometri la oră. Era încă devreme şi banda a
treia a căii rutiere i se oferea mai liberă ca oricând. Nemţii
care invadau vara Olanda în drum spre staţiunile balneare
de la Marea Nordului încă nu ajunseseră cu convoaiele lor
interminabile de maşini în această zonă. Pericolul de a-i
întâlni era la întoarcere. Dar atunci probabil nu va fi tot
atât de grăbit ca acum. Singura lui grijă erau indicatoarele
rutiere. Nu de alta, dar în loc să ajungă la Antwerpen s-ar
putea trezi la Arnhem. În Olanda te poţi rătăci numai dacă
doreşti acest lucru. Altfel, oricât de străin ai fi de aceste
locuri, dacă urmezi cu stricteţe indicatoarele dese şi foarte
clare, ajungi cu siguranţă la destinaţie.
Strada pe care locuia familia Ellerman se afla în preajma
Palatului Sporturilor din Antwerpen, încât Nick van
Galen ajunse fără prea multe căutări la adresa indicată.
Era o arteră comercială cu clădiri lipite una de alta. Case
vechi, de 2-3 etaje, cu prăvălii şi ateliere la parter şi
locuinţe la nivelurile superioare. Nick van Galen se
pomeni în faţa vitrinei unui magazin de blănuri. Sau cel
puţin aşa recomanda firma de deasupra. Pentru că dincolo
de geamul vitrinei nu se vedeau decât nişte draperii grele.
Ce era în spatele acestora nu se putea şti. Iar uşa de la
intrarea în magazin era încuiată. Descumpănit, noul venit
căută o nouă intrare. Şi-o găsi într-adevăr în stânga
vitrinei. Era o uşă mai îngustă, din stejar, de asemenea
încuiată. Descoperi în curând şi butonul soneriei. Apăsă
scurt de câteva ori, după care aşteptă să i se deschidă. Într-
adevăr, după un minut şi ceva de aşteptare, auzi nişte paşi
grăbiţi coborând, după câte i se părea, o scară de lemn. O
cheie se învârti de două ori în broască şi Nick se trezi în
faţă cu chipul tineresc, numai zâmbet şi străluciri în
priviri, al Monicăi Ellerman.
— Iartă-mi întârzierea, i se adresă ea. Eram la
bucătărie… Pregăteam ceva.
Nick, al cărui chip radia aceeaşi bucurie a întâlnirii
dorite, voi să ştie;
— Pentru mine?
Monica îl săgetă cu privirea;
— Dacă ai să fii cuminte!…
Dispăruse şi acel protocolar „dumneavoastră” dintre ei.
Simplu, camaradereşte. Nick o urmă pe scara îngustă, tot
din stejar, care strălucea de curăţenie. Cu toate acestea un
iz uşor de casă veche îi ajunse în nări. Dar nu-i displăcu.
Monica îl conduse în livingul spaţios, supraîncărcat cu
mobilă veche, stil, excelent întreţinută. Pe măsuţa joasă,
masivă, din lemn sculptat, îl aştepta pe noul venit un
platou cu câteva varietăţi de arahide şi boabe de fistic, dar
mai ales cu felioare de cartofi pai nemaipomenit de
apetisante. Bineînţeles, mai avea la îndemână coca-cola,
juice-uri şi-o sticlă cu pernod cu apa minerală de cuviinţă.
Nick se afundă în fotoliul larg, adânc, de piele, admirând
înainte de aceasta pernuţele din piele de căprioară. Era un
interior ce amintea opulenţa vechii negustorimi
anversoaze. Dar izul discret de casă bătrânească nu-l
slăbea defel. Îl încânta toi ce vedea, pentru că orice obiect
de acolo putea figura fără rezerve în celebrele colecţii de
mobile ale Rijksmuseum-ului. Însă nu-l atrăgea ideea de-a
locui într-un asemenea interior.
— Îţi place? îl iscodi Monica.
— Enorm! răspunse el. Totul e de bun gust şi de
valoare.
— Pierre a fost un artist, îi mărturisi fata. Am să-ţi arăt
nişte tablouri ale lui la care ţin foarte mult.
Nick reţinu că Monica îl numea pe fostul stăpân al casei
numai Pierre nu şi „tata”. Dar trecu repede peste această
constatare voind să afle alte date, mai importante, despre
cel al cărui nume îl purta încântătoarea sa gazdă.
— Şi ca blănar, observă el, trebuie să fii „artist”.
Monica îşi coborî privirea în semn de regyet şi
compătimire totodată;
— Bietul Pierre!… A practicat meseria asta de nevoie!.
— Nu-i plăcea?
— N-aş putea spune aşa ceva!… Mai ales că, până în
anii din urmă, i-a mers bine…
— Dar ce s-a întâmplat?
Fata ridică privirea şi-l cercetă cu atenţie;
— Ai şi aflat?
— Poliţiştii, chiar şi cei din Amsterdam, sunt curioşi ca
nişte babe.
Monica slobozi un oftat prelung;
— „Verzii “l-au adus la faliment.
Se referea la mişcarea ecologistă care căpătase proporţii,
şi pe bună dreptate, în întregul continent. Iar printre
„victimele” acesteia se numărau în primul rând negustorii
de blănuri rare. Erau pur şi simplu hăituiţi de ecologişti,
iar elegantele Europei nu mai îndrăzneau să poarte
blănuri naturale pe stradă.
— Au o tehnică remarcabilă, îi preciză Monica. Se
apropie cu discreţie de cea care poartă blană, şi când le
vine bine, mai ales la îngrămădeală, folosesc fie o ţigară
aprinsă, fie o lamă de bărbierit… Astfel haina de blană
care a costat o avere nu mai poate fi purtată. Îţi dai seama
că renunţi la asemenea plăcere.
Nick sorbi din paharul în care îşi făcuse un amestec de
pernod, apă minerală şi cuburi de gheaţă. Nu se dădea în
vânt după băuturile aromate dar la ora aceea şi mai ales în
compania Monicăi pernod-ul i se păru agreabil. Ea însă,
posesoare a unui fin simţ de observaţie, îi propuse;
— În barul lui Pierre găsim şi altceva de băut. Vrei să
mergem acolo?
— Bucuros, se învoi Nick.
În drum spre „barul lui Pierre“ el aruncă o ocheadă
estradei la care se ajungea din living urcând două trepte şi
care servea ca sufragerie. Bănui că uşa din dreapta ducea
la bucătărie. Apoi o urmă pe Monica într-un culoar.
Înainte de a deschide uşa din faţa lor fata îi atrase atenţia
asupra altei uşi, de la capătul culoarului;
— Acolo-i camera mea.
Nick o învălui într-o privire de curtezan;
— Oare am s-o pot vedea vreodată?
— Nu-i exclus, îi răspunse ea cochetând.
 „Barul lui Pierre“ era amenajat într-o cameră înaltă şi
spaţioasă ca mai toate încăperile acestei vechi case de
negustori flamanzi. Şi aici mobila masivă, greoaie, nefiind
însă în contrast cu goblenurile de pe pereţi şi mai ales cu
panoplia de arme albe şi de foc, vechi şi ele de secole, între
care o lance achiziţionată de la un trib de indieni din
jungla sud-americană. Iar sub lance, o piele întreagă de
iguana. Însă ceea ce-l izbi pe Nick încă de la intrarea în
„barul lui Pierre“ era un jaguar excepţional de bine
împăiat. Era fixat pe un suport de lemn aflat chiar în faţa
celui ce pătrundea în încăpere. Dar nu atât colţii fioroşi ai
fiarei îl făcuseră pe Nick să tresară uşor, cât ochii acesteia.
Lucirea sălbatică a acestora dădea impresia că fiara era
gata să sară în orice clipă asupra celui ce intra în cameră.
— Excepţional! exclamă el uimit şi încântat în acelaşi
timp. Cine a lucrat oare aceşti ochi?
— Nu ştiu, făcu Monica. Şi Pierre l-a moştenit… Se pare
că i-a achiziţionat tatăl lui din Orientul îndepărtat…
— Lucesc şi noaptea?
— Bineînţeles!… Conţin după cât îmi dau sema nişte
substanţe fosforescente… Dar şi o combinaţie de pietre
preţioase.
— Iar pielea?
— Asta s-a mai împrospătat la anumite intervale…
Ultima oară a făcut-o Pierre când eram eu mică.
Nick o privi pe fată cu vădită încântare;
— Eşti numai surprize.
Monica zâmbi amuzată;
 —Eu?
— Şi tot ce te înconjoară, adăugă Nick.
— Hai mai bine să-ţi dau o votcă poloneză… Lui Pierre
îi plăcea mai mult decât cea rusească.
În timp ce Monica umbla printre sticlele din bar, Nick
van Galen îşi opri ochii pe o fotografie mare, înrămată,
care se sprijinea pe un suport aflat la capătul dinspre
perete al barului. Înfăţişa bustul unui bărbat de vreo 60 de
ani, cu barbă, mustăţi, un nas mare, coroiat, o frunte înaltă
din care pornea pătul cărunt, întins cu grijă pe creştet şi
nu prea bogat. Părea o privire bună, blândă, generoasă.
— E Pierre, îi întrerupse Monica stăruitoarea
contemplare.
Nick ridică sprâncenele a mirare;
— Zău nu mă aşteptam… Nu semeni deloc cu el.
— Nici n-am de ce, replică fata.
— Eşti înfiată?
— Cam aşa ceva.
— Atunci nici doamna Ellerman…
— Nu-i mama mea bună, îi preciză fata.
— Mai ai?
— Ce?
— Surprize de acest gen?
— E abia începutul, dragul meu.
— Ca să vezi cine-mi eşti!
— Mie-mi spui?
În tonul Monicăi se distingeau în acelaşi timp şi hazul şi
tristeţea. Nick îşi simţi inima şi mai încălzită. Se şi vedea
în chip de erou de legendă sosit să salveze o prinţesă
oropsită. Ridică paharul inchinându-l frumoasei din faţa
sa;
— Să fii fericită!
— Crezi că există aşa ceva?
— Sigur! o încredinţă el.
— Eşti de un optimism incorigibil!… Şi contaminant în
acelaşi timp.
— M-ar bucura să te pot contamina.
Sorbi şi ea o înghiţitură de votcă din paharul în care îşi
turnase doar un deget de băutură. Apoi îl privi pe Nick în
ochi fără sfială;
— Eşti mai bun decât mine.
Mărturisirea ei îl descumpăni;
— Nu înţeleg?
— Nu te-a mirat faptul că ţi-am făcut ochi dulci fără
jenă?
— Sunt obişnuit.
— Eşti cam încrezut.
— Niţel, răspunse el sincer.
— Dar trebuie să recunosc că „ai şi de ce“!… Părul
acesta negru, inelat, nu-i de pe aici?
— Nu, confirmă el. Asta-i contribuţia mamei care e un
pic grecoaică.
— Ochii, însă, ca şi statura…
— Made în Holland… Sunt fiul lui Jan van Galen,
marinar prin vocaţie.
 — Inteligent, întreprinzător, curajos, spirit de
aventură… Cum să nu-ţi facă fetele „cu ochiuI?“
— Oarecum.
— Vreau să te previn că şi eu mi-am pus în gând să te
cuceresc.
— Nici nu-ţi va fi prea greu… Mă voi preda de la
primul asalt.
— În acest caz nu mai ai niciun haz!… Voiam să am şi
eu satisfacţia unei cuceriri mai grele.
Amuzat, Nick îi replică;
— Mama- mea ţi-ar zice aşa; „Ai grijă, fată, nu-ţi vârî
singură purici în cojoc.“
— Mama ta e o înţeleaptă, observă Monica. Şi adăugă ca
pentru sine; Cu toate acestea am să risc.
— În ce sens?
— Am să mă arunc în braţele tale fără să mai stau la
tocmeală.
Jocul îi plăcea lui Nick;
— Şi cum procedăm? Vin eu la tine sau tu la mine?
— Văd că stai bine în fotoliul preferat al lui Pierre…
Şi tot în clipa aceea ieşi de după bar, coborî o treaptă şi
se îndreptă cu paharul de votcă în mână spre fotoliul larg,
de piele, în care stătea cufundat „fiul lui Jan van Galen“.
Acesta nu se clinti din loc. O urmărea cu priviri vesele.
Deşi Monica avea o purtare cam libertină, ca să nu spună
de cocotă, intuiţia îi spunea că fata nu era o uşuratică. Juca
doar un rol. Îl supunea unui test. Dovadă că fără a aştepta
un îndemn fata i se aşeză în braţe. Un fior plăcut îl
străbătu pe Nick până-n creştet. Îl tenta s-o cuprindă de
mijloc şi s-o tragă la pieptul lui dar se abţinu. Se mulţumi
să-i zâmbească provocator şi să-i închine paharul. Fata
ciocni cu el. Mai luară amândoi câte o înghiţitură.
— Poate ne ameţim, rosti ea neslăbindu-l din ochi.
— Măcar cu votcă, făcu el.
Ea se aşeză mai comod în braţele lui;
— Sunt grea?
— Încă nu, replică el amuzat.
— Îţi plac?
— Enorm!
— Atunci ce mai aştepţi?
— Să mai închinăm o dată! Pentru noi!
— Numai pentru noi! decise ea.
Apoi luă cele două pahare şi le aşeză pe măsuţa de
lângă fotoliu. Iar când reveni cu faţa la el, Nick întinse
mâinile ca s-o cuprindă de mijloc. Îi simţi carnea tânără,
numai fibră. Buzele ei aşteptau sărutul. Nick o trase spre
el. Fata îi înconjură gâtul cu braţele şi-şi lipi buzele
catifelate de gura lui setoasă de dragoste. Fu un sărut
scurt, apăsat. Un sărut fierbinte. Monica se desprinse apoi
iute din îmbrăţişare şi sări sprintenă din braţele lui,
— Atât! îl avertiză ea.
Avea chipul aprins ca focul şi ochii străluceau de-o
bucurie aparte. Nick o privea consternat. „Afurisită mai
e!“ îşi zicea el excitat. Întinse mâna după paharul de votcă
din care sorbi cu sete. Ea nu înceta să-l fixeze cu privirea
de jad;
 — Te-ai supărat?
— Cum aşa?
— Ţi-a plăcut?
— Enorm!… Dar ştii cum e? Parcă mi-ai fi turnat în
pahar o licoare divină şi m-ai lăsat să sorb doar o
picătură… După care mi-ai luat paharul de la gură… E
nemilos procedeul.
— Poate, făcu ea. Dar vrei să-ţi spun ceva? Chit că mă
crezi sau nu, eşti primul bărbat căruia-i sar de gât.
— Măgulit!
— Şi-am vrut să ştiu cum e!
— Ai aflat?
— Nu prea.
— Atunci să repetăm experienţa.
— Non multa, sed multum.
— Profesoară de latină?
— Am studiat limbile romanice, mărturisi ea, deci
implicit latina.
— Predai undeva?
— La universitatea de aici, la catedra de specialitate.
Sunt lector.
— Mi-am închipuit.
— Pierre a fost nemaipomenit, continuă ea să
povestească, arătând cu capul spre fotografia acestuia. Mi-
a satisfăcut toate capriciile… Nu s-a prea uitat la bani şi de
aceea a ajuns sărmanul în Escaut.
— S-a sinucis, deci?
 — Mai mult ca sigur!… Nu ne-a spus nimic, nu a lăsat
vreo mărturie, dar toate preparativele lui dinainte de-a se
prăbuşi cu maşina în apă converg către o asemenea
concluzie.
— Falimentul lui a fost declarat?
—Nu!… L-a împiedicat fratele său, baronul Ellerman…
Marelui bancher şi renumitului anteprenor de construcţii
civile şi industriale, proprietar al zecilor de clădiri mari şi
mici, nu i-a convenit să aibă un frate falit. De aceea a
preluat el toate datoriile lui Pierre, împreună cu noi două,
magazinul de blănuri şi locuinţa în care ne aflăm acum.
Baronul a fost întâiul născut şi a moştenit averea
bătrânului Ellerman. Pierre a trebuit să-şi facă singur un
rost în viaţă pornind de la un mic capital plus clădirea
asta. Bietul de el a fost harnic, priceput în meserie şi-n
afaceri, încât s-a descurcat bine în viaţă. Dar tocmai la
bătrâneţe au venit peste el vremuri potrivnice care l-au
dat peste cap.
— Şi fratele său, baronul…
— Pierre nici nu vroia să audă de el. Se pare că apelase
la ajutorul lui cândva, în tinereţe, şi acesta îl refuzase… Pe
cât era Pierre de bun, de blând, de generos, pe atât era de
orgolios!
— Înţeleg! făcu Nick ca pentru sine. Dar cum ai ajuns tu
fiica lui adoptivă?
— E o poveste mai lungă, îi răspunse ea. Mai stai mult
în fotoliul acela?
— Dar ce vrei să facem?
 — Să mâncăm ceva… Votca asta poloneză ca şi sărutul
tău mi-au deschis un apetit…
— Serios?
… Stăteau la masă, faţă în faţă, în sufragerie. Monica şi-
a servit musafirul cu o supă de creveţi şi pui cu portocale
la tavă. Iar ca băutură – coniac şi vin roşu. Mărci vechi,
franţuzeşti, rămase de la Pierre.
— Supa este excelentă! constată Nick.
— Mă bucură.
— Singură ai preparat-o?
— M-a învăţat Pierre care era un gurmand.
— Dar mama ta unde-i?
— Sandra? Munceşte!… A luat-o baronul la el la birou.
A izbutit să i se vâre sub piele.
— Intuiesc că pe mine nu m-ar agrea?
— Cine, Sandra? Nu prea… Şi nu numai pe tine… Nu
suportă niciun curtezan în preajma mea… Am impresia
că-i niţel geloasă.
— Posibil, făcu Nick. Dâr nu-i exclus să existe şi alte
motive?
— De pildă?
— Povestea cu poşeta şi cu mulatrul care a încercat să i-
o fure.
Monica îşi plecă privirea spre farfurie;
— Ai miros de „copoi“, mon ami.
— E vorba numai de „asigurarea pe viaţă“ lăsată de
Pierre?
Fata făcu un gest semnificativ;
 — Ăsta-i un fleac!
— E amestecată în nişte afaceri mai necurate?
— Deocamdată… nu! Dar nu se ştie ce surprize rezervă
viitorul.
— Ai nişte date precise?
— În bună parte.
— Sunt secrete?
— Ultra.
— În acest caz… nu mai insist.
— Câte ceva aş vrea totuşi să afli.
— De ce tocmai eu?
Monica zâmbi ca unei aduceri aminte;
— Când îi puneam lui Pierre o asemenea întrebare îmi
răspundea; Ştii de ce? Pentru că, fiindcă, deoarece, de aia!
Erau la desert. Nick ducea încet la gură câte o linguriţă
de îngheţată de kiwi. Părea a-şi căuta în cupa de cristal
răspuns la gândurile ce-l asaltau. Fata aştepta curioasă
următoarea lui întrebare care nu întârzie mult;
— Stimată domnişoară Monica Ellerman…
Tonul lui grav şi formula protocolară îi provocară fetei
un chicotit scurt, vesel, copilăresc.
— Vă ascult, mult stimate domnule Nickanor van
Galen.
Nick ridică spre ea o privire voit ex catedra;
— Dacă nu comit o indiscreţie pot să vă pun o întrebare
care priveşte viaţa dumneavoastră intimă?
— Abordând un asemenea subiect vrând-nevrând devii
indiscret.
 — Atunci renunţ!
— Nu-i cazul.
Nick îşi fixă privirea în jadul sclipitor al ochilor ei;
— De când nu v-aţi mai sărutat cu un bărbat?
Întrebarea o surprinse pe fată şi o amuză totodată. Se
uită la pendula de pe peretele din faţa sa;
— Vă pot spune exact; De cinzeci şi trei de minute şi
zece secunde.
Lui Nick îi plăcu această preocupare specific feminină
de a înregistra cu exactitate anumite momente cărora ele
le acordau o deosebită importanţă. Cu ani în urmă, o
codană îndrăgostită de el îi scrisese; „Am plâns 17
minute”.
— Asta am reţinut şi mă flatează, remarcă el. Dar voiam
să ştiu de când nu v-aţi mai sărutat cu alt bărbat. Deci
înainte de ceea ce s-a întâmplat acum cincizeci şi trei de
minute…
— Şi douăzeci de secunde, continuă Monica să
cronometreze cu ochii la pendulă. Ei, bine, dragul meu,
adăugă ea, îţi pot satisface şi această curiozitate; înaintea
dumitale m-a sărutat un bărbat în urmă cu şase sute
treisprezece zile. Şi acela era logodnicul meu.
Nick simţi o pişcătură în inimă. Gelozie? Se grăbi să afle
alte amănunte;
— V-aţi despărţit?
— A murit.
— Îmi pare rău.
— C’est la vie!
 — Accident?
— De avion!… Era pilot de încercare.
— Trebuie să fi fost un om extraordinar!
— A fost!
— Şi de atunci…
— Nu sunt dispusă, dragul meu, să urc în patul oricărui
„nou venit”… Pentru mine acest fapt nu înseamnă doar
igienă sexuală… Din fericire nu m-a atins nici morbul
nimfomaniei… Sunt, zic eu, o fiinţă cu un sistem
glandular care acţionează normal… Îţi spui, de bună
seamă, că „nu-i normal” ca o femeie la vârsta mea să se
abată de la cea mai importantă lege a firii determinantă
pentru specia umană… Nu sunt fecioară… Am cunoscut
în braţele logodnicului meu ce înseamnă trup şi suflet de
bărbat… A durat atât cât a fost predestinat… Am suferit
cumplit!… Socoteam că viaţa nu mai are rost pentru
mine… Mă bătea chiar gândul sinuciderii… Dar
robusteţea ţărănească moştenită de la tatăl meu a învins…
Şi acum, zic eu, sunt iarăşi o femeie normală care-şi
aşteaptă „Făt-Frumosul“… Altfel nu concep relaţiile de
această natură. Clar?
— Nemaipomenit de clar! exclamă Nick cu vădită
admiraţie. Ca să fiu sincer aproape că-mi pierdusem
speranţa de-a mai întâlni această „specie rară pe cale de
dispariţie”.
— Te înşeli, dragul meu; Nu-i nici rară, nici pe cale de
dispariţie… Nu vă pricepeţi voi bărbaţii s-o descoperiţi…
Din comoditate şi din superficialitate vă lăsaţi atraşi de
cuceriri „uşoare”.
— Posibil! făcu el neconvins. Va trebui să mai reflectez
asupra acestui subiect.
— Chiar te rog.
Monica aduse şi cafeaua. Mai bine-zis un ness preparat
după reţeta lui Pierre în care pe lângă frişcă, se simţea
bine gustul de coniac franţuzesc.
— E teribil cum şi-a pus Pierre amprenta, pe întreaga ta
viaţă, observă Nick.
— Dacă l-ai fi cunoscut nu te-ar fi surprins.
— Cum ai ajuns să-i porţi numele?
— Tatăl meu, pe care al doilea război mondial l-a
surprins la Paris, unde avea o bursă de studii
— Ce studia?
— Medicina.
— Frumos!
— Cred şi eu… Mai ales pentru el, care era fiu de ţărani
dintr-un sat de munte… De undeva, de pe Valea
Dâmboviţei, dacă ţin bine minte… Concurase în ţară
pentru această bursă şi-o obţinuse.
— Înseamnă că era un student eminent?
— Probabil! răspunse Monica. Eu nu l-am cunoscut
decât din fotografii şi bineînţeles din ceea ce mi-a povestit
Pierre… Erau prieteni „la cataramă”… Se cunoscuseră în
„rezistenţă”… Au fost amândoi „maquisarzi”… Se pare că
prieteniile înfiripate în asemenea circumstanţe sunt
nemaipomenite.
 — E şi firesc! conveni Nick.
— Tata, înainte de-a pleca din ţară, se îndrăgostise
„lulea” de mama mea…
Ea era fiica moşierului din satul lui, o codană de
cincisprezece-şaisprezece ani, romantică şi fără
prejudecăţi de clasă… Idila lor s-a consumat în mare
„secret” în vacanţa de vară dinaintea plecării lui la studii
în Franţa… Era in anul când a şi izbucnit războiul… La
întâi septembrie… Nu?
— O mie nouă sute treizeci şi nouă, completă Nick.
— Cât s-a putut, cei doi îndrăgostiţi şi-au scris, continuă
Monica. Mama aranjase cu o colegă de-a ei de la Şcoala
Centrală de Fete din Bucureşti să primească scrisorile de
la tata pe adresa ei. Apoi însă nu au mai putut
coresponda… Războiul a fost fatal romanticei lor poveşti
de amor… După război tata a decis să nu se mai întoarcă
în ţară… De aici, din Apus, se vedea mai bine ce se
petrecea în România… „Cizma lui Ivan“ se înfipsese bine
în biata noastră ţărişoară. Churchill şi Roosevelt ne-o
vânduseră lui Stalin la Ialta…
Tata îşi terminase între timp studiile de medicină şi se
angajase la un spital din Paris… Dar imaginea codanei
pistruiate, cu părul roşu ca focul şi ochii verzi, jucăuşi, îi
revenea mereu în minte.
Nick o privi cu încântare;
— Deci cu ea semeni?
— Leit!
— De obicei fetele seamănă cu taţii.
 — Natura mai face şi excepţii.
— În cazul de faţă, o excepţie fericită.
Monica ridică din sprâncenele ei dese, roşcate, îi
mulţumi printr-un zâmbet dulce şi-şi reluă povestirea;
— Tata i-a tot scris mamei la adresa ştiută până ce n-a
mai primit niciun răspuns de la ea… A aflat după aceea că
fosta ei colegă de liceu murise sub dărâmăturile casei sale
distruse în timpul bombardamentelor din patruzeci şi
patru…
Nu s-a resemnat însă nici în privinţa mamei, nici a
teroarei roşii care se întindea de la o zi la alta pe întreg
cuprinsul ţării… A intrat în „rezistenţa românească” din
străinătate… În acest timp din spatele „cortinei de fier”
veştile soseau tot mai rar… Bietul meu părinte îşi pierduse
orice speranţă de-a o mai revedea pe mama… Dar
întâmplarea a făcut să se întâlnească într-o zi, în Bois de
Boulogne, cu Pierre Ellerman, fostul său camarad de luptă
care venise la Paris pentru nişte afaceri şi-şi îngăduise o
scurtă plimbare prin parc… Nostalgia tinereţii! Lui Pierre
afacerile îi mergeau din ce în ce mai bine aşa că îl invită pe
tatăl meu să nu-i ocolească adresa din Anvers, iar fostul
său camarad din „maquis“ se conformă… Au stat după
aceea nopţi întregi „la un pahar de vorbă’’, răgaz în care
şi-au descărcat sufletele… Pe Pierre l-a impresionat
„amorul neîmplinit" al tatei şi i-a făgăduit să-l ajute. El
tocmai „punea pe picioare" nişte legături de afaceri cu o
firmă de stat din România care se ocupa cu exportul de
blănuri rare. Şi astfel a ajuns scumpul de el într-o bună zi
la Bucureşti de unde i-a adus tatei veştile dintre cele mai
rele… Părinţii mamei fuseseră jefuiţi de tot ce aveau;
moşii, sonde petrolifere, conace, vile… Fuseseră oameni
foarte bogaţi…
Bunicul se trăgea din familia Monteoru… Iar bunica
fiică de boieri dâmboviţeni.
Dictatura proletariatului îi desfiinţase şi fizic… Bunicul
a fost trimis la celebrul Canal Dunăre-Marea Neagră, într-
un lagăr de muncă, iar bunica, împreună cu fiica ei, au fost
pur şi simplu azvârlite în stradă, numai cu ce aveau pe
ele, din vila lor de la Şosea… În locul lor s-a mutat un
„tovarăş suspus”… Unde-şi găsiseră adăpost cele două
sărmane femei, Pierre nu putuse afla… La auzul acestor
veşti tata izbucnise în plâns şi jurase, în faţa lui Pierre, să
lupte până la ultima sa suflare împotriva barbarilor.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
— Dar acest fapt avea să-i fie până la urmă fatal.
— L-au „lichidat”?
— Nu direct, ci prin „intermediari” bulgari… Dar asta
avea să se întâmple mai târziu… În anul în care mama era
gravidă cu mine… Dar să-ţi povestesc ce s-a mai
întâmplat în ţară cu mama şi bunicii mei… Ti-am spus că
pe bunic l-au trimis într-unul din „lagărele de
exterminare” de la Canal… Şi aici, comandantul lagărului
era o fostă calfă de croitor de loc dintr-un sat buzoian,
vecin cu aşezarea unde aveau bunicii mei o moşie.
Deţinuţii îl porecliseră pe comandant „Ferometal” atât
pentru dinţii de metal din gură, cât şi pentru sălbăticia
purtării faţă de ei. Între altele, „Ferometal” aflase că
uncheşul meu era posesorul celei mai valoroase colecţii de
timbre din ţară, o colecţie celebră, cunoscută de filatelişti
din lumea întreagă. Bunicul era un om paşnic şi-un
pasionat filatelist, iar colecţia de timbre era unicul bun ce-i
mai rămăsese.
Aceasta reprezenta acolo, în lagăr, singura sa raţiune
de-a mai vieţui.
Or „Ferometal“ voia, la rându-i, să pună mâna pe
colecţie. Şi-a început să-l terorizeze pe bunic cum numai
aceşti primitivi se pricepeau. Sfătuit de ceilalţi semeni
întru suferinţă, bietul meu uncheş l-a întrebat direct pe
„Ferometal“;
— Ce vrei de la mine?
— Timbrele! i-a răspuns acesta fără înconjur.
Bunicul a zâmbit amar;
— Ce să faci cu ele?
— Sunt bunul poporului, banditule! Le-ai cumpărat cu
bani adunaţi din sudoarea celor pe care i-ai exploatat până
la sânge.
Bunicul i-a replicat zâmbind la fel de amar;
— Dar exploatarea voastră cum e?
„Ferometal”, care era „iute de mână “, l-a şi trăsnit pe
uncheş cu un pumn de l-a trimis tocmai în celălalt capăt al
încăperii. Bunicul era o fiinţă firavă şi nu s-a mai ridicat de
pe podea. „Ferometal“ l-a udat cu apă până l-a readus în
simţiri;
 — Altă dată, banditule, să ştii ce vorbeşti!… Şi acum să-
mi spui unde ai ascuns „timbrele” că altfel nu mai ieşi viu
de aici.
Ştergându-şi gura plină de sânge bunicul a îngăimat;
— Le-am trimis din ţară.
— Minţi, banditule!… Dacă ajungeau dincolo se afla
până acum… Nişte „timbre” ca ale tale nu rămâneau
necunoscute… Unde le-ai dosit?
— V-am spus că…
„Ferometal” nu l-a mai putut suporta. L-a călcat pur şi
simplu în picioare.
L-a lovit cu atâta sălbăticie încât bunicul nu s-a mai
sculat de jos. A murit peste câteva zile în aşa-zisa
infirmerie a lagărului.., m-am întrebat de ce a preferat
uncheşul să moară decât să divulge ascunzătoarea unde se
afla nepreţuita sa colecţie de timbre. Întâi, cred eu, din ură
faţă de teroarea roşie. Îi luaseră tot, până şi libertatea,
încât nu-i mai rămăsese decât rodul pasiunii sale de-o
viaţă; timbrele. Nu spusese nimănui unde le dosise. Nici
măcar soţiei sau fiicei sale. Taina avea deci să plece cu el
în mormânt… Mai bine-zis în groapa comună! La rându-i,
„Ferometal” a fost mutat de acolo „disciplinar”. În fapt i s-
a croit drumul către Bucureşti unde a urcat până la gradul
de colonel de securitate. Şi cu acest grad a fost trecut în
„rezervă”… Dar între timp, s-a îngrijit ca şi feciorul său
să-i urmeze sinistra „profesie”… Se pare că astăzi
„Ferometal” jr. ocupă de asemenea un post foarte
important în Departamentul Securităţii.
 — Eşti bine informată! constată Nick.
— Telefonul fără fir al emigraţiei româneşti
funcţionează ireproşabil, dragul meu, îi preciză Monica.
Se ştie tot ce se întâmplă în ţară şi ceva pe deasupra.
— Deci eşti moştenitoarea unei „comori ascunse”!
— Cine ştie dacă buldozerele lui Ceauşescu n-au
amestecat în moloz şi această „comoară”… Nu uita că
între timp au trecut peste Capitală şi două cutremure
puternice… Mai ales cel din şaptezeci şi şapte… Deci să
nu ne facem iluzii ca să n-avem „deziluzii”, cum zicea
bietul Pierre;
— El a „scos-o“ pe mama ta din ţară?
— A „cumpărat-o”!… Fără exagerare!… Pe multe mii
de dolari!… Bunica între timp murise… După ce au fost
aruncate pe drumuri, au fost nevoite să se ducă pe un
şantier de construcţii… Numai acolo mai erau primite la
muncă „năpârcile burghezo-moşiereşti”… Bunica ştia să
bată la maşină şi a fost angajată ca dactilografă… Iar
mama, de care se îndrăgostise şeful şantierului, un inginer
cumsecade, a lucrat ca normatoare… Munceau în condiţii
grele, de şantier, mâncau la cantină şi locuiau într-o
baracă de lemn. Istovită de muncă, frig şi foame, bunica n-
a rezistat unei gripe asiatice. A făcut, din câte spunea
mama, o congestie pulmonară virotică. Şi asta i-a fost
fatală. Pe scurt, mama a rămas fără părinţi, cu stigmatul
de „duşmancă de clasă”, fără să aibă vreo meserie care să-i
asigure cât de cât existenţa. Era la cheremul oricărui
tovarăş de la raion, de la regiune, de la minister, de unde
voiai şi nu voiai. Cum era tare frumuşică, asaltul asupra ei
nu mai contenea. Singura soluţie era de-a găsi un bărbat
care s-o protejeze. Şi acesta s-a nimerit a fi chiar şeful
şantierului, un inginer deosebit de capabil, de care
regimul comunist avea mare nevoie atunci. Nea Gică
Prodan era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă decât
mama, cu o înfăţişare cam butucănoasă, dar suflet de aur.
A cucerit-o în primul rând pe mama prin delicateţe,
atenţie, mergând până la sacrificarea puţinelor sale ore de
odihnă pentru a pune la punct în fiecare zi lucrările de
normare a muncii ce cădeau în sarcina nepriceputei sale
subalterne. Tot el se îngrijea ca masa ei să fie îmbunătăţită
cu câte un litru de lapte, un ou, un pui, achiziţii ce le făcea
şoferul lui în satele din jur. Avusese grijă şi de
înmormântarea bunicii. Interesul lui pentru „duşmanca de
clasă” era privit cu aversiune de cei de la partid, U.T.M.,
cadre. Dar nea Gică nu ştia multe; îi trimitea fără jenă ab
originem. Şi ca să le arate că i se fâlfâia de toţi şi de toate,
într-o zi i-a cerut mamei mâna. Ce să-ţi spun? Ei nu-i
venea a crede. Dintr-o amărâtă de normatoare pe care o
ocoleau toţi ca pe-o ciumă să devină deodată prima
doamnă a şantierului. Era un vis!
A sărit fericită de gâtul lui nea Gică aşa cum am făcut şi
eu adineauri cu tine.
Nick van Galen o cercetă cu neîncredere;
— Situaţiile sunt totuşi diferite.
— Adică ce vrei să insinuezi? Că n-am fost sinceră?
— Ba da, făcu el în doi peri.
 — Că n-aveam motiv să fiu bucuroasă?
— Asta chiar că nu mai înţeleg! recunoscu el sincer.
— Ei bine, dragul meu, vreau să-ți spun că de când ne-
am încrucişat privirile întâia oară şi pană te-am văzut aici,
în pragul casei, te-am tot chemat la mine.
— Şi dacă nu veneam?
— Imposibil!
— Cum aşa?
— Când o femeie îşi pune în minte să cucerească un
bărbat, acela nu mai are scăpare.
— Deci soarta mea e pecetluită!
— Fără doar şi poate!
— Ca să fiu sincer nici măcar nu-mi displace ideea.
— Numai un prost ar putea să refuze o asemenea
ofrandă.
— Îmi place cum sună acest cuvânt „Ofrandă”!
— Definiţia nu-i exactă?
— Ba este!
— Deci şi mama i s-a oferit lui nea Gică Prodan tot ca o
ofrandă pe care el o socotea dumnezeiască… Pur şi
simplu, cât au vieţuit împreună, el a divinizat-o… Într-o
zi, însă, mama avea să primească o scrisoare din
Bucureşti, de la o bună prietenă, care-i cerea să vină în
Capitală fără întârziere fiind vorba de ceva cu totul
deosebit şi-n interesul ei.
Mama i-a arătat scrisoarea lui nea Gică. Acesta a simţit
o împunsătură în inimă. Intuiţia îi spunea că „fericirea”
lui se afla în pericol. Dar nu s-a împotrivit la plecarea
soţiei sale. Dimpotrivă! A sfătuit-o să dea curs cât mai
repede acestei chemări. A condus-o la gară şi la despărţire
a sărutat-o prelung, cu suspin. Presimţea că ,,roşcata lui
cea focoasă" îi scăpa din mâini.
Şi omul nu se înşela. În Bucureşti, poposise negustorul
de blănuri flamand Pierre Ellerman. Scopul vizitei sale în
România era nu numai acela de-a achiziţiona blănuri rare
la preţuri convenabile ci şi „cumpărarea” de la comunişti
a iubitei din tinereţe a camaradului său din maquis,
doctorul Traian Bălteanu.
— Aşa se numea tatăl tău?
— Exact.
— Şi mama ta când a auzit…
— S-a prăbuşit cerul pe ea!…
— Nu-l uitase deci pe tatăl tău?
— A fost iubirea ei cea mare!… Unică!… Aşa ceva nu se
uită!… Însă ţinea foarte mult şi la inginerul Prodan… Ea
n-a fost îndrăgostită de nea Gică. Propriu-zis s-a lăsat
iubită de el… Şi-i era profund recunoscătoare… Dar ce
putea să facă? Să renunţe la un trai civilizat în schimbul
unei barăci de pe un şantier de construcţii din România
„dictaturii proletariatului”?… S-a întâlnit cu Pierre în cea
mai deplină „clandestinitate”. Acesta se pricepea să
organizeze asemenea întrevederi. Doar luptase în
„rezistenţă”. El i-a povestit tot ce ştia despre tata; era
medic la Paris, era necăsătorit, era un luptător neînfricat
împotriva tiraniei bolşevice din ţara sa natală şi suspina
după iubita sa de la poalele Carpaţilor. Dacă frumoasa
doamnă era dispusă a-şi întâlni şi a şi împlini iubirea din
adolescenţă el putea să înlesnească acest rendez-vous.
Dacă nu… Nu! Mama-i înfăţişă la rându-i obligaţiile sale
matrimoniale contractate în ţară. Pierre îi zâmbi cuceritor
şi-o sfătui că cel mai cuminte lucru era să discute sincer,
cu cărţile pe faţă, cu cel al cărui nume îl purta. Iar după ce
vor ajunge împreună la o hotărâre să i-o comunice şi lui.
El, Pierre, se înapoia acasă urmând să revină în România
exact peste două luni. Răgaz suficient ca cei doi soţi să
ajungă la o concluzie pe care trebuia s-o cunoască şi el în
timp util. Nea Gică Prodan a fost şi de data asta un
„domn”. Ştia că mama nu era pentru el decât o
camaradă…
Că dintre ei doi, numai el iubea… Şi-i era recunoscător
că-i îngăduise s-o iubească. Plecarea ei de lângă el va fi
nemaipomenit de dureroasă… Dar nea Gică era un om
călit în război şi apoi pe şantierele de construcţii. Astfel a
ştiut să-şi învingă durerea provocată de despărţirea
definitivă de „roşcata’’ lui.
Socotea că ar fi inuman să-i stea în cale… Ea nu era o
fiinţă crescută să îndure viaţa de acolo, de pe şantier, sau
de oriunde din amărâta lui de ţară. Fusese destinată să fie
frumoasă, elegantă, să bucure prin prezenţă pe cei dintr-o
societate liberă, civilizată. Bănuia el cât de mult va preţui
viaţa ce i se va oferi în Apus după traiul din „raiul
comunist’’. Îi comunică deci hotărârea lui; va putea pleca
oricând. Cu o singură condiţie; să-i trimită de două ori pe
an, la Paşti şi la Crăciun, câte o ilustrată. Încolo numai
fericire. Ăsta era nea Gică Prodan… Când am fost în
România la un seminar internaţional de romanistică, am
încercat să dau de el. Dar am fost sfătuită să stau „în
banca mea “… Dacă mai trăieşte şi l-aş întâlni i-aş săruta
mâna ca unui „Sfânt’’… Nu numai că nu s-a opus la
plecarea ei, dar s-a dat de ceasul morţii să înlăture
piedicile ce i se puneau în cale.
Iar când a văzut-o pe puntea motonavei „Transilvania’’
cu care pleca mama în excursia din care n-avea să se mai
întoarcă, a plâns şi de durere dar şi de bucurie.
— Pe această cale, deci, a putut evada, făcu Nick ca
pentru sine.
— Ideea a fost tot a lui Pierre!… Era, dacă nu mă înşel,
prima excursie turistică în Occident pe care o aprobase
Gheorghiu-Dej – o croazieră pe Mediterana. Punţile
„Transilvaniei’’ erau pline numai de „oameni de
încredere’’; nomenclatură politică, ştiinţifică şi culturală.
Bineînţeles şi securiştii de rigoare. Pierre a aflat din
vreme de această croazieră. Şi-n mintea lui ingenioasă a şi
făurit un plan. De ce n-ar pleca şi Corina Prodan în
această croazieră?… Cel care tăia şi spânzura la
„Paşapoart’’* era… Cine crezi? „Ferometal’’! Călăul
bunicului meu. Or ca să-i pretinzi lui „Ferometal’’ s-o
treacă pe lista plănuitei croaziere chiar pe nepoata
victimei sale de la „Canal’’ era o utopie. Dar nu şi pentru
Pierre. A făcut ce-a făcut şi-a intrat în legătură cu
„Ferometal’’. I-a fluturat pe la nas mai multe mii de dolari
ce urmau a fi depuşi „în cont secret’’ la o bancă elveţiană.
„Ferometal’’ a înghiţit momeala. Şi s-a făcut luntre şi
punte ca soţia şefului de şantier de la cea mai mare
hidrocentrală a ţării, decorat cu „Ordinul Muncii clasa I“,
să fie trecută pe lista celor ce urmau să urce pe puntea
motonavei „Transilvania’’ pentru a beneficia de-o
croazieră pe Mediterana. „Dosarul” mamei mele se oprise
la el, la „Ferometal”. Mai departe mersese doar referatul
„favorabil” întocmit bineînţeles tot de el. Mai mult! Le
sugerase celor de la spionaj şi contraspionaj că n-ar strica
să o „folosească” pe Corina Prodan. După „opinia” sa era
cea mai „indicată”, o verificase chiar el, personal. Şi, slavă
lui Stalin, în afară de faptul că avea gradul de colonel şi
experienţa necesară, el „Ferometal”, îi cunoştea
întâmplător moşii şi strămoşii până la a şaptea spiţă. Girul
său îi netezise mamei mele calea spre libertate. Vreau să
mai spun că in afacerea asta toată lumea a fost corectă.
Pierre a depus într-adevăr suma promisă „în contul
secret”, „Ferometal”, ahtiat de dolari, n-a şovăit deloc în a
garanta pentru „tovarăşa Corina Prodan”, iar mama mea,
odată ajunsă pe puntea motonavei, s-a pus la dispoziţia
securităţii de la bord oferindu-le ofiţerilor respectivi
informaţii despre ceilalţi pasageri. A făcut-o fără nicio
mustrare de conştiinţă pentru că toţi erau slugi
credincioase ale „regimului democrat popular”. Astfel la
escala de la Marsilia nimeni nu s-a mai ocupat de ea.
Dimpotrivă. Chiar i-au îngăduit să se abată de la traseu ca
să viziteze un magazin de bijuterii. Aici însă mama a fost
prinsă furând o bijuterie din magazin. La ieşire a fost
controlată în poşetă de un domn în civil care nu era altul
decât detectivul magazinului. Mamei îi „luase ochii” un
inel superb. Culpa era vădită şi-a fost condusă la primul
post de poliţie. Dar, spre surprindera generală, mama n-a
mai ajuns la destinaţie. Maşina în care se afla fusese
deturnată din drum. Totul a fost pus la cale de Pierre, de
tata, şi de foştii lor camarazi din „maquis”. Scandal în
presă, protest diplomatic – degeaba. Nimeni n-a mai dat
de urma ei. Şi nici n-avea cum. Când i s-a comunicat lui
„Ferometal” acesta ridica neputincios din umeri. S-a ales
doar cu o „mustrare” pentru neglijenţă în serviciu. De
„tranzacţia” lui cu Pierre de asemenea nu aflase nimeni.
Nici măcar nevastă-sa ori feciorul său ajuns între timp
ofiţer de securitate. La rându-i şi Pierre era liniştit în
această privinţă. „Ferometal” n-avea niciun interes să-l
dea în gât. L-ar fi costat „contul secret” de la banca
elveţiană. De aceea a adăpostit-o fără teamă pe mama mea
aici, în această casă. Fiind fratele baronului Ellerman,
Pierre știa că nici poliţia locală nu-şi va vârî nasul în
prăvălia lui. În Antwerpen unui fugar i se pierde uşor
urma… Este unul din cele mai mari porturi ale Europei.
— Şi papà? se interesă Nick.
—Îşi petrecea toate week-end-urile aici… Alături, am
să-ţi arăt, e un fel de garsonieră… Cu dormitor, budoar,
baie, numai bună pentru un cuplu de amorezi… Au fost
cei mai pasionanţi ani din viaţa lor... Se iubeau cu frenezie
sub privirile îngăduitoare ale lui Pierre… Mama era însă
într-o situaţie cât se poate de neplăcută… Trebuia să se
ascundă de securitate până ce aceasta va obosi s-o caute,
iar pe de altă parte n-avea niciun act asupră-i…
Adăugând faptul că în ţară avea un soţ legal de care nu se
ştia când şi cum va putea divorţa, era, cum se spune, „în
aer“… Dar asta n-o împiedica să vadă viaţa în roz… Era
iubită cu patimă de cel pe care şi-l dorise din adolescenţă
iar gazda ei, Pierre, nu ştia ce să mai facă ca ea să se simtă
bine.
— Nu cumva, în secret era şi el îndrăgostit de ea?
— Bineînţeles! Dar niciodată, cât a trăit tata, nu i-a făcut
mamei cea mai nevinovată aluzie la sentimentele lui… Le
ascundea sub o desăvârşită camaraderie.
— O femeie simte totuşi când cineva tânjeşte în taină
după ea, insistă Nick van Galen.
— Nu numai că simte dar e şi flatată, îi confirmă
Monica. E în firea noastră să ne ştim mereu dorite. Dar
atât! Cine depăşeşte pragul unei simple cochetării ne
supără. Or şi din acest punct de vedere Pierre a avut o
purtare ireproşabilă. Deşi, după cum ai văzut, nu era prea
arătos, îi plăceau femeile frumoase. Şi a avut parte de
asemenea exemplare. Pentru că era un „charmeur“… Ştia
să încânte orice femeie!… Era inteligent, cult, talentat, fire
veselă de petrecăreţ, căruia-i mergeau bine şi afacerile. Nu
tânjea propriu-zis după mama. Doar o dorea. Şi dacă n-ar
fi fost femeia fostului său camarad din maquis şi-a unuia
dintre cei mai buni prieteni, cred că nu s-ar fi sfiit să se
încumete la un asalt decisiv asupra mamei.
— Era o „figură”! remarcă Nick.
 — Mare „figură”, întări Monica. Nu-ţi mai spun că
mama s-a trezit într-o zi cu o „doamnă de onoare”.
— Alexandra?
— Exact!… Pierre o cunoscuse la Paris, într-un cerc de
emigranţi. Ca să poată pleca din ţară, Sandra s-a măritat
cu un evreu mult mai în vârstă ca ea şi datorită căruia a
putut emigra în Israel. Aici, însă, n-a stat decât vreo şase
luni sau un an, dacă ţin bine minte, după care i-a cerut
soţului s-o ducă în Occident… Nu suporta clima şi mai
ales „climatul” israelian… Soţul, care se lansase în afaceri
cu pietre preţioase, i-a îndeplinit dorinţa. Dar, după ce s-a
văzut la Paris, Sandra i-a dat „hodorogului“ cu piciorul.
— Şi mama ta a acceptat-o?
— De ce nu? Cu ce-o putea deranja o femeie tânără,
frumoasă, inteligentă, suficient de instruită, pe deasupra şi
cât se poate de îndatoritoare. Îţi dai seama, că în cursul
săptămânii mama rămânea singură cuc. N-avea cu cine
schimba o vorbă, îi ţiuiau urechile de atâta tăcere. Nu
cunoştea pe nimeni în oraş, nici măcar prin vecini.
Aducerea Sandrei în casă a fost deci pentru ea „mană
cerească”.
— Şireată cum e, presupun că Sandra s-a vârât repede
sub pielea mamei tale.
— Bineînţeles!
— Nu-mi închipui însă că s-a mulţumit doar cu rolul de
„doamnă de onoare”. Când a acceptat propunerea lui
Pierre trăgea probabil „mâţa de coadă”?
— Rău de tot!
 — Deci era firesc să pună ochii pe negustorul de blănuri
rare? îşi continuă Nick presupunerile.
— Ea da! Însă Pierre nu s-a lăsat prins în plasa ei…
Cred că din respect pentru mama dar şi din instinct de
apărare. Simţea în Sandra o felină periculoasă.
— Ea însă n-a dezarmat?
— În privinţa aceasta, „jos pălăria”, îi preciză Monica.
Este o femeie care ştie să aştepte, să stea la pândă şi să
atace în cel mai potrivit moment… N-a întreprins nimic
care să-i pericliteze planurile de perspectivă… Avea
încredere că va veni odată şi „ziua ei”. Şi nu s-a înşelat.
Dar, până la acea „zi”, a trebuit să treacă peste nişte
încercări cărora eu, personal, nu ştiu dacă le-aş fi putut
face faţă… Tata, după cum ţi-am spus, a murit între timp
în condiţii misterioase… A fost pur şi simplu lovit în plin,
în timp ce traversa o stradă mai retrasă din Paris, de-o
maşină care fusese furată şi apoi abandonată… Era mână
de „ucigaş plătit”… Ţi-am spus că activitatea politică a
tatei deranja foarte mult conducerea comunistă de la
Bucureşti… Mama, care era atunci însărcinată cu mine, a
fost pe punctul de-a mă pierde… Îi spunea lui Pierre că
numai datorită mie nu şi-a pus capăt zilelor… Eram
fructul dragostei ei unice… La rându-i, Pierre s-a oferit să
fie el tatăl legal al copilului ce se va naşte… Tot n-avea
niciun moştenitor şi nu se îndoia că pruncul ce va veni va
fi dintre cei mai izbutiţi.
— Şi papà a fost frumos? se interesă Nick.
 — Am să ţi-l arăt în fotografie… Pe lângă Pierre era un
zeu! De aceea mama l-a refuzat la început pe Pierre…
Apoi s-a mai obişnuit cu gândul, iar când am sosit eu pe
lume el m-a declarat la starea civilă ca fiică a lui, iar după
aceea mama a acceptat să-i fie şi soţie.
— Bine, dar povestea asta i-a dat Sandrei toate planurile
peste cap, constată Nick amuzat.
— De bună seamă, întări Monica. Dar şi de data asta a
arătat o nemipomenită stăpânire de sine… A rămas pe loc,
în aşteptarea sorocului ei… Investise prea mult până
atunci ca să renunţe la tot… A rămas în continuare aceeaşi
„doamnă de onoare“ utilă şi prevenitoare… Mai mult,
poate şi datorită faptului că nu trăise până atunci bucuria
de-a avea un copil şi-a propus să-mi fie a doua mamă.
Faptul nu putea decât să bucure pe soţii Ellerman. Pierre
era un soţ şi un tată nemaipomenit. Când îşi scotea
frumoasa soţie în lume călca tare mândru pe străzile
oraşului cu ea la braţ. Dar bucuria lor fu de scurtă durată.
Blestemul secolului – cancerul – n-a ocolit-o nici pe mama.
A murit când eu aveam doar trei ani. Abia o mai ţin
minte. Tot ce ţi-am povestit am aflat de la Pierre, de la
Sandra şi de la alţii care mi-au cunoscut bunicii şi
părinţii… Cam asta-i tot! sfârşi Monica suspinând uşor.
„O viaţă de om aşa cum a fost“.
Nick remarcă;
— Nu prea veselă!
— Dar nici foarte tristă, îi replică ea. Pentru că Pierre m-
a iubit foarte mult. Şi-n amintirea părinţilor mei, dar şi
pentru că era „El“… Iar Sandra ştia că drumul spre inima
lui Pierre trecea pe la mine. N-am deci ce-i reproşa… Nu
m-a obijduit, nu m-a urât, n-a încercat să mă înstrăineze
de cel care-mi dăduse numele său şi mă făcuse implicit
moştenitoarea sa. E drept că n-am simţit şi nici n-aveam
cum simţi de la o femeie atât de calculată ca ea o afecţiune
care s-o suplinească într-o măsură oarecare pe cea
maternă… A ştiut însă bine rolul pe care trebuia să-l
joace… Se purta cu mine corect, ca o bună guvernantă…
Iar Pierre nici nu-i pretindea mai mult… De aceea s-a şi
căsătorit până la urmă cu ea.
— Dar femeia asta n-are suflet, inimă, sentimente?
izbucni Nick vădit contrariat. N-a iubit şi ea? Măcar în
prima tinereţe?
— Trebuie să fi iubit, replică Monica. Dar cine ştie ce
dezamăgiri a trăit… Oricum a păstrat totul în sine. Pentru
că este de un orgoliu rar întâlnit… Dar numai în această
privinţă… În rest, toată viaţa a făcut numai compromisuri.
— O viaţă ratată!
— Cam aşa.
— Să nu te superi, continuă Nick, dar eu mă feresc de
asemenea oameni.
Fata îl privi în ochi;
— Şi eu ce să fac?
— Să-i ocoleşti şi tu cât poţi.
— Am să încerc, conveni ea.
Dar el insistă;
 — Te implor!… Nici nu-ţi dai seama cât ţin la tine…
Mai ales după câte mi-ai povestit… Intuiesc că femeia
asta-i ca o fiară căreia i s-a luat hartanul de carne de la
gură… Ultimul pe care a mizat a fost Pierre. Dar acesta a
ajuns la faliment… Ea s-a întors astfel de undeva plecat.
Nu mai este nici tânără ca să ia totul de la capăt!… Îţi dai
seama că-i disperată?… Că e capabilă de orice?
Monica repetă aproape maşinal;
— Şi eu ce să fac?
— Şă ai încredere în mine.
Ea zâmbi fără voie;
— De ce ţi-aş acorda încrederea?
— Am să-ţi răspund ca şi Pierre; Deoarece, pentru că,
fiindcă, de aia! Izbucniră în râs în acelaşi timp. Nu-şi mai
vorbeau decât prin priviri.

În aşteptarea lui minher Pieter Leur, care mai zăbovea

cu un client în atelier, Nick van Galen îşi plimba privirea
peste vitrinele pline cu bijuterii. Vânzătorul nu-l
supraveghea. Îl ştia pe fostul atlet de performanţă de când
purta pantalonaşi scurţi şi venea cu tatăl lui la prăvălia lui
minher Pieter. Jan van Galen şi bijutierul fuseseră vechi
camarazi de arme, la marină, şi rămăseseră prieteni
nedespărţiţi până la moartea căpitanului de cursă lungă.
În amintirea tatălui, minher Pieter purta o sinceră
simpatie fiului. De aceea când îl văzu, îi şi întinse braţele
uscate, bătrâneşti;
— Ia uită-te, pe cine mi-e dat să văd? Senior Nickanor!
… Ce plăcere!… Ochii bătrânului Leur nu pot decât să se
bucure… Ce face mama?
Şi întrebările s-au succedat până la epuizare. De emoţie
şi bucurie, bărbuţa bătrânului tremura, iar ochii săi cu
pleoapele congestionate nu mai încetau să se plimbe peste
statura înaltă, atletică, a lui van Galen jr.
Şi-abia când Nick începu să dea semne de nerăbdare
minher Pieter se interesă;
— Ce vânt din pupa te aduce la mine?
Fostul mus în marina militară olandeză nu uitase întru
totul jargonul navigatorilor. Nick, însă, grăbit ca orice
tânăr, îi ceru fără altă introducere;
— Putem merge în atelier?
— Desigur! îl pofti bijutierul.
Nick schiţă un zâmbet de scuză către vânzător şi-l urmă
pe bătrân în încăperea din spatele magazinului. Aici, van
Galen jr. scoase un medalion din borseta de la brâu în
care-şi păstra actele, cheile, banii necesari cerinţelor de
moment. Venerabilul bijutier preluă medalionul cu grijă
şi-l cercetă cu interes. Era o lucrare veche, din argint, care
adăpostea imaginea unui bărbat tânăr. Fotografia era
îngălbenită de trecerea multor decenii peste ea.
— Cine-i bărbatul acesta distins? se interesă bijutierul.
Nick îşi umflă pieptul cu mândrie;
 — Este bunicul unei distinse domnişoare care
nădăjduiesc să-mi fie soţie.
— Dacă seamănă cu dânsul, arătă minher Pieter spre
chipul din medalion, nu pot decât să te felicit.
— Mulţumesc.
— Dar lucrătura asta nu-i de aici, de pe la noi!
— Adevărat! recunoscu Nick. Motivele sunt orientale…
Iar medalionul provine din România.
— Roemenie! rosti bătrânul cu un aer nostalgic. Mama
ta nu-i de acolo?
— Ba da!
— Văd că te trage aţa către acele meleaguri?
— Posibil.
— Viitoarea doamnă van Galen e tot din Roemenie?
— Nu! S-a născut în Belgia… Dar părinţii sunt români.
— Mama trebuie să fie bucuroasă.
— Încă nu i-am spus.
— Vrei să-i faci o surpriză?
— Doar ştii cum sunt mamele… Pentru feciorii lor încă
nu s-au născut fetele care să-i merite.
— Asta-i drept, confirmă bătrânul. Şi eu ce trebuie să
fac cu acest medalion? Văd că e în bună stare… la fel şi
lanţul de care atârnă.
— Iată cum stau lucrurile! începu Nick.
Şi-i povesti ce socoti el de cuviinţă despre bunicii,
părinţii buni şi adoptivi ai Monicăi Ellerman.
— Medalionul a fost purtat de bunica fetei apoi de
mama ei. Iar când mama Monicăi se afla pe patul de
moarte i l-a încredinţat lui Pierre cu rugămintea de a-l
păzi ca pe ochii din cap deoarece, a mai zis muribunda, s-
ar putea ca această modestă bijuterie să aibă într-o bună zi
valoarea unei mari averi.
— Ţi-a spus fata aşa ceva?
— Categoric!
— Atunci ia să vedem despre ce poate fi vorba.
Nick urmărea cu sufletul la gură fiecare gest, fiecare
mimică, ale bătrânului bijutier. Pentru că minher Pieter
arăta un interes vădit pentru lucrătura în argint pe care o
cerceta cu lupa.
— Da, da! rosti acesta la sfârşitul investigaţiilor sale.
Aici e ceva.
— Ce anume? îl imploră Nick.
— Medalionul a fost la început întreg… Dar la un
moment dat a fost tăiat şi lipit la loc… Operaţia a fost însă
făcută de un adevărat artist… Abia-abia dacă mi-am dat
seama! Şi mă întreb de ce-a fost nevoie să taie asemenea
lucrătură minunată?
Nick se grăbi să sugereze;
— Poate ca să ascundă ceva?
— Nu, nu! se împotrivi bătrânul. Dacă ar fi adăugat
ceva înăuntru, oricât de subţire ar fi fost, s-ar fi cunoscut…
Lipirea nu se mai putea face cu atâta perfecţiune… Vezi
floarea aceasta? îi arătă bijutierul încrustaţia fină în argint.
A fost tăiată în două părţi care au fost lipite la loc fără să
se cunoască… Pentru cine nu se pricepe… Pe mine, făcu el
plin de sine, nu m-a putut însă păcăli… Şi-acum să-mi
spui ce vrei să afli?
— Ce se ascunde înăuntru, insistă Nick.
— Vrei deci să-i fac şi eu o tăietură?
— Neapărat.
— Şi să nu se cunoască după aceea că s-a umblat Ia
medalion?
— Pe cât posibil!
— Treabă dificilă! făcu bătrânul bijutier. Dar pentru fiul
lui Jan van Galen am s-o fac.
— Îţi voi fi recunoscător, minher!
După ce se despărţi de bijutier, înţelegându-se în
prealabil să se revadă peste trei zile, Nick se îndreptă spre
o braserie de pe Damrak unde avea întâlnire cu Boby
Varlam. Se scursese între timp două săptămâni de la
întrevederea lor nocturnă în apartamentul lui de pe
Boothlaan.
Reprezentantul diasporei româneşti sosise ceva mai
devreme la locul întâlnirii şi-şi comandase, în aşteptarea
lui Nick, o bere „Heineken“ şi o porţie de „hamburger“.
Se apropia ora prânzului şi i se făcuse foame. Dar n-apucă
să soarbă bine din halba de bere când îşi zări amicul
intrând în local. Boby se ridică bucuros să-l întâmpine.
— Ce faci bătrâne? i se adresă noul venit scuturându-i
mâna zdravăn.
— Bogdaproste, bine! îi răspunse Varlam jr.
 Se aşezară gospodăreşte la masă. Nick ceru acelaşi
meniu frugal. Boby uitase de „hamburger“-ii care se
răceau. Nu-şi mai lua ochii de la amicul său.
— Arăţi splendid!, îi mărturisi cu sinceră admiraţie.
— Şocoţi? făcu Nick în zeflemea.
— Îţi priesc „călătoriile’’ în Belgia.
— „Drumurile mă omoară’’, apelă Nick la poanta unei
anecdote.
—Şi?
— Ei bine, bătrâne!
— Peste zece zile ar cam fi cazul să-ţi iei „zborul” îi
aminti Boby.
— Să fim noi sănătoşi! făcu Nick nepăsător.
Boby Varlam era un neabătut admirator al prietenului
său. Îi jinduia nu numai statura atletică, frumuseţea
bărbătească, performanţele sportive şi amoroase, ci mai
ales siguranţa de sine. Acceptase oferta de-a pleca într-o
misiune dintre cele mai periculoase; aceea de a înfrunta
„Securitatea” ceauşistă, chiar la ea acasă. Iar Nick avea un
aer de parcă ar pleca într-o croazieră de plăcere în
arhipelagul Hawaii. Fireşte, îşi propusese să nu-i
dezamăgească pe cei care-i încredinţaseră această misiune.
Cu o săptămână în urmă Boby îi organizase o întâlnire în
mare secret cu sir Michael. Nick fusese încântat de această
întrevedere. Septuagenarul magnat îl cucerise pur şi
simplu prin „tinereţea” cu care înfrunta „teroarea roşie”
din ţara natală. La rându-i, sir Michael mizase fără ezitare
pe „cartea” numită Nickanor van Galen.
 — Toţi sunt oportunişti, îi precizase magnatul. Şi cei din
activul de partid, şi cei din securitate… Nu-ţi va fi greu să-
i momeşti, iar după aceea „să-i ţii de nas”. Sunt corupţi
până în măduva oaselor! Să nu-ţi fie teamă.
Dar, în afară de dorinţa de-a veni în sprijinul poporului
din care se trăgea mama sa, Nick mai era mânat de-un
imbold; Monica Ellerman. Se întâlniseră în aceste două
săptămâni aproape în fiecare zi. Fata lua trenul rapid din
Amsterdam şi Nick o aştepta in „Central Station”. Aici
urcau în maşina lui şi se îndreptau spre staţiunile balneare
de la Marea Nordului. Preferinţele erau împărţite;
Monicăi îi plăcea mai mult la Zandvoort unde, în afară de
clădirile mai vechi şi străzile înguste, întortocheate, era
atrasă de nesfârşitele dune de nisip, pe când Nick se
simţea mai bine în mult mai modernul Noordwijk an Zee.
De aceea poposeau o zi într-o localitate şi-a doua zi în
cealaltă. Împăcau şi capra şi varza. Cert însă era faptul că
nu prea ştiau pe unde mergeau, ce beau, cu ce se hrăneau.
Habar n-aveau ce se petrecea în jurul lor. N-aveau ochi şi
urechi decât unul pentru altul, îşi sorbeau reciproc fiecare
vorbă, îşi înregistrau fiecare gest. Tot ce-şi împărtăşeau
avea maximă importanţă. Pe lume nu existau decât ei doi
şi tot ce ţinea de existenţa lor. Trăiau neasemuita bucurie
de a se cunoaşte unul pe altul. Şi încrederea dintre ei
deveni deplină.
— Monica! i se adresă el la un moment dat. Pentru mine
rămâne o enigmă încercarea mulatrului acela de-a şterpeli
poşeta Sandrei.
 — Pentru mine – nu! îi răspunse ea prompt.
Nick ridicase sprâncenele groase a mirare;
— N-a fost o confuzie cum susţinea borfaşul acela?
— Nici gând.
— Atunci ce căuta?
— Cred că asta! ii arătase ea medalionul de argint de la
gât.
Nick nu dăduse mai multă atenţie decât se cuvenea
demodatei bijuterii;
— Doar n-ai să pretinzi că are mai mult decât o valoare
sentimentală!
— S-ar putea ca într-o zi această „valoare sentimentală’’
să devină o valoare palpabilă… În sensul unei adevărate
avuţii.
Nick cercetase cu mai mult interes medalionul;
— Să conţină oare vreun „mesaj’’ către urmaşi?
— Eu aşa-mi închipui!… Pentru că bunicul când a fost
arestat de securitate, i-a zis bunicii; „Să păzeşti
medalionul ăsta ca ochii din cap. Într-o bună zi are să vă
salveze!…“ Şi acest „testament’’ a fost transmis de la
bunica la mama mea, şi de la dânsa la Pierre. Cu vreo
săptămână înainte de-a se prăbuşi cu maşina în canal el
mi-a dat medalionul, însoţindu-l de aceeaşi poruncă dată
iniţial de bunicul meu.
— Pierre deci ştia că va muri?
— Mai mult ca sigur.
— Deci nu-i chiar neîntemeiată bănuiala celor de la
compania de asigurări?
 — Nu prea.
— Pierre nu făcuse nicio legătură între acest medalion şi
colecţia de timbre rare tăinuită de bunicul tău?
— Ba da!… A discutat despre acest lucru şi cu mama
când ea începuse a-şi simţi sfârşitul.
— Şi ce i-a spus mama ta?
— În casa lor din Bucureşti, mai bine zis în vila de la
Şosea, bunicul construise în timpul războiului un adăpost
subteran în care coborau când se anunţau alarmele
antiaeriene… După venirea ruşilor, mai bine-zis după ce-
au fost instalaţi comuniştii la putere, bunicul a făcut nişte
modificări la acest adăpost… Mama nu ştia în ce constau
acestea… Nici bunica… Soţul ei lucrase singur, în taină.
Nick cântărea medalionul în palmă;
— Îmi dai voie să-l arăt unui specialist?
— Chiar te rog!… Şi poate ar fi bine să-l păstrezi tu.
— De ce?
— Am impresia că Sandra se uită cam lung la el.
— Bănuieşte ceva?
— Mai mult ca sigur a tras cu urechea la discuţia dintre
mine şi Pierre când acesta mi-a încredinţat medalionul.
— Te pomeneşti, că s-a oferit să ţi-l păstreze?
— A fost mai mult o aluzie pe care eu m-am prefăcut că
n-o pricep… Apoi m-a sfătuit să-i schimb fotografia… Ce
rost avea să-l port pe bunicul, zicea ea, când mai potrivit
ar fi fost să am la piept chipul mamei… Şi iar s-a oferit să
facă ea această operaţie… Dar cum insistenţele ei mi-au
dat de bănuit i-am spus că vreau să mă gândesc la această
propunerea… Iar cel mai suspect fapt s-a petrecut atunci
când ne-am cunoscut… Sandra aproape că mi-a smuls
medalionul de la gât şi l-a pus în poşeta ei zicând că e
ridicol să-l port la bluza de doliu cu care eram
îmbrăcată… Şi ce-a urmat ştii prea bine!… Îndată ce-am
ieşit de la poliţie i-am cerut medalionul, zicându-i că
prefer să fiu ridicolă decât să-mi fie furat… Şi de atunci îl
port la gât zi şi noapte.
— Deci aşa stăm cu maştera? constatase Nick ca pentru
sine. Tare m-aş mira să nu fi fost înţeleasă cu mulatrul
acela?
— Nu-i exclus, opinase Monica. N-aş putea să jur, dar
parcă i-am zărit mutra prin Antwerpen… Însă cum
negroteii ăştia, ca şi asiaticii de altfel, par pentru noi
europenii o apă şi-un pământ, s-ar putea să mă înşel.
— Nu-i şi cazul meu, o încredinţase Nick. Am o
memorie vizuală teribilă! Deşi l-am văzut numai din fugă
l-am şi „fotografiat”… L-aş recunoaşte deci şi pe întuneric.
Iar în timp ce juca între degete lanţul medalionului
adăugase; Dacă îmi încredinţezi mie bijuteria asta s-ar
putea ca mulatrul să mă caute.
În ochii fetei apăru o umbră de teamă;
— N-aş vrea să…
— Nu-ţi fie teamă! o linişti el. Mă pricep la chestii de
astea… Iar Sandrei, dacă întreabă, îi spui că i-ai urmat
sfatul şi l-ai dat la un bijutier din Amsterdam, – deoarece
ai mai multă încredere în priceperea celor de aici – pentru
a înlocui fotografia bunicului cu chipul mamei tale… Iar
dacă tot te-ai apucat de treaba asta vrei s-o faci ca lumea…
În loc de fotografie vrei o reproducere pe porţelan…
Operaţiunea fiind mai delicată evident este mai de
durată… Şi ca să nu aibă vreo bănuială am să-ţi fac rost
de-un bon de primire a comenzii de la un prieten de-al
meu bijutier.
Propunerea îi surâdea Monicăi Ellerman, iar
perspectiva de-ai trage o cacealma maşterei sale o încânta.
În sinea ei fata o acuza pe Alexandra Ellerman că ar fi
contribuit şi aceasta la falimentul lui Pierre prin cheltuieli
nesăbuite.
Discuţia dintre cei doi tineri avea loc la Noordwijk an
Zee, pe terasa unei mici cofetării din apropierea plajei
unde mâncau îngheţată italienească. Deşi era plină vară,
briza destul de puternică si de răcoroasă ce venea dinspre
mare le flutura îmbrăcămintea subţire. Duceau rar, în
tăcere, linguriţele de îngheţată la gură. Şi primul care
redeschise vorba fusese Nick;
— Monica, ce-ai zice să mă duc în România?
Fata rămase cu linguriţa în cupa cu îngheţată.
Întrebarea o găsise nepregătită.
— În excursie? se interesase ea.
— Nu, pentru mai mult timp.
— Fă-mă să înţeleg, rostise ea cu teamă.
El îi împărtăşi oferta care i se făcuse. Mergea să
reprezinte câteva companii şi agenţii de turism din
Olanda, Belgia şi Anglia. Nimic despre „sir Michael“ şi
misiunea cu care îl trimitea acesta. Fata cumpăni cele
spuse.
— Abia am început să ne cunoaştem! îşi mărturisise ea
părerea de rău. E doar o ofertă ori ai şi acceptat?
— Trebuie să dau răspunsul în câteva zile.
— Te tentează?
— Acum mai mult ca oricând.
— De. Ce „acum mai mult ca oricând”?
Nick îi luase mâna şi i-o strânsese uşor;
— Pentru că te-am cunoscut… Pentru că exişti…
— Şi dacă n-aş fi existat?
— Aş mai fi stat la îndoială.
Monica amesteca în neştire îngheţata topită;
— Să ştii că are să-mi fie dor de tine!
— Nădăjduiesc!
— Ai să-mi scrii?
— În fiecare zi.
— O să ai timp?
— O să-mi fac.
— O să ai ce să-mi scrii?
— N-o să-mi ajungă colile de hârtie câte voi avea să-ţi
povestesc.
— Îmi pare rău că nu pot să te înregistrez.
— De ce nu crezi?
— Ba da!… Dar mi-e teamă să nu ajung clipa în care să-
ţi amintesc că ai fost în stare să faci şi asemenea declaraţii
imprudente.
 — Când se ajunge la un asemenea impas nu mai ajută
nicio declaraţie.
— Ai dreptate, convenise ea, surâzându-i ademenitor.
Dacă mă gândesc bine tu eşti un înţelept, Nick.
— Degeaba râzi pentru că-i adevărat.
— Nick, scumpule, să ştii c-o să-mi lipsească tare mult
trăncăneala ăsta în doi… Orice tâmpenie aş aborda cu tine
are haz.
Lui ii venise atunci în minte unul din cântecele
preferate ale mamei sale, pe care-l asculta mereu la
casetofon. Şi începu a-l fredona în zeflemea;
— „Ce bine ne înţelegem noi doi/ Parcă am fi unul
singur, nu doi“!
Efectul fusese cel scontat. Monica izbucnise în râs;
— E înduioşător de stupid!
— Ferească Sfântul să-i spui mamei aşa ceva!
— Abia aştept s-o cunosc!
— E nemaipomenită! o încredinţase Nick. Gură mare
dar şi inimă mare.
— Nick!
— Spune, fetiţo!
— Nu-i periculos acolo unde te duci?
El zâmbise cu nepăsare;
— Ce poate fi periculos? În cel mai rău caz aş putea fi
socotit indezirabil şi trimis acasă.
Ea clătinase capul neîncrezătoare;
— Am auzit atâtea lucruri urâte despre oamenii aceia!
— Care oameni?
 — Securiştii din România… Se zice că sunt nişte
„duhuri ale răului”.
— Se exagerează! o liniştise el. Sunt tot bipezi, ca şi noi,
îndobitociţi, ca majoritatea semenilor lor, de doctrina
bolşevică.
Chipul ei se luminase la un gând ce-i venise atunci în
minte;
— O doctrină menşevică socoţi că ar fi fost mai
potrivită?
— Nu! Fără nicio discuţie!… Tot o utopie ar fi fost şi
finalitatea aceeaşi.
— Ce blestem pe capul bietei omeniri.
— Din nefericire nu-i nici primul şi mi-e teamă că nu va
fi nici ultimul.
— Nick, îi opri Monica filosofarea cu un gest de
lehamite. E atât de plăcut aici! Arătase spre terasa plină de
turişti lipsiţi de griji, spre micile magazine încărcate de
bunătăţi, spre plaja împestriţată de şezlonguri şi umbrele
viu colorate.
— Iar noi, adăugase el, suntem tineri…
— Şi frumoşi! îl completase ea privindu-i cu vădită
admiraţie chipul prfelung, ars de soare, pe care albastrul
ochilor căpăta nişte nuanţe fermecătoare.
— Te bucuri că exişti? o iscodise el sorbind-o din priviri.
— Imens! rostise ea cu un glas a cărui intonaţie
profundă umplu inima lui Nick de-o nestăpânită duioşie.
Tăcură amândoi pentru a trăi din plin aceste clipe unice.
 *

Boby Varlam intuia starea sufletească a prietenului său

care abia ciugulea din hamburgheri şi lua câte o sorbitură
rară de bere.
Nick i se părea mai îngândurat şi mai preocupat ca
oricând. Uneori Boby era nevoit să-i repete întrebarea fapt
ce nu era în firea fostei stele a atletismului universitar care
fusese căutat de gazetari tocmai datorită răspunsurilor
sale spontane, inteligente, spirituale.
— Azi nu prea ai haz, observă Boby Varlam.
— Ce-ai zis?… Aa! Da! Ai dreptate, recunoscu Nick. Nu
prea sunt în apele mele..
— Nu ştiu de ce am senzaţia că tocmai acum navighezi
în nişte „ape“ de invidiat.
Nick ridică spre comeseanul său o privire mirată;
— Tu, în schimb, ai azi mai mult haz ca oricând. Nici nu
mă aşteptam!
— Viaţa-i plină de surprize, mon cher, îi replică Boby
Varlam. Şi continuă pe un ton mai grav; Azi dimineaţă l-
am auzit aşa, ca prin vis, pe tatăl meu vorbind cu mama…
Nu-i obiceiul lui să se trezească devreme, încât m-am
mirat să-i aud vocea pe la şase dimineaţa… Era încântat
de unguri… Aceştia au deschis graniţa spre Austria
pentru refugiaţii est-germani.
 — Dumnezeule mare! exclamă Nick plăcut surprins. S-a
produs deci prima spărtură în „cortina de fier“?
— Aşa se pare!
— E sigur, bătrâne! E ca apa care izbuteşte să-şi facă loc
într-un baraj… Astupi într-un loc şi ea se strecoară pe
alături… Ascultă-mă pe mine; n-o mai poţi opri!
— Să te audă Cel de sus!
— Comunică – ştii tu cui – că săptămâna viitoare am
plecat.
— Asta şi vroiam să aud din gura ta.
Din ziua aceea Nick van Galen intră în febra pregătirilor
de plecare. Dar înainte de a se urca în avionul care urma
să-l depună pe aeroportul Otopeni, avea o sumedenie de
treburi de pus la punct. Tot ce nu rezolvase luni întregi
voia să le rezolve doar în câteva zile. El nu era adeptul
preceptului. Care suna cam aşa; „Nu face azi ce poţi lăsa
pe mâine, poate nu mai faci niciodată’’. De regula era un
individ calculat, care nu se pripea, ordonându-şi treburile
în funcţie de priorităţi. Deci, şi de data aceasta luă aceeaşi
decizie; „Fac ce-i mai important". Iar prioritatea-
priorităţilor era Monica Ellerman şi tot ce-o privea pe ea.
În rest n-avea decât să se răstoarne lumea cu capul în jos.
Pe el nu-l mai interesa. De aceea, când se duse la termenul
stabilit să afle rezultatul investigaţiilor bătrânului bijutier,
căruia îi încredinţase medalionul de argint cu chipul
bunicului Monicăi, aşteptă cu sufletul la gură verdictul
venerabilului meşter mare.
 — Dragul meu, i se adresă Pieter Leur după ce-l
introduse în atelierul din spatele magazinului. Vreau să
spun că domnul acesta al cărui chip ne zâmbeşte din
medalion a fost un mare hoţoman.
— Mi-am închipuit! rosti Nick cu însufleţire.
— Întâi de toate cred că a fost cam desfrânat.
Van Galen jr. zâmbi cu îngăduinţă;
— În fiecare dintre noi zace un desfrânat.
Septuagenarul îl cercetă pe sub ochelari;
— Aşa părere bună ai tu despre oameni?
— Deosebirea constă doar în faptul că unii au curajul să
se manifeste ca atare, iar altora le este frică şi-o fac pe
cuminţeii.
— Da’ matale din care categorie faci parte?
— Eu? făcu Nick stând o clipă în cumpănă. Cred că sunt
la mijloc.
— Aşa era şi răposatul tău părinte, Dumnezeu să-l ierte,
îi împărtăşi venerabilul bijutier. Îmi pare bine că-l
moşteneşti… În ce mă priveşte pot să spun că am fost un
fricos.
— Acum vă pare rău?
— Într-un fel!… Deşi, dacă mă gândesc bine, n-ar trebui.
Pentru că toate femeile sunt cam la fel… Le deosebesc
doar nişte nuanţe.
Amuzat de conversaţie, Nick îl stimulă în continuare pe
bătrân;
— Nu cumva tocmai aceste „nuanţe” contează?
 — Mi-e teamă că aşa este, răspunse Pieter Leur
clătinând capul filosofai. Şi spre nefericirea multora dintre
noi aflăm acest lucru prea târziu.
Nerăbdător, Nick îşi fixă ochii pe medalion, părea
neatins. Să nu-l fi desfăcut oare bătrânul bijutier? Acesta
însă, urmărindu-i direcţia privirii, se decise a-i face
aşteptatele destăinuiri;
— Fiule, ai intuit bine… Înăuntrul medalionului am
descoperit un mesaj cu totul deosebit… E cifrat!
— Era de aşteptat! remarcă Nick.
— Şi-ai avut de două ori noroc, continuă Pieter Leur.
Întâi că în timpul războiului m-am specializat în codificări
şi decodificări, iar în al doilea rând că mă număr printre
cei care-l venerează pe domnul de Balzac… Mesajul pe
care l-am descoperit, după ce-a trebuit să înlătur o
peliculă foarte fină aşternută peste el, şi pe care am
refăcut-o cu exactitate, – a fost încrustat în argint de o
mână de miniaturist tare pricepută. După cum vezi, după
ce mi-am copiat mesajul, am refăcut medalionul… Şi să-
mi spui dacă se cunoaşte că a umblat cineva la medalion.
Nick se conformă. Bătrânul bijutier lucrase magnific.
Van Galen jr. îl privi cu vădită admiraţie. Dar aştepta în
continuare alte explicaţii asupra mesajului;
— Poate fi decodificat?
— Numai de cineva care-l iubeşte pe Balzac! îi răspunse
Pieter Leur. Pentru că-n afară de un şir de cifre întrerupte
ici şi colo de câte un cuvânt cu totul izolat, n’u-i menţionat
decât atât; „Bengaly 9”.
 Nick era uluit. Ce putea să însemne „Bengali 9“? Un
nume de stradă şi un număr de casă? Dar bijutierul îi
dăduse ceva mai înainte şi un alt reper; „Balzac”, plus o
remarcă nu prea lăudabilă despre bunicul Monicăi;
„Desfrânat”. Leur îi urmărea frământarea zâmbind ghiduş
în sinea lui; „Ia să văd? ÎI duce sau nu capul?!” Şi, spre
satisfacţia bătrânului, Van Galen, tânărul, izbucni
bucuros;
— Asta e!
— Adică ce e?
— În scrisorile sale către contesa Hanska domnul de
Balzac îl denumea pe cel ce împacă amanţii certaţi
„Bengaly”. Deci cheia se află într-una din operele
„Prometeu”-lui?
— Dar care anume?
— Vorbeaţi de cifra „9”.
—Şi?
— Poate fi volumul 9 dintr-o colecţie.
— Ştii cumva în câte limbi şi în câte colecţii s-au tipărit
operele domnului de Balzac?
— Sute.
— Exact.
— Deci „caută acul în carul cu fân“.
— Cam aşa ceva!
Siguranţa cu care-i vorbea Pieter Leur îi dădu lui Nick
de bănuit. „Hoţomanul” găsise şi volumul respectiv. Îl
întrebă fără ocol;
— Cum aţi ajuns la el?
 — La cine? se prefăcu a nu pricepe septuagenarul
bijutier.
— La volumul cu pricina… Vă cunosc după nas că aţi
„ghicit”.
— Eşti un şmecher, îi replică Pieter Leur. Şi-n privinţa
asta l-ai moştenit pe amicul meu Jan van Galen… Ca să
spun drept, un boier român care se respectă trebuia să
cunoască volumele din „Pleiade” semnate de domnul de
Balzac… M-am dus deci direct la această colecţie… Şi-am
avut aşa un noroc!
— D-apoi eu! rosti Nick recunoscător.
— Uite aici medalionul şi aici mesajul cifrat… Ce-o să
faci cu ele te priveşte… Eu mi-am făcut datoria! Atât!
Nick se uită la coala de hârtie pe care bătrânul trăsese
cu mână tremurândă nişte linii şi scrisese nişte cifre. Era
schiţa de plan a unei construcţii simple.
„Nu poate fi decât adăpostul antiaerian”, îşi zise Nick.
Pieter Leur îi văzu emoţia întipărită pe chip;
— Ei, ce părere ai?
— Cred că ai făcut o treabă nemaipomenită, minher!
— M-ar bucura să-ţi fie de folos conchise bătrânul. Nick
însă privea nehotărât când la medalion, când la coala de
hârtie desenată. Ce-ţi mai trebuie? se interesă bijutierul.
— Medalionul!
— Ce-i cu el?
— Parcă aş vrea să-l las în paza domniei tale, minher.
— Posesoarei lui nu-i mai face trebuinţă?
 — Deocamdată nu!… Mi-e teamă chiar că, avându-l
asupră-i, ar putea să-i dăuneze.
— Dacă-i aşa… Lasă-l în seama mea… Ştiu eu unde să-l
pun ca să stea bine!
— Eşti o comoară, minher.
După ce părăsi bijuteria, Nick van Galen simţea că foaia
pe care i-o înmânase Pieter Leur îi frigea mâinile. Trebuia
să scape neapărat de ea încă de aici, din Amsterdam, să
intre cumva în „ilegalitate”. Monica îi spusese în ajun că
maştera sa observase dispariţia medalionului şi era
neliniştită. Ea o ducea cu vorba dar până la urmă va trebui
să-i comunice tot ce-a învăţat-o Nick. Iar Sandra va voi să
constate personal dacă fata spunea sau nu adevărul. Şi va
afla până la urmă că a fost minţită. Îşi va închipui fără
îndoială că medalionul se afla la Nick. El zâmbi la acest
gând şi-şi zise; „N-are decât să-l caute!”. Dar tot atunci se
întrebă dacă maştera Monicăi nu pusese deja pe urmele
lui vreun alt „mulatru”… Sau poate chiar pe acelaşi…
Excluse ultima supoziţie. Un „urmăritor” intrat în
colimatorul poliţiei trebuia daţ de o parte. Dar eu cine se
asociase oare Sandra? Pentru că un urmăritor trebuia
plătit. Or Sandra nu dispunea de suma necesară. Cineva
deci o finanţa. Dar cine putea fi? Baronul Ellerman?
Exclus! Un om cu situaţia lui nu se preta la asemenea
potlogării. Dar poate că ceea ce tăinuise bunicul Monicăi
nu era un lucru mărunt. O colecţie de timbre rare
constituia fără îndoială o avere. Pentru că un descendent
al familiei Monteoru nu adunase fleacuri. Deci putea fi
trecut pe listă şi baronul Ellerman. Bătrânul era renumit
prin zgârcenie şi lăcomie. Să-l fi corupt oare Sandra? Willy
König, fostul lui coleg de şcoală, poliţist cunoscut şi temut
în Amsterdam, îi spusese că „mulatrul” care încercase să
sustragă poşeta Sandrei fusese zărit stând de vorbă cu un
funcţionar al uneia din agenţiile româneşti din oraşul
celor 300 de canale. Să fi intrat oare maştera Monicăi în
legătură cu cei ce terorizau România? Nu era exclus.
Alexandra Ellerman n-avea niciun Dumnezeu. Ubi bene,
ibi patria. Vila în care construise bunicul Monicăi
adăpostul antiaerian se afla în preajma postului de
televiziune din Bucureşti. Dar, spre ghinionul lui
„Ferometal”, ucigaşul bunicului Monicăi, această clădire
se afla în administraţia „Gospodăriei de partid”. Şi-n
decursul deceniilor de stăpânire comunistă fusese locuită
numai de „tovarăşi” mari cu miliţieni la poartă. Astfel nici
„Ferometal”, nici feciorul său, ajuns între timp sfetnicul de
taină al şefului departamentului securităţii statului, nu
avuseseră posibilitatea să cotrobăiască prin ungherele
acestei case. Ochii lor erau fără îndoială aţintiţi în
permanenţă spre respectiva vilă şi aşteptau doar
momentul prielnic pentru a o răscoli pe îndelete. Pentru
că nici tatăl, aflat la pensie, nici fiul, ocupând un post
„cheie”, nu erau dispuşi să împărtăşească nimănui
gândurile lor ascunse. Ştiau de asemenea că descendenta
fostului deţinut politic de la „Canal” trăia în Belgia, la
Antwerpen, şi nu era exclus ca părinţii ei buni sau
adoptivi să fi lăsat fetei cu limbă de moarte unele indicii
asupra locului unde zăcea tăinuita comoară. Securişti bine
informaţi, cei doi simţeau că mai devreme sau mai târziu
vor trebui să-şi caute adăpost peste hotare. Iar o colecţie
de timbre, ca cea în căutarea căreia se găseau, le putea
asigura un trai fără griji pentru întreaga viaţă. Dar toate
acestea nu erau decât supoziţii. Certă era doar existenţa
fetei după care suspina Nick van Galen. Iar coala de hârtie
pe care i-o înmânase minher Leur îl frigea parcă în
buzunarul de la piept. Precaut, fosta stea a atletismului se
uita mereu în oglinda retrovizoare a maşinii să vadă dacă
nu era cumva urmărit. Psihoză „ilegalistului” începuse a
pune stăpânire pe el.
„Trebuie să găsesc o soluţie”! îşi zise el. Instinctiv viră
către strada ce ducea spre comisariatul de poliţie unde îşi
petrecea zilele şi nopţile amicul său Willy König.
Spre norocul lui, poliţistul se afla la birou şi-l primi ca
de obicei cu braţele deschise. Comandă imediat câte o
cafea şi Nick se văzu nevoit să-şi depăşească norma
zilnică la acest drog. Socoti însă că la o ceaşcă de cafea
discuţia capătă de obicei un caracter mai intim.
— Azi e ziua mea liberă şi-am trecut mai mult din
obişnuinţă pe aici, îi destăinui între altele Willy König. Ai
fost norocos… Putem sta de vorbă pe îndelete. Ai mai
întâlnit-o pe roşcovana aceea din Antverpen?
— Dacă am întâlnit-o? izbucni Nick pe un ton vesel.
Cred că am căzut în plasa ei, bătrâne.
— Felicitări! Parol! Zău că merită! Am impresia că-i o
fiinţă mai deosebită.
 — Toate sunt deosebite! replică Nick voit nepăsător.
Poliţistul" simţi însă în glasul prietenului său ceva
serios, poate chiar grav.
— Spune tot! îl îndemnă el.
Aşezându-se comod, picior peste picior, în fotoliul larg
în care-l poftise Willy König, Nick hotărî să i se confeseze
ca unui duhovnic. Avea deplină încredere în discreţia,
experienţa de viaţă, ca şi în înţelepciunea ofiţerului de
poliţie. În circa o jumătate de oră Willy König fu pus la
curent cu tot ce era important, aflând între altele şi despre
coala de hârtie pe care bătrânul bijutier trasase cum se
pricepuse schiţa unui adăpost subteran. Şi-n timp ce Nick
van Galen îşi depăna povestirea, poliţistul îşi contura în
minte un plan de acţiune din care desprinse în primul
rând câteva măsuri de precauţie care trebuiau luate
înainte de orice. Şi-n primul rând se referi la coala de
hârtie care-l obseda pe Nick. De bună seamă că aceasta nu
putea rămâne la discreţia unui posibil atacator. Willy se va
îngriji să facă după ea un microfilm care putea fi ascuns
oriunde; în tocul pantofului, în manşeta unei haine, în
portţigaret etc. etc. Microfilmul va fi învelit într-o peliculă
care să-l ferească de „ştergere” cu raze distrugătoare. Ideal
însă ar fi ca Nick să memoreze planul care era destul de
simplu. Oricum, pentru a-şi verifica fidelitatea memoriei,
va trebui să aibă si microfilmul la el, în România. În al
doilea rând trebuia verificată „distinsa doamnă Ellerman”.
Pentru că de pe o zi pe alta, dacă bănuielile lor s-ar
confirma, ea va fi nevoită să treacă la acţiune. Fiica ei
vitregă va sfârşi prin a-i arăta nota de comandă de la
fictivul bijutier din Amsterdam unde aceasta ar fi lăsat
cică medalionul pentru a i se pune alt chip în locul celui
existent. „Distinsa doamnă” se va grăbi fără îndoială să
verifice spusele fiicei sale vitrege şi când va afla că a fost
păcălită se va duce imediat cu gândul că medalionul nu
putea fi decât în mâinile „Don Juanului” care sucise capul
domnişoarei Ellerman.
— Şi-n chip firesc, dragul meu, vei fi „cercetat” de
trimişii „distinsei doamne”, continuă Willy König. Dar cu
această ocazie dânsa se va desconspira. Astfel, vom afla şi
noi cu certitudine în ce ape navighează dumneaei dar şi
cu ce picior să pornim „dansul” mai departe. Atenţie,
deci, la cei ce-ar putea să te fileze… E posibil să înceapă a-
ţi cotrobăi prin casă, prin maşină şi la birou. Dacă miza e
atât de mare, după cum zicea domnişoara Ellerman,
înseamnă că cei interesaţi nu vor face economie nici de
bani, nici de „agresori”.
Nick van Galen căzu pe gânduri. Lucrurile începeau să
ia o întorsătură din ce în ce mai periculoasă. Iar el căzuse
în toată povestea asta „ca musca-n lapte”. Merita oare? În
minte îi veni chipul Monicăi. Fata îl privea cu ochii ei
mari, verzi, larg deschişi. Era o privire sinceră. Ea îi
mărturisise de la început că o stăpânea o teamă mai
pronunţată şi că era în căutarea cuiva care s-o ocrotească.
Evident un bărbat. Iar dacă acesta se nimerea să-i şi
placă mult de tot ea nu putea decât să fie recunoscătoare
soartei ce i l-a scos în cale. Însă dacă Nick avea unele
rezerve, poate chiar temeri, vizavi de ea şi de iţele încâlcite
ce se adunau în jurul ei, putea să bată în retragere oricând.
Ea nu-l va învinui cu nimic. Era dreptul lui să nu se
angajeze într-o aventură atât de riscantă. Nu era
obligatoriu să apară în postură de „erou“ din filmele cu
„cowboy’’. Sentimentele ei vor rămâne neschimbate faţă
de cel pe care-l îndrăgea din toată inima. La urma-urmei
maştera ei n-avea decât să se ducă naibii cu „timbrele “ ei
cu tot. Ea nu era dispusă să-l schimbe pe Nick pentru „tot
aurul din lume“. Willy König îi ghici gândurile;
— Cam afurisită treabă!… Crezi că merită?
— Merită, bătrâne! decise Nick.
Previziunile ofiţerului de poliţie începură să se
adeverească chiar de-a doua zi. Mai întâi Nick înregistră
în urma maşinii sale, îndată ce trecu podul peste
Singelgracht, un „Volkswagen’’ de tip vechi. La volan era
un negru care părea a se întreţine cu o thailandeză aflată
alături, pe „scaunul mortului’’. Ca să verifice că nu se
înşela făcu obişnuitele manevre; o coti pe o stradă laterală
mai puţin circulată. „Volkswagenul’’ îl urmă. Opri în faţa
unui boutique. Cel de la volan ezită o clipă, apoi trecu mai
departe şi stopă la rându-i lângă un cafe-bar. Nick se
prefăcu a căuta ceva în magazin, apoi ieşi, urcă în maşină,
făcu o manevră de întoarcere şi-o apucă înapoi spre artera
principală. Ca să nu se dea de gol, urmăritorii lui
aşteptară ca „Nissanul’’ lui Nick să dispară după colţ
pentru a porni şi ei. Cel urmărit avea să le înregistreze din
nou prezenţa aproape de sediul agenţiei de turism
internaţional „Van Galen & c-ie“. Era clar că urmăritorii
săi ştiau cine era şi ce hram purta. Atunci de ce-l mai
urmăreau?
Explicaţia avea s-o găsească după-amiază, când reveni
acasă. Cu chei potrivite cineva pătrunsese în apartamentul
său şi căutase peste tot în amănunţime. Intrusul se
străduise să lase cât mai puţine urme. Dar, deşi pusese
fiecare obiect la loc, aşacum îl găsise, nu izbutise să facă
perfect această operaţiune. Nici nu era posibil. Intrusul era
fără îndoială „om de meserie’’ pentru că-i umblase şi în
cofret. Nick nu constată nicio lipsă. Era clar deci că venise
după medalion. Iar maşina care-l urmărise nu făcuse
altceva decât să-i asigure intrusului o percheziţie pe
îndelete. Când îi comunică lui Willy König că-i fusese
„violat“ domiciliul, acesta-i replică;
— Să aşteptăm următoarea mişcare.
— Presupui care ar putea fi? îl iscodi Nick.
— Dacă sunt hotărâţi să ducă treaba până la capăt,
atunci vor încerca să te atace direct.
Lui Nick îi displăcu o. Asemenea perspectivă;
— Nu pot fi evitaţi?
— Nu cred, opină Willly König. În schimb îi putem
aduce pe „terenul” nostru… De altfel l-am şi pus în
urmărire pe „mulatrul” care o ,,confundase" pe doamna
Ellerman cu presupusa lui iubită. A dispărut o vreme din
oraş şi văd că a reapărut… Am vaga impresie că, punând
mâna pe el, apucăm fie de firul care porneşte spre
„distinsa doamnă" din Antwerpen, fie spre un agent al
securităţii române, dacă nu cumva se bifurcă în ultimă
instanţă în ambele direcţii.
În seara următoare Nick van Galen îşi făcu drum în
deocheatul „Cartier Roşu”. Străzile înguste, străjuite de
case vechi, insalubre, ofereau o suită de vitrine care lui
Nick îi stârneau dezgust şi compătimire totodată.
Prostituatele se expuneau privirilor trecătorilor doar cu
nişte peticuţe mai mult simbolice peste sex şi sâni. Aveau
priviri triste de animale captive. Localurile de perdiţie,
prăvăliile profilate pe „produse” pornografice întreţineau
o atmosferă de excitare sexuală. Iar lămpile roşii avertizau
de departe că aici se putea cumpăra „dragoste” la preţuri
care începeau „de la 15-20 de dolari „bucata". Fostul
campion universitar trecuse de perioada când privea cu
ochi pofticioşi la nurii câte unei negrese, thailandeze ori
nord-europene clorotice. Privea la manechinele vii din
vitrină cu ochii unui cunoscător uşor blazat. Împreunarea
pentru el nu mai însemna doar igienă sexuală. Posesiunea
trebuia să fie o încununare a splendidului „joc al
dragostei". Dar în timp ce se prefăcea a alege dintre
„vestalele amorului" care se ofereau fără pic de pudoare
oricărui trecător, Nick trăgea cu coada ochiului în jur. Era
sau nu urmărit? Străbătuse două dintre străzile luminate
slab de becurile vopsite în roşu fără a observa nimic
suspect. Dar când ajunsese din nou la cheiul canalului
care străbătea vestitul cartier zări, în şuvoiul de curioşi şi
amatori de „plăceri ieftine", chipul negrului care-l
urmărise în urmă cu două zile cu un Volkswagen de tip
vechi.
Momeala aruncată nu fusese zadarnică. Unul dintre
„peşti“ începuse a „muşca“. Nick se întreba dacă era
singur ori mai avea vreun ajutor sau poate chiar doi. Ca să
se convingă, se îndreptă spre podul de peste canal.
Urmăritorul lui se precipită către balustrada metalică ce se
întindea de-a lungul cheiului pentru a nu-l pierde pe Nick
din vedere. Acesta nu mai avea niciun dubiu. Şi astfel,
după ce trecu de cealaltă parte a podului, ferindu-se din
calea unui „taxi“, strecură o nouă privire în urmă. Negrul
înalt, spătos, întindea pasul. Iar în urma lui se strecura un
asiatic, mai scund dar bine legat, care făcea eforturi
vizibile de a se ţine după cel din faţa sa. Prefăcându-se a
nu-şi fi zărit urmăritorii, Nick se opri mai întâi în faţa
intrării unui local unde afişe colorate strident avertizau
trecătorii că înăuntru puteau asista la demonstraţii
practice de împerecheri sexuale. Dar, mimând
nehotărârea, rămase pe loc vreme de-un minut, timp în
care cei doi urmăritori ai săi încercaseră să se ascundă
după stâlpi şi colţuri de clădiri. Nick se decise în cele din
urmă să se desprindă din loc îndreptându-se către o
străduţă îngustă, întunecoasă, un fel de tunel neacoperit,
murdar, pestilenţial. Străduţa era pustie. Rar se încumeta
cineva să păşească între zidurile coşcovite de vreme şi
igrasie care-o străjuiau. Nick se strecură pe ulicioară cu o
uşoară strângere de inimă. Şi nu făcu mai mult de treizeci
de paşi când se pomeni strigat din urmă;
 — Hei, domnu’!
Nick se uită în urmă prefăcându-se mirat. Lunganul de
culoare se apropie de el aproape în fugă… În urma lui
însă nu mai venea şi asiaticul.
„Trebuie să apară din cealaltă parte“, îşi zise Nick
pregătindu-se să-l aştepte pe negru. Când acesta ajunsese
cam la zece. Paşi de el, Nick i se adresă autoritar;
— Ce doreşti, amice?
Gura mare, buzată, a negrului se lăţi într-un rânjet deloc
binevoitor;
— Nu-ţi place mutra mea?
— Nu te apropia prea mult, îl sfătui Nick, pentru că n-o
să-ţi mai placă nici ţie.
— Nu vrei să facem cunoştinţă?
Nick simţi mai mult instinctiv că se îndrepta spre el şi
celălalt adversar din direcţia opusă. Dar, până la sosirea
asiaticului trebuia să-l ţină sub observaţie pe negru.
— Zici să facem cunoştinţă? se arătă el calm. Cu plăcere!
Dar păstrează, te rog, distanţa cuvenită.
— De ce? rânji buzatul. Vouă, albilor, vă put cei cu
pielea neagră!
Nick simţi că era momentul să ocupe o poziţie
defensivă mai bună şi se retrase cu spatele spre zid. Şi-n
timp ce efectua această mişcare îl zări apropiindu-se şi pe
asiatic.
— Uşurel! îl avertiză pe buzat. Ce doriţi?
— Ţi-am spus doar, rânji acesta batjocoritor.
— Adică?
 — Să ciocnim de pildă un pahar de whisky în semn de
prietenie.
— Fără bancuri! Ce vreţi?
Asiaticul, ajuns între timp la faţa locului, se adresă la
rându-i lui Nick însă pe un ton mult mai poruncitor;
— Fii băiat înţelegător şi urmează-ne fără mofturi.
— Pot să ştiu şi eu ce vă interesează? insistă Nick.
— O să-ţi spunem într-un loc mai potrivit, îi preciză
buzatul.
Şi-n timp ce ducea mâna la spate asiaticul adăugă;
— La capătul străzii ne aşteaptă o maşină.
Nick luă imediat poziţie de apărare;
— Nu vă ţineţi de prostii!
Dar nu sfârşi bine vorba când zări în mâinile celor doi
atacatori câte un şiş. Era limpede că voiau să-i cresteze
pielea. Cu ochii la ambii adversari, Nick aştepta clipa când
vor sări asupra lui. Şi aceasta nu întârzie. Prin salturi iuţi,
de feline, cei doi se aruncară asupra lui cu şişurile lucind
în mâini. Îşi subestimaseră însă adversarul. Cu o lovitură
bine ţintită de picior, din săritură de karatist, Nick îl
azvârli pe asiatic peste pavajul grosolan al uliţei, şi cu
aceeaşi săritură izbuti să zboare şişul şi din mâna
buzatului. Asiaticul, lovindu-se cu capul de-o piatră a
caldarâmului, zăcea întins la pământ. Astfel Nick
rămăsese faţă-n faţă doar cu buzatul. Începură să se
pândească unul pe altul, învârtindu-se ca doi cocoşi. Nick
intui că şi negrul era un karatist şi de aceea nu se avântă la
atac. La rându-i, buzatul îşi dăduse seama că adversarul
său era mult mai periculos decât se aşteptase şi începuse
chiar să-l încerce o senzaţie de teamă. Dar pânda lor nu
dură decât câteva zeci de secunde pentru că de la un capăt
şi de la celălalt al uliţei se auziră somaţii;
— Stai! Poliţia!
Simţind că fusese prins în cursă, negrul încercă s-o
şteargă. Dar un picior bine plasat de Nick îl azvârli şi pe
acesta la pământ. Poliţiştii, patru la număr, în civil, îi
aşezară pe tustrei cu faţa la zid şi-i percheziţionară.
Doar Nick avea asupra sa permisul de conducere auto.
Cei doi borfaşi erau fără acte de identitate. Poliţiştii
culeseră de pe caldarâm şi cele două şişuri având grijă să
nu şteargă amprentele de pe ele.
— Ale cui sunt? întrebă evident de formă poliţistul care
părea a fi şeful.
Cei doi atacatori nu răspunseră. Nick însă replică sigur
pe el;
— După ce-o să verificaţi amprentele o să aflaţi.
— Sunt ale lor deci? insistă şeful, arătând spre cei doi
borfaşi.
— Bineînţeles! confirmă Nick.
— Şi ce voiau de la dumneata?
— Asta aş dori să aflu şi eu.
— Nu-i cunoşti?
— Îi văd întâia oară.
— Mergem la poliţie şi acolo ne lămurim.
Willy König lucrase excelent. Nick îl felicită în gând.
Cursa întinsă celor doi borfaşi funcţionase fără greş. Dar
va scoate oare Willy ceva de la ei? Oricum, fuseseră prinşi
în flagrant delict. Atac înarmat deliberat asupra unei
persoane. Şi asta în plină stradă. Borfaşii ştiau că nu aveau
nicio scăpare. Vor trebui să vorbească. Legile olandeze
pedepseau aspru asemenea delicte.

… „Mulatrul” locuia într-una din clădirile ridicate de

negustorii olandezi cu trei patru şi chiar cinci secole în
urmă de-o parte şi de alta a canalelor.
Zidiri greoaie, durabile, înalte de patru-cinci etaje, cu
mansarde prevăzute cu scripeţi pentru ridicarea mobilei.
Pentru că pe scările înguste, în care se pătrundea prin
nişte uşi strâmte, groase, zdravăn ferecate, n-avea loc
masiva mobilă negustorească. În vremurile de restrişte
stăpânii acestor clădiri se baricadau cum puteau mai bine
înăuntrul lor. „Mulatrul” închiriase o încăpere la
mansardă. Era mai ieftină, iar cele cinci etaje le urca fără
un efort deosebit. Pentru că era încă tânăr, zvelt, bine
legat.
Când auzi o bătaie puternică în uşă el tresări. Nu
aştepta niciun vizitator.
Până atunci fusese cu urechea mereu la telefon. Urma să
fie sunat de „oamenii” săi. Convenise cu ei ca, de îndată ce
vor pune mâna pe Nick van Galen, să-l anunţe. Stătea ca
pe ghimpi. Dar bătaia puternică în uşă îl descumpăni.
Loviturile se repetară cu mai multă tărie. „Mulatrul”
decise să răspundă;
— Cine e?
— Poliţia! Deschide imediat!
Încurcat, „Mulatrul” se scărpină în claia de păr din
creştet. N-avea încotro. Va trebui să descuie uşa. Pe
fereastră nu putea sări. Cinci etaje înalte de calcan. Nici
campionul mondial la alpinism nu s-ar fi încumetat la o
asemenea coborâre.
Trase zăvorul masiv de la uşă. Doi agenţi în civil îl
priveau din prag. Îi arătară legitimaţiile lor şi mandatul de
arestare.
— De ce sunt învinuit? se interesă „Mulatrul”, vânăt de
spaimă.
— „Băieţii” tăi au fost prinşi în flagrant delict de atac
înarmat asupra unei persoane neînarmate, îl informă
primul agent.
— Au făcut mărturisiri complete, îl încredinţă al doilea
agent.
„Mulatrul” prinse deodată glas;
— Ce „băieţi”?. Care „băieţi”?… Nu umblaţi cu chestii
din astea?… Va ieşi scandal!… Eu sunt artist!… O să aveţi
de-a face cu sindicatul meu!…
— Gura! îi reteză scurt primul agent. Ai să ai timp
berechet, la poliţie, să trăncăneşti verzi şi uscate.
 *

… După ce-şi semnă depoziţia, Nick van Galen aşteptă

nerăbdător sosirea la comisariatul de poliţie a
„Mulatrului”. Willy König îl instalase într-o încăpere din
vecinătatea celei în care urma să fie interogat noul arestat.
Un difuzor îi înlesnea „victimei” posibilitatea de-a auzi tot
ce se va discuta în biroul ofiţerului de poliţie. Până în acel
moment Nick era mulţumit de modul în care decurseseră
lucrurile. Cei doi „agresori” sfârşiseră prin a mărturisi
totul. Dar nu înainte însă de a li se făgădui că vor fi puşi în
libertate. Nick, fiind de faţă la interogatoriu, le spusese că,
la nevoie, putea să-şi retragă plângerea făcută împotriva
lor. Şi pe această bază poliţia îi putea scoate din cauză. Cu
condiţia însă; să dispară din ţară. Erau amândoi marinari
profesionişti, deci nu era nicio dificultate să-şi găsească de
lucru aiurea.
Cei doi agresori, care încasaseră în prealabil o sumă
frumuşică pentru prinderea şi sechestrarea lui Nick van
Galen, nu se lăsară mult rugaţi. Mărturisiră că fuseseră
năimiţi într-adevăr de „Mulatru”. Pe acesta îl interesa un
anumit obiect care se afla asupra lui Nick. Un medalion
sau cam aşa ceva. Ei, însă, aveau doar obligaţia de a-l
prinde şi a-l da legat pe Nick în mâinile „Mulatrului”.
Altceva nu-i interesa. Unde urmau să-l ducă pe prins?
Bineînţeles în afara oraşului. Se părea că „Mulatrul”
închiriase un fel de şalupă în care avea să-l ţină pe
prizonier până se va afla de la el tot ce se dorea.
„Ingenioasă idee!” îşi zisese Nick ascultându-i. În
reţeaua de canale fără număr care străbătea Olanda o
şalupă putea rămâne pe apă luni de zile fără să dea de
bănuit cuiva.
Sosirea „Mulatrului” fu însoţită de o exclamaţie de
satisfaţie din partea lui Willy König;
— Salut, amice!
Arestatul nu-i răspunse. Privea la ofiţerul de poliţie cu
duşmănie.
— Parcă a fost vorba să nu ne mai dai bătaie de cap, îi
aminti Willy König. Ori ţi-ai închipuit că am „înghiţit
gogoaşa” pe care ne-ai turnat-o atunci când ai şterpelit
poşeta doamnei Ellerman?
„Mulatrul” îl sfidă;
— Pot să mă aşez?
— Ca la dumneata acasă, îi replică ofiţerul în zeflemea.
„Mulatrul” îşi privi cătuşele de la mâini;
— Pe ce bază mi-aţi pus porcăriile astea?
— De data asta ai „înfundat-o”, amice! îl avertiză Willy
König. Vrei să asculţi ce-au declarat „prietenii” tăi?
— Care „prieteni”? întrebă „Mulatrul” pe un ton
agresiv. Lăsaţi-vă de înscenări, domnule ofiţer. Este un
abuz! Am să mă plâng sindicatului nostru!
— Aş vrea s-o văd şi pe asta, replică Willy sigur pe sine.
Mi-e teamă că după ce vor afla ce preocupări ai „în timpul
liber” te vor azvârli afară din rândurile sindicatului „cât ai
zice peşte”. Nu? Ce părere ai?
— În ce privinţă? se interesă „Mulatrul”;
— Cum vrei să procedăm? Ascultăm depoziţiile
„oamenilor’’ dumitale sau îi aducem pe ei aici ca să auzi
din propriile lor guriţe cum te-au „cântat’’?
„Mulatrul’’ ridică nepăsător din umeri;
— N-aveau de ce să mă „cânte’’.
— Nu, zău, făcu Willy König în timp ce înşira pe masă
obiectele găsite asupra celui arestat. Selectă dintre acestea
două hârtii pe care le comentă; Asta-i deci şalupa cu care
voiai să-l plimbi pe domnul van Galen iar asta-i maşina cu
care l-aţi pândit şi tot cu ea urma să-l transportaţi până la
şalupă. Îţi dai seama că numărul maşinii a fost
„înregistrat’’ şi de domnul van Galen şi de noi… Ori ai
închiriat-o în „scop de binefacere’’?
„Mulatrul’’ şi-a dat seama că fusese într-adevăr
„cântat’’. Şi-apoi procurorul n-ar fi semnat mandatul de
arestare dacă poliţia n-ar fi avut nişte dovezi
incontestabile. Îşi aplecă claia de păr negru, des, înfoiat,
spre ofiţerul de poliţie, interesându-se;
— Ce vreţi să ştiţi?
— Pentru cine lucrezi? ripostă prompt Willy König.
— Habar n-am!
— Nu, zău!
— Vă rog să mă credeţi, se milogi „Mulatrul’’. Mi s-au
dat, recunosc, nişte bani…
Poliţistul zâmbi în zeflemea;
 — Aşa, hodoronc-tronc?
— Într-un fel.
— Şi unde l-ai găsit pe „bancherul’’ ăsta?
— La „ruletă’’… Pierdusem într-o seară până la ultimul
cent… El era la masă lângă mine… Dacă a văzut că sunt în
„pom“ s-a oferit să mă împrumute… şi cum eram încălzit
de joc am acceptat… Bineînţeles, am pierdut mai
departe… Nu eram în ziua aceea „în mână’’... Datoram
vreo trei mii de guldeni…
Willy König remarcă;
— Nu era cine ştie ce sumă!
— Pentru mine era… N-aveam de unde să-i înapoiez
nici măcar zece guldeni, darmite trei mii… Doar ştiţi că
trăiesc din ce pică.
— Ce ţi-a propus atunci „bancherul’’?
— Să mă ierte de datorie şi să-mi mai dea ceva pe
deasupra.
— Consistent?
— Acceptabil.
— Şi ce ţi-a cerut în schimb?…
— Exact ce-am făcut.
— Mai concret?
— Îl interesează o bijuterie sau cam aşa ceva. Mi-a zis la
cine se află. Mai bine-zis de la cine trebuia s-o şterpelesc.
— Dar tu nu eşti un pungaş oarecare!
— E drept, recunoscu „Mulatrul’’. De aceea m-a şi
ales… Ştia că poate să aibă încredere în mine.
— El a pus la cale scena cu „furtul poşetei’’?
 — De bună seamă!
— O cunoştea pe doamna aceea?
— Din câte am mirosit eu, dumnealui e un fel de
„gigolo’’ al doamnei.
În încăperea alăturată Nick van Galen făcu ochii mari la
auzul acestei destăinuiri.
„I-auzi cine mi-i mironosiţa’’, îşi zise el.
De cealaltă parte, Willy König înregistră spusele
„Mulatrului’’ cu un zâmbet de neîncredere.
— Vrei să spui că cei doi presupuşi „amanţi’’ se
înţeleseseră să însceneze „furtul poşetei’’ în care se afla
„bijuteria’’ de care ai pomenit?
— Altfel nu mă pretam, domnule ofiţer, răspunse
„Mulatrul’’ indignat. Doar singur aţi spus că nu sunt un
borfaş de duzină.
— Şi domnul van Galen v-a dat planul peste cap,
constată Willy König.
— Cam aşa ceva, recunoscu „Mulatrul’’.
— Şi mai departe?
— Dacă am intrat în joc a trebuit să dansez mai departe
cum mi se cânta. Mi s-au dat şi alţi bani… Iar banii sunt
ochiul dracului… Mi s-â cerut să pun mâna pe „bijuterie’’
cu orice preţ… Cum aceasta a ajuns între timp în mâinile
domnului van Galen…
— De unde aveaţi informaţia aceasta?
— Presupun că tot de la doamna respectivă… Doar
lucra mână-n mână cu „gigolo“-ul ei… Oricum, după
părerea mea, toţi am lucrat ca nişte începători
subestimându-l pe prietenul dumneavoastră.
Willy König se arată intrigat;
— Care „prieten’’?
— Lăsaţi, domnule ofiţer! îl dojeni „Mulatrul’’. Să nu-
mi spuneţi mie că toată „capcana’’ asta în care am căzut ca
nişte fraieri n-aţi pus-o la cale împreună!
Poliţistul zâmbi fără voie. Sinceritatea „Mulatrului” nu-i
displăcea.
— De ce naiba umblă ăştia fripţi după „bijuteria“ aceea?
reîncepu el interogatoriul. O fi chiar atât de valoroasă?
— Nu-mi dau seama, răspunse „Mulatrul”. După câte
am înţeles e vorba de un medalion de argint. Atât şi nimic
mai mult. Dar ce conţine acest medalion, n-am mai aflat.
— Deci asta e!
— Da, domnule comisar!
Willy König extrase din dosarul de pe birou o fotografie
pe care i-o întinse celui din faţa sa;
— Îl recunoşti?
Mâna „Mulatrului” avu un tremur uşor;
— De unde o aveţi?
— Aici eu pun întrebări, îl avertiză poliţistul.
Cel interogat îşi umezi buzele groase. Era evident în
încurcătură.
— L-am înâlnit întâmplător, domnule comisar.
Willy König clătină capul a neîncredere;
— La tine totul e „întâmplător”! Şi adăugă cu un
început de enervare; Ştii ce te aşteaptă?
 — Bănuiesc! zise „Mulatrul”, umezindu-şi din nou
buzele uscate.
— Atac înarmat deliberat asupra unei persoane
neînarmate, în plină stradă, şi tentativă de sechestrare a
acelei persoane. Ştii câţi ani de închisoare te aşteaptă?
— Mulţi! răspunse „Mulatrul” cu glasul sugrumat.
— Mai uită-te o dată la fotografie!
„Mulatrul” execută ordinul automat. Privirea începuse
a i se tulbura, dar tot mai vedea clar în imaginea
fotografică silueta şi profilul feţei alături de statura
mijlocie a unui bărbat de vreo 40 de ani, dichisit îmbrăcat,
cu trăsături mai meridionale. Ridică apoi privirea spre cel
care-l ancheta şi-i ceru pe un ton hotărât;
— Vreau să stau de vorbă cu şeful matale cel mare.
— Aşa te vreau, băiete! izbucni Willy mulţumit.
În cealaltă încăpere Nick van Galen trăia o senzaţie de
dezamăgire. Se simţea scos din joc şi constatarea îl
nemulţumea.
„Asta-i situaţia, îşi zise el consolându-se. Nu le poţi
avea pe toate!”.
Aşteptă totuşi răbdător apariţia fostului său coleg de
şcoală. Spera să mai afle câte ceva de la Willy König. Dar
ofiţerul avea să-l bată amical cu palma pe umăr şi să-l
îndemne la niţică răbdare.
 *

Paul Stratilat intrase în panică. Trecuse de miezul nopţii

şi Edy „Mulatrul” nu dăduse niciun semn de viaţă.
Convenise cu acesta ca, de îndată ce vor pune mâna pe
Nick van Galen şi-l vor transborda pe şalupă, să-i dea şi
lui un telefon prin care să-i comunice doar atât; „O.K.,
boss!”. Ca să poată dormi şi el liniştit. Se afla în garsoniera
unui amic plecat în vacanţă. Pentru că unicul său
domiciliu stabil era în Suedia. În urmă cu 20 de ani o
regizoare scandinavă fusese invitată de un teatru
bucureştean să pună în scenă o piesă de Ibsen. Paul
Stratilat lucra pe atunci în respectivul teatru ca regizor
tehnic. Urmase facultatea de filologie, dar nu simţea nicio
chemare pentru rolul de dascăl la ţară. De aceea se
mulţumea să respire zilnic praful din culise. Regizoarea
scandinavă, mai în vârstă ca el cu vreo 20 de ani, se
simţise flatată de privirile insistente ale „frumuşelului”
regizor tehnic. Iar când acesta îi aduse într-o seară la hotel
nişte materiale documentare, ea nu numai că-l invitase în
cameră, unde-l tratase cu un whisky şi-o cafea, ci îl
îndemnase prin gesturi şi priviri să treacă la „fapte”.
Tânărul regizor tehnic se pare că izbutise să confirme
chiar din prima seară renumita vigurozitate balcanică de
vreme ce pe parcursul întregului ei sejur în România,
scandinava nu se mai dezlipi de acesta. Peste un an, când
teatrul bucureştean avea să facă un turneu în Apus,
regizoarea îl va confisca definitiv pe „frumuşelul” regizor
tehnic.
Dar Paul Stratilat n-avea să-şi depăşească nici în Apus
condiţia de „gigolo”. Va schimba un pat cu altul, având
alături femei ce simţeau cu disperare stingându-li-se
văpaia tinereţii. Şi nici pecuniar nu erau prea darnice. Iar
„frumuşelului” îi plăcea să ducă o viaţă de dandy. Şi de la
dorinţă până la putinţă era o cale tare lungă pe care nu
izbutise s-o parcurgă în anii petrecuţi în Europa
Occidentală. Într-o zi însă întâmplarea i-o scosese în faţa
ochilor pe Alexandra Ellerman. „Gigolo“-ul cu ghiocei la
tâmple se şi apucă s-o „înfăşoare” cu o pricepere ce-o
determinase pe aceasta să creadă că soarta îi oferise în
sfârşit „bărbatul ideal”. Erau amândoi oameni maturi – ea
cu vreo şapte ani mai în vârstă – obosiţi de necurmata
luptă cu o viaţă care nu le prea surâsese până atunci. Şi
deciseseră să-şi croiască împreună drumul către o
bătrâneţe „fără griji“. Îşi puseseră mai întâi nădejdea în
Pierre Ellerman, dar falimentul acestuia îi desumflase. Îşi
concentraseră apoi atenţia asupra baronului Ellerman,
însă bătrânul bancher se dovedise nu numai avar peste
măsură, ci şi cât se poate de suspicios. Dar când se
zbăteau amândoi ca peştii pe uscat soarta începuse iar a le
surâde. Descoperiseră o „mină de aur“ care purta numele
de Monica Ellerman. Tânăra descendentă a Monteorilor
avea la gât „cheia de la Poarta Minunilor”. Numai că
soarta li se arătase iarăşi potrivnică. „Medalionul”
încăpuse pe mâinile pezevenghiului din Amsterdam care
sucise capul domnişoarei Ellerman. Nu-i vorbă că şi
această „mironosiţă” se dovedise peste aşteptări de
şireată. Ce era de făcut? Mort-copt trebuiau să pună mâna
pe „hăndrălău” şi să-i smulgă „preţiosul medalion”. Paul
Stratilat angajase pentru această operaţiune nişte
profesionişti. Şi totuşi… Veşnicul „gigolo“ se învârtea prin
garsonieră ca o fiară de junglă închisă în cuşcă. Îi venea să
urle, să muşte, să sfâşie. Să se înece oare iarăşi „ca ţiganul
la mal”? Ştirile care-i veneau din Răsărit erau tot mai,
promiţătoare. Soarta regimurilor comuniste părea
pecetluită. Totul era chestiune de săptămâni ori de luni.
„Omul” său, căruia ii furniza informaţii culese din
hoteluri, restaurante, baruri de noapte şi tripouri din ţările
apusene pe care le frecventa Paul Stratilat, i se părea
acestuia mai preocupat şi mai agitat ca oricând. Deşi
aparent modest funcţionar la o agenţie românească din
Olanda, în realitate avea gradul de maior în securitatea
ceauşistă. Şi lui Paul Stratilat i se părea că securistului
începuse a-i fugi „pământul de sub picioare”, în schimb
crescuseră speranţele diasporei române în cercurile în care
se învârtea şi fostul regizor tehnic. Era deci momentul să
acţioneze şi el. Dar nu în interesul poporului din care se
trăgea. De altfel nici nu se sfiise până atunci să ia bani – e
drept, sume cam modeste – de la slujitorii regimului
comunist pentru informaţiile pe care le furniza despre
rezistenţa românească..
Paul Stratilat se conducea in viaţă după acelaşi precept
ca şi Alexandra Ellerman; „Ubi bene ibi patria!” Era un
leneş din născare. Inteligent, se strecurase prin şcoli doar
cu note de trecere. Deci cu minimum de efort. Singurele
care l-au atras au fost doar limbile străine. Germana şi
franceza le învăţase „acasă”. Tatăl său, fost ofiţer în garda
regală, ca şi mama sa, fiica unuia din feciorii „de casă” de
la Palatul Peleş, avuseseră ambiţia să dea unicului lor
moştenitor o educaţie „cât mai aleasă“. Iar limba engleză
odrasla lor o deprinsese în facultatea de specialitate din
Bucureşti ale cărei cursuri însă n-avea să le ducă până la
capăt. Bărbat frumos, înalt, suplu, faţă rotundă, trăsături
regulate, ten smead, păr negru, ondulat, ochi mari,
întunecaţi, Paul moştenise din familie „manierele alese”,
ca şi gustul pentru o ţinută elegantă. Avea prin urmare
calităţile necesare pentru a atrage femeile de toate vârstele
şi de toate categoriile sociale. Dar omul trecuse de acum
pragul celor 45 de ani. Trupeşenia începuse să-şi arate
semnele, iar „cheful de viaţă” scădea în apetit. Pe scurt
începuse a obosi şi-a simţi nevoia să se retragă din
„afacerile” de până atunci. Or Alexandra Ellerman venise
să-i ofere tocmai o asemenea perspectivă. Dar ce se
întâmplase? De ce nu dădea Edy „Mulatrul” niciun semn
de viaţă? Să fi căzut oare în vreo „Capcană”? Chiar
simplul gând îl îngrozea. Să fie oare un blestem întreaga
sa viaţă? Să nu poată duce până la capăt nimic din ce
întreprindea? Simţea că nu mai putea sta pe loc. Parcă
avea jar sub tălpi. Hotărî să nu mai aştepte. Se îmbrăcă
imediat şi ieşi din garsonieră. Dar încotro să se îndrepte?
Cel mai indicat era să verifice la debarcader dacă şalupa
închiriată de Edy „Mulatrul” se mai afla acolo… Conform
planului stabilit împreună pentru noaptea aceea, Nick van
Galen trebuia să plutească lin, legat fedeleş, cu căluş la
gură, pe canalele care legau portul de restul ţării. Paul îşi
notase cu grijă „numărul” şalupei şi cheiul la care se afla.
Opri un taxi şi-i ceru să-l ducă pe strada din apropierea
debarcaderului.
— Te rog să mă aştepţi, îi ceru el taximetristului când
ajunse la destinaţie. Revin în cinci minute.
Şoferul nu avu nicio obiecţie. Cunoaştea clienţii în care
putea avea încredere. Or Paul Stratilat făcea parte, după
socoteala lui, dintre „domni”. Deci om de cuvânt. La
rându-i numitul „gigolo” se precipită pe-o străduţă
îngustă, străjuită de clădiri vechi, care răspândeau în aerul
curat al nopţii un miros abia perceptibil de igrasie şi
mucegai. La capătul acesteia se afla debarcaderul. În
ghereta de la intrare paznicul moţăia. Paul Stratilat bătu
cu putere în uşa îngustă. Paznicul, un surinamez uscăţiv,
tresări. Ce poftea „domnul”? Paul îi întinse o monedă de
cinci guldeni.
Voia doar o simplă informaţie. Şalupa cu numărul de
înregistrare ştiut de el mai era trasă la chei? Paznicul îl
cercetă cu neîncredere. Era ora unu şi ceva după miezul
nopţii. Oră întru totul nepotrivită pentru asemenea vizită.
Paul îi mai întinse o monedă de cinci guldeni.
Surinamezul se lăsă înduplecat. În registrul său de
evidenţă nu figura ieşirea şalupei din debarcader. Dar, ca
să fie, mai sigur se duse şi verifică.
 — Puteţi fi liniştit, îl încredinţă paznicul pe Paul după
ce reveni. Şalupa e la locul ei.
Tocmai asta era povestea. Puriul „gigolo“ ar fi vrut ca,
dimpotrivă, mica navă să nu se fi aflat „la locul ei“.
Mulţumi paznicului cu obişnuitul său zâmbet politicos şi
se îndreptă către taxiul care-l aştepta.
Era atât de abătut încât depăşi maşina staţionată pe
străduţă.
— Hei, domnu’! îl strigă şoferul. Nu mai aveţi nevoie de
mine?
— Oh, iartă-mă! făcu Paul trezit din gânduri. Mergem
imediat!
Se urcă în maşină şi-i ceru şoferului să-l ducă înapoi de
unde-l luase.
Pe drum însă se răzgândi. Indică adresa garajului de la
care închiriase Edy „Mulatrul” maşina. Aici procedă la fel.
Pentru o hârtie de 25 de guldeni portarul îi dădu o
informaţie nespus de preţioasă. Maşina de care se interesa
„Domnul” fusese adusă în cursul serii la garaj de către
„poliţie”. Paul era cât pe ce să cadă din picioare. Abia
izbuti să mormăie mulţumirea de cuviinţă şi se înapoie
spre taxi cu paşii grei, şovăitori. Era atât de marcat de
vestea aflată încât şoferul se simţi obligat să-l întrebe;
— Domnul se simte cumva rău?
— Cred că da! îngăimă el. Inima îmi face uneori figuri.
— Vă duc acasă?
— Nu! răspunse Paul ceva mai înviorat. Am să deranjez
pe medicul meu personal.
 Şi-i indică o stradă din apropierea Gării Centrale. Se
decise să nu se mai înapoieze în garsonieră. Nu mai avea
nicio îndoială că „năimiţii” săi dăduseră de bucluc.
Aceştia nu-i cunoşteau adresa, dar îi ştiau numărul de
telefon. Deci n-ar fi fost mare greutate pentru poliţie să-i
dea de urmă. Decise prin urmare să-şi ia tălpăşiţa din
Amsterdam. Cheile de la garsonieră avea să i le trimită
amicului său prin poştă, iar când acesta va reveni din
vacanţă îl va ruga să-i expedieze lucrurile personale la o
adresă pe care o va alege între timp. Dar nu aceasta era
important acum. Primordial era să se urce într-un tren
care să-l ducă la Antwerpen. Iar călătoria s-o facă fără
nicio „coadă” în urma sa. Nu se îndoia că fusese pus sub
urmărire. Probe pentru a-l aresta nu existau. Nu fusese
prins asupra nici unui fapt care să constituie delict.
„Înţelegerea” cu Edy ,,Mulatrul" fusese verbală şi fără
martori. Iar declaraţiile acestuia puteau fi respinse cu
uşurinţă. Dar nu intenţiona să dea ochii cu poliţia
olandeză. Nici el, nici Alexandra Ellerman. De aceea se şi
îndreptă cu primul tren către Antwerpen.
Aşezat în fotoliul comod al trenului rapid „Intercity”
care săgeta în noapte peste polderele şi canalele ţării din
„Scobitură”, Paul Stratilat şe mai asigură o dată că nu era
niciun „suspect” în preajma sa. Abia după aceea îşi
sprijini capul de speteaza fotoliului şi închise ochii. Se
prefăcu obosit şi adormit pentru a tăia cheful de vorbă al
vreunui vecin de compartiment.
 Măsura eră inutilă pentru că nordicii sunt de regulă
tăcuţi şi discreţi. N-ar deranja pe nimeni, dar nici nu le-ar
place să fie la rândul lor inoportunaţi.
Paul Stratilat se putu lăsa fără grijă în voia gândurilor
care-l asaltau mai abitir ca oricând. Erau atât de multe şi
atât de insistente încât trebuia să facă puţină ordine sub
fruntea sa înfierbântată. Iar imaginea care-i revenea cel
mai stăruitor în minte era aceea a Alexandrei Ellerman.
„Toanta”! o certa el în gând. Cum de lăsase să-i scape
medalionul printre degete? În locul ei el ar fi tăiat gâtul
fetei şi tot ar fi pus mâna pe dorita bijuterie. Alexandra
Ellerman adusese în apărare o mie şi unul de argumente.
Dar niciunul, după opinia lui, nu era convingător. Din
clipa în care aflase adevărata valoare a medalionului
trebuia să-l fi înşfăcat.
Să fi furat de la Pierre, cât acesta mai era în viaţă, cheia
de la seif. Dar „toanta“nu avusese curajul. Să-i fi smuls
apoi fetei medalionul de la gât în timp ce aceasta dormea
profund.
Dar nici de aşa ceva nu fusese în stare.
„N-am putut, iubitule! i se tânguise Alexandra
Ellerman. Gândeşte-te că am crescut-o de mică… E ca şi
propriul meu copil!… Dacă se trezea în clipa când
încercam să-i iau medalionul de la gât cum m-aş fi uitat în
ochii ei?”
„Foarte bine! îi replicase Paul Stratilat. Uite aşa cum te
uiţi acum în ochii mei!”
„Nu-i acelaşi lucru! protestase femeia. Tu nu înţelegi!”
 Fireşte că nu înţelegea. Mai bine-zis nu concepea să
rateze şi această şansă. Unică şansă! De aceea şi procedase
în continuare cam pripit. Dar nu! Nu fusese pripeală.
Avusese doar ghinion. Pentru că „furtul poşetei” mersese
ca la carte până la apariţia nenorocitului acela de lungan
cu cataligele lui de cocostârc! Cine naiba-l scosese în calea
Alexandrei Ellerman şi-a ficei sale vitrege? Pentru că ea,
Alexandra, în clipa când Edy „Mulatrul” îi smulsese
poşeta cu medalionul scosese doar un ţipăt scurt, formal,
care s-o inducă în eroare pe Monica. La rându-i, fata
amuţise de surpriză. Astfel, făptaşul putea să dispară fără
grijă în mulţime. De unde să prevadă el că tocmai în clipa
aceea în urma celor două femei se afla un individ în care
se treziseră pe nepusă masă „instincte cavalereşti”.
Idiotul! Stricase totul. Dar dacă s-ar fi mulţumit doar la
atât încă n-ar fi fost mare necaz. Se putea înscena şi altfel
furtul medalionului. Însă când îşi bagă coada Aghiuţă!…
Monica devenise brusc bănuitoare, individului i se
aprinseseră călcâile după ea, ca şi fetei de altfel după el. Şi
astfel mai descurcă – drace!… Însă nici asta n-ar fi contat
dacă Alexandra ar fi acţionat cu mai multă promptitudine.
Dar aşa, cu creierul ei de găină, sosise „la faţa locului”
mereu după consumarea evenimentului. Când îi
propusese fetei să ducă ea medalionul la un bijutier ca să
înlocuiască fotografia bunicului cu cea a mamei, aceasta,
cu un aer de „îngeraş”, îi comunicase că făcuse deja acest
lucru. Când maştera, după multe insistenţe, izbutise să
vadă bonul de comandă el, Paul Stratilat, avea să constate
că „documentul” era un fals. Nu exista niciun magazin de
bijuterii în Amsterdam cu firma şi adresa indicate pe bon.
„Doamne! exclamase atunci puriul «gigolo». Ce
cacealma am înghiţit!”
Alexandra era tentată s-o ia la rost pe fiică-sa vitregă.
Dar Paul o sfătuise să nu facă asemenea prostie.
Şi aşa dăduse prea mult de bănuit celor doi
„porumbei”. Mai ales că lunganul, după câte se vedea, nu
era prost deloc. El pusese la cale „cacealmaua” cu bonul
fals. Şi tot la el se afla fără doar şi poate medalionul. Deci,
asupra lui trebuiau să-şi concentreze mai departe atenţia.
Alexandra va continua să-şi ţină sub observaţie fiica
vitregă, iar de domnul van Galen se va ocupa personal el,
Paul Stratilat. Cu ce rezultat? S-a văzut. Puriul „gigolo”
oftă din adâncul inimii. „Iepurele” ţâşnise din culcuş
înainte ca vânătorul să-l ia în cătarea puştii. Pe deasupra
mai era urmărit şi ca braconier. Situaţia era rea. Chiar
foarte rea. Dar nu disperată. Încă nu era totul pierdut. Din
păcate, însă, în loc să aibă el atuul în mână va trebui să
pândească jocul lui Nick van Galen.
Zorii zilei îl prinseseră pe Paul Stratilat în gara centrală
din Antwerpen. De aici se îndreptă către primul telefon
public şi formă numărul Alexandrei Ellerman. Aceasta îi
răspunse chiar de la primul apel. Nu dormise în noaptea
aceea. Aşteptase cu sufletul la gură un semn de viaţă de la
„dragul ei Paul” şi iată că acesta nu întârziase s-o cheme;
— Alo!
— Tu eşti, iubitule?
 — Sunt în oraş şi mă duc la Henk!… Te aştept acolo!
— Bine, iubitule!
În timp ce se îmbrăca zorită, Alexandra Ellerman se
întreba îngrijorată de ce sosise Paul atât de devreme în
Antwerpen? Nu cumva li se dăduse iarăşi planul peste
cap? Sau mersese totul ca pe roate şi „iubitul” ei se grăbise
să părăsească „locul faptei”? Cum era ameţită de nesomn
îşi zise că era mai bine să nu-şi frământe mintea fără rost.
În cel mult o jumătate de oră va fi în braţele lui şi el, în
timp ce-o va mângâia „cum numai Paul ştia”, îi va povesti
totul „de-a fir-a păr”. Se furişă din casă pe vârfuri, ca să n-
o simtă „vipera” de fiică-sa vitregă. La ora aceea
„nenorocita” dormea fără îndoială „dusă pe cea lume”
visând la „porcul” acela care-i sucise minţile. Coborî cât
putu de încet scara de stejar care scotea totuşi nişte
scârţâieturi nesuferite şi încuie uşa de la intrare cu grijă.
Descuie apoi oblonul de la garajul ce-i adăpostea „Buick-
ul“. Ar fi vrut, dacă se putea, să pornească motorul fără
cel mai mic zgomot… Dar, ca un făcut, tocmai în
dimineaţa aceea maşina îi oferi o pornire dificilă. De vină
era însă ea, şoferiţă nepricepută, care înecase motorul. Şi
de ce se temuse nu scăpă. Monica se trezi şi se duse la
fereastra de la stradă să vadă ce se petrecea în faţa casei.
Fusese de ajuns o singură privire pe după colţul perdelei
pentru a-şi da seama că maştera ei se grăbea spre „cuibul
dragostei”. Dar o surprinsese totuşi ora atât de matinală
pentru o întâlnire amoroasă. Mai ales că doamna Ellerman
nu mai era la prima tinereţe. Dar mai știi? Cu acest gând
Monica se înapoie în culcuşul ei cald unde curând avea să
alunece la loc în lumea viselor atât de plăcute dinspre
ziuă.

Paul Stratilat îşi rezerva întotdeauna o cameră la Henk

Meyer, un flamand care ţinea un motel pe-o arteră rutieră
secundară ce unea Antwerpen-ul de Breda. Fiind în bună
măsură paralelă cu autostrada ce pornea în aceeaşi
direcţie, şoseaua nu era prea circulată, şi astfel motelul era
frecventat mai ales de perechi în căutarea unui loc liniştit
şi discret. Iar Henk, soţia sa şi ajutoarele acestora erau
nişte gazde ideale şi din acest punct de vedere. Paul sosise
cu un taxi căruia îi „făcu vânt“ înapoi spre oraş cât putu
de repede. Dădu apoi ocol motelului pentru a suna la
intrarea de serviciu. Îi deschise chiar Henk. Hangiul era în
pijama, cu părul roşcat vâlvoi şi ochii cârpiţi de somn. Dar
nu manifestă nicio nemulţumire pentru trezirea atât de
matinală. Dimpotrivă. Îşi primi clientul cu un zâmbet larg
şi binevoitor.
— Vă aduc îndată cheia! îl asigură Henk pe noul venit.
Camera e pregătită… Doriţi un ceai, o cafea?
— Obişnuitul mic dejun, inclusiv votcă, îi ceru Paul.
— Aşa de dimineaţă? se miră Henk.
— Sunt obosit şi votca mă pune pe picioare.
— Două tacâmuri? mai voi să ştie hangiul.
 — Ca de obicei, îi preciză clientul.
Henk ştia că cei doi amanţi veneau pe rând. Sosea mai
întâi domnul Paul şi cam la o jumătate de oră doamna sa.
Niciodată însă nu se întâlniseră la o asemenea oră
matinală. Dar asta nu era treaba lui. La rându-i, „domnul
Paul“ se grăbi să ajungă în camera intimă de motel unde
de mai bine de-un an de zile se străduia să facă faţă
apetitului sexual destul de pronunţat al Alexandrei
Ellerman. Despre legătura extraconjugală a „distinsei
doamne’’ ştiuse şi Pierre, soţul, cât fusese în viaţă, precum
şi fiica ei vitregă. Nu aveau dovezi concrete dar din
comportarea mai neobişnuită a Alexandrei ghiciseră
amândoi că aceasta îşi cam „pierduse capul’’. Cum însă
Pierre era un „domn“ aşteptase ca „focul’’ din inima soţiei
sale să se stingă de la sine. Fată discretă, Monica îşi zise la
rându-i că „povestea’’ privea numai soţii. Nu-i plăcea să
se amestece în treburile intime ale altora după cum nu
îngăduia ca cineva să-şi vâre nasul în viaţa ei personală.
Alexandra Ellerman parcă maşina în spatele clădirii
motelului şi se precipită către intrarea de serviciu. Paul
Stratilat, care pândise de la fereastră sosirea ei, îi ieşi în
întâmpinare. Femeia i se aruncă la piept sărutându-i
cămaşa, gâtul, tot ceea ce buzele ei însetate de dragoste
întâlneau în cale.
— Oh, iubitule!
Paul, reţinut în gesturi, o conduse spre camera lor. Şi
abia aici ea îi observă chipul desfigurat de nesomn, de
oboseala acumulată pe drum, de tensiunea nervoasă.
Dragul de el! Cu spaima-n suflet îl întrebă;
— Ce s-a întâmplat?
— Dezastru! îi comunică el sec.
Femeia se clătină pe picioare;
— Cum e posibil?
— Uite aşa!
Ea se sprijini de speteaza celui mai apropiat fotoliu,
apoi se aşeză cu atâta grijă de parcă avea o pungă cu ouă
proaspete în braţe.
— Suntem blestemaţi! izbucni ea cu ochii în lacrimi.
— Draga mea! o consolă el. Am pierdut doar o bătălie,
nu şi războiul.
— Îmi spui şi mie cum s-au petrecut lucrurile?
El se aşeză în celălalt fotoliu din cameră pe care-l trase
în aşa fel ca să se afle faţă-n faţă cu ea. Începu apoi să-i
relateze în amănunt toată „tărăşenia”. Nu încăpea nicio
îndoială că-şi băgase dracul coada. Prea dădeau chix în tot
ce întreprindeau. Ea însă nu era convinsă că acţiunea lor
eşuase deplorabil aşa cum i-o prezentase Paul. De unde
ştia el că Edy „Mulatrul” şi cei doi „asociaţi” ai săi
căzuseră în mâinile poliţiştilor? Poate amânaseră doar
acţiunea plănuită. Poate îşi făcuseră alt program, alt plan
mai bun.
— Exclus! ripostă Paul.
Îi explică pe îndelete că maşina cu care trebuia să fie
transportat Nick van Galen la şalupă fusese dusă înapoi la
garaj de poliţie. Asta nu-i spunea totul? Ce mai voia? Să se
fi dus el personal la poliţistul acela, prietenul lui van
Galen, şi să-l întrebe; „Domnule ofiţer, ce-ai făcut cu
oamenii năimiţi de mine?” Asta voia? Să-l ia şi pe el la
întrebări? Să-l confrunte cu Edy „Mulatrul”? Ea nu-şi
dădea seama?
— Doamne! izbucni Alexandra în hohote de plâns.
Era disperată. Părea că întregul cer se năruise peste ea.
Şi câte speranţe nu-şi pusese ea în Paul! Câte planuri de
viitor nu-şi făcuseră împreună! Câte investigaţii nu
întreprinsese iubitul ei. Câte bătrâne din diaspora
românească nu curtase ca să afle cât mai multe date
despre „celebra colecţie de timbre” dispărută fără urmă.
— Draga mea! i se confesase Paul la un moment dat cu
entuziasm. Am cunoscut la Paris un bătrân filatelist care
susţinea ceva de natura fantasticului… Pretindea că
bunicul Monicăi avea în colecţia sa nişte rarităţi de
neînchipuit… În afară de mărci vechi româneşti de care
nu se poate să nu fi auzit…
— „Cap de bour”? întrebase ea.
— Şi altele, continuase el entuziasmat. Dar să vezi tu ce
mărci străine avea; vestitul timbru de un cent din Guiana
Franceză sau mărcile „Mercur roşu” emise de Austria pe
la 1850, mi se pare… Dacă nu cumva la 1851… Da, da! Îmi
amintesc bine anul. Află tu numai că o singură marcă
„Mercur roşu” a fost vândută la licitaţie acum câţiva ani
cu o jumătate de milion de franci francezi… O singură
marcă! Şi-ţi dai seama că bătrânul, la banii lui, a cumpărat
cel puţin un bloc de patru bucăţi.
 Doar cu un singur timbru puteau trăi onorabil în anii ce
le mai rămăseseră. Darmite cu o colecţie întreagă.
Dumnezeule mare! Pentru a pune mâna pe-o asemenea
comoară se putea face orice. Chiar şi crimă. La urma-
urmei, marile averi nu-s făcute cu sacrificarea atâtor vieţi
omeneşti?
Din nefericire însă socoteala lor de acasă nu se potrivise
cu cele ce din târg, la Amsterdam. O minte mai isteaţă ca a
lor pusese mâna pe „cheia de la Poarta minunilor” şi-o
păzea cu ochi de Argus.
— Acum ce facem? întreba ea privind disperată la Paul.
— Nimic! îi răspunse acesta sec. Stăm cuminţi şi
aşteptăm.
Ea îşi ieşi din fire;
— Ce să aşteptăm? „Învierea morţilor”?
— Timpul va lucra într-o zi şi pentru noi, făcu el
optimist.
— Îţi faci iluzii! rosti ea dezarmată.
— Nu, nu! ripostă el cu toată convingerea. Am credinţa
că de data asta voi miza şi eu pe numărul câştigător.
— Şi care-i mă rog această miză?
— Chiar fiica ta vitregă, draga mea!… Ea ne va arăta pe
ce număr să mizăm.
În uşă se auziră nişte bătăi discrete. Henk Meyer le
trimitea micul dejun.
 *

În aceeaşi dimineaţă Nick van Galen se trezi mai târziu

ca de obicei… Avea şi motive. Izbutise să adoarmă abia
după miezul nopţii când mai alungase din gândurile ce-l
ţineau sub presiune. Oricum era bine dispus.
Până atunci îi ieşiseră pasienţele. Şi cel mai important
lucru i se părea faptul că o avea la mână pe maştera
Monicăi.
„De acum-încolo va juca aşa cum am să-i cânt!’’ îşi zicea
el încrezător.
La două întrebări mai era încă nerăbdător să afle
răspuns. Prima; Cine era „gigolo“-ul care ochise
„moştenirea’’ Monicăi Ellerman? Şi a doua; Ce avea de
comunicat Edy „Mulatrul’’ şefului cel mare al lui Willy
König? Nădăjduia ca în puţinele zile care-i mai
rămăseseră până la plecarea spre Bucureşti să fie pe deplin
edificat.
După ce se bărbieri şi făcu un duş ce-i alungă şi ultimele
rămăşiţe de somnolenţă, Nick se îndreptă spre bucătărie
pentru a-şi pregăti micul dejun.
Ca să nu se trezească chemat tocmai când cronometra
cele 2 minute şi patruzeci de secunde necesare, după
constatare proprie, pentru fierberea nelipsitului ou de
dimineaţă, îşi luă aparatul de telefon în bucătărie. Şi ce
inspirat fusese! Abia pusese ibricelul cu oul de găină pe
foc când auzi soneria telefonului. Ridică imediat
receptorul. În ureche îi sună plăcut vocea Monicăi;
— Iartă-mă că te deranjez la ora asta, dar n-am mai avut
răbdare. Simţeam că plesnesc dacă nu-ţi vorbesc imediat.
— Te rog să ai grijă de tine, îi ceru el. Eu am nevoie de-o
iubită perfect sănătoasă şi echilibrată.
— Eşti dulce!
— Cât?
— Atât cât să strepezeşti dinţii unei fete îndrăgostite de
tine.
— Doamne, unde-ar fi şi-o asemenea minune!
— Eşti bine dispus şi asta mă bucură, continuă ea. Iar
vestea care am să ţi-o dau are să-ţi sporească infinit
această stare.
— Ia zi!
— Maştera mea n-a dormit toată noaptea.
— Era de aşteptat.
— Cunoşti motivul?
— Bineînţeles.
— Şi mă laşi să mor proastă?
— Nu, iubito!… Azi ne vedem şi voi face declaraţii
complete. Iar ca să nu mai ai niciun dubiu îţi precizez că
abia azi-noapte am aflat nişte fapte care „m-au
scandalizat”.
— Să vii cât poţi de repede.
— Ca gândul! îi făgădui el. Dar, ia spune-mi, dumneaei
a plecat atât de dimineaţă?
 — În zorii zilei, îi preciză ea. S-a furişat ca o hoţoaică
din casă, a luat maşina şi p-aici ţi-i drumul.
— „Chemarea dragostei”! făcu el nostalgic.
Monica ţâţâi în receptor;
— Şi pe asta ai aflat-o!
— Îl cunoşti?
— Nu! Dar îi simt prezenţa prin apropiere.
— Să te fereşti de el!… Individul nu prea ştie ce-s alea
scrupule.
— Presupun.
— Când ne vedem îţi voi zice mai multe.
— Vii repede?
— Nu ştiu!… Nu depinde, de mine! Dar azi voi ajunge
la tine mort-copt. Chiar dacă va fi maştera ta acasă. Ba aş
zice că doresc s-o întâlnesc.
Monica chicoti în receptor;
— Hopa!
— Vreau să închei cu ea o convenţie, mai preciză el.
Ea făcu o scurtă pauză după care rosti;
— Nu cred că-i omul care să respecte aşa ceva.
— Am să-i dau totuşi un avertisment.
— Asta-i cu totul altceva, conveni ea.
După ce aşeză receptorul în suportul său, Nick puse
iarăşi oul la fiert.
Dar nici de această dată nu avu răgazul să-şi ducă până
la capăt preparativele pentru micul dejun. Un nou apel
telefonic îl obligă să ridice receptorul. Cel care-l chema era
Willy König.
 — Ce faci, „cocoşelule”? Cum ai dormit?
Poliţistul îi aminti lui Nick porecla din şcoală. Când se
lua la harţă cu vreun coleg, viitorul atlet se învârtea în
jurul adversarului său ca pe ring. Nerăbdător, „cocoşelul”
se grăbi să-l întrebe;
— Ai noutăţi?
— Oarecum.
— Pot să trec pe la tine?
— Nu-i nevoie!… De aceea te-am şi sunat…. Are să te
„calce“ un amic de-a meu… Nu-i din oraş… Se va
legitima… Notează-ţi, te rog.
— O clipă!
Poliţistul îi dictă numărul legitimaţiei cifră cu cifră apoi
se grăbi să încheie discuţia;
— Te las că mă cheamă „şeful“… E o urgenţă!
— Mersi, bătrâne!
Nick se aşteptă ca cel „anunţat” să-l viziteze acasă. Dar
până la nouă şi jumătate, când era ora lui de plecare în
oraş acesta nu dădu niciun semn de viaţă.
„Dacă are nevoie de mine, mă găseşte el“, îşi zise Nick
resemnat.
Verifică apa, gazele, lumina, apoi aruncă o ultimă
privire prin apartament. Totul era în regulă. Deci putea
pleca liniştit. Ieşi pe culoarul exterior al clădirii şi-şi
plimbă ochii peste pajiştea verde şi oglinda eleşteului în
care se reflecta umbra bisericii. În curând va trebui să-şi ia
rămas bun de la acest colţ atât de pitoresc şi de odihnitor.
Cine ştie cât va lipsi de acasă şi pe unde-i vor sticli ochii?
Dar perspectiva plecării în ţara aceea numită România îl
atrăgea şi mai mult. Simţea nevoia unei schimbări a
mediului şi-a ritmului de viaţă. Cu excepţia ultimelor
săptămâni, dusese un trai destul de monoton. Era tânăr, în
putere, iar spiritul de aventură, moştenit de la căpitanul
van Galen, îi dădea ghes cu tot mai multă insistenţă.
În faţa blocului în care locuia se afla amenajat un parcaj
destul de încăpător. În Amstelveen nu se prea făcea
economie de spaţiu. Proprietarii de automobile nu-şi
„pictaseră” pe asfalt, ca în Bucureşti, numărul de
circulaţie al maşinii. Fiecare respecta dreptul primului
sosit. Cu timpul însă, printr-un consens tacit, se făcuse o
anume rezervare. Se ştia că aici era locul Mercedeului
domnului X, dincolo al Volkswagen-ului domnului Y, iar
dincolo al „Volvo“-ului domnului Z. Astfel şi „Nissan“-ul
lui Nick van Galen îşi găsea de obicei neocupat locul
situat chiar lângă stâlpul de beton ce susţinea felinarul
electric. Lângă maşina lui Nick parca de obicei „Ţapul” de
la etajul 1, care avea un „station” marca „Ford-Taunus”.
Cu rabla lui acesta aduna televizoarele părăsite în faţa
caselor, pe trotuare, le ducea în improvizatul lui atelier de
reparat, le punea din nou în stare de funcţionare şi le
vindea „amărâţilor” la preţuri scăzute. Funcţionar ieşit la
pensie, „Ţapul” îşi rotunjea în acest fel veniturile modeste.
Nick îl poreclise „Ţapul” din pricina ţăcăliei care-i
împodobea bărbia. În acea dimineaţă „Ţapul” plecase mai
devreme la „vânătoarea” de televizoare. Dar în locul
„station“-ului său apăruse un „Audi” strălucitor. Prezenţa
maşinii străine în acel loc îl surprinse pe Nick. Se îndreptă
spre „Nissan“-ul său cu precauţie. Şi nu mică-i fu mirarea
când uşa „Audi“-ului se deschise şi-un domn de vreo
patruzeci de ani, în ţinută sportivă, i se adresă;
— Aş dori să vă vorbesc.
Nick îl privi direct în ochi. Chipul noului venit i se
părea cunoscut. Îl întâlnise cu siguranţă la unul din
cluburile sportive frecventate de el. Replică totuşi pe un
ton glacial;
— Ne cunoaştem?
— Avem un prieten comun, insistă noul venit.
Nick adoptă o atitudine binevoitoare;
— Are cumva nişte trese pe umăr?
— Are, îi confirmă noul venit, deşi nu se văd cu ochiul
liber.
Nick îi zâmbi amical;
— Cum procedăm?
— Maşina mea e cea mai indicată, îl sfătui noul venit.
— Bine! conveni Nick.
Făcu înconjurul „Audi“-ului şi urcă lângă cel de la
volan. Acesta, prevenitor, îi arătă cu discreţie legitimaţia.
Era de la serviciul secret olandez. Nick verifică numărul
legitimaţiei. Era cel pe care i-l comunicase Willy König.
Numele nu-l interesa. Oricum nu era cel real. Îl va reţine
însă pe cel de cod; I. K. 8. Agentul secret era un tip comun
de anglo-saxon; chip prelung, cap dolico-cefal, păr blond-
şaten, ochi verzi-albăstrui. Trăsăturile feţei erau aspre.
Prin bluza subţire de vară se contura o musculatură bine
făcută. Statura i se păru lui Nick a fi mijlocie. Fiind la
volan era mai greu de apreciat înălţimea exactă. I.K.8 îi
zâmbi lui Nick amical. Avea un zâmbet cald, ademenitor,
care-i atenua mult asprimea feţei.
— Pornim? îl întrebă agentul secret.
— Nu pentru asta aţi venit? îi replică Nick pe un ton
glumeţ.
— Mergem în bosbanul de aici, propuse I.K.8. Copacii
din pădure nu au atâţia ochi şi urechi ca zidurile din oraş.
— De acord! făcu Nick.
Până în pădurea-parc de la marginea Amstelveen-ului
nu discutară decât banalităţi; despre vreme, despre
expoziţia „Van Gogh“ din preajma Rejksmuseum-ului
unde preţul de intrare era de zece dolari dar, în ciuda
tarifului piperat, trebuia să te zbaţi serios ca să poţi obţine
un bilet de intrare ş.a. I.K.8 cunoştea bine zona bosbanului
deoarece conduse maşina cu siguranţă pe aleile
întortocheate. Nick presupuse că agentul secret era fie
originar din Amsterdam, fie petrecuse nişte vacanţe prin
aceste atrăgătoare locuri. I.K.8 opri în cele din urmă într-o
intersecţie de alei, trase maşina la umbra unui copac înalt,
rămuros, cu frunzişul des, apoi deschise portbagajul de
unde scoase un „barbecue“ (grătar rotund cu patru
picioare), un săculeţ cu cărbuni, un mic calup de alcool
solid pentru aprins focul, o tavă cu pulpe de pui şi o alta
cu muşchiuleţ de porc, toate prevestind un dejun deosebit
de gustos. Pe iarbă aveau să aştearnă apoi un pled şi-o
mică faţă de masă. I.K.8 se dovedea a fi un excelent
gospodar. Nu uitase nimic, nici tacâmuri, nici veselă, nici
cutiile cu băuturi. „Barbecue“-ul aveau să-l instaleze la
marginea canalului străjuit de trestii pe unda căruia
săgetau palmipede jucăuşe.
Prezenţa lor acolo nu dădea nimănui de bănuit. Erau
doi prieteni care veniseră să profite de ziua caldă, însorită,
de vară. Nu erau de altfel singuri în bosban. Ici-colo se
instalau şi alte grupuleţe; fie perechi, fie familii ceva mai
numeroase. Iar pe aleea de pământ cu nisip, amenajată
pentru călărie, începuseră a tropăi şi frumoase patrupede
încălecate de amazoane blonde şi cam grăsulii.
Între cei doi presupuşi amici se instalase între timp o
atmosferă intimă, propice taifasului. I.K.8 îşi cunoştea bine
meseria. Conducea în aşa fel discuţia încât să nu fie nici
ostentativ dar nici plictisitor. Presăra, când socotea de
cuviinţă, câte o vorbă de duh care încânta pe
interlocutorul său. Nick nu avea nicio îndoială că agentul
secret îl supunea unui test dintre cele mai inteligente şi se
lăsa fără rezerve în voia amănunţitei cercetări. Răspundea
la orice întrebare fără nicio ezitare. Sinceritatea lui îl
convinse pe I.K.8 că fiului căpitanului Jan van Galen i se
putea încredinţa misiunea plănuită.
— În România, îl avertiză între altele agentul secret, vei
avea de înfruntat o şiretenie cu totul specială. E un
amestec de viclenie orientală altoită pe tulpină latină
căreia i s-a suprapus şi cea slavă. Nick o cunoştea foarte
bine. Pentru că mama sa, fiica negustorului Fane
Gheorghiade din Brăila, reprezenta după părerea sa
prototipul acestei trăsături. I-o spusese şi tatăl său;
— Ştii cum e maică-ta? Te cumpără şi te vinde din
ochi… Dar tocmai asta mi-a plăcut la ea. Şi-apoi vorba
românului; „Decât cu un prost la câştig mai bine cu un
deştept la pagubă”.
Infirmând parcă proverbul, brăileanca se dovedise
„deşteaptă la câştig”. Iar fiul ei, confirmând altă zicală, cea
cu „trunchiul şi aşchia”, părea s-o fi moştenit. Sau aşa cel
puţin înclina să creadă I.K.8.
În timp ce stătea lângă „barbecue” pe vine alimentând
focul cu noi bucăţi de cărbuni Nick îl întrebă direct pe
agentul secret;
— Dumneavoastră ce interes special aveţi în România?
I.K.8 ezită o clipă apoi îi destăinui;
— Ne-a surprins preocuparea manifestată de securişti
faţă de prezumtiva moştenire a domnişoarei Ellerman.
Propriu-zis s-au sesizat mai întâi colegii noştri belgieni,
apoi ne-am raliat şi noi.
— Nu înţeleg? făcu Nick. O prezumtivă colecţie de
timbre, oricât de preţioasă ar fi, poate interesa într-atât
serviciile speciale ale unor state ca acestea?
— Evident nu poate fi vorba de aşa ceva, îi replică
agentul secret. Pe noi ne interesează altceva… Mult mai
important!
— Ştiu că bunicul domnişoarei Ellerman a fost un om
foarte bogat… Dar atât! N-a fost o personalitate politică!
 — Nu de notorietate publică, îi preciză I. K. 8. După
cum se susţine în anumite cercuri mai intime ale
securităţii româneşti se pare că papà Dimitriu avea relaţii
strânse cu anumiţi consilieri ai Regelui Mihai… Se
vehiculează, între altele, numele lui Mocsony Stârcea, un
mare om de-afaceri care se număra printre cei mai
apropiaţi sfetnici ai regelui.
Nick zâmbi când îl auzi pe I. K. 8 pomenind de „papà
Dimitriu”. Într-adevăr cu acest familiar „papà” circula în
protipendada românească în timpul monarhiei numele lui
Cristofor Dimitriu, descendentul vestitului Monteoru.
Monica îi destăinuise nu fără oarecare mândrie;
— Când se va schimba situaţia în ţară vreau să port şi
eu numele lui papà Dimitriu.
Dar de aici şi până la interesul arătat de serviciile
secrete din Benelux i se părea lui Nick o cale mai lungă.
I.K.8 însă avea să-i dezlege curând enigma;
— Când sovieticii i-au pus regelui Mihai pistolul în
coastă şi l-au obligat să abdice, consilierii lui s-au dat peste
cap să pună la adăpost documentele mai importante.
Pentru că, după cum se ştie, N.K.V.D.-ul, stăpân în
România de atunci, la plecarea regelui din ţară împreună
cu mama sa şi cu cei care-i rămăseseră credincioşi, de
altfel puţini la număr, nu s-a sfiit să cotrobăiască prin
bagajele sus-puşilor expulzaţi.
— Iar printre cei cărora li s-au încredinţat în custodie
asemenea documente, intui Nick, se număra şi papà
Dimitriu?
 — Întocmai!… confirmă agentul secret. Se crede că
Mocsony s-a oprit la venerabilul boier tocmai pentru că
era puţin vizat… Toată lumea îl ştia om retras, pasionat de
filatelie, pe care nu-l interesa viaţa politică.
— Perfect! rosti Nick van Galen ca o concluzie. Dar un
lucru nu pricep; de ce acum se dau securiştii de ceasul
morţii după presupusele documente regale ascunse de
papà Dimitriu?
— Ai aflat, sper, că regele, care a stat cuminte mai bine
de patruzeci de ani ducând o viaţă modestă împreună cu
soţia şi cele patru fiice a început de la un timp să se
„mişte”… Diaspora românească îl socoteşte un pion
important în partida cu dictatura comunistă din ţară.
— Şi este! conveni Nick.
— Cel puţin o treime din populaţie, continuă I.K.8, îl
ţine minte ca tânăr rege, înalt, suplu şi frumos, iar pentru
tineret e un fel de „Fata Morgana”.
— Deci securitatea, îşi continuă Nick deducţiile,
urmăreşte să-l anhileze.
— Evident.
— Iar presupusele documente pitite de papà Dimitriu…
— Ar fi dintre cele mai compromiţătoare pentru rege.
— În ce sens?
— Se susţine că Mihai de Hohenzollern ar fi fost un
trădător de ţară… Ar fi vândut mai întâi România lui
Hitler, apoi lui Stalin.
Nick zâmbi neîncrezător;
 — Dacă ar fi fost aşa n-ar fi „tras mâţa de coadă” prin
Anglia şi Elveţia… Ar fi avut nişte conturi serioase la
anumite bănci.
— Se zice că ar fi avut şi ceva bani puşi deoparte dar a
fost furat de oamenii săi de încredere.
— Şi ce speră să găsească securitatea în presupusa
ascunzătoare a lui papà Dimitriu?
— Confirmarea acestor supoziţii.
Fostului campion la atletism nu i se părea plauzibilă
toată povestea;
— Din ce sursă v-au parvenit aceste informaţii?
— Bineînţeles din Răsărit.
— Nu vi se pare că-i o simplă „intoxicare’’ din partea
lor?
— Posibil! recunoscu I.K.8. Dar avem obligaţia să
verificăm.
Pe barbecue sfârâiau fripturile. Nick le aşeza şi le
întorcea cu pricepere de grataragiu. Mişcările lui erau mai
mult reflexe. Pentru că întreaga sa gândire era concentrată
asupra subiectului în cauză;
— Totuşi mă întorc şi zic; Ce interes special aveţi voi,
cei din Benelux?
— Ştii foarte bine că familiile regale din Europa sunt
înrudite între ele… Şi-apoi capetele încoronate nu pot
rămâne nepăsătoare când un semen al lor este pe cale de a
fi tratat ca un borfaş oarecare. În al doilea rând, este o
obligaţie a oricărei ţări civilizate să contribuie la
înlăturarea barbariei.
 — Perfect! conchise Nick. Şi-acum o întrebare; Ce
aşteptaţi de la mine?
Agentul secret zâmbi şăgalnic;
— Totul şi ceva în plus.
Nick pufni amuzat pe nări;
— Clar! Dar se grăbi să continue; De fapt altceva voiam
să vă întreb; De ce m-aţi ales tocmai pe mine?
Agentul secret începu să scormonească în jar fără să-şi
dea seama de era sau nu nevoie. În cele din urmă se decise
să răspundă;
— Presupunem că securitatea română te va socoti
inofensiv, lesne de manipulat şi eventual de anhilat…
Suntem convinşi că nu se vor sfii chiar să te „recruteze’’.
— Şi eu ce va trebui să fac?
— Asta vei hotărî singur.
— Nu-mi încredinţaţi nicio misiune?
— Nu.
— Atunci de ce vă mai pierdeţi timpul cu mine?
— Pentru că am socotit necesar să fii bine „înarmat’’
înainte de a pleca in „campania românească’’.
Clipind mirat, Nick exclamă;
— Cum? Aşa? Fără niciun scop precis?
— Avem doar cu toţii un singur scop, îi aminti agentul
secret. „O stafie umblă prin Europa“ şi a sosit vremea să
fie alungată definitiv.
— Corect! întări Nick.
 — Am mai socotit de cuviinţă, continuă I.K.8, să-ţi
împărtăşim câte ceva din experienţa noastră. S-ar putea
să-ţi folosească.
— Posibil! admise Nick.
— Opinăm că va trebui să joci de la început cu cărţile pe
faţă… Dacă vrei să procedezi ca pocheriştii care, după ce
trag cacealmaua, le arată celor păcăliţi cărţile proaste din
mână… Este un joc riscant, dar de multe ori rezultatele
sunt excepţionale… Adversarii sunt derutaţi şi joacă
anapoda… Te cred „în carte” când eşti în cacealma şi
invers.
— Cunosc jocul! ii preciză Nick.
— Tocmai de aceea ţi-l şi propunem.
— Pentru asta, opină mai departe Nick, trebuie să-mi
cunosc cât de cât adversarii.
— E suficient unul şi bun, replică agentul secret.
Domnişoara Ellerman ţi-a pomenit, nu mă îndoiesc, de un
anume „Ferometal”. Nick confirmă. Or fiul acestui
„Ferometal” are acum un rol foarte important în
securitate… El ar putea fi omul dumitale.
— Interesant! făcu Nick. Îmi veţi pune la îndemână
„momeala” cu care să-l pot prinde în plasă?
— Păi de ce v-am dat această întâlnire? îi ripostă
agentul secret plimbându-şi privirea de-a lungul luciului
apei din canal.
Fripturile erau gata şi mirosul lor deosebit de îmbietor.
Cei doi „complotişti” simţeau că li se făcuse foame.
Grătarul le stimulase secreţia gastrică. Iar orele petrecute
„im Gottes frei Natur”, în aerul pur al bosbanului şi sub
razele blânde ale soarelui, le produsese o hămeseală de
lupi. Dar nu era niciun motiv de îngrijorare. Aveau cu ce
s-o potolească.

Când îl zări pe Nick în pragul casei Monica Ellerman îi

sări fericită de gât.
— Te sugrum! Toată ziua te-am aşteptat cu sufletul la
gură. Iar tu, ingratule, nu mi-ai dat nici măcar un
telefon… Aproape că nici n-am mâncat azi. Ştii?
Nickanor van Galen îşi sorbea din ochi iubita. Era atâta
viaţă, atâta tinereţe exuberantă, atâta prospeţime în
roşcovana din braţele sale! Se sărutară până simţiră că-şi
pierdeau răsuflarea. El o cuprinse apoi de mijloc şi-o
purtase pe scara de stejar aproape fără ca ea să atingă
treptele. Şi-n acest timp i se destăinui;
— Am vrut să-ţi fac o surpriză.
— Minţi! îl dojeni ea, ameninţându-l cu degetul. Ai vrut
să mă pui la încercare… Să vezi dacă stau acasă şi te aştept
ca o Casandră credincioasă. Nu-i aşa?
— Dacă asta îţi face plăcere!
Ajunseră la apartament şi ea i se postă din nou în faţă
sprijinându-şi mâinile pe umerii lui;
— Ai aşa un aer…
— Ce fel?
 — De vulpoi care a furat o găină din coteţ şi a lăsat din
ea numai penele. Acum se linge liniştit pe bot.
El o strânse tare la piept;
— Ai o intuiţie!…
Ea îl îndepărtă atât cât să-l poată privi în ochi;
— Noutăţi?
— Sacul plin.
— Şi chiar vrei s-o vezi pe Alexandra?
— Ard de nerăbdare să-i zic; „Sărut mâinile, mamă
soacră! “
Ea clipi des.
— Nick!… Cu aşa ceva nu se glumeşte!
Ochii lui sclipeau. De-o bucurie nestăpânită;
— Ai ceva împotrivă?
Ea se desprinse din braţele lui şi făcu doi-trei paşi
şovăitori. Apoi se răsuci spre el şi-l cercetă cu o privire
gravă;
— Nick, dar abia ne-am cunoscut!
— De treizeci şi şapte de zile, două ore şi patru minute.
Nu-i de ajuns?
— Eu ştiu bine ce simt, continuă ea pe acelaşi ton grav,
şi nu am nicio îndoială în ce mă priveşte. Simţămintele
mele sunt clare şi precise. Dar în privinţa ta…
— Mă crezi un uşuratic?
— Ferit-a sfântul!
— Un prefăcut!
— Nick! Încetează!
— Atunci care-i problema?
 — Mi se pare că renunţi cu prea multă uşurinţă la
libertatea ta de burlac… Şi-apoi măi e şi mama ta! Nici nu
mă cunoaşte!
— Nici nu-i nevoie, îi replică el. Oricum va reacţiona ca
o soacră.
— Totuşi…
— Vreau să-ţi mai spun că mama mi-a dat un fel de
ultimatum. Mi-a zis că „dacă nu te însori până la treizeci
de ani, după aceea nu te mai însoară decât babele!’’
Ea izbucni în râs;
— Superb! Dar îşi stăpâni repede chicotitul şi continuă;
Nu înţeleg totuşi de ce te pripeşti? Ce te zoreşte?
— Săptămâna viitoare îmi iau zborul spre Bucureşti. Iar
înainte de-a pleca vreau să am consimţământul tău.
— Ca să-ţi vezi acolo liniştit de treburi.
— Întocmai.
— Că aici, ştiindu-se că-i a ta, nu-ţi va mai răpi nimeni
„dulcineea’’?
— Exact.
— Atât de puţin mă cunoşti?
— Nu-i vorba de tine, ripostă el. Vreau ca acest lucru să
intre bine în cap maşterei tale şi „gigolo“-ului ei.
— Crezi că ar putea să-mi facă vreun rău?
— Oricând!
Pe chipul fetei se aşternu o umbră de îngrijorare;
— Dar ce vor de la mine?
— „Moştenirea’’ de la papà Dimitru.
— Dar n-au niciun drept! făcu ea revoltată.
 — Tocmai de aceea sunt periculoşi, o avertiză el.
O sclipire de nelinişte tulbură privirea fetei;
— Nick!
— Da, iubito!
— De-ai şti ce gând urât îmi trece acum prin minte?
— Presupun, rosti el grav.
— Mă ierţi?
— Bineînţeles!… Pentru că oricine şi-ar pune întrebarea;
„Oare omul acesta, cu aerul lui de cavaler rătăcitor, nu
cumva urmăreşte să pună mâna pe prezumtiva moştenire
a domnişoarei Monica Ellerman?’’
— Sunt o idioată, Nick! izbucni ea în lacrimi. Am izbutit
să întinez nişte clipe atât de frumoase!… Unice în viaţa
mea!
El o cuprinse în braţe, o mângâie şi-o sărută pe părul
roşu mătăsos;
— Cuminte, fetiţo! Mărturisindu-ţi gândul ascuns te-ai
disculpat şi faţă de tine şi faţă de mine… Ceea ce-i
nemaipomenit! Dacă i-aş povesti mamei ar zice că ai
comis ceva de neiertat pentru o femeie… După opinia ei
nevasta trebuie să-i spună soţului ei adevărul, dar nu tot
adevărul. Or tu ai tot atâta încredere în mine încât îmi
mărturiseşti nu numai faptele, ci şi gândurile cele mai
ascunse… Îţi dai seama de greşeală? Te dai legată de
mâini şi de picioare.
Ea îi căută ochii;
— Fac rău?
 — De data asta nu, o încredinţă el. Pentru că ai nimerit
tot peste un naiv.
Ea se lipi mai tare de pieptul lui şi-i şopti printre
lacrimi;
— Nick! Sunt atât de fericită!… Mă înţelegi atât de bine!
Numai un bărbat care te iubeşte cu adevărat îţi poate ghici
şi cele mai intime reacţii ale cugetului. Nu-i aşa? Iar în
privinţa gândului acela urât vreau să-ţi spun că m-a
încercat de multe ori şi tot de atâtea ori mi-am spus „Eşti o
tâmpită! În clipa de faţă nu eşti decât fiica vitregă a unui
om care a dat faliment şi s-a dus în «lumea celor drepţi»
lăsându-ţi ca moştenire doar o amintire frumoasă. În rest
n-ai decât amărâta ta de leafă de asistent universitar la
catedra de romanistică de unde te poţi trezi oricând pe
drumuri…” Pe când dumnealui, domnul Nickanor van
Galen, coproprietar şi unicul moştenitor al unei firme
prospere, un om isteţ şi priceput în afaceri, al cărui viitor
nu poate fi decât de invidiat, un bărbat tânăr şi chipeş,
după care se scurg ochii femeilor, s-a trezit că i-a căzut cu
tronc tocmai o amărâtă ca mine. Ce părere ai? Să-l iei sau
nu cât poţi de repede de bărbat? Să te grăbeşti până nu ţi-l
suflă alta!..." Nu?
„Dumnealui” îşi simţi inima mai plină de duioşie ca
oricând;
— Am o singură rugăminte către cel de Sus, rosti el
grav „Să te ţină aşa cum eşti!”
— Ca fire presupun.
 — Pentru mine vei fi la fel de tânără, şi de frumoasă, şi
la optzeci de ani. Şi la o sută şi la cât vom mai avea de
trăit… Mama îmi tot spune o poveste cu un bărbat care
avea o femeie fără nas…
— O ştiu! Mama ta e o înţeleaptă, remarcă Monica.
— Eşte, întări el.
— Nu ştiu dacă am să pot sau nu s-o iubesc dar sunt
sigură că am s-o respect.
— Va fi de ajuns, conveni el. Şi fiindcă veni vorba de
prezumtiva moştenire de la papà Dimitriu…
Ea se desprinse cu o mişcare bruscă de la pieptul lui;
— Începe să mă agaseze! înţelegi? Mai bine nici nu
exista!
Nick se apropie de ea şi-o cuprinse de umeri;
— Facem o convenţie?
Ea se răsuci spre el şi-i zâmbi drăgăstos;
— Ce fel?
— Din clipa aceasta nu mai abordăm acest subiect.
— Excepţional! izbucni ea exuberantă. Meriţi să te sărut.
Zău!
Ceea ce şi făcu. Cu patimă. El o ridică apoi în braţe şi-o
purtă ca pe-o mireasă spre camera nupţială.

Monica zăcea cu obrazul lipit de pieptul lui gol. Îi

asculta inima. După accelerarea din minutele de dragoste
aceasta revenise la ritmul normal. El îi sorbea aroma
buclelor ce-i gâdilau nările. Excitaţia sexuală urcată până
la paroxism făcuse loc unei destinderi letargice. Savurau
în tăcere clipele de trezire de după pătimaşa încleştare.
Atât el cât şi ea trăiau în aceeaşi măsură senzaţia că aveau
alături partenerul ideal. Exista oare şi aşa ceva pe lumea
asta făcută parcă numai din neîmpliniţi? Şi cât de frumoşi
erau! Ce piele fină, catifelată! Totul era superb şi la unul şi
la altul. Doamne! Numai de-ar putea păstra amândoi în
memorie doar imaginile şi senzaţiile din acele clipe.
— Va trebui să ne ridicăm din pat, îi ceru ea pe un ton
de rugăminte şi iertare totodată.
— De ce atâta grabă? se arătă el intrigat.
— Trebuie să sosească Alexandra… Ea n-a adus până
acum niciun bărbat în casă şi n-aş vrea să-i ofer un
precedent.
— Alexandra! rosti el ca pentru sine. Bună fată!

Monica desprinse-din cuvintele lui aversiune şi

avertisment totodată. Simţea atâta forţă in bărbatul de
lângă ea încât îşi zise fără voie;
„N-o văd bine pe maştera mea!“
Sări apoi sprintenă din pat şi se grăbi spre baie. Nick
abia izbuti să-i vadă în întregime corpul gol. Îşi spuse;
 „Femeia rămâne totuşi cea mai izbutită creaţie a
naturii!”
Nu găsea nimic de retuşat la nudul care se furişase de
lângă el ca o şoparlă. De bună seamă cunoscuse şi alte
femei tinere, frumoase. Dar Monica era numai a lui. Era
cea care i se strecurase în fiinţă prin toţi porii. Nick se
răsuci pe-o parte şi aşteptă ca Monica să iasă de sub duş.
Stăteau tolăniţi în fotolii cu câte o ceaşcă de cafea
aburindă în faţă şi-un whisky „and soda“ cu multe cuburi
de gheaţă. Erau încălziţi, însetaţi, nu atât de alcool cât de
ei înşişi.
— Nick! i se adresă ea cu un aer de pisicuţă supărată.
Crezi că am să pot rezista fără tine atâta vreme?
— Întâi nu se ştie cât voi sta acolo, îi replică el.
— Oricum nişte luni.
— Vom vedea!
— Ai să-mi scrii?
— În fiecare seară înainte de culcare.
Ea îşi îndoi arătătorul;
— Să se facă aşa cine minte?
— Ai vrea să mă vezi cocoşat?
— Nu ţipă ea speriată. Mai bine mincinos!
Urmă o scurtă pauză. Şi-n timp ce o sorbea din ochi, îi
mărturisi;
— Acolo nu-mi va fi uşor.
— Bănuiesc, rosti ea cu un aer trist. Uneori îmi ziceam
că poate ar fi bine să renunţi.
— Mă vezi tu în postura de om „fără de cuvânt”?
 — În niciun caz.
— De altfel pornesc într-acolo bine „blindat”… Însă mi-
ar mai trebui ceva.
— Anume?
— Pierre, atunci când a „cumpărat-o” pe mama ta, a
depus în cont secret la o bancă elveţiană o sumă frumuşică
de dolari pentru „Ferometal”… Dacă aş cunoaşte şi acest
cont…
Ea se grăbi să-i răspundă;
— Am cercetat tot ce-a rămas ca însemnare sau
document în seiful lui Pierre… N-am întâlnit însă nicio
referire la aşa ceva.
Nick nu se dădu bătut;
— Undeva trebuie să fie.
— Vrei să te uiţi şi tu prin hârtiile rămase de la Pierre?
— N-ar strica.
— Repede, până nu vine Alexandra.
Se precipitară amândoi către fostul dormitor al lui
Pierre unde, într-un ungher, se afla încastrată în perete o
casă de fier de tip vechi. Cu mişcări iuţi – dovadă că nu
era întâia oară când făcea acest lucru Monica o deschise.
Şi-n timp ce-i înmâna lui Nick fiecare dosar îi explica şi
conţinutul acestuia. Erau acte de proprietate, contracte,
facturi, care umpleau mape întregi. Nick le răsfoi în grabă
deoarece „nu-i spuneau” nimic din ce-l interesa.
Dar când Monica îi puse în mână un dosar cu acte de
stare civilă, el deveni brusc mai atent. O copie după actul
de naştere al mamei Monicăi i se păru chiar ciudată. Coala
pe care se dactilografiase copia respectivă i se păruse mai
groasă decât celelalte hârtii aflate în mapă. Iar prezenţa
unei copii neautentificate i se părea cumva chiar de prisos
în dosar.
— Hârtia asta n-are nicio valoare, îi împărtăşi el
Monicăi. Pot s-o iau?
Fata îl privi mirată;
— Desigur!
— Vreau s-o cercetez acasă pe îndelete.
— Dar ce te-a surprins la ea?
— N-aş putea să-ţi spun… Am simţit doar la degete că-i
o coală de hârtie ceva-ceva mai deosebită şi vreau să mă
dumiresc de ce am această impresie… Nu-i exclus să mă
înşel.
Nick împături cu grijă coala de hârtie şi-o strecură în
buzunarul interior al sacoului său de vară. Apoi continuă
cercetarea mapelor din casa de fier până la ultima filă.
Monica avusese dreptate. Nimic, nici urmă de vreo
însemnare care să sugereze cumva contul secret. Fata se
grăbi să închidă casa de fier şi să-l conducă pe Nick înapoi
la măsuţa joasă unde-i aşteptau paharele cu băuturi.
Curând avea să audă şi paşii Alexandrei Ellerman care
urca scara grea, de stejar. Monica simţi o uşoară strângere
de inimă. Nick, dimpotrivă, trăia o satisfacţie diabolică.
Abia aştepta să vadă ce mutră va face „distinsa doamnă”
la surprizele pe care i le pregătise. Când deschise uşa de la
living-room şi dădu cu ochii de „intrus” Alexandra
Ellerman zâmbi strâmb. Numai la asta nu se aştepta. Să-l
aibă „musafir” tocmai pe cel care-i dăduse până atunci
toate planurile peste cap. Nick se ridică politicos;
— Sărut mâinile!
— Bună seara! rosti Alexandra tăios.
Degeaba. Oricât se străduia nu-şi putea masca
aversiunea. Monica interveni;
— Ce faci, Sandra? Pari cam obosită!
Doamna Ellerman nu mai rezistă şi se aruncă în primul
fotoliu care-i ieşi în cale;
— Sunt epuizată, draga mea!
Nick, rămas în picioare, rosti dezolat; — Prezenţa mea e
cam inoportună în acest caz.
— O, nu! protestă „distinsa doamnă”. Îmi revin imediat.
Către Monica; Ai şi pentru mine o cafea?
— Imediat! se oferi fata.
Doamna Ellerman încercă un nou zâmbet către Nick;
— Luaţi loc! Vă rog!
Nick se conformă.
— Mulţumesc!
Prezenţa bărbatului tânăr, frumos, care emana parcă din
toţi porii numai forţă o învioră brusc pe „distinsa
doamnă”;
— Fiică-mea nu m-a avertizat că vom avea o vizită atât
de agreabilă.
— Nici ea n-a ştiut, explică Nick.
Ea îl iscodi în continuare;
— Când cineva vine neanunţat înseamnă că are ceva
important de comunicat.
 — Ceva mai multe! replică el şăgalnic.
— Ooo! îşi manifestă ea surprinderea şi curiozitatea
totodată. Sunt nerăbdătoare să aflu… Totul!
Nick îşi concentră atenţia asupra paharului din care
sorbea până atunci;
— După ce vă veţi mai veni în fire îmi veţi oferi
posibilitatea de-a avea o întrevedere confidenţială?
Doamna Ellerman făcu ochii mari;
— Dar eu nu am niciun secret faţă de fiica mea.
Nick o privi direct în faţă;
— Eu nu am aceeaşi convingere, stimată doamnă!
Genele mari ale Alexandrei bătură ca aripioarele unui
fluture gata să-şi ia zborul;
— Mă faceţi să-mi palpite inima cu putere!
Nick o privi condescendent;
— Dar nu am a vă comunica nimic nou pentru
dumneavoastră.
Monica îşi făcu tocmai atunci apariţia cu ceaşca de cafea
aburidă. Zărind-o, maştera ei conchise;
— În acest caz pot să-mi beau liniştită cafeaua!
— Nici nu încape vorbă! o îndemnă Nick.
După ce puse ceaşca în faţa mamei vitrege, Monica se
aşeză la loc în fotoliul ei. Nick îi zâmbea complice.
Maştera pândea pe sub sprâncene. Fata simţi nevoia să
remarce;
— Am senzaţia că vă înţelegeţi bine.
— De minune, draga mea! ripostă doamna Ellerman.
 — Când ai venit, se adresă mai departe Monica maşterei
sale, aveai un chip cam descompus… Dar acum observ că
ţi-a trecut oboseala.
— În prezenţa domnului van Galen, draga mea, orice
femeie se înviorează.
Cel vizat se înclină recunoscător. Dar pe Monica o
împunse gelozia;
— Tare zorită ai mai fost azi dimineaţă, Sandra!
„Distinsa doamnă” o privi neîncrezătoare;
— Erai trează când am plecat?
— Mai mult te-am simţit! preciză fata.
— Baronul Ellerman, rosti Alexandra pe un ton afectat,
m-a rugat să vin cât se poate de devreme… El se trezeşte o
dată cu găinile şi pleacă la birou.. Când sosim noi la
serviciu el e deja sătul de muncă!… Închipuiţi-vă că are
peste 75 de ani şi-i verde ca bradul… Numai Pierre,
sărmanul, care era mai tânăr ca el, n-a avut parte de viaţă
îndelungată.
Monica însă n-o iertă.
— Mă miră, făcu ea, pentru că baronul nu te-a mai
solicitat niciodată până acum în zorii zilei.
Maştera ceru ajutorul lui Nick;
— Ce părere aveţi? Să mai creşti copii!
— Mai ales pe-ai altora, nu se dădu fata bătută.
— Draga mea, i se adresă maştera sfătoasă, roagă-te
Domnului să nu te supună niciodată, cât vei trăi,
încercărilor de care au avut parte părinţii tăi şi cu mine.
Monica îi zâmbi cu împăcare;
 — Scuze, Sandra!
Doamna Ellerman se răsuci către musafir;
— Obişnuitele altercaţii între mamă şi fiică.
— Nu-i nicio problemă, conveni acesta.
Maştera se adresă Monicăi;
— Domnul van Galen mi-a solicitat o întrevedere mai
confidenţială. Bănuieşti cam despre ce-ar putea fi vorba?
— Domnul van Galen are dreptul la propriile „secrete”,
îi ripostă fata.
Maştera făcu „botişor”;
— Totuşi…
— Singurul fapt despre care pot afirma cu certitudine
este următorul, continuă fata. Domnul van Galen mi-a
făcut cinstea de-a mă socoti demnă de a-i fi soţie.
Uimită, maştera plesni din palme;
— Şi cum? Îmi vorbeşti pe un ton de parcă te-ar fi
invitat pe terasa de la „Big“ la o îngheţată!
— Marile bucurii se consumă în tăcere, ripostă iarăşi
fata.
— Te felicit, draga mea!
— Mulţumesc!
„Distinsa doamnă” se răsuci din nou către Nick;
— Altădată era obiceiul să se ceară mai întâi aprobarea
mamei! Fie ea şi vitregă.
Cel vizat luă un aer inocent;
— Nu-i vina mea că Monica mi-a luat-o înainte!
— Cum s-ar spune; „S-a grăbit ca fata mare la măritiş”?
— Să zicem!
 — Acest subiect voiaţi să-l abordaţi la întrevederea
confidenţială pe care mi-aţi solicitat-o?
— Nu numai! îi preciză Nick.
Maştera se adresă Monicăi;
— Ai ceva împotrivă cu noi doi să ne retragem în „bar”?
— Dimpotrivă! se învoi fata şăgalnic.
Alexandra Ellerman se ridică şi-i ceru lui Nick s-o
urmeze. Iar când ajunse lângă uşa care dădea în „bar“-ul
lui Pierre, cunoscut de altfel musafirului ei, îl pofti pe
acesta să intre primul. Nick apăsă pe clanţa de la uşă şi-
ndată ce păşi în încăpere fu izbit nu numai de strălucirea
sălbatică a ochilor jaguarului, împăiat, dar şi de un răget
sinistru, de junglă. Era farsa pe care o juca de obicei Pierre
musafirilor săi. În clipa când aceştia pătrundeau în
încăpere el acţiona un buton care punea în funcţiune un
magnetofon. Răgetele, înregistrate pe bandă, umpleau
încăperea printr-un difuzor puternic. Atunci când Monica
îl poftise prima oară pe Nick în „bar” nu voise să-şi sperie
invitatul. Apoi, omisese să-l pună în gardă. Dar Alexandra
recursese la farsă cu intenţia vădită de a-şi mai intimida
adversarul. Pentru că nu avea nicio îndoială; se aştepta la
o înfruntare dură cu viitorul soţ al fiicei sale vitrege.
— Ingenios, remarcă Nick după o scurtă tresărire.
— Asta era marea plăcere a sărmanului Pierre, îi preciză
Alexandra.
— Presupun! conveni Nick.
Ea îl pofti să ia loc, interesându-se totodată;
— Mai merge o votcă?
 — De ce nu! se învoi el.
Ea aduse sticla de votcă poloneză rămasă de la Pierre şi
două pahare.
Nick n-o scăpă din ochi.
— De ce mă urmăreşti cu atâta insistenţă? îi reproşă ea.
— Vreţi să fiu sincer?
— Cât se poate! îi ceru ea.
Nick râse bărbăteşte;
— Mă întreb de unde să vă înşfac?
Ea deschise ochii mari, cu un început de teamă;
— E chiar atât de grav?
— Poate fi! o avertiză el.
Ea se aşeză şi ridică paharul;
— Hai să ne împăcăm!
— Hai! ciocni el paharul eu al ei.
Ea sorbi o înghiţitură zdravănă de votcă apoi, cu un
surâs cuceritor, ridică ochii ei mari, negri, sclipitori, spre
cel din faţă-i;
— Sunt vinovată?
— Cam!
— Cu ce-am greşit?
Printr-o mişcare leneşă Nick duse mâna la buzunarul
sacoului de vară de unde scoase un plic pe care i-l întinse.
Ea luă plicul, cu un uşor tremur al mâinii care nu scăpă
celui ce-o urmărea cu o privire atentă. Cu degetele ei fine
Alexandra scoase din plic câteva fotografii format „carte
poştală’’.
 Stăpână pe sine începu să le cerceteze pe îndelete. Erau
instantanee în care figurau, în afară de ea, Paul Stratilat şi
Edy „Mulatrul’’. Imagini edificatoare ale întâlnirilor ei atât
cu „gigolo“-ul, cât şi cu pretinsul artist plastic. Fotograful,
se vedea cât de colo, îşi cunoştea bine meseria. Pentru că
în plan secund se puteau identifica lesne împrejurimile
unde avuseseră loc respectivele întâlniri. Cu un suspin de
nevinovăţie ea îi înapoie lui Nick fotografiile
„acuzatoare’’;
— Ai lucrat frumos!
— Nu-i meritul meu, o avertiză Nick. Sunt alţii care se
ocupă cu aşa ceva… Eu am împrumutat doar aceste copii
de la ei.
— Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu aceste „probe
compromiţătoare”? făcu ea în zeflemea.
— Edy „Mulatrul” este arestat sub învinuirea de a fi
năimit doi „profesionişti” care să-mi cresteze niţel pielea
cu nişte şişuri şi să mă închidă apoi undeva într-o şalupă
unde să fac „mărturisiri complete”… La rându-i, după
mărturisirea lui Edy „Mulatrul”, cel care a sponzorizat
„afacerea” este dragul dumneavoastră Paul Stratilat… Dar
tot negroteiul susţine că şi dumneata eşti asociată cu
drepturi depline în această urâtă treabă.
— Minte! izbucni ea cu ură.
— Atunci cum vă explicaţi „relaţiile” cu el?
— Mă priveşte! ripostă ea violent.
— Vreau să vă previn că şi poliţia este interesată în
această „afacere”, îi aminti Nick. Ţine să elucideze cine a
plănuit şi a plătit atacul înarmat premeditat asupra unei
persoane în plină stradă şi tentativa de răpire a respectivei
persoane… Vă daţi seama că-i o faptă cât se poate de
gravă.
— Simpla declaraţie a lui Edy „Mulatrul” n-ajunge!
încearcă ea să se apere. Iar fotografiile pe care mi le-ai
arătat…
— Sunt probe! o avertiză Nick. La fel şi declaraţiile
paznicilor de la debarcader şi garaj pe care domnul Paul
Stratilat i-a tras de limbă cu privire la o anume şalupă în
care urma să fiu încarcerat şi la o anume maşină cu care
trebuia să fiu transportat la şalupă.
Alexandra nu mai avu replică. Era clar că individul din
faţa ei, care mai avusese neobrăzarea să-i ceară şi mâna
fiicei sale vitrege, lucrase mână-n mână cu poliţia. Era deci
omul lor. De altfel, trebuia să-şi închipuie. Prea se purtase
ca la el acasă la Comisariatul de poliţie atunci când eşuase
furtul poşetei de către Edy „Mulatrul”. Naiba l-a scos în
calea lor! Colac peste pupăză, şi viţica asta de Monica s-a
îndrăgostit între timp de el. Dar poate că ăsta-i un noroc…
Doar n-o să-şi vâre el soacra – fie ea şi vitregă – la
închisoare. De asemenea nici pe prietenul acesteia. Cum-
necum va trebui să cadă la înţelegere cu el.
— N-am ştiut nimic din toate astea! încercă ea să se
apere. Nici Paul nu mi-a spus.
— Distinsă doamnă! ripostă sec Nick van Galen. Cel
mai rău mă supără omul care încearcă să-mi arunce praf
în ochi… Devin impulsiv şi nu mai iert nimic.
 — Eu, totuşi, te rog să mă ierţi! făcu ea smerită.
— Am cerut celor de la poliţie să pună deocamdată
dosarul dumneavoastră de o parte… Mă refer la
dumneata şi la domnul Stratilat.
— Îţi mulţumesc.
— Soarta celorlalţi presupun că nu vă mai interesează.
— Doar n-o să ne punem în cârcă şi prostia lor?
— Eu voi pleca un timp.
— În România?
— Să presupunem.
— Te invidiez!
— Nu se ştie!
— E o ţară atât de frumoasă!
— Am mai trecut prin ea… Ai dreptate! Superbă ţară!
— Păcat că n-o poţi lua şi pe Monica!
— Deocamdată nu-i posibil… Si fiindcă veni vorba de
logodnica mea…
„Distinsa doamnă’’ tresări uşor la auzul acestui cuvânt;
— Îmi place cum ai rostit; „Logodnica mea“!
— Vă invit să nu uitaţi nicio clipă acest fapt; nici
dumneata, nici domnul Stratilat… Dacă vă atingeţi de
Monica e „foc“ pentru amândoi. Clar?
— Mai clar nici nu se poate, îl încredinţă ea.
— Monica, mai ţinu Nick să adauge, nu trebuie să
cunoască nimic despre „convenţia noastră’’.
— Aşa ceva voiam să propun şi eu.
— De asemenea nu-i obligatoriu să-l cunoască pe
domnul Stratilat.
 — Am priceput! Paul nu va pune niciodată piciorul în
această casă.
Satisfăcut, Nick se ridică. Alexandra îi urmă exemplul.
El o cuprinse atunci familiar de mijloc şi o îndemnă să
pornească împreună spre living-room-ul unde-i aştepta
fata.
— Mamă soacră, rosti el şugubăţ, am o singură
rugăminte.
— Să nu fiu vitregă? ghici ea.
— Eşti periculos de inteligentă! conchise el.
Când îi văzu apărând bine dispuşi, cu înclinare spre
şotii, Monica răsuflă uşurată. Norocul îi surâdea şi ei în
viaţă. Sau aşa cel puţin intuia.
La volanul maşinii, în drum spre casă, Nick se lăsă în
voia gândurilor. Parcurgea magistrala cu o viteză
ponderată, păstrând culoarul doi. Era de altfel seară,
târziu, când circulaţia pe autostradă se mai rărise.
Rememora minut cu minut timpul nemaipomenit petrecut
alături de Monica, apoi întrevederea cu viitoarea sa soacră
vitregă. Îi plăcuse la momentul respectiv docilitatea
Alexandrei Ellerman. Dar acum, când se afla singur în
maşină, în liniştea nopţii tulburată doar la intervale tot
mai rare de altă maşină care-l depăşea ori îl intersecta,
„cuminţenia” maşterei i se părea suspectă.
„E ca o pisică ce-şi ascunde ghearele şi se face mică
atunci când este prinsă la «oala cu smântână», dar care şi
le scoate iute de îndată ce n-o mai vede stăpânul”, îşi zicea
el.
 Mai mult însă decât s-o avertizeze, aşa cum procedase şi
s-o prevină asupra consecinţelor grave ale abaterii de la
înţelegerea lor, n-avea ce face.
Va trebui deci să fie în continuare cu ochii pe ea şi pe
„gigolo“-ul ei. Înainte de a-şi lua rămas bun de la Monica
va trebui s-o pună şi pe ea în temă. O va sfătui să-i scrie
tot ce vedea, tot ce auzea, şi chiar tot ce simţea în privinţa
cuplului de „complotişti”. Nu avea nicio îndoială că
Alexandra şi „gigolo“-ul ei nu vor renunţa atât de uşor la
prezumtiva moştenire a Monicăi. O vor spiona tot timpul
pe fată şi-l vor urmări pe el. Dar, până una-alta, Nick era
călare, iar ei alergau pe jos, pe de lături, gâfâind.

Două zile mai târziu Willy König îi comunică;

— Bătrâne, ai intuit bine. Se pare că-i numărul de cont
pe care-l căutai.
— Eşti mare, Willy! exclamă Nick bucuros.
Într-adevăr, coala de hârtie pe care se aflau o copie a
actului de naştere al mamei logodnicei, sale era dublă.
Hârtiile fuseseră lipite sub presiune atât de bine încât
numai un ochi de expert ar fi putut descoperi ingenioasa
idee. Altfel n-ar fi sărit nimănui în ochi faptul că
dactilografierea se făcuse pe două coli în loc de una. Doar
în librării se vindeau hârtii de cele mai diferite grosimi. Pe
Nick însă îl frapase diferenţa abia sesizabilă dintre colile
din mapele lui Pierre, folosite pentru diferite lucrări
contabile ori copii ale acestoara, şi coala utilizată pentru
copierea respectivului act de naştere. Nu încăpea îndoială
că Nick van Galen avea un simţ tactil rar întâlnit.
Laboratorul căruia îi încredinţase Willy Konig
documentul respectiv era al poliţiei. Şi aici se descoperi că
pe coala a doua de hârtie, lipită atât de ingenios de prima,
era însemnat cu clasica cerneală simpatică contul de bancă
dorit de Nick. Nu era niciun dubiu că acesta era deoarece
Pierre adăugase dedesubt şi-un cuvânt ciudat pentru
neavizaţi; „Ferometal“. Negustorul de blănuri rare se
dovedise totuşi om de cuvânt. Făgăduise securistului care
înlesnise fuga din ţară a mamei Monicăi că nu va mai
cunoaşte nimeni acest număr de cont. Şi „Ferometal“ ştia
că se putea baza pe spusele unui negustor ca Pierre
Ellerman. Cuvântul dat de un asemenea om valora mai
mult decât orice contract parafat şi autentificat. Precaut,
însă, negustorul de blănuri rare ţinuse să aibă totuşi
înregistrat undeva numărul de cont respectiv. Într-un loc
ferit de orice privire indiscretă. Şi cum Pierre nu ducea
lipsă de fantezie găsise soluţia amintită mai sus.
„Abia aştept să dau ochii cu domnul colonel Stelian
Marcu“, îşi zicea Nick frecându-şi palmele de bucurie.
I.K.8 îi destăinuise că fiul lui „Ferometal” avea acest
grad, de colonel, şi ocupa în Departamentul Securităţii un
post „cheie”.
Era cunoscut sub acest nume; Stelian Marcu. Fireşte
nume de împrumut. De altfel, în serviciile secrete de
pretutindeni era o practică obişnuită. Şi-apoi n-avea
importanţă cum se numea în realitate. În privinţa
colonelului Marcu era suficient să se ştie doar atât; era fiul
lui „Ferometal”. Şi acest lucru nu scăpase celor din
serviciul secret olandez care se ocupau de „Europa de
Est“.
În afară de Monica Ellerman mai era o femeie care purta
grija plecării lui Nick spre Bucureştiul „terorii roşii”. Şi
aceea nu putea fi decât doamna van Galen. Aceasta
număra nu numai zilele, ci şi orele până la urcarea în
avion a adoratului ei fiu. Insistenţa cu care mama sa îşi
vâra nasul în tot ce însemna pregătire pentru voiaj îl cam
agasa pe Nick. Dar nu lăsa să se vadă acest lucru. De
altfel, lui nici nu-i plăcea să-şi facă valizele. I se părea o
corvoadă de care voia să scape cât mai repede. Lăsă
bucuros în grija mamei sale strângerea „boarfelor” şi a
celorlalte obiecte necesare îndelungatei plecări de acasă
chit că, odată ajuns la destinaţie, avea să constate că-i
lipseau exact lucrurile de care nu se putea dispensa.
— Tare aş fi bucuroasă dacă ai ajunge şi la Brăila, îi
sugeră mama lui.
— Nădăjduiesc să pot ajunge şi acolo, îi făgădui el.
Acesta era de altfel „of“-ul cel mare din viaţa brăilencei.
Bătrânii ei părinţi mai trăiau. Şi se descurcau bine. În
afară de obişnuitele „pachete” ea le trimitea şi onorabile
sume de dolari care asigurau celor doi bătrâni un trai fără
griji. Dar asta n-o consola pe doamna van Galen. Ea ar fi
vrut să-i vadă măcar o dată înainte ca ei să plece „în
lumea celor drepţi”. Îi era însă teamă să înfrunte
autorităţile comuniste. Fusese condamnată în contumacie
pentru „trecerea frauduloasă a graniţei” şi nu ştia dacă i se
prescripsese greaua pedeapsă ori beneficiase de vreo
amnistie. Şi apoi în Republica Socialistă de la Gurile
Dunării legea era „bunul plac” al oricărui ofiţer de
securitate. Dacă temutul K.G.B de nuanţă ceauşistă voia să
„înfrunte” pe cineva găsea „mijlocul legal “ fără mare
dificultate.
Doamna van Galen prefera astfel să stea cuminte în
siguranţa Amsterdamului şi să-şi vadă liniştită de
afacerile ei prospere. În sinea ei însă tot mai spera;
— Nick, oare ar fi posibil?
— Ce anume, ma’am?
— Să scape şi ţărişoara mea de comunism?
— Se pare că direcţia vântului s-a schimbat, ma’am,. Îi
răspunse el. Acum bat tot mai insistent de la Apus spre
Răsărit.
— Să te audă Cel de Sus, dragul meu.
Voia apoi să ştie unde va locui fiul ei, cine-l va hrăni,
cine-i va spăla ciorapii şi cămăşile, cine-l va obloji când va
răci. El o asculta cu o răbdare îngerească. Nu era de altfel
ceva nou. De fiecare dată când pleca într-un voiaj doamna
van Galen manifesta aceeaşi neostoită grijă maternă. Căci
pentru ea găliganul de circa un metru nouăzeci rămăsese
tot un copil neajutorat. Dar nu epuizase bine acest subiect
când îi adresă altă întrebare deloc lipsită de importanţă;
 — Şi pe fata aceea când ai să mi-o arăţi? Era evident
vorba de Monica Ellerman. El nu cutezase încă să-i
mărturisească faptul că „fata aceea” era de acum
logodnica sa. Simţea că nu mai avea disponibilităţi pentru
o înfruntare cu mama sa pe această temă.
„Asta mi-ar mai lipsi acum”, îşi zicea el liniştindu-şi
conştiinţa oarecum vinovată.
O cuprinse totuşi pe maică-sa de umeri şi-o sărută pe
obrazul bucălat;
— Fii liniştită! Am să ţi-o arăt!… Dar când mă întorc…
Doar vezi câte am acum pe cap!
Neîncrezătoare, doamna van Galen se răsuci cu faţa la
el pentru a-l putea privi în ochi;
— Te guduri pe lângă mine ca un motan care a făcut o
poznă… Nu cumva ai şi luat-o de nevastă? Dacă-i semeni
lui taică-tău – şi n-am nicio îndoială că eşti leit el – ai fi în
stare să-mi faci pocinogul?
— Iubită, adorată, nepreţuită mamă! rosti el cu un
început de iritare. Mă ajuţi sau nu să-mi fac bagajele?…
Iar în privinţa „fetei aceleia’’ am să-i spun să vină singură
la tine ca s-o vezi. E bine aşa?
— Nu, se împotrivi ea.
— De ce?
— S-ar putea să-mi placă şi atunci n-ai mai scăpa de ea.
Nick izbucni spontan în râs;
— Unde n-ar da Dumnezeu să văd şi eu asemenea
minune!
Ea deveni atentă;
 — Îţi place deci?
— Nu-i nici prima şi sper să nu fie nici ultima, încercă el
s-o fenteze.
— Nu mă duci tu pe mine, îl avertiză maică-sa. În
privinţa femeilor eşti la fel de slab ca şi taică-tău.
— Dacă nu era aşa nu mai existam eu pe lume, constată
Nick. Şi-i sunt recunoscător că s-a dovedit slab tocmai în
ce te priveşte.
— Ăsta a fost norocul lui, conchise doamnă van Galen.
Că putea tot aşa de bine să nimerească peste o matracucă
în stare să-i mănânce şi banii şi sufletul.
— Poate am moştenit de la el şi norocul, replică Nick în
continuare.
— Mira-m-aş! făcu mama neîncrezătoare.

Sosi şi ziua plecării. În ajun, seara, Nick îşi luase rămas

bun de la logodnica sa. Conveniră ca el să-i scrie la „post-
restant“. Nu ţinea ca Alexandra să-şi bage nasul în
scrisorile lor de amor. Monica venise la el acasă.
Îmbrăţişarea lor fusese mai degrabă o încleştare disperată.
— Nick! Nu pleca! îi şoptea ea la ureche când în glumă,
când în serios.
El îi răspundea, mângâind-o;
— Nu plec, iubito!
— Ce-am să mă fac fără tine?
 El izbucni în râs;
— Până a mă întâlni pe mine ce-ai făcut?
— A fost sinistru de plicticos.
— O să-ţi revii la normal, o încredinţă el. Încep cursurile
la facultate… Acolo n-ai niciun frumuşel care să se
rotească în juru-ţi ca un cocoş?
Ea se bosumflă;
— Dacă n-ai pleca mâine m-aş supăra pe tine!
— Asta e deci soluţia, continuă el şugubăţ. Dacă vrei să
nu se supere logodnica sau nevasta pe tine şterge-o mereu
de acasă.
Ea îl ameninţă cu arătătorul;
— Las’ că-mi vii tu înapoi!
El o conduse apoi la Gara Centrală. În drum trecură pe
lângă „Moara arsă”. O clasică moară de vânt, în jurul
căreia se construise un modern cartier, arsese cândva. Nu
toată. Numai suprastructura. Şi-un olandez întreprinzător
amenajase aici un local dintre cele mai atrăgătoare. Iar
strada purta tot numele morii de vânt; „Mollen weg“
(„Drumul Morii”). Aici cei doi logodnici adăstaseră
deseori la o bere şi-o cafea. Altă dată Nick o invitase să
bea împreună o cafea şi la „Brug”. Era un local mare,
situat la vreo zece kilometri de Amsterdam, deasupra
celor şase benzi ale unei autostrăzi. Fluxul neîntrerupt de
maşini care se scurgeau pe sub clădirea localului nu
deranja cu nimic pe consumatori. Iar patronul îşi botezase
complexul alimentar simplu; „Brug”. („Pod”)
 — Să mai spună cineva că olandezii sunt lipsiţi de
fantezie, remarcase Monica.
— Când e vorba de scos bani mintea le merge straşnic,
observase Nick.
Despărţirea pe peron fu tristă, duioasă, cu strângere de
inimă şi regrete. Nick îi făcuse Monicăi semn cu mâna
până ce vagonul în care se afla aceasta dispăru din raza sa
vizuală. Lui nu-i plăceau asemenea despărţiri. I se părea
că cei doi protagonişti îşi jucau prost rolul. Plus
sentimentul de apăsare sufletească. „Partir c’est mourir un
peu”. Se încheia un capitol din viaţa lor şi începea altul.
Ce le rezerva viitorul era greu de presupus. Se lăsau deci
fără nicio împotrivire în voia sorţii.
La înapoierea de la gară Nick se abătu pe Benderslaun.
Prietenul său Boby Varlam tocmai îşi parca maşina în faţa
blocului în care locuia. Nick îl strigă. Boby se grăbi să-i
iasă în întâmpinare;
— Ce faci bătrâne?
— Vin de la gară.
— Duios!
— Nu-i aşa?
— Mâine vin să te conduc la aeroport?
— Aşa s-ar cuveni.
— În seara asta…
— Nu-i chip şă ne vedem!… Cred că maică-mea a şi
ajuns la mine acasă. În clipa in care am plecat spre gară i-
am telefonat să-i spun că „are cale liberă”.
— Încă n-a văzut-o pe Monica?
 — Amân înfruntarea cât pot de mult.
— Nu-ţi fă probleme că şi la mine e aceeaşi situaţie…
Mamele sunt aşa cum sunt.
— Astea sunt!… Pe mâine, fiule! îi întinse Nick mâna.
Era zorit. Numai el ştia câte lucruri avea de pus la punct.

Schipolul era socotit cam al 4-lea aeroport al Europei. Şi

tot nu făcea faţă intensului trafic aerian. Avioanele
bâzâiau în jurul complexului de clădiri ca nişte bondari ce
nu cunoşteau odihnă nici zi, nici noapte. Plecau ori soseau
din toate colţurile lumii. Rulând pe pistele de beton care
se încrucişau pe câmpia întinsă ca în palmă, aeronavele
erau nevoite la un moment dat să treacă şi pe o pistă aflată
sub albia canalului navigabil din vecinătate. Cupola
imensă care sugera un dirijabil retezat la jumătate
adăpostea un muzeu al aviaţiei. Nick van Galen aruncă o
privire de rămas bun spre acoperişul argintiu al acestuia.
Simţea că nu-l va revedea curând. La volanul „Audi“-ului
său Boby Varlam conducea tăcut. Doar doamna van
Galen, aşezată pe canapeaua din spate, ciripea fără oprire.
Dar nici şoferul, nici cel din dreapta sa nu-i dădeau prea
multă atenţie. Se mulţumeau să răspundă fie cu o
scuturare scurtă a capului, fie cu un „da“ rostit la
întâmplare. Înainte de a pleca spre aeroport, Boby Varlam
îi strecurase prietenului său ultimele „instrucţiuni” din
partea lui sir Michael. Bătrânul domn era tot mai
încrezător în misiunea tânărului van Galen. Şi-nainte de
orice îi ceruse expres să nu facă economie la bani. Cauza
pentru care se angajaseră era atât de importantă încât
merita orice sacrificiu. Nick va avea deci cont deschis,
nelimitat, la Banca de Comerţ Exterior de la Bucureşti. Or
asta spunea totul. Sir Michael îi mai transmisese că
evenimentele în curs de desfăşurare erau nemaipomenit
de favorabile lor. Că bunul Dumnezeu îşi întorsese în
sfârşit faţa şi spre cei ce credeau sincer în El. De aceea el,
Nickanor van Galen, în venele căruia curgea mai mult
sânge românesc decât olandez, deoarece o româncă îl
hrănise cu sângele ei, şi de la sânul acesteia supsese
laptele vieţii, putea să înfrunte cu pieptul deschis pe
potrivnicii pământului românesc.
Boby Varlam opri la peron, iar după ce Nick şi mama sa
coborâră, luând şi bagajele cu ei, tânărul reprezentant al
diasporei româneşti căută un loc pentru maşina sa în
imensul parcaj din spatele aeroportului pe care tot se mai
efectuau lucrări de extindere.
„Cu timpul, îşi zise Boby, maşinile or să ne alunge de pe
pământ, avioanele din aer şi vapoarele de pe mări şi
oceane”.
Era un filosof în felul lui. Dar, după ce reuşi să-şi
strecoare „Audi“-ul între un „Volvo” şi un „Mercedes”,
porni grăbit pe urmele celor doi van Galen uitând de
reflecţia sa ecologistă. În imensa hală în care fiecare
companie aeriană îşi avea „biroul de primire” Boby
Varlam descoperi anevoie pe mamă şi fiu. Îi ajunse din
urmă când aceştia se şi îndreptaseră spre nesfârşitul
coridor care înlesnea accesul spre avioanele „trase la
scară”. Până la urcarea în avion pasagerii mai puteau bea
o cafea, un whisky, un coniac, sau un juice, după
preferinţă. Cu toate că pe drum li se va servi o masă cu tot
dichisul. Cei doi van Galen împreună cu Boby Varlam se
conformară şi ei „obiceiului casei”. Lui Nick îi plăcea ca
înainte de plecare să bea un „coniac”. Atât. Nu era un
băutor. Dar cei 100 de mililitri de coniac franţuzesc,
evident „Napoleon”, ii dădeau acea stare de „bien-etre“
de care simţea nevoia atunci când pleca la drum. I se
părea că minutele de aşteptare până la urcarea în avion
treceau mai uşor, despărţirea era mai suportabilă, ba chiar
plăcută pentru cei ce-l conduceau. Pentru că Nick devenea
brusc volubil, glumeţ, spontan, chiar inspirat în replici.
— Te invidiez, Nick! îi mărturisi la un moment dat
Boby Varlam.
— Vorbeşti serios?
— Parol!
— Tu râzi, îi reproşă doamna van Galen fiului ei. Pentru
că habar n-ai ce-i acela „dor de ţară“… Tu te simţi bine
oriunde!… Ca şi taică-tău!… Nişte hoinari!
Nick o cuprinse de umeri şi-o strânse lângă el,
şoptindu-i la ureche;
— Ştiu în schimb ce însemnă „dor de mamă“!
Doamna van Galen îl înlătură brusc de lângă ea;
 — Doamne, ce puşlama mincinoasă! În viaţa mea n-am
întâlnit aşa ceva!
Boby Varlam râdea cu poftă. Manifestările sincere,
adesea necontrolate, ale mamei prietenului său l-au
amuzat întotdeauna. Şi, fără voia sa, o compara cu graiul
preţios şi gesturile supercontrolate ale mamei sale pe care
o catalogase drept snoabă. La rându-i, Nick o trata pe
mama sa ca pe un copil năstruşnic. Râdea de ea zgomotos.
Dar anunţul transmis prin difuzoare puse capăt
atmosferei intime dintre ei. Pasagerul pentru Bucureşti era
poftit la avion.

Nick van Galen zbură de la un capăt la altul al Europei

şi ateriză pe Aeroportul Internaţional Otopeni la opt şi
ceva seara după orarul de vară din România. Era încă
soare. Un apus superb cum de mult nu mai văzuse cel ce-
şi ducea viaţa sub cerul mai mult mohorât al Olandei.
Când cobori scara avionului, noul sosit pe pământ
românesc se simţi învăluit de-o briză caldă, uscată, de
Bărăgan. Faţă de Schipolul de pe care îşi luase zborul,
Otopeniul i se păru deosebit de modest. Observă însă, pe
latura nordică, nişte lucrări de extindere a aeroportului.
Constatarea îl bucură. Se mai făcea totuşi câte ceva. Fără
să-şi dea seama, în subconştientul său îcepuse a se simţi
părtaş la tot ceea ce se petrecea în ţara asta. Un autobuz
care ar fi trebuit să fie aruncat de mult la fiare vechi îl
duse de la avion la intrarea în clădirea aeroportului. După
ce coborî şi din autobuz i se indică pe unde s-o apuce. Jur-
împrejur numai oameni in uniforme cu pistoale automate
la piept. Fiecare pas îi era urmărit şi supravegheat cu
priviri vizibile şi invizibile. Firile mai slabe se simţeau
agresate de rigiditatea cu care erau păzite. Pe Nick însă o
situaţie atât de inedită pentru el îl amuza. Cerceta totul cu
un interes care putea să pară la un moment dat chiar
suspect. Dar paznicii aeroportului erau probabil obişnuiţi
cu fel de fel de manifestări incât se prefăcură a nu da
atenţie zâmbetelor lui ostentative. Nu era nici primul, nici
ultimul străin care se distra „pi conta“ vigilenţilor slujitori
ai dictaturii ceauşiste. Ofiţerul care-i viză paşaportul îi
ură;
— Bine aţi venit în România!
Nick nu-şi dădea seama dacă era o urare obişnuită
pentru noii veniţi ori ofiţerul fusese prevenit asupra sosirii
lui. Oricum se înclină politicos şi mulţumi. Înainte de a-i
înapoia paşaportul, ofiţerul se mai interesă;
— Staţi mult pe la noi?
Nick îi zâmbi amical;
— Depinde cum vor merge afacerile.
— Corect! încheie ofiţerul discuţia, zâmbind binevoitor
noului venit.
După ce trecu de acest control, care însemna practic
păşirea peste graniţă, Nick căută elevatorul de bagaje. Îl
descoperi repede şi se aşeză la un loc mai convenabil al
„ringului” în jurul căruia urmau să se învârtească valizele,
baloturile, cutiile de carton ş.a. Bagajele întârziau să apară
pe elevator. Şi ştia de ce. Se făcea o „percheziţie” serioasă
a acestora înainte de a ajunge la controlul vamal. Dar Nick
fusese sfătuit de I. K. 8 să fie răbdător şi să nu se mire de
nimic. În România ceauşistă nu se respecta nicio lege.
Bunul-plac, de sus până jos, era singura lege care se aplica.
La un moment dat Nick simţi lângă el prezenţa cuiva care-
l privea cu insistenţă. Trase cu coada ochiului şi descoperi
un tânăr mărunţel, de 27-28 de ani, care nu-şi mai lua
ochii de la el. Nick se decise să-l înfrunte. Se întoarse spre
mărunţel şi i se adresă în româneşte;
— Ne cunoaştem de undeva?
Mărunţelul zâmbi vădit încurcat;
— Dacă nu vă supăraţi, nu sunteţi cumva domnul
Nickanor van Galen?
— Şi dacă aş fi?
— Mi-aţi permite să mă recomand?
— Aveţi vreun interes?
— Deocamdată profesional.
— Ce grad aveţi?
— Poate n-o să mă credeţi dar sunt „soldat neinstruit”.
— Felicitări! Sunteţi un pacifist?
— Mi-aş dori-o din toată inima.
Mărunţelul avea o faţă mică, rotundă şi nişte ochi
căprui, timizi. Expresia de pe chip sugera totuşi o
inteligenţă vie. Iar graiul i se părea lui Nick ales.
 — Susţineţi că ne-am cunoscut cândva, undeva? insistă
noul venit.
— Nu! recunoscu mărunţelul. V-am văzut pur şi simplu
fotografia.
— A mea?! exclamă Nick.
— De ce vă surprinde? replică mărunţelul. Aţi fost doar
o vedetă!
— E drept, recunoscu Nick. Am fost!
— Pe atunci mă aflam şi eu în Olanda, îi preciză
mărunţelul.
— Vorbiţi serios?
— Părinţii mei au lucrat vreo zece ani în ţara
dumneavoastră.
— Şi aţi stat cu ei?
— Normal.
— Domnule…
— Florin Duţescu! se recomandă mărunţelul.
— Încântat să vă cunosc.
— Mult mai încântat sunt eu, replică mărunţelul.
— Să nu-mi spuneţi că am venit împreună cu aceeaşi
cursă şi nu v-am văzut?
— Nu, preciză mărunţelul. Eu vin de la Viena.
— Sunt indiscret dacă vă întreb ce preocupări aveţi?
— Lucrez în Ministerul Turismului.
Nick izbucni bucuros;
— Domnul v-a scos în calea mea!… Acolo am şi eu
treabă. Chiar de mâine.
 — Ştiu, îi preciză mărunţelul. Serviciul de relaţii
externe, din care fac parte, a fost înştiinţat de sosirea
dumneavoastră. Sunteţi aşteptat cu interes şi aş zice chiar
nerăbdare.
Dar atât el cât şi Nick observară pe cineva trăgând cu
urechea la discuţia lor. Spontan făcură amândoi un
schimb complice de priviri, după care Florin Duţescu i se
adresă în flamandă;
— Pe. Aici oamenii au urechile cam lungi.
— Observ, făcu Nick.
— Şefii mei îşi pun mari speranţe în venirea
dumneavoastră.
— Criză mare de turişti?
— Şi foame mare de dolari, îi strecură mărunţelul.
— Fiţi atent că dezvăluiţi un secret profesional, îi atrase
atenţia Nick.
— E secretul lui Polichinelle, replică Florin.
— Mâine, probabil, şefii dumitale vor fi informaţi că te-
ai întreţinut în flamandă. Nu li se va părea suspect?
— Mi se fâlfâie! replică Florin Duţescu.
Nick zâmbi amuzat la expresia din jargon utilizată de
mărunţel. Totodată reţinu că acesta cunoştea bine
flamanda, semn că nu irosise în van vremea petrecută în
„Ţara lalelelor’’. Dacă acest tânăr era sincer, îşi zicea el, ar
putea fi un semn de bun augur. Oricum, atât sir Michael,
cât şi I.K.8, îi dăduseră acelaşi sfat; să-şi îndrepte atenţia
către tineret.
 Elevatorul de bagaje se pusese în cele din urmă în
mişcare. Nick îşi concentră atenţia către valizele care
începeau să urce spre ring. Florin Duţescu, grijuliu, se
interesă;
— Vă aşteaptă cineva?
Nick îl privi mirat;
— Cine?
— Atunci cu ce veţi ajunge în oraş?
— Habar n-am!… Nu sunt taxiuri?
— Greu de găsit aşa ceva.
— Altă soluţie?
— Pe mine mă aşteaptă o maşină.
— Să nu-mi spuneţi că se găseşte şi pentru mine un loc
în ea?
— Nu cred că sora mea ar avea ceva împotrivă.
Nick făcu ochii şi mai mari;
— Aveţi o soră care vă aşteaptă?
— De ce nu?
— E limpede că am călcat cu dreptul în România!
exclamă Nick încântat.
— Aveţi însă grijă! îl avertiză Florin Duţescu. Să nu vă
faceţi iluzii…
— Ca să n-am deziluzii, îl completă Nick stâlcind voit
expresia.
Mărunţelul îl privi fără sfială în faţă. Îi zâmbi amical.
Nela Duţescu îşi aştepta fratele la ieşirea de la controlul
vamal. Şi constată, nu fără oarecare surprindere, că acesta
era însoţit de un bărbat înalt, bine făcut, aşa cum îi
plăceau ei indivizii care purtau pantaloni. Nela era chiar
ceva mai scundă decât fratele ei, mai blondă şi mai plină
de temperament. Avea o faţă rotundă, trăsături frumoase,
de păpuşă. Ochii mari, verzi-căprui, erau foarte vii.
Studentă în ultimul an la filologie, fusese atrasă de limbile
orientale. Mai nou, se apucase să înveţe japoneza.
Dar nu era o fire studioasă. Sclipind de inteligenţă, cu o
memorie foarte bună, prefera să prindă mai mult din zbor
decât să studieze temeinic.
„Femeie!“ conchidea fratele ei a cărui fire era cumva la
antipod.
Dar asta nu însemna că o iubea mai puţin. Ea în schimb
se purta năzuros. Abia dacă-i întinse obrazul pentru a fi
sărutată. Dar acesta se mulţumea şi cu atât. Obrazul fetei i
se părea cel mai plăcut lucru de pe lume. Avea o piele
fină, catifelată, rumenă ca o piersică pârguită. Iar părul ei
blond-şaten, pe care-l împletea într-o coadă groasă,
aruncată neglijent peste umăr, mirosea întotdeauna
frumos. Doamna Duţescu se îngrijea să-i trimită
întotdeauna din străinătate cele mai fine parfumuri.
După ce se desprinse din braţele fratelui ei, Nela se
întoarse spre Nick ridicând spre acesta o privire
îndrăzneaţă;
— Şi domnul?
Întrebarea era adresată în fapt fratelui ei, dar îi răspunse
Nick;
— „Domnul’’ ar fi încântat să vă cunoască.
Surprinsă că i se adresase în româneşte Nela replică;
 — Doar n-o să pretindeţi că vă trageţi din „geanta’’
latină?
— Pe jumate! îi preciză Nick.
— Aşa mai merge! conveni fata.
Fratele ei găsi că era momentul să facă recomandările
de cuviinţă. În acest timp Nela nu-l slăbea din ochi pe
noul sosit pe pământ românesc. Îl cerceta cu o insistenţă
care-l amuza pe Nick.
— Mă măsuraţi de parcă aş fi o raritate antropologică,
observă el.
— N-o luaţi în seamă, interveni Florin Duţescu. Soră-
mii îi cam place s-o facă pe nebuna.
Şi cu un gest larg propuse să se îndrepte tustrei spre
maşina parcată aproape de peron. Soţii Duţescu, oameni
harnici, cuminţi, pricepuţi în meserie, după un stagiu de
circa 10 ani în Olanda, fuseseră transferaţi în Austria. Erau
excelenţi funcţionari de agenţii şi socotiţi de Securitate
oameni de încredere. Duceau o viaţă modestă, iar din
economiile lor izbutiseră să asigure celor două odrasle un
trai peste nivelul mediu al tinerilor din ţară. Pe scurt,
Florin şi Nela Duţescu aveau la dispoziţie un apartament
în centrul Capitalei, mobilat, dotat cu aparatură
electronică şi electrocasnică de cea mai bună calitate, plus
un autoturism pe care-l folosea mai mult fata. Era un
„Citroen”. Dacă Nick van Galen se mulţumise să aibă ca
bagaj doar o valiză încăpătoare, Florin Duţescu venise de
la părinţi, de la Viena, încărcat ca o albină. Era şi firesc.
 În ţară sărăcia era lucie. După ce izbuti să clădească atât
în portbagajul maşinii, cât şi pe bancheta din spate toate
cutiile şi sacoşele, tânărul Duţescu aproape că nici nu se
mai vedea dintre bagaje. Nick în schimb stătea comod în
faţă, în fotoliul din dreapta, urmărind-o cu atenţie pe cea
de la volan. Fata i se păru a fi o bună şoferiţă. Mişcările îi
erau sigure, precise, reflexe. Deşi nu înceta să
sporovăiască, nu-şi lua ochii de la asfaltul şoselei. Nick îşi
zicea că domnişoara Duţescu ar putea practica nu fără
succes ziaristica. Pentru că nu-i făcea doar o simplă
prezentare a traseului pe care-1 parcurgeau, ci îl comenta
spiritual.
Treceau prin faţa punctului de control al circulaţiei de la
Otopeni. Doi agenţi stăteau la pândă. Vânau cea mai mică
abatere de la legea aspră ce reglementa circulaţia pe
drumurile publice şi sancţionau fără indulgenţă. Până şi
cel mai mic în grad şi funcţie dintre miliţieni se socotea
învestit cu puteri discreţionare. Nela Duţescu îi dispreţuia,
dar în acelaşi timp simţea o strângere de inimă la apariţia
oricărui „tablagiu”. Porecla era dată subofiţerilor de
miliţie datorită treselor metalice purtate pe umeri.
— Ei nu duc o activitate preventivă, în primul rând, –
aşa cum ar fi normal – ci se ocupă doar cu vânarea celei
mai mici nereguli, îi împărtăşea ea cu năduf lui Nick van
Galen. Odată am fost oprită de un cioflingar de „tablagiu”
care voia să mă amendeze că n-am semnalizat depăşirea
unei biciclete sprijinite de un copac la marginea şoselei.
Fratele ei interveni;
 — Nu cred că aşa ceva poate interesa pe domnul van
Galen.
Acesta însă replică;
— Ba da! Mă interesează! Nimic nu-i lipsit de
importanţă.
Nela aruncă fratelui ei o privire de reproş şi triumf
totodată. Continuă;
— La noi circulă o glumă apropo de agenţii de
circulaţie… Aţi văzut că ies în faţa maşinilor cu nişte
bastoane vopsite alternativ cu dungi albe şi negre. Ştiţi de
ce au dungile astea? Pentru că ori e albă, ori e neagră, tot
ei au dreptate.
— E bună! făcu Nick.
Se înserase de-a binelea şi farurile maşinii străpungeau
întunericul care se lăsase peste Otopeni. Cândva
localitatea fusese o comună înfloritoare în care
bucureştenii cu dare de mâna întreţineau câte o fermă.
Dar pacostea „sistematizării localităţilor’’ lovise din greu
Otopenii. Buldozerele făcuseră „una cu pământul’’
gospodării prospere pentru a ridica în loc nişte blocuri de
locuinţe aspectuoase, dar deloc folositoare gospodarilor
comunei. Fără apă curentă şi canalizare, fără încălzire
centrală, fără curţi în care pot fi crescute păsări şi animale
domestice, clădirile cu aparenţă doar de civilizaţie
aminteau de „satele lui Potemkin’’.
— Iar Ceauşescu, atunci când trece pe aici spre palatul
lui de la Snagov, simte cum i se umflă pieptul de mândrie,
observă Nela Duţescu. Să distrugi satele şi să te mai şi
împăunezi cu aşa ceva… E paranoia ajunsă la paroxism.
Fratele ei interveni din nou;
— Încetează, Nela!
Fata izbucni în râs;
— Florin, sărmanul, trăieşte sub o adevărată teroare.
— Dar dumneata? o iscodi Nick.
— Mie mi se rupe!
Expresia, de bună seamă vulgară, nu-l şocă pe Nick.
Ţinea de jargonul care circula în rândul tinerilor. Iar Nela
o folosea firesc. De altfel şi gesturile ei, care ar fi revoltat
bătrânele bigote, nu erau deloc ostentative. Sau aşa cel
puţin i se părea noului venit pe pământul românesc. Doar
fratele ei se simţi obligat să intervină;
— Ai să-l sperii pe domnul van Galen!
Aruncându-i o privire cochetă, prin coada ochilor, ea îl
iscodi pe Nick;
— Adevărat?
— Vă stă bine aşa cum sunteţi, o complimentă acesta.
— Mulţumesc! răspunse fata. Şi ţinu să adauge; Frate-
meu e ruşinos ca o fecioară… Chiar mă întreb uneori dacă
a fost până acum la femei.
— Domnule van Galen! ripostă Florin. Vă avertizez că
din clipa asta eu nu mai răspund pentru ce zice şi ce face
această năzuroasă domnişoară. Pur şi simplu îmi astup
ochii şi urechile.
— Asta trebuia s-o faci mai de mult, îi replică soră-sa. Şi
continuă adresându-se noului venit; îşi închipuie că cei
doi-trei ani care îi are în plus faţă de mine sunt direct
proporţionali cu sporul de inteligenţă şi experienţă… El
încă n-a auzit de precocitatea feminină.
— Până la o anumită vârstă, remarcă Nick.
— Mai bine-zis până cad cloşcă după câte un târâie brâu
care se pretinde bărbat, îl completă ea.
Nick îi strecură un zâmbet ghiduş;
— Ceea ce nu-i cazul nostru.
— Aş! făcu ea. De câte ori nu m-am lăsat şi eu prostită!
Noroc că mă trezesc repede din „beţie”.
— Acum însă ne-am mai imunizat? o iscodi Nick mai
departe.
— Deocamdată! preciză ea. Dar teamă mi-e că într-o zi
are să-mi cadă atât de tare unul cu „tronc la inimă” încât
nu ştiu dacă am să-mi mai revin vreodată.
— Se laudă! interveni fratele ei. Mâine-poimâine ne
vom trezi că vine cu un „gorobete” oarecare, bun de
mânat la treabă şi la dădăcit copii, pe care ni-l va prezenta
drept soţ… Aşa sfârşesc toate „emancipatele” astea în
blugi şi bluze bărbăteşti.
Cu un gest de parcă ar alunga o mască ce-i bâzâia la
ureche Nela îi replică;
— S-a trezit şi el!
„Duelul” dintre cei doi fraţi îl înveseli pe Nick. Şi fără
voie acesta cercetă cu priviri discrete pulpele fetei strânse
în blugi dintre cei mai moderni ca şi sânii mici, rotunzi,
ce-i împungeau bluza largă, din bumbac, cu inscripţii mari
de reclamă occidentală. În picioare, evident, Adidas
Torsion.
„Afurisită muieruşcă!” îşi zise el.
Străbătuseră Otopenii şi ajunseră curând la intersecţia
cu şoseaua spre Pădurea Băneasa şi Tunari. Pe
neaşteptate, Nela semnaliză „stânga”. Florin, frate-său
interveni nedumerit;
— Ce vrei să faci?
— Ne abatem puţin din drum, îi răspunse ea înscriindu-
se într-adevăr spre „Parcul Privighetorilor”. Dar, după
câteva sute de metri, opri brusc lângă trotuar, pândind
prin oglinda retrovizoare. O maşină care-i urmărise până
atunci frână scrâşnind în spatele lor gata-gata să-i
izbească.
— Aşa fir-aţi voi să fiţi! exclamă Nela bucuroasă.
Fără a cere vreo explicaţie sau a protesta vehement, cum
ar fi fost normal, deoarece năstruşnica şoferiţă nu
semnalizase intenţia de-a opri, şoferul maşinii urmăritoare
dădu cuminte înapoi şi porni mai departe. Lângă el se mai
afla un bărbat. Dar niciunul dintre ei nu aruncă măcar o
ocheadă spre „Citroen“-ul oprit atât de brusc şi de
neregulamentar.
— Nişte berbeci! continuă Nela cu vădit dispreţ. Ne
urmăresc de la aeroport. Am vrut să mă conving cât sunt
de proşti.
— Cel vizat cred că sunt eu, reijiarcă Nick.
— Bineînţeles, conveni fata. Dar ar putea s-o facă mai
inteligent şi mai puţin ostentativ.
 — Or fi noi în meserie, propuse Florin Duţescu.
—Cu atât mai jignitor pentru domnul van Galen,
observă Nela. Ar putea să-i acorde atenţia care i se
cuvine… Să pună pe urmele sale nişte oameni mai de soi.
Flatat, Nick se adresă;
— De unde ştiţi cât „mi se cuvine”?
— Am flerul meu, rosti ea plină de sine pornind
totodată maşina. Viră spre Bucureşti.
Nela Duţescu manifesta o obrăznicie sub care voia
poate să-şi ascundă timiditatea. Pentru că nu părea a li
fost un copil răzgâiat, prost crescut. Dimpotrivă. Se simţea
şi la ea, ca de altfel şi la fratele ei, că părinţii le inoculaseră
o educaţie care ţinea de bună creştere şi bun simţ, în fapt
nici nu era vorba de obrăznicie la ea. Nick socotea
purtarea ei ca având drept sorginte aversiunea faţă de
dictatura comunistă de care tânăra intelectuală se izbea la
fiecare pas.
Bucureştiul îi întâmpină trist, mohorât, prost luminat.
Străzile erau pustii. Magazinele se închideau devreme, la
lumina zilei, iar restaurantele începuseră şi ele a-şi trage
obloanele. Oricum n-aveau ce oferi eventualilor clienţi.
Doar în centru, în zona marilor hoteluri, se mai simţea
oarecare viaţă.
— Unde vă las? se interesă Nela.
— La hotel „Bucureşti”, îi preciză Nick.
— Aveţi cameră rezervată?
— Sper!
 — Merg eu cu dumneavoastră şi aranjăm, se oferi
Florin. Îi cunosc bine pe cei de aici.
— Important e să vă cunoască şi ei, zise Nick şăgalnic.
Nela opri maşima în faţa hotelului ca un veritabil
taximetrist. Ţinea cu orice preţ să placă lunganului
româno-olandez. Florin, îndatoritor, se duse la portbagaj
de unde se căznea să scoată valiza lui Nick dintre cutiile şi
sacoşele aduse de el de la Viena. În acest timp fostul
campion de atletism ţinea mâna Nelei ceva mai mult decât
s-ar fi cuvenit având în vedere că abia se cunoscuseră. Dar
fata îşi lăsă bucuroasă degetele mici, subţiri, în palma
uriaşului.
— Ne mai vedem? o iscodi el.
— Musai! îl încurajă fata.
— Iniţiativa vă aparţine.
— Lăsaţi pe mine!
El aşternu pe mânuţa ei o sărutare apăsată, zicându-i
apoi;
— Cu bine!
Se grăbi să-şi ia de la Florin propria valiză şi împreună
cu acesta porni spre intrarea hotelului nu înainte de-a mai
face un semn amical Nelei. Aceasta-i răspunse vădit
bucuroasă.
Când îşi anunţă numele la ghişeu tânăra şi eleganta
recepţioneră de serviciu se grăbi să-i răspundă pe un ton
de uşor reproş;
— Vă aşteptam de ieri!… V-am rezervat un apartament.
 — Nu-i nicio problemă, îi preciză Nick. Voi achita totul
din momentul rezervării.
Bucuros că nu mai era nevoie de nicio intervenţie din
partea sa, Florin Duţescu exclamă;
— Excelent! şi înmânându-i lui Nick cartea sa de vizită,
îi comunică; Dacă mai e ceva în neregulă vă rog să mă
sunaţi acasă… Dar să nu vă sfiiţi.
— Nu-mi stă în fire sfiiciunea, îl încredinţă noul venit.
— Aşa şi trebuie, aprobă Florin.
Se despărţiră cu o strângere de mână bărbătească.
A doua zi, la 10 dimineaţa, Nick se pomeni cu un apel
telefonic. Abia îşi sfârşise toaleta de dimineaţă şi-şi aştepta
micul dejun. Cine putea fi?
— Bună dimineaţa! auzi el în receptor. Aţi făcut ochi?
— Florin? Dumneata eşti? riscă el întrebarea.
— Bineînţeles! Cine altul şi-ar permite să deranjeze o
personalitate ca dumneavoastră care nici n-a apucat să
pună bine piciorul în Bucureşti? Numai un aiurit de Florin
Duţescu certat şi cu cele mai elementare reguli de purtare
faţă de un V.I.P.
Nick nu ştia dacă proaspăta sa cunoştinţă îl credea într-
adevăr un personaj important ori îl lua niţel peste picior.
Amintindu-şi însă că acesta era şi fratele Nelei îşi zise că
putea să treacă şi peste o ironie dacă era cazul. Totuşi îl
iscodi;
— De unde şi până unde m-aţi descoperit „personaj
foarte important’’?
 — Cum de unde? făcu Florin mirat. De la mine, la
minister. Cum am intrat în birou colegii m-au şi anunţat;
„Te cheamă şeful’’! Vă daţi seama că atunci când te
cheamă şeful în primele minute ale dimineţii nu-i a bună.
M-am dus la el cu inima cât un purice. Dar în loc să-l văd
burzuluindu-se la mine pentru cine ştie ce gafă făcută, m-
am pomenit că-mi zâmbeşte cu gura până la urechi şi mă
întreabă şăgalnic; „Pe cine ai adus, măi, aseară de la
aeroport?’’ Ştiţi, la noi nu se prea foloseşte apelativul
„domnule’’. E chiar interzis prin lege. Iar „tovarăş’’ e prea
pretenţios. Deci cel mai potrivit este „măi“!
Văzând că tânărul îşi cam dă drumul la gură, Nick îi
atrase atenţia;
— De unde vorbeşti?
Dumirindu-se asupra rostului întrebării Florin îi replică;
— Aa! Nu vă faceţi probleme! Vorbesc de la un telefon
de interior, de aici, din hotel… Un „nene’’ care se ocupă
de telefoane mi-a zis; „La cele interioare puteţi spune
orice. Dar la cele directe să vorbiţi numai despre femei’’.
Nick îi curmă logoreea;
— Nu urcaţi până la mine?
— Mi-e teamă că-mi daţi să mănânc şi să beau.
— Dacă nu doriţi nu vă dau de niciunele.
— Atunci de ce să mai urc? replică Florin şăgalnic.
— E bună! recunoscu Nick. Haideţi! Urcaţi!
Florin Duţescu nu mai aşteptă altă invitaţie. Mai bine-
zis era dornic să ia într-un fel sau altul legătura cu Nick.
Încă de la prima oră a zilei sale de lucru şeful său îi
poruncise; „Te duci la hotel şi mi-l aduci aici. Ai o maşină
la dispoziţie’’.
„Nu-i nevoie! ripostase Florin. Doar sunt câteva sute de
metri de la hotel până aici. Sunt convins că o să-i facă
plăcere să le străbată pe jos“. „Asta-i treaba lui, replică
şeful. Maşina însă o vreau acolo, în faţa hotelului. Poate
vrea să se ducă mai întâi la ambasadă’’. Tânărului îi fusese
clar; Domnul Nickanor Van Galen era un personaj
deosebit de important pentru ministerul la care lucra el.
Iar şeful său, un individ mic, mohorât, care părea a se feri
din calea tuturor, era de-o şiretenie rar întâlnită. Şi înainte
de orice era mai bine informat decât oricare alt director
din minister. Or acest fapt îi crea un avantaj încă din start.
Nick îl întâmpină pe Florin cu sinceră satisfacţie;
— Trebuie să înţeleg.că veţi fi ciceronele meu?
— Deocamdată! făcu Florin. La noi nicio măsură nu este
definitivă. Trăim într-un provizorat cum nici nu vă
imaginaţi.
— Eu am să insist totuşi să-mi fiţi însoţitor.
— Şi cum veţi motiva?
— Am nevoie de cineva care să cunoască foarte bine
flamanda… Nu numai să vorbească bine această limbă, ci
să facă şi nişte traduceri corespunzătoare.
Florin cumpăni motivaţia clătinând din cap;
— S-ar putea să ţină. Apoi ridică spre Nick o privire
întrebătoare; Chiar vă sunt simpatic?
— Poate n-o să mă credeţi, dar acesta-i adevărul.
 — La noi este o vorbă; „Ca să ajungi la soră trebuie să te
pui bine cu fratele’’.
— Înţeleaptă vorbă! rosti Nick. Şi cred că am s-o pun în
aplicare.
Florin îi zâmbi complice;
— Mi-e teamă că şi soră-mea a pus un ochi strâmb pe
dumneavoastră?
— Serios? M-ar bucura.
— Eu, rosti Florin pe un ton sfătos, aş fi mai prudent.
— De ce? făcu Nick mirat.
— Când o muieruşcă de genul ei îşi pune în cap să
zăpăcească un bărbat nu-l văd bine pe individ.
— Adică ce mi s-ar putea întâmpla?
— Aceste purtătoare de nuri sunt cele mai imprevizibile
fiinţe de pe suprafaţa pământultui.
Îngăduindu-şi o uşoară ironie, Nick spuse;
— Observ că aveţi o bogată şi interesantă experienţă în
domeniu.
— Aş! De unde! rosti Florin cu un aer trist. Observaţiile
mele sunt cam „din afară’’ dar asta nu înseamnă că sunt
întru totul neavenite.
— De bună seamă! îl încurajă Nick.
— Pescuiţi? îl întrebă Florin pe neaşteptate.
Nick îşi păstră tonul şăgalnic;
— Mai mult în ape tulburi.
— Vorbesc serios. Vă tentează duminică o partidă de
pescuit?
— Merge şi sora dumitale?
 — Ideea de fapt e a ei.
— Vă daţi seama că nu pot refuza o asemenea invitaţie.
Dar…
— Nu vă faceţi griji, îi reteză vorba Florin. Avem tot ce
ne trebuie; şi scule şi echipament.
Sosi între timp şi micul dejun comandat de Nick în care
era inclus şi câte ceva pentru invitatul acestuia; cafea,
juice, fructe. Văzând cât de consistent era micul dejun al
româno-olandezului, Florin remarcă;
— Şi pentru mine masa de dimineaţă e cea mai
importantă.
— Presupun că ai mâncat.
— Poate să se prăbuşească cerul şi eu tot nu plec de
acasă înainte de a-mi consuma micul dejun.
Pe la ora două izbutiră să se desprindă din comodele
fotolii ale apartamentului ocupat de Nick şi porniră per
pedes spre minister. Din mers Florin făcu semn şoferului
care aştepta în maşina pusă la dispoziţia preţiosului
oaspete să se înapoieze de unde plecase. Deocamdată nu
avea nevoie de serviciile lui. Mergând alături pe trotuar,
pe Calea Victoriei, păreau Pat şi Patachon. Tot privind în
sus spre lunganul de lângă el, Florin simţi la un moment
dat că-i înţepenise gâtul. „Doamne, îşi zicea el cu obidă,
de ce nu m-ai făcut măcar cu o palmă mai înalt?“ La
rându-i, Nick van Galen înregistra cu interes tot ce
întâlnea în cale. Dădu puţină atenţie vitrinelor sărace ale
magazinelor lipite unul de altul, în schimb îşi lăsa privirea
să-i alunece peste chipurile frumoase şi siluetele fetelor
întâlnite în cale.
Remarcând expresia de delectare de pe chipul celui
însoţit de el, Florin îl iscodi;
— Ce zici? Ai cu ce-ţi clăti ochii?
— Aveţi într-adevăr femei frumoase, preciză Nick.
Aproape nu şti la care să te uiţi mai întâi. Şi elegante! mai
constată el.
— Toate sunt din „pachet“, îl informă Florin.
— Cine? Femeile?
Izbucniră spontan în râs. Apoi discutară pe un ton grav
condiţia femeii tinere în ţară. Acestea făceau eforturi
disperate pentru a fi cât de cât elegante. Cumpărau din
„pachetele” venite de peste hotare, la preţuri de speculă
exorbitantă, îmbrăcăminte, încălţăminte, produse
cosmetice, podoabe, etc. Preferau să flămânzească, dar să
fie cât de cât în pas cu moda. Şi fiecare dintre ele era
supusă unui program de muncă epuizant pentru a-şi
câştiga existenţa.
— Când ar trebui să fie ţinute numai în puf, remarcă
Nick.
— Mă întreb dacă ar accepta, îi replică Florin. Mi-e
teamă că a trecut vremea cuconiţelor de salon.
— Oare nu-i o pierdere pentru societatea umană?
— Eu sunt un fatalist, îi răspunse Florin. De fiecare dată
spun că natura îşi cunoaşte mai bine interesele decât
credem noi.
 Peisajul de bâlci din Piaţa Amzei nu-l frapă pe Nick. Era
obişnuit cu viermuiala din locurile de târguit. Dar nu şi cu
penuria atât de ,,înfloritoarea’’ piaţă bucureşteană. O
asemenea sărăcie nu-i mai fusese dat să întâlnească. Însă
ceea ce-l interesă în mod deosebit erau „cozile” fără sfârşit
din faţa unor magazine alimentare goale.
— De ce stau dacă tot n-au ce cumpăra? întrebă el
nedumerit.
— Când şi când mai vine câte un transport, îi explică
Florin. Şi o parte din ei, cei din faţă, mai apucă ceva de-ale
gurii.
— Şi cei care n-apucă?
— Îşi încearcă norocul a doua zi.
— Sunteţi totuşi un popor optimist, constată Nick cu
amărăciune.
— Dumneata eşti un optimist, replică Florin. Şi apropo
de „cozi”, e o glumă care-mi place foarte mult.
— Ţine de foame?
— Adeseori!… Se zice că un individ este apucat de-o
criză puternică de sciatică. Şi cum se afla tocmai în faţa
unui magazin se sprijină de o bară de lângă uşă. Imediat
în urma lui a şi început să se formeze o „coadă”. În scurt
timp se adunaseră vreo două sute de amărâţi. Un trecător,
curios, întreabă pe ultimul din coadă; „Ce se dă aici?” „Nu
ştiu!” i se răspunde cu nepăsare. „Atunci de ce staţi?”
„Poate se dă totuşi ceva”. Intrigat, trecătorul începe să
întrebe pe ceilalţi de la coadă. Primeşte aceleaşi
răspunsuri până ajunge la cel din frunte. Acesta privea cu
vădită satisfacţie la şirul lung de oameni format în urma
sa. Trecătorul îl întreabă şi pe acesta; „Ce se dă aici?”
„Nimic”! îi răspunde cel de pe primul loc. „Atunci de ce
te-ai oprit?“ „Pentru că mă ţineau şalele’’. „Acum te mai
dor?“ „Nu, domnule! Mi-a trecut". „Şi atunci de ce mai
stai?" „Ce vorbeşti, domnule?! Tocmai acum să plec când
sunt primul la coadă?"
Nick oftă;
— Sărman popor!
— Puţin zis, îi răspunse Florin cu năduf.
Şeful lui Florin Duţescu îl aştepta ca pe ghimpi.
Treburile direcţiei pe care o conducea mergeau prost.
Vremurile începuseră a fi mai tulburi ca oricând în Europa
de Est încât turiştii care-şi plăteau vacanţa în dolari se
răreau văzând cu ochii. Din informaţiile pe care le deţinea
el domnul Nickanor van Galen era posesorul unor
acreditări cu totul deosebite. Tare mai dorea să le vadă cu
propriii ochi. În aşteptarea celor doi, se îngrijise de cafea,
coniac, pepsicola şi fursecuri. Auzi în sfârşit, prin
telefonul de interior, comunicarea de jos, de la intrare;
— Au sosit, tovarăşe director!
Ieşi să-I întâmpine. Impozanta statură a lui Nick îl
impresionă. Îi strânse mâna cu căldură;
— Bine aţi venit, domnule van Galen.
— Bine v-am găsit.
— Vorbiţi bine româneşte, observă directorul.
— Excelent! interveni Florin Duţescu.
 — Să nu exagerăm, ripostă Nick. Cunosc, e adevărat,
expresii uzuale, dar afacerile prefer să le tratez în graiul
meu natal.
— Nu-i nicio problemă, se grăbi directorul să-l asigure.
V-aţi convins probabil că domnul Duţescu vorbeşte ca un
olandez.
— Tocmai de aceea aş fi bucuros să mă ajute.
— Va fi oricând la dispoziţia dumneavoastră şi-n orice
problemă. Nu-i aşa, Florine?
— Poruncile şefilor întâi se execută şi-apoi se discută,
replică Florin voios.
Directorul îşi invită oaspetele la măsuţa rotundă în jurul
căreia tronau două fotolii mari, îmbrăcate cu piele
sintetică. Florin îşi aduse un sacun tapiţat lângă Nick
pentru a-i servi ca interpret. Noul venit pe pământ
românesc îşi prezentă acreditările. Directorul,
parcurgându-le una câte una, căsca ochii tot mai mari.
Domnul van Galen avea căderea de-a trata ministerul
respectiv în numele unor companii de turism occidentale
care fuseseră până atunci inaccesibile românilor.
Fireşte, reprezentantul turismului apusean venise
deocamdată să prospecteze piaţa. Dar el, directorul, intuia
că domnul van Galen simţea româneşte şi deci
propunerile pe care le va face el importantelor companii
de turism vor fi urmate de o substanţială sporire a
numărului de turişti occidentali veniţi în România.
Omuleţul căruia abia-i ajungeau picioarele până la
parchet se şi vedea felicitat de superiorii săi pe întreaga
scară ierarhică până sus, la Comitetul Politic Executiv. Se
şi vedea chemat de tovarăşul din „Cepeex“ care
răspundea de turism pentru a-i strânge mâna şi a-i spune;
— Bravo, tovarăşe! Totdeauna am susţinut că eşti om de
ispravă.
Dar până atunci, domnul van Galen va trebui să fie
primit de ministrul adjunct de resort, apoi şi de ministrul
plin; El, directorul, va şti să aranjeze astfel lucrurile încât
olandezo-românul să se bucure de toate onorurile.
— Vreau să vă previn, îi spuse Nick la un moment dat,
că am cont deschis nelimitat la Banca de Comerţ Exterior.
Voi suporta deci toate cheltuielile legate de şederea mea
aici, inclusiv ale celor ce mă vor însoţi.
Directorul sări ca ars;
— Dar nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Sunteţi
oaspetele nostru.
— Ştiu prin ce dificultăţi trece ţara – bineînţeles şi
ministerul dumneavoastră – încât nu vreau să vă grevez
bugetul nici măcar ca un cent… Dacă posibilităţile mele ar
fi mai modeste aş accepta cu dragă inimă. Dar nu-i cazul.
— Asta o vom mai discuta, conveni directorul.
— Şi, până una-alta, vreau să închiriez o maşină.
— Dar v-am pus una la dispoziţie.
— Poate nu m-aţi înţeles bine? Vreau o maşină fără
şofer… Mă pricep şi eu să ţin volanul în mână.
— Presupun, îi zâmbi directorul curtenitor.
— Bineînţeles, contra cost.
 — Nu văd niciun impediment, concise mărunţelul. Dar
până vom pune la punct şi acest lucru vă rog să vă folosiţi
de maşina pe care v-am pus-o la dispoziţie.
— Vă mulţumesc.
A doua întrevedere din acea zi Nick van Galen o avu cu
ambasada olandeză. Aici puse la punct modalităţle de
comunicare cu I.K.8. Evident, prin mesaje cifrate. Agentul
secret din Olanda urma să transmită mai departe
informaţiile care-l interesau şi pe sir Michael. Când izbuti
să ajungă seara în apartamentul său de la hotel
„Bucureşti” Nick se simţi epuizat. Dar era o oboseală
plăcută. Călcase cu dreptul în România. Totul îi mersese
până atunci ca pe roate. Iar ca tacâmul să fie complet se
trezi şi cu un telefon de la Nela Duţescu;
— Ce face maestrul?
— Asta mă întrebam şi eu înainte de a vă auzi suava
voce, replică el.
— Fiţi mai zgârcit cu complimentele pentru că s-ar
putea să le iau în serios, îl avertiză fata.
— Şi-n ce-ar consta răul?
— Ştiu eu? Când aprinzi ceva nu ştii niciodată cât de
mult se întind flăcările!
— Există deci riscul de a-mi frige degetele?
— Asta-n cel mai fericit caz, îl preveni ea.
— Cui i-e frică de apă…
— Nu merge mâine la pescuit, completă ea.
— Deci e o invitaţie în toată legea?
 — Vreau să vă previn, maestre, că am o fire cam greu de
suportat.
— În ce sens?
— Nu-mi place să mă joc cu vorbele.
— Şi fiidcă veni vorba; de ce-mi ziceţi maestre?
— Fratele-meu mi-a spus că aţi fost un mare campion…
Deci un maestru!
— „Marele” campion a fost niţel mai „mic”, îi preciză el.
— Recurgeţi la un nonsens, stimate domn. Un campion
nu-i niciodată „mic”.
— Să zicem.
— La ce oră obişnuiţi să vă treziţi dimineaţa?
— Pe la opt.
— La ora zece vă putem aştepta în faţa hotelului?
— E bine!… Deşi, din câte ştiu, la pescuit ar trebui mers
dimineaţa devreme.
— Dacă ţinem cu tot dinadinsul, ne putem scula
poimâine dis-de-dimineaţă. Pentru că vom dormi chiar
acolo, la mănăstire.
— Atractiv! observă Nick.
— Mai ales că-i mănăstire de maici, chicoti Nela.
— Cum se numeşte?
Nela ezită cu răspunsul după care replică;
—Degeaba vă spun numele pentru că tot nu cunoaşteţi
locul.
— Trebuie totuşi să las vorbă unde mă aflu în aceste
două zile, insistă Nick van Galen.
— Mănăstirea Pasărea.
 — Nu ştiu unde se află dar îmi place cum sună.
— Când o s-o vedeţi o veţi îndrăgi şi mai mult.
—Atunci pe mâine!

A doua zi se aflau tustrei în drum spre Brăneşti. Nela

era la volan, Nick alături de ea, iar Florin în spate cu tot
calabalâcul care nu încăpuse în portbagajul maşinii.
— Sunteţi cam imprudent, îi spuse la un moment dat
Nela celui din dreapta sa.
— De ce? se arătă Nick intrigat.
— Nu v-a spus Florin că la noi, în ţară, la telefon nu se
vorbeşte decât despre femei? Or aseară când v-am sunat la
hotel…
— Păi călugăriţele nu sunt şi ele femei? se grăbi Nick să-
i reteze vorba.
— Doriţi neapărat ca cei care ne „ascultă” să afle încotro
pornim? insistă Nela.
— Aa! Asta era! se dumiri Nick. Nu! N-am făcut-o
intenţionat. Socotiţi că lacul, pădurea, mănăstirea, pot
oferi condiţii prielnice pentru a fi abordat de „cineva”?
— Mie aşa mi-a făcut impresia.
— Faptul v-ar deranja?
— Pe mine nu.
— Pe Florin?
 — Niciodată, făcu acesta. Însă, dacă nu mă înşel, vreţi să
faceţi un „târg”?
— Să zicem.
— E interesant jocul! constată fata. Înseamnă că aveţi
spatele bine asigurat!
— Sper.
Nela îi aruncă prin coada ochilor o privire. Seducătoare.
— Intuiţia deci nu m-a înşelat!.
— Şi ce-aţi intuit?
— I-am spus şi lui Florin; „Acest domn nu-i doar un
simplu «achizitor» de boşorogi din Occident pentru
prăpăditele noastre de staţiuni balneare.”
— Nela! protestă Florin. Judeci în necunoştinţă de
cauză. Domnul vait Galen reprezintă…
— Las’ că ştiu eu mai bine ce reprezintă, îi tăie fata
vorba. Pentru tine tot ce zboară se mănâncă.
— Iar pentru tine-i invers, îi ripostă vădit lezat fratele ei.
— Ca să fiu sincer, interveni Nick, mi-ar fi plăcut să am
o soră… Chiar aşa cu dinţii ascuţiţi cum îi are domnişoara
Nela.
— Bateţi-vă peste gură, îl sfătui Florin.
— Mocofanul ăsta al meu de frate, reluă fata vorba, are
totuşi o mare calitate; ştie să-şi ţină gura.
— Ceea ce nu-i puţin lucru, înregistră Nick.
— Domnule van Galen?
— Vă rog, domnişoară Duţescu.
— Ştiţi că noi suntem copiii unor părinţi care practic
figurează pe lista „informatorilor” securităţii?
 — Presupun că toţi care lucrează într-o agenţie din
străinătate sunt obligaţi să „informeze” securitatea, opină
Nick.
— Părinţii noştri sunt nişte oameni modeşti, continuă
fata, cu „frică de partid” – că doar partidul e „dumnezeul
lor” – care se zbat să ne asigure nouă, celor două odrasle,
un trai ceva mai bun. Altfel, îşi zic ei, ne vom lua zborul
peste hotare.
— Nu-s nici primii, nici ultimii părinţi care fac
asemenea compromisuri, observă Nick.
— Vor fi însă tare dezamăgiţi, continuă Nela, când vor
constata că din ouăle pe care le-au clocit cu atâta grijă au
ieşit nişte pui de altă culoare.
— Nici acest fapt nu-i nou sub soare, observă iarăşi
Nick.
— Şi acum o întrebare de baraj; de ce aveţi încredere în
noi?
— Se pare că şi intuiţia mea funcţionează la fel de bine
ca a dumneavoastră, domnişoară Duţescu.
— Dar dacă de data asta se înşală?
— Riscul maseriei, conchise Nick.
Fata îi aruncă un zâmbet şăgalnic;
— Şi-n acest caz ce-i de făcut?
— Înainte, fără frică!
Ajunseră la mănăstirea Pasărea. Aici Nick avea să
constate că locul ales pentru închinăciune de către
călugăriţe era deosebit de pitoresc.
 — Slujitorii lui Dumnezeu au fost dintotdeauna oameni
de bun gust, îi atrase atenţia fata. Toate mănăstirile şi
schiturile din ţară au fost durate în adevărate „colţuri de
rai”.
— Veţi avea ocazia să vă convingeţi singur, îl încredinţă
Florin. Mă voi face luntre şi punte să ajungem şi la
mănăstirile din Bucovina şi Nordul Moldovei.
— Cum de-au scăpat de „Dărâmaru”, remarcă Nela, nu-
mi dau seama! O adevărată minune Dumnezeiască!
— O fi! întări Nick.
Fraţii Duţescu trăgeau obişnuit la o măicuţă de vreo 50
de ani cu trăsături aspre, de ţărancă. Chilia ei era în fapt o
căsuţă cu antreu, două odăi, pridvor cu muşcate sângerii.
Totul era proaspăt, curat şi mirosea a busuioc. În faţa
chiliei – un covor verde de gazon.
„Un loc ideal pentru reculegere”, îşi zise Nick. Până a
ajunge la mănăstire străbătuseră pădurea Brăneştilor apoi
şerpuiră de-a lungul lacului. Verdeaţă, apă, soare! Aer
proaspăt, înmiresmat! Ce-şi mai putea dori bucureşteanul
scăpat de atmosfera încărcată de praf şi miasme a
Capitalei?
Spre seară bărbaţii se duseră la pescuit. Nela rămăsese
în chilie cu maica Maria. Le plăcea amândorura să stea la
taclale. Călugăriţa voia să ştie ce mai era pe lume, chit că
avea un aparat de radio cu tranzistori pe care-l ţinea la
căpătâi. La rându-i fata era interesată de viaţa monahală.
Cei doi pescari îşi aleseseră locuri mai retrase, pe lângă
stufăriş, unde sperau că peştele trăgea mai bine. Ca să nu-
şi „fure” prada unul altuia, la propunerea lui Nick
lăsaseră între ei o distanţă de circa o sută de metri. Florin
îşi dădu seama că povestea cu „furtul” peştelui era în fapt
o „manevră” a invitatului său. Dar nu crâcni deşi tare-l
mai mânca limba să sporovoiască niţel cu olandezo-
românul. Ascuns vederii de un pâlc des de stuf, Nick
gândise că era cel mai bun loc nu numai pentru pescuit, ci
şi pentru supravegherea împrejurimilor.
Pentru că, după socotinţa sa, nu se putea ca fie colonelul
Stelian Marcu în persoană, fie un emisar al său să nu-şi
facă apariţia la lac. Era a treia zi de când poposise în
România şi fiul lui „Ferometal” nu dăduse niciun semn de
viaţă. Greu de presupus totuşi că securistul va mai sta
mult în expectativă. Şi calculul lui Nick avea să se
dovedească în scurt timp exact. Din pădure se ivi un
pescar de vreo 45 de ani, de statură mijlocie, care se
îndreptă în direcţia străinului. Florin, ocupat să desprindă
un peşte din cârligul undiţei, nu-l observă. Dar Nick îi
auzi mersul înfundat şi aruncă o privire peste umăr.
„Asta trebuie să fie”, îşi zise el bucuros.
Se prefăcu a nu da nicio atenţie celui care se strecura
spre el. Nici când noul venit se opri chiar în spatele său,
Nick tot nu întorse capul. Era atent la „pluta” care juca pe
suprafaţa apei. Noul venit mai făcu doi-trei paşi ca să
ajungă în aceeaşi linie cu „pasionatul’’ pescar şi se lasă pe
vine;
— „Muşcă”?
— Nu prea! făcu Nick nemulţumit.
 — Deranjez? întrebă noul venit pe neaşteptate.
— Vă aşteptam! ripostă Nick atent în continuare la
undiţă.
— Atunci pot să mă aşez?
— Cât mai comod, domnule colonel!
Noul venit râse scurt, în barbă. Era mai mult un hârâit;
— De unde mă ştiţi?
— Din revistele de modă! chicoti Nick.
— Aveţi umor!
— Vă displace?
— N-aş putea spune.
Nick catadicsi să întoarcă privirea spre noul venit. Se
înfruntară fără sfială din priviri.
— Cu ce ocazie pe la noi? se interesă colonelul de
securitate.
— Am venit special să vă întâlnesc, îi spuse Nick fără
înconjur.
— Aveţi vreun mesaj pentru mine?
— Două! rosti Nick cu obişnuitul accent cu care se spun
glumele despre evrei.
Trăsăturile aspre ale colonelului se îmblânziră.
„Ştie să zâmbească!” îşi zise Nick.
Colonelul strecură spre el o privire iscoditoare;
— Nu ştiam că am cunoştinţe atât de bune în Olanda.
— În Belgia, îi preciză Nick. La Antwerpen.
— Mă credeţi că n-am călcat niciodată în acest oraş?
— Nu-i timpul pierdut, ripostă Nick filosofal.
Nerăbdător, colonelul îl invită;
 — Să revenim la cele două mesaje.
— Unul e, dacă vreţi, „d’outre tombe”.
— Anume?
— De la Pierre Ellerman.
— Vorbiţi în şarade! îi atrase atenţia colonelul.
Nick lăsă undiţa deoparte şi-l fixă pe cel din faţa sa cu o
privire pătrunzătoare;
— Nu sunteţi dumneavoastră fiul vestitului
„Ferometal”? Colonelul hârâi;
— Şi pe asta o ştiţi!
— I s-a dus vestea ca de popă tuns.
Un zâmbet îmblânzi din nou trăsăturile aspre ale
colonelului;
— De unde cunoaşteţi atât de bine limba română?
— De la mama! rosti Nick vădit mândru de originea sa.
— Trebuie să fie o femeie nemaipomenită! observă
colonelul. Astfel n-o „fura“ căpitanul van Galen.
— Vă daţi seama!
— Deci primul mesaj e de la domnul Pierre Ellerman,
constată securistul gânditor.
— Răposatul Pierre Ellerman, îi preciză Nick.
— Aşa este, conveni colonelul. Şi-n fapt ce-a fost?
Accident sau sinucidere?
— Numai el ştie!
— Şi ce mesaj susţineţi că mi-ar fi lăsat cu limbă de
moarte?
— Ca să fiu corect, răposatul a fost om de cuvânt până
în ultima clipă a vieţii sale. Dar, după trecerea sa in
nefiinţă, răscolindu-i „arhiva” am dat peste o însemnare
care mi-a atras atenţia. Şi ducându-şi mâna la buzunarul
cu fermoar al pantalonilor săi de pescar Nick scoase un
petic de hârtie; Aceasta este!
Calm, colonelul luă peticul de hârtie din mâna lui Nick
şi-l privi îndelung. Apoi îşi roti ochii sticloşi spre cel din
stânga sa;
— Un om „corect” n-ar fi lăsat aşa ceva la vedere.
— N-a fost la „vedere”, îi atrase atenţia Nick. Dovadă că
mulţi i-au cotrobăit prin seif, dar n-au descoperit acest
număr de cont. Mi-a surâs şansa.
— Şi ce intenţionaţi? Să mă şantajaţi?
Nick chicoti;
— Când vrei să prinzi un urs nu intri în vizuina lui.
— Însă după ce-l prinzi viu, remarcă securistul, îi pui
belciug în nas. Nu? Ce ziceţi? Şi, bătând cu arătătorul în
peticul de hârtie, adăugă; Ăsta-i belciugul pe care vreţi să
mi-l puneţi!
— Numai dacă va fi nevoie! îi preciză Nick.
— Iar altfel?
— Suma depusă în acest cont ar putea fi triplată.
Colonelul ridică din sprâncene. Propunerea era deosebit
de tentantă;
— De ce ar trebui să primeasc o asemenea ofertă?
— Pentru că în curând veţi avea nevoie de aceşti bani.
— Ce înţelegeţi prin „curând”?
— După opinia mea; câteva luni de zile.
— Iar după opinia altora?
 — Tot atât.
— Sunteţi cu toţii nişte naivi! exclamă colonelul. Nici nu
bănuieşti cât de bine pus la punct este mecanismul puterii
în ţara asta. Nu va putea fi desfiinţat decât prin forţa
armelor. Or, cine ar cuteza să năvălească în România, în
actuala conjunctură politică, pentru a-i înlătura pe cei
„Doi“? Gorbaciov? Nu-şi poate permite „luxul”. Iar
ceilalţi vecini au propriile lor „dureri de cap”.
— Nu există sistem politic comunist, oricât de
perfecţionat ar fi, în stare să reziste valului care a început
să măture această parte a Europei, susţinu Nick.
Colonelul îl privi cu îngăduinţă;
— Suntem prea mici pentru un război atât de mare,
stimate domn. Şi-al doilea mesaj?
— E de la logodnica mea.
— Domnişoara Monica Ellerman?
— Nepoata boierului Dimitriu, ţinu Nick să adauge,
„clientul” tatălui dumneavoastră.
— N-aţi făcut o alegere rea! continuă colonelul neluând
în seamă aluzia lui Nick.
— Mulţumesc! făcu acesta.
— Presupun că iarăşi e vorba de-o ofertă?
— Exact!
— Cât?
— Fifty-fifty!
— Din timbre?
— Bineînţeles.
 — Boierul a susţinut până în ultima clipă a vieţii că şi-a
trimis colecţia peste hotare.
— Ştiţi bine că a minţit.
— Cunoaşteţi unde le-a ascuns?
— La fel ca şi dumneavoastră.
— Nu vi se pare ciudat?
— Ce anume?
— Că n-am dat de ele până acum?
— N-aţi avut interes. Şi, fie vorba între noi, adăugă
Nick, ar fi fost o prostie să vă căzniţi a le descoperi ca
după aceea să intre în colecţia cine ştie cărui tovarăş din
„Cepeex”?
— Şi ce garanţie am că, după ce dăm de ele, vom face
fifty-fifty?
— Cred că o asemenea întrebare ar trebui să mi-o pun
mai degrabă eu, îi preciză Nick. Aici, în ţară,
dumneavoastră sunteţi mare şi tare… Pe mine mă puteţi
„înlătura” oricând.
— Dar n-o voi face!
— În niciun caz.
— De ce?
— Pentru că reducerea mea la „tăcere” s-ar întoarce
împotriva dumneavoastră ca un bumerang… Şi-aţi pierde
totul!… Iar din câte se ştie despre tovarăşul general de-a
cărui graţie vă bucuraţi… se pare că e un „blând”. Aşa cel
puţin mi s-a spus!
— Domnule Nickanor van Galen!
— Vă ascult, domnule colonel.
 — Ştiţi vorba aceea; „Dacât cu un prost la câştig, mai
bine cu un deştept la pagubă”?
— Înţeleg că optaţi pentru „pagubă”?
— Întocmai!… Şi plecând de la această premisă aş vrea
să mai aflu un lucru; Ce pretenţie aveţi de la mine?
— Să mă protejaţi de proşti, îi ceru Nick.
— Un corolar al nemaipomenitului Murphy sună cam
aşa; „Nu te poţi proteja împotriva proştilor pentru că sunt
extrem de inventivi”.
— Dar nişte bariere se pot pune în calea lor.
— Eventual! făcu securistul privind la trestiile legănate
de briza uşoară a serii. Apoi roti privirea către Nick;
Oricât de discret veţi lucra, proştii tot vor băga de seamă.
— Însă de un „agent dublu” n-aveţi nevoie?
Colonelul îl privi cu tot mai mult interes;
— Constat că aţi venit bine pregătit!
— Sponsorii mei nu fac investiţii fără rost, îi atrase Nick
atenţia.
— Îmi cereţi deci să procedez ca o femeie care văzând
că-i gata să fie violată, în loc s-o rupă la fugă îşi ridică
fustele?
Izbucniră amândoi în râs. Nick redeschise discuţia;
— Putem conta unul pe altul?
— Am de ales?
— Nu prea.
— Iar dacă eşuăm?
— O ştergem „englezeşte” din ţară.
— Mi se asigură „adăpost”?
 — Mai sigur decât cel pe care mi-l puteţi oferi
dumneavoastră aici.
— Toate bune, făcu securistul, dar încă nu îmi sunt clare
garanţiile pe care mi le oferiţi.
— Nu există decât o singură garanţie, îi preciză Nick.
Scopul pe care-l urmăriţi!
— Şi pe care ar trebui să vi-l însuşiţi şi dumneavoastră.
— Cu alte cuvinte, să ne tăiem singuri craca de sub
picioare?
— Copacul oricum e gata să se prăbuşească, remarcă
Nick. Şi e mai indicat să trăiţi la timp din el decât să vă
lăsaţi strivit atunci când va cădea haotic.
Colonelul ridică spre Nick o privire de câine hăituit.
Erau în ea ură şi disperare totodată;
— Vă daţi seama ce simt?
— Vă înţeleg, colonele! Vi se pregăteşte un adevărat
seism social.
— Domnule van Galen, dacă îmi spuneaţi aşa ceva în
urmă doar un an v-aş fi râs în nas.
— Vă cred, colonele.
— Dar nu pot totuşi să-mi închipui!
— Istoria nu face concesii, mon colonel.
— Gândiţi-vă că am patruzeci şi cinci de ani… Deci m-
am născut, am crescut şi am fost educat că noi, comuniştii,
reprezentăm viitorul omenirii. Şi deodată să te trezeşti din
acest vis, să-ţi dai seama că totul este o utopie care nu
poate sfârşi altfel decât ca orice utopie. Cineva trebuie să
plătească pentru această cumplită înşelare, domnule van
Galen!.
— Nu s-a plătit destul până acum?
— Nu m-aţi înţeles, ripostă colonelul. Până acum au
plătit nevinovaţii. Sute de milioane de nevinovaţi.
— Dumneavoastră cum vă socotiţi?
— Spre nefericirea mea şi-a copiilor mei voi figura pe
lista vinovaţilor.
— Nu duceţi grija copiilor! Ei vor şti să se descurce.
— Da, dar nu le va ușor.
— Pentru cine-i uşor?
— Am doi copii; fată şi băiat.
— Să vă trăiască!
— Şi-au fost obişnuiţi să aibă totul la nas.
— Învăţul are şi dezvăţ, mon colonel.
Securistul oftă cu năduf;
— Asta-i situaţia!
Nick îi zâmbi încurajator;
— Aveţi acum posibilitatea să vă reabilitaţi.
— Socotiţi? Nu trece nimeni atât de uşor cu buretele
peste un trecut ca al meu. Şi ştiţi care-i nenorocirea mea?
Am fost încredinţat că tot ce fac e o datorie patriotică. De
cum am deschis ochii am găsit semnul egalităţii între
partid şi patrie. Cumplit am mai fost înşelat, domnule van
Galen.
— Nu numai dumneata, mon colonel. Iar căinţa pe care
o manifestaţi e un semn încurajator.
 Trezindu-se brusc la realitate, securistul îl fulgeră cu
privirea pe Nick;
— V-aş sfătui să uitaţi tot ceea ce v-am spus.
— Mi-a şi zburat din memorie, îl încredinţă acesta.
— Problemele mele de conştiinţă mă privesc doar pe
mine.
— E firesc, mon colonel.
— Şi acum să revenim la „târgul” nostru… Ştiţi ce
riscăm?
— Cel mult viaţa.
Tonul şăgalnic, optimist, al lui Nick aduse zâmbetul pe
faţa aspră, fălcoasă a ofiţerului superior de securitate.
— Mă întreb dacă, tânăr cum sunteţi, realizaţi că vă
vârâţi singur gâtul în ştreang.
— Întâi de toate nu mai sunt chiar foarte tânăr, replică
Nick. Mă aflu exact la vârsta când marii cuceritori erau în
plină glorie.
Colonelul hârâi;
— Nu vă prea împiedicaţi de modestie!
— Cei tari recomandă modestia celor slabi, ca să-i poată
stăpâni mai lesne, mon colonel.
Securistul simţi în palmă peticul de hârtie pe care i-l
înmânase Nick mai înainte. Cu mişcări tacticoase scoase o
brichetă şi-i dădu foc.
— Aveţi ceva împotrivă? îl iscodi în acelaşi timp pe
Nick.
— Dimpotrivă! se învoi acesta.
Briza uşoară a serii purtă cenuşa fină spre unda apei.
 — Va trebui să fim nemaipomenit de precauţi, conchise
colonelul.
— În privinţa dumneavoastră nu am nicio grijă, îi
răspunse Nick. Şi fiindcă veni vorba; Mi-a plăcut ideea cu
documentele compromiţătoare pentru regele Mihai care
cică s-ar afla ascunse în acelaşi loc cu colecţia de timbre a
lui papà Dimitru.
— Nu credeţi în existenţa lor?
— Nici in ruptul capului.
— Socotiţi că-i o pistă falsă?
— E un mod inteligent de justificare şi acoperire a
acţiunii de descoperire a comorii ascunse de papà
Dimitru. Vezi Doamne, timbrele bătrânului sunt o
bagatelă. „Documentele compromiţătoare” sunt totul.
— Cum aţi ajuns la această concluzie?
— Prin deducţie.
— Domnule van Galen, sunteţi un om periculos!
— Eu aşa sper.
— Aveţi ceva împotrivă să păstrăm această pistă…
— Falsă, preciză Nick.
— E şi asta o ipoteză, observă colonelul. Viaţa-i plină de
neprevăzut… S-au mai văzut idei absurde descoperite în
realitate.
— Dovadă, realitatea de azi a acestei ţări, replică Nick.
Fiecare zi mă încredinţează că aici absurdul este dus până
la paroxism.
— Nu-i locul şi nici momentul să dezbatem o chestiune
atât de gravă şi de complexă.
 — De acord.
— Vom merge deci pe ideea că suntem amândoi în
primul rând în căutarea „documentelor
compromiţătoare”… Colecţia de timbre e în subsidiar.
— Generalul dumneavoastră va înghiţi această găluşcă?
— Fiţi liniştit! A şi înghiţit-o.
— Vă felicit!
— Mersi!
— Dacă înţeleg bine, urmează să fiu pe post de
prepelicar iar dumneavoastră pe cel de vânător?
— Asta trebuie să ştie generalul meu.
— Mă întreb totuşi de ce n-aţi făcut săpături şi până
acum?
— Nu ne-a interesat, îi răspunse colonelul. Regele a stat
cuminte, în banca lui, timp de patruzeci de ani. N-avea
rost să răscolim rahatul doar ca să pută mai tare. Acum,
însă, când odrasla Hohenzollern-ilor a început să se agite,
căutăm pe toate căile să-l liniştim.
— Mon colonel, cred că putem bate palma.
— Aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra „agentului
dublu”, zâmbi securistul cu subînţeles. Nădăjduiesc să ne
ofere suficiente informaţii ca să fie credibil pentru
general?
— Mă voi îngriji, îl încredinţă Nick. Iar la ce vă voi
furniza eu mai puteţi adăuga şi dumneavoastră din
„rezervele” pe care le deţineţi. La urma-urmei şi
confirmarea unei informaţii este valoroasă.
 Colonelul mârâi. Nu se aştepta ca acestui fecioraş de
bani gata să-i „meargă” mintea atât de bine. Lui îi trebuise
o viaţă de om ca să ajungă la performanţele intelectuale
ale olandezo-românului care-l măsura cu nişte frumoşi
ochi albaştri.
Prin urmare povestea cu moştenirea genetică nu era
chiar o vorbă-n vânt? Căci el, Stelian Marcu, pe cine
moştenise? Taică-său, hulitul „Ferometal”, fusese un argat
şiret pe una din moşiile lui papă Dimitriu. Prinsese şi el
„trenul” în care nişte mecanici sosiţi în ţară cu tancurile
Armatei Roşii îi invitaseră pe „oropsiţi” să urce în
vagoane şi să pornească spre chiverniseală. Dar la ce folos
toate stelele de ofiţer superior? „Ferometal” tot un
troglodit era. Iar soţia acestuia, fostă servitoare la un popă,
rămăsese aşa cum venise la oraş; cu apucături de
servitoare. Doar ifosele de mare „cucoană” o mai
deosebeau de starea ei de tinereţe.
— Cam asta-i tot! încheie securistul fixându-şi vârfurile
picioarelor cu o privire mohorâtă; De regulă, vă voi căuta
eu. Dar dacă se iveşte o urgenţă am să vă rog să reţineţi un
număr de telefon şi-o parolă. Mă sunaţi numai de la
telefon public. Comunicarea dumneavoastră se
înregistrează pe bandă.
— Am înţeles!
După plecarea colonelului, Nick repetă de mai multe ori
în minte numărul de telefon, altfel uşor de reţinut,
comunicat de acesta. La fel şi parola.
 După ce securistul se făcu nevăzut în pădure, Nick îşi
zise că ar fi bine să vadă ce face amicul Florin. Prinsese
ceva peşte ori pierduse vremea de pomană? Deşi îl simţi
în spatele său, fratele Nelei nu-i dădu nicio atenţie.
Dar cel care deschisese vorba, fără a întoarce câtuşi de
puţin capul, a fost tot Florin.
— Aţi terminat?
Nick făcu ochii mari.
„Băiatul ăsta nu-i prost”, îşi zise el. Îşi propuse să fie
mai atent.
— M-am pomenit cu un palavragiu lângă mine care n-
avea chef de pescuit, încercă el o explicaţie. Şi ca să nu se
plictisească singur şi-a zis să mă plictisească şi pe mine.
— Nu privi în spate, îl avertiză brusc Florin. Pentru că
în pădure e un individ care v-a fotografiat toată
„pălăvrăgeala’’… Acum cred că ne are şi pe noi în
obiectiv.
Nick se alarmă;
— Cum ai observat?
— Întâmplător, când am azvârlit undiţa în spate cu un
peşte, am zărit sclipirea unei raze de soare care lovise
obiectivul aparatului de fotografiat. La început nu mi-am
dat seama despre ce-i vorba, dar faptul m-a intrigat. Şi ca
să mă lămuresc am făcut în aşa fel încât să pot cerceta
locul de unde a venit sclipirea fără să dau de bănuit. Mi-
am tot mutat locul de pescuit până m-am pitit bine în
stufăriş. Iar de aici l-am zărit bine pe individ.
— Ne-a fotografiat, deci, făcu Nick pe gânduri.
 — Tot timpul!
— Rămâi pe loc ca şi până acum, îi ceru Nick. Poate aflu
cine este.
— Încearcă!
Nick îl bătu pe Florin amical pe umăr şi se înapoie la
locul său de pescuit. Iar aici, după două-trei minute,
simulă o durere de burtă. Lasă undiţa şi porni de-a lungul
malului în căutarea unui loc unde să se poată uşura. Îşi
jucă atât de bine rolul încât „fotograful’’ din pădure se
lăsă înşelat. De îndată ce-l văzu pe Nick dispărând după
un tufiş se şi strecură spre locul unde urmăritorul său îşi
lăsase calabalâcul… Cu pricepere de om cu experienţă în
materie începu să percheziţioneze haina lăsată de Nick,
sacoşa, etui-ul pentru undiţă şi tot ce i se păru a merita
cercetat. Iar după ce sfârşi n-o apucă pe poteca scurtă, de
câteva zeci de metri, pe care venise, ci se strecură prin
stufăriş de unde, când socoti că se îndepărtase suficient de
locul infracţiunii sale, se furişă iarăşi spre pădure.
Începuse a se însera şi-n codrii Brăneştilor lumina zilei
scăzuse mult. Curiosul „fotograf’’ păşea totuşi cu teamă
printre copacii înalţi. Nu-l văzuse pe Nick revenind spre
locul său de pescuit. Avea cumva o „durere de burtă’’ atât
de puternică ori… Dar nu mai apucă să-şi sfârşească
gândul.
De după un copac cineva îi azvârlise în faţă un pumn de
ţărână. Instinctiv, curiosul fotograf duse mâna la ochii
plini de praf dar, în clipa următoare, primi şi o lovitură la
gât care-l făcu să nu mai simtă nimic.
 După vreo-jumătate de oră de la convorbirea discretă pe
care o avusese cu Nick, Florin Duţescu auzi paşi în spatele
său. Nu mai avu răbdare şi întoarse capul. Era van Galen.
Nu fu greu de ghicit pe chipul acestuia o vădită satisfacţie.
— A ieşit pasienţa? îl iscodi Florin.
— Perfect! îl încredinţă Nick.
— Şi ce i-ai făcut?
— L-am fotografiat şi eu.
Florin chicoti. Apoi se interesă.
— Ce facem? Mai pescuim?
Nick se uită la ciorpacul în care se zbăteau peştii prinşi
de fratele Nelei;
— De-o saramură ai făcut rost.
— S-o luăm atunci din loc, propuse Florin.
Tânărul Duţescu nu ştia ce ispravă făcuse noul său
prieten şi nici nu intenţiona să-l întrebe. Ţinea însă cu tot
dinadinsul să-şi ia cât mai repede tălpăşiţa de acolo. Era
mai bine pentru toţi. Iar Nick n-avu nimic de obiectat.
Nela Duţescu aştepta în cerdac, unde tot mai sporovăia
cu călugăriţa ce-i primise în gazdă. Iar când îi văzu pe cei
doi pescari, privirea ei de gospodină se îndreptă în primul
rând spre ciorpacul în care se zbăteau nişte caraşi.
— Slabă recoltă! observă ea.
Nick se simţi obligat să precizeze;
— Toată agoniseala este a fratelui dumitale… Ştiţi vorba
ceea; „În nădejdea tatei rămâne mama stearpă”.
Nela izbucni în ris;
— Asta de unde o mai ştiţi?
 — Bineînţeles de la mama… E o adevărată enciclopedie
de snoave şi zicale româneşti.
Nela zâmbi amuzată, apoi remarcă;
— Mă bucură că v-a priit pescuitul.
— A fost nemaipomenit, o încredinţă Nick.

… Gavrilă Boancă nu-şi putea ierta prostia pe care o

făcuse. Prea fusese gogonată. El, ditamai locotenent-
colonelul de securitate, să se lase surprins ca un începător
în pădurea de la Brăneşti. Se trezise din somnul fără vise
în întunericul de nepătruns al codrului. La început nici
nu-şi dăduse seama unde se afla. Gâtul îl durea, spatele îi
înţepenise din pricina răcoarei şi umezelei, capul îi era
tehui iar ţărâna ce i se azvârlise în faţă îi iritase pleoapele.
Când îşi mai limpezise privirea, îşi dăduse seama că se
afla într-un tufiş. Cel care-l atacase, după ce-l culcase la
pământ, îl trăsese la „adăpost”.
— Băiat bun! îşi zise ofiţerul.
Nu-l lăsase la vedere. „Într-un fel, gândea el mai
departe, ar trebui să-i fiu recunoscător”.
Pe celălalt mal al lacului se afla o aşezare de foşti robi
mănăstireşti. Şi tuciuriii de acolo, dacă dădeau peste el, nu
s-ar fi sfiit să-l lase gol puşcă. Îşi făcuse totuşi un scurt
„inventar”; nu-i lipsea nimic. Cureaua aparatului de
fotografiat îi atârna de gât, portofelul era la locul lui în
buzunarul de la haină, ceasul la mână, cheile de la
maşină-n buzunarul de la pantaloni şi aşa mai departe.
Deci nu-l atacase un borfaş oarecare cu intenţia de a-l
jefui… Şi totuşi ceva i se luase. Dar ce anume?
Gândul îl duse imediat la aparatul de fotografiat. Asta
era. Filmul din aparat. Se căutase înfrigurat prin buzunare
până dăduse de brichetă. Şi la flacăra acesteia controlase
aparatul. Ştia precis că-i mai rămăsese de tras o singură
imagine. Şi aparatul atât indica. Deci filmul se afla în
aparat. Căutase apoi în etui-ul pentru rolfilme şi obiective
auxiliare. Asta era. Îi luase un rolfilm folosit.
„Idiot!” îl certase el în gând pe agresor.
Pentru că, după socotinţa lui, imaginile
„compromiţătoare” se aflau în aparat. Celălalt rolfilm
conţinea nişte fotografii neutre. Ajungând la această
cohcluzie se ridicase mai liniştit din tufiş şi pornise către
locul în care-şi lăsase maşina. Pe drum însă începuse a-şi
pune iarăşi întrebări; De ce nu-i luase filmul din aparat?
Nu-şi putea închipui că cel care-l atacase fusese un
începător în meserie. Astfel, de îndată ce va ajunge în
oraş, va trebui să dezlege şi această enigmă. Instinctiv
pipăise aparatul care-i atârna de gât. Şi-i fulgerase iarăşi
un gând care-l făcuse să se înfioare; Dacă dădeau ţiganii
peste el şi-i luau aparatul? Era din „dotare”, din zestrea
ministerului, şi costa o avere. Cu acest aparat pe bază de
infraroşii se puteau lua imagini şi noaptea. Dar în
ghinionul lui avusese şi noroc. Pentru că agresorul lui nu
numai că nu i-l luase, dar îl pusese la adăpost şi pe el cu
tot cu aparat. Cine putuse fi însă acest „binevoitor”? Şeful
său direct, colonelul Marcu, sau filfizonul acela venit din
Olanda? Pe colonel îl văzuse plecând spre maşina parcată
pe un drumeag din pădure. Să se fi întors din drum? Nu i
se părea plauzibil. De altfel nici nu credea că cei doi, luaţi
de el în vizor, îi simţiseră în vreun fel prezenţa. Dar cine
putea şti? Colonelul Marcu era un tip nemaipomenit de
şiret. Nu era exclus să se fi înapoiat de la maşină ca să
vadă ce-i mai făcea subalternul. Şi fiindcă tot îl
descoperise pe fostul său coleg de şcoală militară
spionându-l de ce nu venise pur şi simplu la el să-l ia de
guler şi să-l înţrebe; „Ce cauţi aici, măi Gavrilaş «nas de
caş»?’’ Pentru că aşa fusese poreclit Boancă la şcoala de
ofiţeri a Securităţii? „Nas de caş“ ca să rimeze cu Gavrilaş,
dar şi pentru că îi curgea uşor sânge din nas. Or, se pare
că tovarăşul colonel Marcu Stelian, avansat „la
excepţional’’, nu catadicsise să coboare până la nivelul
fostului său camarad de şcoală militară.
Se mulţumea să-l aştepte „la cotitură’’. Să-l invite
frumos în elegantul său birou şi să-l ia la întrebări cu
„binişorul’’.
— Ia spune tu, Gavrilaş, cu ce te-ai ocupat sâmbătă
după-amiază?
La acest gând locotenent-colonelul de securitate se
înfioră. Rău mai căzuse în capcană. Şi el care plănuise
exact contrariul. Să se ducă la general şi să-i pună pe masă
setul întreg de fotografii din care reieşea clar că tovarăşul
colonel Stelian Marcu avusese o întâlnire nu chiar
„oficială’’ cu domnul Nickanor van Galen care numai de
turism nu se ocupa în România. Dar în loc să triumfe, să
simtă bătaia prietenească pe umăr a generalului, o dată cu
dorita laudă „Bravo, Boancă!’’, va trebui să suporte nu
numai interogatoriul dar şi oprobiul celui pe care voia să-l
înfunde.
— Morminţii mă-sii de viaţă! rosti el cu năduf în timp ce
porni motorul maşinii pentru a se înapoia acasă.
Gavrilă Boancă nu strălucea de inteligenţă. Era in
schimb teribil de orgolios. Vorba ceea; „Prostul dacă nu-i
şi fudul nu-i prost destul’’. Tatăl său, şef de cadre la o
unitate a cooperaţiei meşteşugăreşti, se căznise mult cu el
până izbutise să-l treacă precum gâscă prin apă prin liceu.
Şi-şi zisese că băiatul nu era în stare să urmeze mai
departe vreun institut de învăţământ superior. Avea în
schimb nişte „calităţi’’ care nu i se păreau şefului de cadre
de neglijat. Gavrilaş era „şmecheraşul’’ cartierului. Nici
prea urât, nici prea frumos, băiatul se descurca şi cu fetele
dar şi cu „bişniţa’’. N-avea scrupule nici cât negru sub
unghie.
„E bun pentru securitate!“ îşi zisese tatăl. Şi nu mai
stătuse pe gânduri. Pe aeroportul internaţional de lângă
Tel Aviv se spunea că ar fi existat cândva o placardă mare
prin care noii veniţi erau avertizaţi astfel; „Aici, la noi,
poţi să fii mai frumos, dar nu şi mai deştept”. Constatarea
aceasta avea s-o facă Gavrilă Boancă începând chiar din
şcoala de ofiţeri de la Băneasa. Iar cel care-i amintea
mereu acest lucru era chiar colegul său de bancă, Stelian
Marcu. În sinea lui Boancă îşi zicea că Marcu se bucura de
protecţie datorită faptului că avea ca tată pe „Ferometal”.
„Una e să fii fiul unui colonel de securitate şi alta al
unui amărât de şef de cadre”, conchidea ca năduf
Gavrilaş.
Singura lui mângâiere erau fetele. În privinţa aceasta
Stelică Marcu putea să-i zică; „Sărut mâna, naşule!” După
fiecare „premieră amoroasă” Gavrilaş venea să-şi sărute
pe frunte colegul de bancă cu indicaţia expresă;
—Mai trece una pe răboj!
Dar tot o fată avea să-l vâre pe „Don Juan” într-o belea
din care nu putuse scăpa decât eu o pensie alimentară şi-o
„tinichea agăţată de coadă” şi trecută la „dosar”. Mai avea
apoi Gavrilă Boancă un nărav care iarăşi îl băga mereu în
fel de fel de buclucuri. Când se îmbăta devenea agresiv.
„Dosarul” lui era plin de reclamaţii şi anchete cauzate de
diferite încăierări. Şi de fiecare dată cel care girase pentru
el fusese chiar Stelian Marcu. Or nu-ţi faci duşman mai
mare decât din cel pe care-l scoţi din nevoi. Când era
întrebat de ce-l ţinea pe Boancă sub „aripa" sa, Stelian
Marcu răspundea;
— Din slăbiciune!
Avea faţă de „Gavrilaş nas de caş” sentimente de
protector. Hahalera îi era simpatică. Îi aducea cele mai
proaspete bancuri, cele mai noi cancanuri din cercurile
„high-life“-ului roşu stăpân în ţară, iar aventurile sale
amoroase, povestite în amănunt, ca şi „încurcăturile” în
care intra, îl făceau pe austerul Stelian Marcu să trăiască
nişte senzaţii pe care altfel şi le refuza. Gavrilă Boancă
avea să devină de asemenea util în relaţiile cu presa şi
radioteleviziunea. Nu era capabil să formuleze corect o
frază, dar ştia cum să-i determine pe „şefii” din mass
media să răspundă cerinţelor propagandistice ale
securităţii. Tot el, descurcăreţul, ştia să organizeze un
banchet, un picnic, o vânătoare, o nuntă sau
înmormântare.
Dar toate acestea nu-l satisfăceau pe „Gavrilaş nas de
caş”. Dorinţa lui cea mai vie era să ajungă în străinătate. Şi
nu oriunde. Numai în Occident. Pentru că de acolo
veneau „fraţii” încărcaţi cu de toate. Or degeaba-i strecura
lui Stelian Marcu această idee. Colonelul se mulţumea să-i
zâmbească îngăduitor. Boancă mai ghicea şi răspunsul
rostit de şeful lui în gând;
„Acolo nu-i de nasul tău, băiete!”
Dar el, Gavrilă Boancă, nu se împăca defel cu atitudinea
defetistă a fostului său coleg de la şcoala de ofiţeri. Şi de
aceea îşi propusese să „treacă” peste el şi să trateze direct
cu generalul. Şi cum nu se putea duce la „cel mare” cu
mâinile goale, decise să-i demonstreze acestuia că el,
Gavrilă Boancă, era chiar mai capabil decât Stelian Marcu.
Mai mult, sfetnicul intim al generalului nici nu era atât de
curat pe cât arăta. Iar el, Gavrilă Boancă, va demonstra şi
acest lucru. De luni de zile el îşi suspecta şeful direct. Se
întrebase de ce arăta Stelică Marcu atâta interes zonei
Beneluxului? Nu cumva avea vreo legătură cu
„Ferometal” şi papà Dimitriu? Îi trecuse lui ceva pe la
ureche, însă informaţiile erau incomplete. Mai bine-zis
nişte presupuneri. Or se ştie că românii sunt oameni cu
fantezie bogată. Că fac „din ţânţar armăsar”. Se putea
duce la general cu asemenea argumente? Nici vorbă! Avea
nevoie de probe concrete. Şi observând interesul mai
aparte manifestat de Stelian Marcu faţă de olandezul care
aterizase de curând în Bucureşti, chipurile ca reprezentant
al unor companii de turism din Vest, Gavrilă Boancă îşi
zise că aici trebuia căutat. Şi se apucase discret să
urmărească de unul singur şi din proprie iniţiativă pe cei
doi preopinenţi. Şi nu mică-i fusese surpriza găsindu-i pe
amândoi în chip de pescari amatori pe malul lacului
Pasărea. Era atât de bucuros de această descoperire încât îi
venea să chiuie de bucurie. Şi totul a mers nemaipomenit
de bine până se pomeni cu un pumn de colb în ochi. Din
clipa aceea nu numai că i se dusese de râpă tot planul, dar
intuia că-şi „mâncase mălaiul”. Nu numai că nu mai avea
ce căuta la general, dar se linsese pe bot şi de protecţia lui
Stelian Marcu. Pentru că acesta nu-l va mai ierta, îl va
trata ca pe un „şarpe încălzit la sân” care a încercat să-şi
muşte protectorul. Se şi vedea „expediat” în provincie,
undeva pe la Sighetul Marmaţiei. În disperarea lui,
Boancă întrezări totuşi o plăpândă rază de speranţă.
Rolfilmul din aparatul de fotografiat. Dacă fusese atacat
fie de Stelian Marcu, fie de olandez, oricare dintre ei i-ar fi
scos filmul din aparat. Deoarece pe acest film se aflau
imprimate imaginile compromiţătoare. Or cel care-l
atacase nu se atinsese de aparat. De acest fapt nu se
îndoia. Îşi amintea bine că mai avea de tras o imagine şi
aparatul rămăsese la acel punct. Nu cumva agresorul
fusese vreun tuciuriu de prin împrejurimi care
intenţionase să-i fure rolfilmele? Dar dacă tot se apucase
de furt de ce nu-i luase şi aparatul de fotografiat? De ce
nu-l buzunărise? Că doar avea ce să găsească. Deci nu
fusese un borfaş oarecare. Trecuse atunci la altă ipoteză; în
timp ce cotrobăia după rolfilme agresorul auzise probabil
pe cineva apropiindu-se şi se mulţumise cu ce găsise.
Apoi, fie din teamă de-a nu fi văzut, fie de-a nu se fi trezit
cel căzut la pământ, agresorul îşi luase tălpăşiţa! Aşa să fi
fost oare? Neliniştea punea stăpânire pe el cu tot mai
multă insistenţă. Abia aştepta să ajungă la laborator şi să
developeze filmul din aparat.

Luni dimineaţa Gavrilă Boancă se prezentă la birou mai

mohorât ca oricând. Era o dimineaţă luminoasă de
septembrie, dar pe el nu-l mai încânta cu nimic frumoasa
toamnă bucureşteană. Un fost coleg de şcoală, care lucra
tot în minister, dar la altă direcţie, bine dispus ca de
obicei, îl apostrofă încă de la intrarea în clădirea de pe
cheiul Dâmboviţei;
— Ce-i cu tine, Boancă? Ai o mutră de parcă toată
noaptea ai înghiţit ciulini.
 Gavrilă se mulţumi să mormăie ceva în barbă drept
răspuns, iar în gând îşi trimise colegul ad originem. N-
avea niciun motiv să fie bucuros. Developarea filmului
din aparatul de fotografiat îi spori şi mai mult dilema. Cel
care-l culcase la pământ în pădurea de la Brăneşti îi
deschisese aparatul şi-i voalase filmul. Nu înţelegea de ce
nu-l luase aşa cum procedase cu celelalte rolfilme?
„Foarte ciudat!“. Îşi zise el.
Intră în birou şi-şi salută scurt colegul cu care împărţea
încăperea. Acesta, un ofiţer mai tânăr, ştia că luni
dimineaţa nu era de stat de vorbă cu Gavrilă Boancă. De
regulă, locotenent-colonelul era după cheful de duminică
seara. Deci mahmur. Şi trebuia lăsat în apele lui. De aceea
vecinul său de birou îşi vârî nasul într-un dosar,
prefăcându-se a da zor să-l rezolve.
— M-a căutat cineva? se interesă totuşi Boancă.
— Nu, tovarăşe colonel! se grăbi celălalt să răspundă.
— Nici şeful?
— Asta nu mai ştiu pentru că doar acu’ două minute am
intrat şi eu în birou.
Boancă oscila între certitudine şi incertitudine. „Să nu fi
ajuns oare nimic la urechile «boului»”? se întrebă el.
„Boul” era fireşte şeful lui direct; Stelian Marcu. După
concepţia lui numai un bou ca fostul lui coleg şi prieten de
la şcoala de ofiţeri se putea mulţumi cu o singură femeie-
nevastă şi cu „reuniunile tovărăşeşti” de la casa de cultură
a ministerului. Nu-l văzuse nimeni pe Stelică Marcu în
vreo cârciumă decât când era în misiune. După cum nu-i
ştia nimeni vreo legătură amoroasă extraconjugală. Şi
slavă Domnului, chiar aşa zâmbat, cum era, i se ofereau
mereu tentaţii.
„Muierile astea n-au niciun Dumnezeu!” filosofa el.
Stelică Marcu însă avea. Şi Dumnezeul lui nu era
niciunul din cei trei bărboşi care împrăştiaseră pe pământ
sămânţa ce adusese atâta pacoste pe capul omenirii. Fiul
lui „Ferometal” ţinea minte o vorbă a tatălui său; „Măi,
băiete! Fiecare pentru sine croitor de pâine.”
Şi până la acea dată colonelul de securitate îşi croise
bine pâinea păzindu-şi totodată „scaunul” mai abitir ca
ochii din cap.
Auzind soneria telefonului aflat pe măsuţa de lângă
biroul său, Gavrilă Boancă tresări. Ceva neplăcut, de rău
augur, i se strecură în suflet;
— Alo!
— Veniţi până la şefu’!
Era de la cabinetul lui Marcu.
„Ţine-te bine, băiete!” se încurajă Boancă. Şi-n timp ce
părăsea încăperea, colegul său de birou ridică fără voie
ochii din dosar pentru a cerceta spatele lat al locotenent-
colonelului. I se păru că acesta începe a se gârbovi.
Păşind sfios în biroul superiorului său, Boancă salută
regulamentar;
— Să trăiţi!
Marcu nu-i răspunse. Vorbea pe telefonul de interior…
Se mulţumise doar să arunce o privire scurtă, rece, către
noul venit fără a-i face semn, ca de obicei, să se aşeze.
Boancă rămase cuminte in picioare.
„Nu-i semn bun”, îşi zise el.
Colonelul sfârşi repede convorbirea telefonică. Vorbise
cu un alt „şef” egal în funcţie cu el… Păreau a fi buni
prieteni şi-şi împărtăşiseră nişte „chestiuni familiale’’.
Boancă nu înţelegea preocuparea constantă a lui Marcu
pentru cele două odrasle ale sale. Nici n-avea cum. Nu
simţea nicio chemare pentru a fi părinte.
— Ce faci? îl întrebă Marcu pe subalternul său fără a-l
invita nici de această dată să se aşeze pe unul din cele
două fotolii din faţa biroului său.
Boancă îşi cercetă şeful pe sub sprâncene;
— Mulţumesc! Bine!
Marcu zâmbi. Boancă nu putea suferi rânjetul cu gura
până la urechi al şefului său. Mai ales că avea o gură largă,
cu buze groase şi nişte dinţi mari, laţi, în care, după câte se
părea, încă nu intrase bormaşina vreunui dentist.
— Bine, bine? îl iscodi colonelul.
Pierzându-şi răbdarea, Boancă ripostă;
— Aveţi ceva să-mi ordonaţi?
Marcu îşi păstră zâmbetul in continuare;
— Nu te prea uiţi în ochii mei?
Era „poanta” pe care colonelul o folosea frecvent.
Auzise că-i aparţinea lui Stalin. Se spunea că ori de câte
ori intra Beria la „Tătucu’” acesta-i zicea; „Nu te uiţi în
ochii mei? Îmi ascunzi ceva?” Beria făcea în izmene de
frică. Boancă se prefăcea de fiecare dată a gusta „gluma”
şefului. De data asta însă n-avea chef să fie slugarnic. Se
mulţumi să tacă şi să privească sumbru într-o parte.
Marcu insistă;
— Cine te-a supărat?
— De ce trebuie să mă supere neapărat cineva?
— Pentru că nu prea eşti în apele tale.
— Vi se pare.
— Deci eşti bine dispus?
— Vrei să ne jucăm de-a ceva?
Boancă deveni brusc atent;
— Ce fel de joc?
— De-a „hoţii şi vardiştii”.
Boancă încercă un zâmbet;
— Dumneavoastră sunteţi bineînţeles „vardistul”.
— Iar tu „hoţul”, rosti Marcu grav, apăsat.
Boancă aruncă o privire temătoare spre şeful său;
— Şi ce trebuie să fac?
— Să scoţi tot ce ai prin buzunare şi să pui aici, pe masă.
— Vorbiţi serios?
— Foarte serios.
— Şi dacă nu sunt de acord?
— N-ar fi indicat să pun pe altcineva să te
percheziţioneze… E de preferat ca treaba asta să rămână
între noi.
Jignit, enervat, Boancă rosti răguşit;,
— Vă dau cuvântul meu de ofiţer că n-am nimic de
ascuns… Nici faţă de dumneavoastră, nici faţă de
altcineva.
 — Cu atât mai bine pentru tine, replică Marcu. Dar eu te
sfătuiesc să faci ceea ce-ţi cer… Doar ştii că întotdeauna
am fost cât se poate de corect cu tine… Uneori chiar mai
corect decât trebuia.
— Dacă dumneavoastră socotiţi aşa! făcu Boancă
rostind fiecare silabă anevoie. Limba i se încleştase de
emoţie amestecată cu mânie… Se hotărî totuşi să dea curs
ordinului primit; Poftiţi, încheie el discuţia scoţând în
primul rând portvizitul.
Marcu îi urmărea atent fiecare mişcare. Subalternul său
puse pe birou şi ultimul lucru găsit prin buzunare;
— Asta-i tot.
— Sigur?
— N-aveţi decât să mă căutaţi.
— Bine.
— Poate-mi explicaţi totuşi de ce a fost nevoie să mă
umiliţi în felul acesta? întrebă Boancă, recăpătându-şi
siguranţa de sine.
— Îţi explic imediat, glăsui Marcu liniştit. Un anume
domn, un străin venit în ţară să încheie nişte contracte
importante cu Ministerul Turismului, a reclamat dispariţia
a trei sute de dolari… trei hârtii de câte o sută… Om
precaut şi-a notat şi seria fiecărei bancnote… uite aici.
— Dar de când vă ocupaţi dumneavoastră cu asemenea
„mărunţişuri’’? întrebă Boacă nedumerit.
— Străinul susţine că a fost urmărit de această maşină,
răspunse Marcu întinzând subalternului său o fotografie
în care se vedea bine o „Dacia 1410-Sport“ albă, cu număr
de circulaţie de Bucureşti. Nu-i cumva maşina ta?
Boancă îşi simţi inima zvâcnindu-i în piept. Se căzni
totuşi să-şi păstreze calmul;
— Fotografia putea fi făcută oriunde!
— Aşa e, dar dacă te uiţi mai bine vezi că maşina este
parcată într-o pădure, îl ajută Marcu.
— Mă duc în mod obişnuit în afara Bucureştiului,
ripostă Boancă.
— Omul susţine că ţi-a fotografiat maşina în pădurea de
la Brăneşti. Şi dacă-i necesar ne poate indica cu precizie
locul.
— El ce făcea acolo?
— Pescuia.
— Şi zice că i-aş fi luat eu dolarii?
— Te-a văzut cotrobăind prin boarfele lui.
— Unde?
— Acolo!… Pe malul lacului!… El se dusese să-şi facă
nevoile, iar tu ai profitat de absenţa lui.
— M-a descris?
— În amănunt!… preciză colonelul şi vreau să te previn
că are o excepţională memorie vizuală.
— Ca toţi spionii! ripostă Boancă.
— De unde ştii că-i spion?
— Cine dracu’ mai vine acum la noi să facă afaceri, rosti
Boancă răsuflând cu năduf.
 — Până nu ai dovezi concrete e chiar periculos să faci
asemenea afirmaţii, îi atrase atenţia Marcu. Până una-alta,
însă, e cazul să-i dai omului banii înapoi.
— Care bani?
— Cele trei bancnote.
Boancă începu a fierbe;
— Stelică!
— Tovarăşe colonel! îi atrase atenţia Marcu.
— Mă iertaţi!… Dar voiam să vă întreb; De când ne
cunoaştem noi doi?
— Nu înţeleg „ce are aia cu prefectura?’’
— M-aţi văzut sau aţi auzit măcar că aş fi pus mâna pe
ceva ce nu-mi aparţine? Am fost eu vreodată învinuit de
hoţie?
— Ce-ai căutat la Brăneşti?
— Individul mi s-a părut suspect.
— El sau eu?
Boancă amuţi. Lasă ochii în pământ;
— Am vrut să vă păzesc!
Marcu izbucni în râs;
— Hai că-mi placi! îi întinse un plic cu fotografii; de aia
m-ai pozat din toate unghiurile ca pe-o vedetă de cinema?
Boancă încremeni. Fusese deci păcălit. Agresorul din
pădure îi luase filmul bun şi-i pusese în loc unul expus la
lumină. Iar ca bătaia de joc să fie completă derulase şi
filmul până la ultima imagine. Cu mâna tremurândă,
Boancă luă plicul şi începu să scoată din el fotografie după
fotografie. Erau toate imaginile înregistrate de el. În plus
se văzu şi pe sine zăcând în pădure după ce primise
pumnul de colb în ochi şi lovitura de karate. Marcu îl
urmărea cu o satisfacţie vădită;
— Ce voiai să faci cu pozele astea? Să le arăţi
generalului? Să te făleşti că ai pus mâna pe-un trădător?…
Nu-ţi dai seama că eşti idiot? Că generalul personal a
aprobat întâlnirea mea de la Brăneşti?
Cu chipul pământiu, Boancă rosti aproape şoptit;
— Vă rog să mă iertaţi!
— De ce să te iert? Pentru că-mi porţi sâmbetele?
— Mi-a luat Dumnezeu minţile.
Marcu se răsti la el brusc;
— Scoate banii!
— Care bani, tovarăşe colonel? îl întrebă Boancă
implorator.
Marcu ordonă scurt;
— Caută-i bine!
— Unde? făcu Boancă îngrozit.
— În buzunare, în portofel, peste tot! îi ordonă
colonelul. Boancă puse mâna instinctiv pe portofel şi
începu să scoată tot ce avea în el şi să aşeze în faţă, pe
birou. Marcu nu-l scăpa din vedere. „Învinuitul” răsuflă
uşurat;
— Asta-i tot tovarăşe colonel.
— Vezi că n-ai vârât mâna până în fundul portofelului,
insistă Marcu.
— Nu obişnuiesc să pun nimic acolo, se împotrivi
Boancă. Dar se supuse şi reluă cercetarea. Iar când ajunse
cu vârful degetelor în cel mai ascuns şi mai incomod
compartiment al portofelului avu o uşoară tresărire. Era
convins că nu se afla nimic acolo şi totuşi simţise cu
buricul degetelor netezimea unor hârtii care nu puteau fi
decât bancnotele căutate.
— Ei? făcu Marcu nerăbdător.
Boancă deveni pământiu;
— Ştiaţi că sunt aici?
— Nu! Dar am văzut că nu te prea îndemni să cauţi
acolo.
— V-am spus de ce!
— Nu mai are importanţă!… Poţi să-mi arăţi?
Boancă trase încet, cu grijă, cele trei bancnote din
portofel. Voia să întârzie cât mai mult punerea lor pe
masă. În cele din urmă le aşeză una lângă alta în faţa sa.
Le privea ca un hipnotizat.
— Ia vezi, îl îndemnă Marcu, corespund cu seriile care
mi s-au transmis?
Boancă aruncă priviri temătoare spre peticul de hârtie
arătat de şeful său. Nu mai exista niciun dubiu. Acelea
erau. Un spasm de mânie îl cuprinse brusc. Chipul îi era
injectat de sânge, iar din ochi izbucneau numai flăcări.
— Este o înscenare! urlă el. Mi-au fost puse anume!
Dumneavoastră mi-aţi făcut-o!
Colonelul îşi ieşi din fire;
— Măi, boule! Fii atent că-ţi dau două perechi de palme
de-ţi zboară mucii pe pereţi. De când ştii tu că mă ţin de
asemenea „găinării”? Nu uita că pe mine mă cheamă
Stelian Marcu nu Gavrilă Boancă. Nu am ca tine la
„Dosar” potlogării şi găinării al căror număr nici tu nu-l
mai ţii minte. E clar?
„Învinuitul” îşi trase capul între umeri;
— Clar, tovarăşe colonel!
— Să-mi spui cum au ajuns dolarii ăştia la tine.
— Nu ştiu, tovarăşe colonel! se tângui Boancă.
— De ce-ai cotrobăit în boarfele olandezului?
— Aşa… ca să fie!
— Sperai să găseşti ceva cu care să mă înfunzi?
— Ca să fiu sincer v-am văzut cum aţi ars un bileţel.
— Şi de ce crezi că l-am ars?
— Era o informaţie deosebită.
— Pe care trebuia s-o cunoşti neapărat şi tu?
— Nu… Dar îmi permiteţi să vă întreb ceva?
— S-aud!
— Individul acela e „omul nostru”?
— Nu toţi care ne dau informaţii sunt „oamenii noştrii”.
— Am înţeles!
Colonelul îi întinse o coală de hârtie şi un pix.
— Scrie! ordonă el.
— Ce să scriu, tovarăşe colonel?
— Că din portofelul tău ai scos cele trei bancnote cu
seriile respective reclamate de domnul Nickanor van
Galen.
— Tovarăşe colonel!
— Gura!
— Mă puneţi să-mi semnez singur sentinţa!
 — Ţi-ai semnat-o mai demult!
— Şi dacă refuz?
— Îi pun generalului pe birou şi acest dosar.
— Mai trebuie să aveţi şi probe.
— Nu-s suficiente?
— Nu cred! N-aveţi niciun martor! N-am să recunosc
nimic.
Calm, colonelul apăsă pe un buton. Boancă îi observă
gestul şi privi instinctiv spre uşă. Curând îşi făcu apariţia
în prag un tânăr locotenent.
— Ai înregistrat tot? îl întrebă Marcu.
— Da, tovarăşe colonel.
— Mulţumesc! Asta am vrut să ştiu.
— Să trăiţi!
După ce ieşi tânărul ofiţer, Marcu îl întrebă pe Boancă;
— Mulţumit?
— Trebuie să recunosc că m-aţi lucrat bine.
— La un şmecher trebuie un şmecher şi jumătate… Şi
acum apucă-te de scris, îi ordonă colonelul începând să-şi
piardă răbdarea.
— Mai concret, insistă Boancă, ce doriţi să scriu?
— Vrei să-ţi spun eu?
— V-aş fi recunoscător… Sunt într-o asemenea stare
încât nu-s capabil să formulez nici cea mai simplă
propoziţiune.
— Certat cu scrisul ai fost întotdeauna, îi aminti
colonelul.
— Pot să vă mai întreb ceva?
 — Ce mai vrei?
— Dacă scriu tot ce-mi spuneţi îl mai informaţi pe
general? Colonelul rămase câteva clipe pe gânduri.
— Uite ce-i băiete, îi răspunse el în cele din urmă. Îţi
mai dau o şansă.
— Vă mulţumesc din suflet!
— Dar dacă îţi mai vâri nasul în zona mea de
activitate…
— Vă referiţi la olandez?
— Inclusiv la cei din anturajul lui, îi preciză Marcu.
— Vreau totuşi să vă spun că odraslele lui Duţescu nu-
şi prea văd de treabă..
— Şi tu ce-ţi închipui? Că umblu legat la ochi?
— Am înţeles, tovarăşe colonel.
— Ştiu eu dacă ai „înţeles’’? zise Marcu neconvins.

Însoţit de Florin Duţescu în calitate de reprezentant al

Ministerului Turismului, Nick van Galen petrecu o
săptămână pe litoralul Mării Negre. Îşi stabilise reşedinţa
la hotelul-sanatorial „Mangalia” unde în fiecare după-
amiază înota în bazinul cu apă de mare încălzită, după ce
în cursul dimineţii vizitase pe rând staţiunile maritime de
care erau atât de mândri românii. Pretutindeni fusese
primit ca un oaspete deosebit. Nici nu se putea altfel. Toţi
directorii şi responsabilii turismului local primiseră
dispoziţii clare; van Galen să vadă cât mai puţin şi numai
ce-i frumos. De aceea, oriunde se ducea, găsea masa
„pusă“. Şi Nick avea să descopere adevărata valoare a
vinurilor, coniacurilor şi şampaniilor româneşti.
— Chiar numai pentru aceste licori merită să-ţi petreci o
vacanţă în România, îi împărtăşise el lui Florin Duţescu.
La rându-i acesta era fericit că noul său prieten se
simţea bine şi era satisfăcut mai ales de posibilităţile pe
care le putea oferi în viitor turismul românesc.
— O să puteţi aduce ceva turişti? îl iscodea Florin.
— Condiţiile de cazare şi de divertisment pe care le
aveţi acum nu pot satisface decât oameni cu venituri
modeste… Dar cum această categorie e destul de
numeroasă va trebui s-o atragem şi pe ea… Din păcate
însă vor aduce bani puţini şi pentru voi şi pentru noi…
Ceea ce nu-i prea atractiv.
— Asta-i situaţia, conchise tânărul Duţescu. Cei de
„sus“ vor să scoată dolari fără să mai investească nimic,
iar cei de „jos“ jefuiesc mai rău ca în codru. Fără jenă. Dar
într-o zi va sparge şi acest buboi care a crescut monstruos
întinzându-se pe tot trupul ţării. Dar când va fi această zi?
Nick îi replicase;
— Răul ar trebui tăiat de la rădăcină.
— Asta ştim şi noi foarte bine, ripostase Florin. Dar
gândeşte-te că rădăcinile sunt foarte groase şi adânci… De
patruzeci şi cinci de ani se tot înfig în pământul acestei
ţărişoare… Degeaba tai vârful dată…
 — Şi totuşi cu „vârful” ar trebui început, îl combătuse
Nick.
De acest fapt era convinsă întreaga suflare românească.
Oamenii făceau „alergie” când vedeau chipurile celor
doi soţi Ceauşescu afişate unde voiai şi unde nu voiai. La
Radio li se rostea numele până la suprasaturaţie, iar pe
ecranele televizoarelor, din cele două ore de emisie,
jumătate de timp era consacrat insuportabilului cuplu de
dictatori.
— Vom scăpa oare vreodată? îl căutase Florin pe Nick
cu priviri iscoditoare.
— Timpul nu mai lucrează pentru „ei“, îi încredinţase
olandezo-românul.
Asta intuia şi tânărul Duţescu. Vântul pornit din
Răsărit, cu „glasnosti“-ul şi „perestroika” gorbacioviste,
începuse a stârni o furtună care până la urmă va trebui să
măture din drum şi cea mai hulită dictatură comunistă din
această parte a Europei. Dar când se va produce această
minune? Pentru că nici el, nici sora lui, nici cercul de tineri
strâns în jurul lor nu mai aveau răbdare. Cu Nela vorbea
în fiecare seară la telefon. Fata voia să ştie totul despre ei;
ce văzuseră, cu cine şe întâlniseră, ce impresii îşi făcuse
Nick în ziua respectivă. Îl cerea apoi şi pe „domnul van
Galen“ la telefon. Acesta se supunea bucuros;
— Ce face domnişoara Duţescu?
— Mulţumesc! Se plictiseşte de moarte! Abia aştept să
reveniţi în Bucureşti.
 Vocea ei catifelată mângâia plăcut auzul lui Nick. Fără
voie acesta îşi privea inelul de logodnă.
Când i-l pusese în deget, Monica îi spusese;
—Ştiu că nu te va feri de alte „tentaţii” dar simţindu-l
din când în când în deget, îţi va aminti că şi aici, pe ţărmul
Mării Nordului, te aşteaptă cineva.
Deocamdată Nick n-avea ce-şi reproşa din acest punct
de vedere. Purtarea sa faţă de Nela era mai mult
camaraderească.
„Dar mai ştii ce-i trece unei fete prin cap?” îşi zicea el.
Oricum, de îndată ce va ajunge în Capitală, va trebui să-
i facă domnişoarei Duţescu nişte confidenţe. Era mai
cinstit.
Ocazia se ivi la vreo săptămână după înapoierea lui de
pe Litoral. Nick era la capătul unor zile de activitate
intensă în Bucureşti. Purtase tratative la Ministerul
Turismului pentru a aduce, în România ceauşistă, un
număr important de pensionari, mici funcţionari, fermieri
şi mici meseriaşi atât din ţările Beneluxului, cât şi din cele
limitrofe. Aceştia urmau să-şi trateze reumatismele în
sanatoriile de la Eforie Nord, Neptun, Mangalia. Îşi
organizase apoi la hotel „Bucureşti”, într-una din cele
două încăperi ale apartamentului său, un birou de lucru
angajând totodată şi-o secretară.
Cei de la minister îi promiseseră că se vor îngriji ca el să
aibă, în viitor, un local amenajat anume pentru cerinţele
sale. Dar, pentru început, Nick se socotea satisfăcut. De
aceea vineri seara, în ajunul week-end-ului, se decise să-i
dea un telefon Nelei Duţescu.
— Hello!
— Bună seara, domnule van Galen!
Fata îi răspunse destul de rece. Era bosumflată. De ce?
O mie şi una de pricini pot indispune o domnişoară. Dar
principalul motiv era faptul că Nick o cam neglijase în
săptămâna care se încheia. Mai precis nu-i dăduse niciun
telefon. Iar fata, intuind tendinţa lui de a se distanţa de ea,
se abţinuse să-l sune. Avea mândria ei. Singurele veşti
despre ingratul olandez Nela le deţinea de la Florin, dar şi
fratele ei se arăta parcă plictisit, dacă nu chiar agasat, de
acest subiect. Simţise şi el că Nick voia să fie ceva mai
rezervat faţă de ei.
— Ce mai face domnişoara Duţescu? se interesă în
continuare „ingratul olandez”.
— Nu mai poate de atâta fericire! îi ripostă fata.
— Dar cine ne-a supărat? se alintă Nick.
Nela simţi că nu se mai putea abţine;
— Chiar nu bănuiţi?
Prefăcându-se a nu pricepe, Nick rosti cu un ton
glumeţ;
— Îi cunosc atât de puţin pe junii domni care roiesc în
jurul dumneavoastră încât mi-ar fi peste putinţă să-l
descopăr pe infam.
— Dar ce-aţi zice, domnule van Galen, replică Nela cu
acreală, de-o fiinţă masculină cam încrezută care-şi
închipuie că o fiinţă feminină mai atentă cu el poate fi
suspectată de „ochi dulci”?
— Aaa! se dumiri Nick. Deci asta era?
— Pentru acea fiinţă masculină, continuă fata, nu există
nici ospitalitate, nici prietenie din partea unei fiinţe
feminine, ci numai încercarea din partea acesteia de-a face
avansuri domnului respectiv? O fi pierit oare sămânţa
bărbaţilor de pe suprafaţa pământului ori domnul
respectiv se socoteşte un Adonis care face prăpăd între
femei?
Nick chicoti;
— Merit toate aceste reproşuri, domnişoară Duţescu.
Ea continuă la fel de caustică;
— Vorbiţi serios?
— Zău, Nela! Îmi dai voie să-ţi spun pe nume?
— Constat că aţi şi făcut-o!
— I’m sorry!
— Şi eu ce trebuie să fac?
— Să-mi spui Nick sau Nickanor… Cum îţi place.
— Ca să te pedepsesc am să-ţi spun Nickanor!
— Mulţumesc!… Numai mama mă mai strigă aşa.
— Ei, asta-i bună! izbucni fata în râs. Cum o răsucesc,
tot compliment iese.
— Şi ce-i rău în asta?
— Este! întări ea. Pentru că unor domni ar putea să li se
urce la cap.
— Nu uita că am un metru nouăzeci şi doi… Până să-mi
ajungă la cap e cale lungă.
 — Ai dreptate! De la unu şaizeci şi patru ai mei…
Gata! Izbutise s-o împace. Bucuros, Nick avansă o
invitaţie;
— Ce faci mâine seară?
Ea tăcu câteva clipe bune. Stătea în cumpănă. În cele din
urmă se hotărî să răspundă;
— Depinde!
— Anume?
— Ce mi se oferă!
— O fată ca tine nu duce lipsă de „oferte”, observă el.
De aceea te-aş ruga să-mi acorzi o favoare.
— Tare şiret mai eşti, domnule van Galen! rosti ea vădit
bucuroasă.
— Cunoşti alt mijloc de-a străbate calea întortocheată
spre inima unei domnişoare care se numeşte Nela
Duţescu?
— Când vor să sucească mintea unei fete bărbaţii sunt
nemaipomenit de inventivi, domnule van Galen.
— Şi ea cum se poate apăra?
— Simplu; acceptând să facă o „favoare” domnului care
i-o cere.
— Mulţumesc, Nela!
— Încă o confirmare a faptului că femeile n-au fantezie,
domnule van Galen, conchise ea.
Se întâlniră a doua zi spre seară. Nela ţinu să meargă la
restaurantul „Pescăruş” de pe malul lacului Herăstrău.
Lăsară maşina în parcajul de lângă restaurant şi, înainte
de-a intra în local, fata propuse o plimbare prin parc. Era
şi păcat să nu profite de asemenea clipe. Aerul curat, în
care se amestecau boarea lacului, jilăveala pădurii şi
parfumul florilor târzii, îi învioră. Ei îi plăcea să-şi afunde
paşii în covorul de frunze uscate şi să le audă foşnetul. Se
desfăta ca o adolescentă. El o urmărea cu încântare. Şi se
gândea cu oarecare tristeţe că va trebui la un moment dat
să-i strice această bucurie. Dar Nela i-o luă înainte;
— Am senzaţia că vrei să-mi spui ceva mai deosebit.
Nick îi căută privirea. Ea îl cerceta grav, dar şi cu o
umbră de ironie. El o iscodi;
— Ce te face să crezi că aş avea „ceva mai deosebit” să-
ţi spun?
— Există o intuiţie feminină!
Nick clătină capul a îndoială;
— Să fie oare specific „feminină”?
— Tu, de pildă, n-ai fi sesizat!
— Ce anume?
— Dacă ar mai exista cineva în viaţa mea.
— Şi nu există?
— Acum… nu!
— În viaţa mea însă există, îi mărturisi el fără înconjur.
— Am simţit.
Tonul ei era calm. Sau aşa cel puţin i se păru lui Nick.
Sufletul fetei însă plângea. Până în acea clipă mai sperase
că se înşela. Că inelul din degetul lui putea avea o
semnificaţie de mai mică importanţă. Dar modul sincer,
direct, convingător, în care-şi făcuse el mărturisirea, nu
lăsa nicio urmă de îndoială. Cea care „există” în viaţa lui i
se înfipsese bine în inimă. Pe Nela o apucă jalea de sine.
Ar fi vrut să plângă, dar ar fi fost o copilărie.
Şi totuşi era geloasă pe cealaltă. Nick îi ghici
simţămintele;
— Dacă ne-am fi cunoscut în urmă cu patru-cinci luni…
— Ce-ar fi fost? îl iscodi ea cu o privire şireată.
— Cred că m-aş fi apucat serios să-ţi fac curte.
— Şi acum cine te împiedică? Ea?
— Nu!… Conştiinţa!
— Fii om serios! De mult nu se mai poartă aşa ceva.
— Te-ai mulţumi cu o legătură pasageră?
Ea i se aşeză brusc în cale pentru a-l putea privi în ochi;
— Indiferent dacă mă crezi sau nu, vreau să-ţi spun că
eu m-aş mulţumi şi cu o oră.
El o cuprinse de umeri;
— Degeaba! N-o să mă convingi că eşti o uşuratică.
— Dar cum ai vrea să fiu?
— Aşa cum eşti!
— Şi-atunci ce mai aştepţi?
El o apucă de subsuori şi-o ridică spre a o săruta.
Ea îşi încolăci braţele în jurul gâtului lunganului. Îi
aştepta sărutarea cu gura uşor întredeschisă. El nu mai
aşteptă alt îndemn.
Peste un ceas se aflau în restaurant, la masă, aşezaţi
faţă-n faţă. Se sorbeau din priviri. Ea dăduse peste cap o
votcă „mare“ şi obrajii i se aprinseseră. Avea chef de şotii;
— Îţi pare rău?
— De ce? făcu el mirat.
 — Că te-am corupt?
— Important e ca tu să nu regreţi.
Ea începu să plimbe în neştire prin farfuria din faţa sa o
felie de salam de Sibiu;
— Dragul meu, în orice poveste de această natură unul
se sacrifică pentru ca celălalt să se simte bine… Nu zic
fericit, pentru că ar fi inexact… Ori eu cu buna ştiinţă mi-
am asumat de la început rolul de jertfă pe altarul lui Eros.
— Mă îndoiesc că, atunci când vom fi nevoiţi să ne
despărţim, nu mă vei acuza de ingratitudine.
— De asta să fii convins, îi replică ea amuzată, dar voi
păstra totul în mine. Ţie îţi voi da doar o sărutare de
adio… dar nu-ţi promit că mă voi putea stăpâni să nu
plâng.
— Ei, vezi!
— Cum? se arată ea intrigată. Nici măcar să plâng n-o
să-mi dai voie?
El chicoti;
— Ce zici de noi? Am început cu sfârşitul!
— Să ştii că am citit destule romane de dragoste care
debutează astfel.
— Mă rog! rosti el neconvins.
Dar tot în clipa aceea atenţia îi fu atrasă de-un grup de
patru consumatori aşezaţi la o masă mai retrasă din
restaurant. Erau patru bărbaţi tineri, vânjoşi, cu nişte
chipuri care numai încredere nu inspirau. Nick nu
remarcase când apăruseră în local. Pentru că în clipa în
care intrase cu Nela în restaurant rotise privirea de-a
lungul meselor şi nu întâlnise „cvartetul’’ cu mutre de
borfaşi. Fata îi observă preocuparea;
— S-a întâmplat ceva?
— Nu te întoarce şi prefă-te a nu da atenţie la ce-ţi spun.
Nela se conformă. O umbră de îngrijorare i se aşternu
totuşi pe chip;
— Te rog!… Despre ce-i vorba?
El îi zâmbi curtenitor;
— Alături de mine o să ai parte de întâmplări
neprevăzute.
Ea se prefăcu în continuare a cocheta cu el, dar insistă;
— Te rog din suflet, nu mă ţine în şarade!
— S-ar putea să mă înşel, dar nu cred! La o masă se află
nişte indivizi care îmi cam poartă „sâmbetele”.
— Securişti?
— Aş! Nişte borfaşi.
— Tuciurii?
— Şi autohtoni.
— De unde până unde au pus ochii tocmai pe tine?
— Presupun că un anume domn cu trese invizibile pe
umăr ţine să-mi plătească o poliţă.
— I-ai mai văzut pe „tuciurii”?
— Câte unul… Mi s-au încurcat printre picioare în holul
hotelului, pe stradă, la restaurant… La un loc însă îi văd
întâia oară… Cred că au venit să mă provoace.
Nela îşi simţi inima strânsă de teamă;
— Nu-i poţi evita?
— Nu-mi stă în caracter, replică Nick sigur pe sine.
 — Chiar dacă te rog eu frumos de tot?
— Am interes să scap de „domnul acela cu trese
invizibile” şi cred că-mi oferă singur prilejul.
Fata îl privi cu admiraţie;
— Eşti un tip periculos, Nick!
— Ai fi vrut să fiu un băieţel cuminte şi ascultător ca
frăţiorul tău?
— Oo! Nu! protestă ea. Mi-ar fi silă să mă plimb cu
asemenea individ.
— Cu mine oricum n-ai să te plictiseşti.
— Observ! constată ea. Dar să ştii că eu nu sunt chiar
atât de curajoasă cum vreau să par!… De pe acum a
început să-mi fie frică… Poate nu ştii cu cine ai de-a face!
Nick chicoti;
— Băieţi buni!
Fata începu să-şi reproşeze;
— Îmi pare rău că am insistat să venim în seara asta aici.
— Ba ai făcut foarte bine, o linişti Nick. Şi vreau să-ţi
mai spun că sunt un om prevăzător… De pildă pe
indivizii ăştia i-am fotografiat pe rând în timp ce se
„împiedicau” de mine. Astfel vor fi identificaţi mai uşor…
Sunt curios să aflu ce „clenci” vor folosi ca să mă „agaţe”?
Dar ştii ceva? Basta! Punem punct acestui subiect.
Zadarnic. Nela nu se linişti. Şi până nu aruncă o privire
spre masa cu cei patru „suspecţi “ nu se lăsă. Dar n-o făcu
ostentativ. Invocă faţă de Nick nevoia de-a merge la
toaletă şi atât la ducere cât şi la întoarcere putuse cerceta
în fugă masa cu pricina. Într-adevăr, ocupanţii acesteia
aveau nişte înfăţişări care-i sporiră şi mai mult teama
pentru „dragul” ei.
La rându-i Nick arunca la intervale regulate câte o
privire furişă în aceeaşi direcţie. Chelnerul, un tânăr
rotofei, cu faţa toată numai zâmbet, se învârtea mereu în
jurul lor.
Nu prea avea clienţi şi îşi putea permite de a le turna
mereu în pahare vinul minunat de Murfatlar pe care fata îl
sorbea cu desfătare. Om cu experienţă, chelnerul ştia cu
cine să fie atent aşteptându-se şi la un bacşiş „gras”.
Profitând de atmosfera intimă care se instalase la masa
lor, Nick se încumetă a-l întreba pe cel ce-i servea;
— E acolo, în fund, o masă cu patru indivizi mai
smoliţi.
— I-am reperat, îi răspunse chelnerul glumeţ fără a
întoarce capul spre cei vizaţi.
— Sunt obişnuiţi ai localului?
— Nu… Nu cred!. Nu i-am prea văzut pe aici. Şi
chelnerul adăugă cu dispreţ; Nişte bişniţari! Apoi deveni
mai atent; V-au supărat cu ceva?
— Nicio problemă! îl încredinţă Nick. Mă interesau
doar aşa ca nişte exemplare mai deosebite.
— Aaa! exclamă chelnerul. Dacă treceţi prin Colentina,
Rahova sau Crângaşi, îi întâlniţi la tot pasul.
După vreo jumătate de oră de la acest scurt dialog Nick
constată că „bişniţarii” dispăruseră. Nu-i văzuse plecând
pe uşa principală pentru că ar fi trecut prin faţa sa şi nu i-
ar fi scăpat din vedere acest lucru. Deci folosiseră intrarea
de serviciu. — „Probabil că pe acolo au şi venit”, îşi zise
el.
Se uită la ceas. Mai erau douăzeci de minute până la ora
de închidere. Zece seara. Toate localurile din ţară trăgeau
obloanele la aceeaşi oră; economie de electricitate. Nu-i
vorbă că restaurantele nici nu prea aveau ce oferi
consumatorilor. Criza de alimente ajunsese la paroxism.
La „Pescăruş” se mai găsise câte ceva pentru Nick şi
invitata sa. Dar costul meniului nu era la îndemâna
oricărei pungi.
— Are să te cam usture la buzunar, îl prevenise Nela.
— Am cont deschis! îi aminti el.
— Nelimitat?
— Pentru cine are nişte acreditări ca ale mele o masă la
„Pescăruş” e un fleac.
— De-ai şti cum socotim noi fiecare bănuţ!
— Oriunde se ţine cont de fiecare bănuţ, o preveni el.
Discuţia le fu însă brusc întreruptă de apariţia
intempestivă a chelnerului. Rotofeiul era emoţionat;
— Mi-e teamă că trebuie să vă dau o veste proastă!
— Ce s-a întâmplat? îl apostrofă Nick.
— Portarul mi-a cerut să vă comunic că maşina
dumneavoastră a fost „spartă”.
— Aaa! Asta e! făcu Nick calm. Şi de unde ştie portarul
că-i vorba de maşina mea?
— V-a văzut când aţi venit!… Şi el are ochiul format.
 — Bine! Spune-i că vin imediat! conchise Nick. Apoi se
adresă Nelei; Rămâi te rog aici. Mă duc să văd despre ce-i
vorba.
Fata îl privea cu teamă;
— Te rog din suflet să fii prudent.
— Nu-ţi fă griji, rosti el sigur pe sine.
Portarul – un bărbat spătos, de vreo cincizeci de ani – îl
salută pe Nick milităreşte;
— Să trăiţi!
Ce s-a întâmplat?
— Am auzit o pocnitură puternică şi zgomot de geam
sfărâmat venind dinspre parcare. Mi-am dat seama că-i
vorba de-o maşină. Am scos ţignalul şi-am fluierat…
„Dracii” s-au speriat şi-au fugit… M-au crezut miliţian…
Aşa-i păcălesc!… Doar mă pricep!… Şi eu am fost o vreme
în miliţie. Aşa că m-am dus să văd despre ce-i vorba… Au
spart numai parbrizul… S-au apucat să cotrobăiască
înăuntru… Maşina-i şi acum încuiată… Dar mi-am zis că-i
bine să ştie şi stăpânul ei… Adică dumneavoastră… De
aceea v-am poftit până afară.
— Mulţumesc! îi răspunse Nick. Şi zici că n-ai observat
cine şi câţi erau?
— N-am văzut, păcatele mele! Şi-apoi aţi oprit maşina
cam departe de mine. Iar cu iconomia asta de electrică în
parcaj îi întuneric beznă… Da’ poate s-o aduceţi măcar
acu’ mai aproape… S-o pot veghea.
— Văd eu ce fac! încheie Nick discuţia.
 Nu avea nicio îndoială că „autorii” spargerii erau cei
patru „bişniţari” reperaţi de el în local.. Dacă voiau să-i
jefuiască maşina nu făceau atâta zgomot. Lucrau în linişte
fără să atragă atenţia portarului. Deci acesta era „clenciul”
cu care au plănuit să-l agaţe. Auzind că i s-a spart
parbrizul maşinii el, proprietarul, va veni ca un naiv să
vadă ce s-a întâmplat.
Şi-n timp ce va cerceta paguba ei, „tuciuriii” îi vor sări
în cârcă, îl vor trânti la pământ şi-l vor pisa cu picioarele.
Simplu ca bună ziua. Trei îl vor bate şi-al patrulea va sta
de pază. În caz că se va încumeta portarul să vină şi spre
ei, cel de pază îi va arde şi acestuia o scatoalcă „liniştindu-
l”.
„Hai să le fac pe plac”, îşi zise Nick încrezător în sine.
Se apropie de locul unde parcase maşina cu un mers
degajat. Părea a nu da atenţie împrejurimilor. Dar privirea
sa ageră desluşi nişte contururi ceva mai îngroşate ale
copacilor aflaţi la marginea parcajului.
„Deci acolo sunt!” îşi zise el.
Ajunse lângă maşină, cercetă parbrizul şi fluieră a
pagubă. Geamul era făcut praf. „Băieţii” îl izbiseră cu un
pietroi mare. Nick se trase apoi ceva mai în spate, pe lângă
maşină, pentru a putea pândi prin oglinzile retrovizoare
ce se petrecea la marginea parcajului. Aşa cum bănuise,
„bişniţarii” ieşiseră de după copaci şi se furişau cu paşi de
pisică. Nick îi lăsă să vină cât mai aproape. Îi convenea
locul în care-i atrăgea. Era între două maşini încât cei
patru aveau un spaţiu restrâns de manevră. Nu-l vor
putea ataca pe la spate. Când „tuciuriii” ajunseră cam la
doi-trei paşi de el, Nick se răsuci brusc strigându-le;
— Hei!
Surprinşi, atacatorii tresăriră, dar Nick nu le mai lăsă
timp să-şi revină. Cu o săritură iute, de karatist
experimentat, şi cu ţipătul ascuţit, caracteristic acestor
luptători, îl izbi pe cel din dreapta cu piciorul în falcă iar
pe cel din stânga îl azvarli cu altă lovitură, dată cu muchia
palmei. Ceilalţi doi atacatori făcură instinctiv un pas
înapoi. Iar când simţiră că Nick e gata să sară asupra lor,
se răsuciră în loc şi-o rupseră la fugă. Nu ştiau însă că
aveau de-a face cu un fost campion la suta de metri plat.
Pe unul îl ajunse din urmă şi-l trânti cu capul de primul
trunchi de copac ieşit în cale, iar pe-al doilea îl prinse de
guler şi-l izbi cu spatele de alt trunchi de copac. Tuciuriul
gemu frânt;
— Iertare, şefule!
Nick îl imobiliză răsucindu-i braţul cu o mână, iar pe
cealaltă o înfipse ca o menghină în falca tuciuriului.
Acesta simţi că-i face capul explozie.
— Spui cine te-a trimis? îl întrebă Nick. Tuciuriul gemu
afirmativ. Numele? îi strigă Nick.
Dar nu mai apucă să audă răspunsul. Primi o lovitură
puternică în cap, iar din clipa aceea nu mai simţi nimic.
Când deschise ochii văzu mai întâi ca prin ceaţă pe Nela.
Fata, în halat alb, de spital, stătea aplecată asupră-i. Era
plânsă, nedormită, cu ochii în lacrimi. Nick închise ochii la
loc. Îl durea capul tare. Desluşi ca prin vis;
 — Iubitule, mă auzi?
Auzea. Dar n-avea putere să răspundă. Singura lui
dorinţă era să doarmă. Dacă l-ar lăsa însă durerea aceea
cumplită de cap. Încercă să arate către creştet. Nu ştia că
avea capul bandajat. Nela îi ghici gândul. El desluşi parcă
ceva mai bine spusele ei;
— Te doare? Nick îşi mişcă palma a confirmare… Tare?
auzi iarăşi glasul ei. Nick confirmă prin acelaşi semn.
Apoi nu mai auzi nimic.

Gavrilă Boancă stătea din nou cu capul plecat în faţa

şefului său. De data asta era speriat de moarte.
— Dacă olandezul dă ortul popii puşcăria te mănâncă, îl
preveni Stelian Marcu. Eu îţi pun cătuşele la mâini.
Boancă oftă din rărunchi;
— N-am vrut să iasă aşa, tovarăşe colonel.
— Dar cum ai „vrut“? îl cercetă şeful său cu o privire
dispreţuitoare.
— Doar să-l mângâie aşa, pe ceafă, ca pe un copilaş?
— Ţineam să i-o plătesc pentru ce mi-a făcut la Brăneşti.
Marcu oftă neputincios;
— Eşti un idiot!… Asta eşti! Ce mi-ai făgăduit?
— Era în joc onoarea mea de ofiţer, stărui Boancă.
— Care onoare, măi? făcu Stelian Marcu pufnind a
dispreţ. Tu şi „onoare“! Şi cum ţi-ai spălat-o? Năimind
nişte împuţiţi de „bişniţari" din Colentina? Dacă erai într-
adevăr om de „onoare", „ofiţer", cum pretinzi, de ce nu l-
ai înfruntat personal?
Boancă pufni pe nări;
— Pe cine? Pe namila asta? N-aţi văzut cum lucrează?
Bucăţi a făcut din patru deodată!… Şi ăştia doar sunt „de
meserie”.
Marcu făcu un gest de lehamite;
— Am văzut ce fel de „meserie”… Tu nu înţelegi mă,
boule, că azi nu mai ţine să te baţi ciobăneşte?
— Cretinul cela de Mardare a stricat totul! rosti Boancă
iarăşi cu năduf. El mi-a zis „Lăsaţi pe mine! Am o echipă
care lucrează bine şi curat. Fiţi fără grijă!”
— Domnul căpitan Mardare, prietenul tău, va pleca
chiar mâine ca şef de post la Pocreaca. Acolo-i locul lui, nu
la Miliţia Capitalei. Iar tu… ţi-ai cerut transferul?
— Unde, tovarăşe colonel?
— La Sighetul Marmaţiei!
— Glumiţi?
— Nici gând!
— Şi dacă nu sunt de acord?
— N-ai decât să ieşi la raport!… La general!
— Mai ordonaţi ceva?
— Din clipa asta să dispari din ochii mei!…
— Am înţeles, să trăiţi!
Îndată ce se văzu scăpat de „lepra” de Boancă, pe care
nădăjduia să-l înlăture definitiv din calea sa, Marcu ceru
maşina de serviciu şi lăsă vorbă la secretariat că se ducea
la Spitalul 9, la Clinica de neurochirurgie. Acolo îl
internase pe Nickanor van Galen şi voia să dea ochii şi cu
„profesorul” pentru a afla ultimul „buletin medical” chiar
din gura acestuia. Dimineaţă, la telefon, medicul care se
îngrijea de olandezo-românul a cărui soartă îl preocupa
într-atât pe colonel îi comunicase acestuia să nu-şi facă
griji. Pacientul se afla în afara oricărui pericol. Dar Marcu
avea propria sa experienţă în materie de neurochirurgie.
Mai întâlnise cazuri în care bolnavul „mâncat bine, băut
bine, dimineaţa sculat mort”. Nick suferise totuşi o
comoţie cerebrală. Tolănit în maşină, pe fotoliul din spate,
colonelul îşi derula întregul „film” al căruţa erou era
olandezo-românul său care zăcea în nesimţire într-o
rezervă de la clinica de neurochirurgie.
Colonelul îşi aminti că era ca de obicei la birou şi
aştepta plecarea generalului spre casă ca s-o poată şterge
şi el spre domiciliul propriu. Se simţea destul de obosit. În
ziua aceea fusese hărţuit parcă mai mult ca oricând.
Atmosfera din minister devenise de nesuportat. Ordinele
venite de „sus” se băteau cap în cap. Pe zi ce trecea
ministerul părea o navă care naviga în derivă. Iar
vânturile care aruncau rafale din ce în ce mai puternice
din toate părţile o purtau parcă de pe-un talaz pe altul.
„Se vă sfârşi oare vreodată?” se întrebă el alarmat.
Când auzise soneria telefonului îşi spusese bucuros;
„În sfârşit, a plecat”.
Dar se înşelase. Era ofiţerul pus de el pe urmele lui
Nick.
 — Ce s-a întâmplat? se răstise Marcu la el.
— Tovarăşe colonel e nenorocire! Cred că ar trebui să
veniţi şi dumneavoastră aici, la restaurantul „Pescăruş”.
— A fost atacat? se interesase Marcu neliniştit.
— Rău de tot!
— Şi tu ce biserica mă-sii ai păzit?
— Dacă veniţi aici am să vă explic.
Marcu nu-i mai răspunsese. Izbise, receptorul în furcă
rostind tare;
— Nu de explicaţii am nevoie!
Comunicase la cabinetul generalului că trebuia să plece
de urgenţă în acţiunea „Olandezul zburător”. Ceruse apoi
maşina de serviciu. Şi-n timp ce cobora pe scările largi ale
vechii clădiri care adăpostea ministerul îşi zicea;
„Cretinul de Boancă!… De data asta nu-l mai iert!”
Când ajunsese în parcul Herăstrău, în parcajul din faţa
restaurantului „Pescăruş” era forfotă mare. Ieşiseră
consumatorii şi întregul personal al localului să asiste la
spectacol. Portarul se agita să facă niţică ordine. Sosise
între timp şi maşina „Salvării”, iar doi brancardieri îl
aduceau din pădure pe Nick. Pe lângă brancardă mergeau
Nela, medicul şi sora medicală de la „Salvare”. Nick avea
capul bandajat şi chipul inert. Ofiţerul trimis de colonel
pentru „pază” se alăturase şefului său.
— Trăieşte? se interesase Marcu în şoaptă.
— Doctorul zice că are o comoţie cerebrală, îi
răspunsese tânărul ofiţer de securitate.
— Cum s-a întâmplat?
 — A fost lovit cu un pietroi în cap.
— Cine a dat?
— Nu ştiu.
— Bine! Mai vorbim noi!
Tonul tăios al lui Marcu îl îngheţase pe tânărul ofiţer;
— Eu presupun…
— Aici nu merge cu presupuneri! îl repezise Marcu.
Însoţeşti „Salvarea” până la spital şi mă aştepţi acolo. Ai
grijă să fie pus într-o rezervă.
— Am înţeles! Să trăiţi!
Marcu se apropiase apoi de medic. Acesta e un tânăr
foarte sigur pe sine. Colonelul se recomandase apoi se
interesase de starea pacientului.
— Facem ce putem, tovarăşe colonel, îi răspunsese
medicul. I-am dat primul ajutor, iar mai departe e treaba
celor de la spital.
— Unde vreţi să-l duceţi? se interesase colonelul
precaut.
— La „Urgenţă’’! decisese medicul cu un aer nepăsător.
— Nu-i caz de neurochirurgie? insistase Marcu.
— Nu cred! replicase medicul cu un început de agasare.
— Insist totuşi să-l duceţi la clinică.
— Cum doriţi, admisese medicul plictisit, dar va
trebui…
— Aranjez eu! îi tăiase Marcu vorba.
Întotdeauna il scotea din sărite infatuarea întâlnită la
medicii tineri. Dar atenţia îi fusese atrasă şi de alt incident.
Nela nu voia nici în ruptul capului să se desprindă de
lângă targă. Sora medicală încerca s-o îndepărteze cu
forţa;
— Înţelege, domnişoară, că nu mai este loc în maşină…
Şi apoi în ce calitate pretinzi să-l însoţeşti?
O socotea o „pipiţă” cu care „se distrase” cel de pe
targă. Marcu intervenise prompt;
— Tovarăşa Nela Duţescu?
Fata îl privise mirată şi recunoscătoare totodată;
— Eu sunt.
— Mergeţi cu mine.
Sunase mai mult ca un ordin decât ca o invitaţie. Dar
Nela nu se împotrivise. Important era să ajungă la spital şi
să fie alături de Nick. Tot ce se întâmplase o marcase
teribil. Nici nu mai ştia ce făcea, ce vorbea, unde mergea.
Se lăsa purtată ca de un val puternic. Îl auzea pe Marcu
stand de vorbă cu portarul fără a înţelege ce discutau.
— După ce dumnealui s-a dus să vadă ce-i cu maşina, îi
explica fostul miliţian colonelului de securitate, la scurt
timp am auzit un „Hei!“ după aceea un chicot ca la nuntă.
„Lui dumnealui îi arde de şagă”, mi-am zis. Da pe urmă
am început să desluşesc gemete şi bufniturii. Nu mai era
şagă! Am scos ţignalul şi-am început să fluier! Între timp a
ieşit din local şi tovarăşul acesta, îl indicase portarul pe
tânărul ofiţer de securitate. Mi-am dat seama, după felul
cum căuta cu ochii, că tot pe victimă o urmărea. Şi-am
pornit amândoi spre locul vânzolelii… Pezevenghii se
vede că-ne-au auzit şi-au rupt-o la fugă… Un fel de-a zice
că fugeau… Mai mult se tarau printre copaci… Care
şchiopăta, care se ţinea de falcă, dar noi i-am lăsat în pace
pentru că nu ştiam ce se întâmplase cu victima… Şi am
găsit-o numaidecât la rădăcina unui copac… Nu mai
sufla… iar alături se afla un pietroi mare cât capul unui
copil… Cu acela i-au dat puşlamalele la mir.
— Îi cunoşti? îl iscodise colonelul.
— De unde să-i cunosc? ridicase portarul din umeri.
Vedeţi şi dumneavoastră că-i întuneric şi chiar de i-aş fi
văzut la faţă n-aveam cum să-i identific. Da’ dumnealui,
arătase el spre cel de pe targă, trebuie să-i fi recunoscut.
Că, după capul meu cel prost, aici e vorba de-o răzbunare.
Pentru că n-au luat nimic din maşină – nici măcar n-au
deschis-o şi nici din buzunarele victimei… Aşa cred…
presupun că nu l-au pisat mai rău pentru că l-au crezut
mort şi s-au speriat.
Condus de portar, colonelul făcuse şi o scurtă cercetare
la faţa locului. Mai mult din curiozitate. Socotea că n-avea
rost să-şi piardă vremea cu o anchetă poliţienească
amănunţită. Trebuie să meargă direct la „sursă“. Adică la
cel care pusese la cale „porcăria”. Revenind la locul unde
o lăsase pe Nela Duţescu constatase că aceasta purta o
discuţie aprinsă cu un chelner rotofei.
— Ce e? îl interpelase Marcu pe chelner.
Cu un aer vinovat acesta îi explicase;
— Este o notă de plată de achitat şi dumneaei susţine că
n-are suma necesară.
Colonelul îl privise amuzat;
— Cine a făcut comanda?
 — Păi să vedeţi că…
— Dă-mi mie nota de plată! îi poruncise colonelul.
Şi-o onorare el. Nela îi mulţumise.
— Să-mi spuneţi unde să vă aduc datoria, mai adăugase
ea.
— Nu vă faceţi griji! o liniştise Marcu. O trec în contul
domnului, van Galen. Mergem? o poftise el, arătând către
maşina care-l aştepta.
Aşezaţi alături pe bancheta din spate cei doi începuseră
să poarte o discuţie degajată. Marcu văzuse că fata mai era
încă marcată de întâmplarea de la restaurantul „Pescăruş”
şi încerca s-o scoată cât de cât din starea de tulburare în
care se afla.
— Ce fac părinţii? se interesase el.
Fata îl privise curioasă;
— Îi cunoaşteţi?
— De mult!
— Cred că fac bine! îi răspunsese ea în cele din urmă.
— Şi fratele?
— O fi la o partidă de bridge.
Colonelul trecuse apoi la întrebări care priveau direct pe
Nickanor van Galen. Fata îi răspundea scurt, la subiect.
Nu-i ascundea nimic pentru că era încredinţată că Marcu
deţinea toate informaţiile privitoare la relaţiile ei cu Nick.
Şi la urma-urmei nici n-avea ce ascunde. Convins de
sinceritatea ei colonelul ascultase fără s-o întrerupă tot ce
ştia ea despre nefericita întâmplare de la restaurant. Şi
singurul lucru care-i atrăsese atenţia fusese mărturisirea
lui Nick privitoare la „fotografierea” celor patru bişniţari.
Îşi propuse ca, de îndată ce va ajunge la spital, să se uite
niţel prin „lucrurile” acestuia.
Nela îl fixă cu o privire rugătoare;
— Ajutaţi-mă să stau cu el măcar noaptea asta.
Marcu se uitase la ea surprins. Dar nu comentase.
— Cred că se poate, îi răspunsese el în cele din urmă.
Colonelul avea despre tinerii din ţara sa idei
preconcepute…
Socotea că aceştia nu se gândeau decât la video, la
discotecă şi la modul de-a stoarce cât mai mulţi bani de la
părinţi şi bunici. Făceau amor încă din adolescenţă şi-şi
schimbau partenerii mai des decât lenjeria intimă. Nu le
plăcea să muncească, nu-i interesa niciun fel meserie şi li
se „fâlfâia” de viitor. Nu-i atrăgea decât plăcerea imediată;
dansul, whisky-ul, bancurile cu Bulă şi Ceauşescu, bârfa şi
amorul unde se nimerea şi cu cine se nimerea.
„O generaţie total debusolată”, îşi zicea colonelul. Şi se
întreba dacă atunci când el şi cei din generaţia sa vor
ajunge la pensie „ăştia”, tinerii de azi, care vor fi atunci la
putere, vor avea cu ce să-i hrănească? Or îi vor pune în
sănii, aşa cum văzuse într-un film cu eschimoşi, şi-i vor
părăsi iarna, in viscol, ca să-i mănânce lupii?
Spre mirarea lui, însă dorinţa Nelei Duţescu de-a
veghea la căpătâiul lui Nick van Galen i se păruse
neconformă cu convingerile sale.
„Să fie oare şi excepţii?” se întrebase Marcu sceptic.
 Când ajunseră la spital Nick era deja internat. Medicul
de gardă, asistat de două surori, îl examina minuţios.
Marcu şi Nela se instalaseră în fotoliile din holul etajului
în aşteptarea rezultatului consultului medical. Ofiţerul
care-l însoţise pe Nick pusese pe măsuţa joasă, rotundă,
din faţa superiorului său, o pungă mare, din plastic, cu
toate lucrurile găsite asupra bolnavului. Colonelului nu-i
ieşea din minte mărturisirea făcută de fată în maşină; Nick
îi „fotografiase” pe cei patru borfaşi. Avea însă doar
clişeele sau apucase să facă şi copii? Nu-i rămânea decât
să cerceteze portofelul, o mică agendă, o batistă, brelocul
cu cheile de la maşină. Zadarnic. Nu găsise nimic.
Îi atrăsese însă atenţia o brichetă. Nu-şi amintea ca
Nick să fumeze. Şi totuşi purta asupra lui un pachet de
„Kent“ şi o brichetă… Fireşte, când serveşti pe cineva cu o
ţigară indicat ar fi să i-o şi aprinzi. De aceea avea probabil
Nick o brichetă la el. Dar numai pentru atâta oare?
Colonelul vârâse obiectul în buzunar;
— Asta o iau cu mine!
— Cum doriţi, făcuse ofiţerul supus.
Marcu îl iscodise pe subalternul său cu o privire
insistentă;
— Ai cercetat bine îmbrăcămintea? Reverele de la
haină? Vreun buzunăraş ascuns?
— Nimic, tovarăşe colonel!
Marcu nu mai insistase. Presupunea că bricheta putea
include un minuscul aparat de fotografiat. Şi intuiţia nu-l
înşelase.
 — Perfect! exclamase el atunci când primise de la
laborator o dată cu bricheta lui Nickanor van Galen şi
fotografiile celor patru bişniţari.
Într-adevăr acel obiect atât de banal avea încorporat un
excelent aparat miniatural de fotografiat. Nimic mai
derutant, îşi zicea Marcu; te opreşti pe stradă, scoţi
bricheta ca să-ţi aprinzi o ţigară şi fotografiezi ce te
interesează.
„E bine dotat băiatul”, conchisese colonelul de
securitate.
Incidentul de la restaurantul „Pescăruş” în urma căruia
olandezo-rompnul se alesese cu o comoţie cerebrală îi
înlesnea lui Marcu şi posibilitatea de-a cotrobăi pe
îndelete şi-n apartamentul de la hotel al domnului
Nickanor van Galen. Poate-poate va da şi peste niscaiva
indicaţii privind locul unde-şi pitise papà Dimitriu
„comoara filatelică”. Căci nu se putea ca Nick să fi venit în
România cu mâna goală. Doar nu pornise la vânătoare
fără armă şi cartuşe. Dar căutările sale fuseseră zadarnice.
Cu plicul conţinând cele patru „mutre” de borfaşi Marcu
avea să pornească apoi spre Miliţia Capitalei. La
„Judiciar” nu-l găsise pe şef încât trebui să se
mulţumească cu locţiitorul acestuia.
— Îi vreau pe indivizii ăştia! i se adresase Marcu.
Locţiitorul luase plicul din mâna colonelului şi cercetase
pe îndelete fiecare „mutră” în parte. Apoi ridicase spre
securist o privire întrebătoare;
— Ei sunt cu isprava de la „Pescăruş’’?
 Marcu zâmbise condescendent;
— Trageţi bine cu urechea!
Locţiitorul se prefăcuse a nu-l auzi şi continuase a se
interesa;
— Îi vreţi numai pe ei?
Marcu pricepuse aluzia dar se prefăcuse a nu înţelege;
— Nu aceştia i-au dat la mir străinului?
Locţiitorul îi zâmbise împăciuitor;
— Tovarăşe colonel, ştiţi bine că n-au făcut-o de capul
lor… Nu-s atât de proşti încât să-şi bage mâinile acolo
unde-şi pot arde degetele. Marcu îl sfredelea cu nişte ochi
în care începuse a sclipi mânia;
— De ce trebuie „să ştiu bine’’?
— N-aţi autorizat această acţiune?
Săgeţile de mânie din ochii colonelului de securitate îl
străpunseseră pe locţiitor;
— Dumneata îţi dai seama ce vorbeşti?
Locţiitorul pricepuse că gafase ireparabil;
— Vă rog să mă iertaţi!
Ceva mai liniştit Marcu îi ceruse;
— Spune-mi tot ce ştii.
Nervos, locţiitorul îşi scosese pachetul cu ţigări;
— Îmi permiteţi să fumez.
— Te rog!
Locţiitorul îşi aprinse ţigara, trăse un fum zdravăn în
piept, apoi îl slobozise afară cu un oftat prelung.
— Azi-dimineaţă, îşi începuse el relatarea, m-am
pomenit la mine, acasă, cu căpitanul Mardare…
Subalternul meu! Era speriat de moarte… Bineînţeles că l-
am primit în casă, i-am oferit o cafea ca să se mai
liniştească, apoi l-am invitat să-mi spună ce-l doare… Mi-a
zis că într-o zi s-a pomenit cu tovarăşul locotenent-colonel
Boancă, subalternul dumneavoastră, care i-a cerut să-i facă
rost de nişte „oameni’’ cu care să întreprindă acţiunea de
care-i vorbea… Mardare, ştiind pe cine are şef colonelul
Boancă, s-a supus imediat… Nici prin gând nu-i trecuse că
subalternul dumneavoastră acţiona de capul lui… Ce a
urmat presupun că ştiţi tot atât de bine ca şi mine… Şi
fiindcă veni vorba; Ce face străinul?
— Deocamdată mai suflă, îl informase Marcu. Dar un
lucru nu pricep; Dacă Mardare a acţionat aşa cum i-a cerut
Boancă de ce-a mai venit la dumneata „speriat de
moarte”?
— Pentru că el le ceruse celor patru bătăuşi doar să-l
burduşească pe străin nu să-i crape capul cu un pietroi.
— Mă rog! convenise Marcu.
— Şi mai e o chestie!
— Anume?
— Boancă i-a cerut în mod expres ca securitatea să nu
fie deloc amestecată în povestea asta.
— Adică Mardare să ia totul asupra lui?
— Exact!
— Băiat bun, Boancă ăsta, conchisese Marcu. Însă două
lucruri îmi sunt încă neclare, continuase el.
— Vă rog! se oferise locţiitorul.
 — Pe care dintre dumneavoastră a prevenit Mardare ce
are de gând să facă?
— Pe nimeni! ii precizase locţiitorul.
— Bănuia deci că treaba nu era chiar „cuşer”?
— Mai mult ca sigur… Deoarece nu-i băiat prost.
— A doua chestiune; Cu ce-l are Boancă pe Mardare la
mână?
Locţiitorul căzuse câteva clipe pe gânduri.
— Vreţi să spuneţi că a fost o răzbunare personală a lui
Boancă?
— Întocmai.
— Şi idiotul ăsta de Mardare a căzut ca musca-n lapte!
exclamase locţiitorul furios.
— Îl întrebi dumneata, fiindu-ţi subaltern, cu ce-l are
Boancă la mână sau mă laşi pe mine?
— Îl trimit la dumneavoastră.
— Dar dumneata cam ce presupui?
— Posibil nişte valută.
— La asta m-am gândit şi eu.
Locţiitorul izbucnise mânios pe sine şi pe întreaga lume;
— E o asemenea corupţie!… Nu ştiu unde o să ajungem,
tovarăşe colonel.
Marcu zâmbi flegmatic;
— Cum „unde”? În Comunism!
Amintindu-şi scena în timp ce se îndrepta spre spital
pentru a afla ultimul „buletin medical” al lui Nickanor
van Galen colonelul râdea în sinea lui. Avea uneori replici
spontane de care se mira singur apoi. Cu cinci, şase ani în
urmă era secretarul organizaţiei de bază de partid din
direcţia în care lucra pe atunci. Şi de Paşti un coleg de-al
său, un ovreiaş obraznic, venise să-i zică; „Hristos a
înviat!“ Marcu îl privise amuzat şi-i replicase;
„Cum, măi? Tu îmi zici aşa? Voi care l-aţi răstignit pe
Hristos?” „E adevărat, îi răspunsese ovreiaşul, dar pentru
asta pătimim de două mii de ani!“ „Aşa? replicase Marcu.
Atunci află că veţi mai pătimi alte două mii de ani şi
pentru Marx şi Enghels!” Băiat inteligent, ovreiaşul râse
cu poftă.
Nu-i vorbă că în scurt timp acesta avea să-şi „aleagă
libertatea” în Occident. Pe când el?… Va ajunge şi el
această zi? Nickanor van Galen îi confirmase triplarea
contului propriu la bancă elveţiană. Cu o asemenea sumă
ar putea trăi modest undeva, în Apus, până la sfârşitul
vieţii.
Deocamdată însă nu se putea atinge de aceşti bani. Dacă
ar încerca să rămână peste graniţă, aşa cum procedase
Pacepa şi alţii, el, Stelian Marcu, n-ar avea nicio şansă.
Mâna lungă a tovarăşilor lui din Securitate l-ar ajunge.
El n-avea relaţiile celorlalţi transfugi. Nici nu încercase
să şi le facă. Îi fusese frică. Numai când se gândea la aşa
ceva îl treceau fiori de groază.
Nu! Trebuia să rămână pe loc. Să bea paharul până la
fund.
Şi bănuia că ar putea fi tare amar. Poliţia politică din
ţările socialiste era privită cu dispreţ pretutindeni,
înăuntru, ca şi-n afara graniţelor. Iar partidele comuniste
aflate la putere în aceste ţări, care se sprijineau pe
asememea poliţii, se clătinau.
În Polonia învinsese în alegeri „Solidaritatea”. În
Ungaria fusese înlăturat din fruntea partidului şi statului
Ianos Kadar, iar cei ce veneau după el cereau insistent
reforme politice, sociale şi economice. Stelian Marcu ştia
bine ce însemnau aceste „reforme”; sfârşitul erei
comuniste, apusul dictaturilor proletare; desfiinţarea
poliţiilor politice, respectiv a securităţii. Nemţii din Est,
cehoslovacii şi bulgarii cereau de asemenea în gura mare
reforma.
Zilele lui Honecker, Husak, Jivkov erau numărate.
Numai dictatorul român se socotea de neclintit. Se
pregătea pentru al XlV-lea Congres al P.C.R. Cu o
siguranţă de sine afişată ostentativ.
„E nebun!” îşi zicea Marcu.
Dar n-avea ce face. Trebuia să-l slujească pe „nebun”.
Fără ezitare.
Ca orice om ce se respectă, avea şi el nevastă şi doi
copii. Soţia era medic anestezist într-un spital
bucureştean. Se descurca foarte bine. Salariul lunar
reprezenta pentru ea „banii de buzunar”. Zilnic venea
acasă cu sacoşe pline de cadouri, iar în poşetă plicuri cu
bani. Pacienţii erau darnici. Băiatul şi fata erau încă în
liceu. Mai avea de „tras” cu ei. Dar erau copii modeşti,
silitori.
Din acest punct de vedere soarta ii fusese favorabilă.
Dar ce va urma? Ce-l aştepta pe viitor? Pentru că fericirea
lui se clădea pe fericirea altora. A celor mulţi. Foarte
mulţi. Îi auzea cum înjurau şi blestemau in gura mare la
cozile de la magazinele alimentare, la cele de la staţiile de
benzină ori de încărcare a buteliilor de aragaz… Dar unde
nu se manifestau protestele lor? Pretutindeni!
Nemulţumirea era generală. Oamenii nu se mai fereau de
nimeni; nici de activiştii de partid, nici de miliţie şi
securitate. Nu mai aveau ce pierde. Cuţitul ajunsese la
osul-osului. Dar soţii Ceauşescu zâmbeau din poze cu
seninătate. Se credeau nemuritori. Iar el, Stelian Marcu,
trebuia să păzească oarba lor credinţă mai abitir ca ochii
din cap. Când se întâlnea cu tatăl său, vestitul
„Ferometal”, fiul îi reproşa;
— Rău m-ai îndrumat, tată!
— Nici prin gând nu mi-a trecut că o să ajungem
vreodată aici, se dezvinovăţea părintele său.
Dar ce era. De făcut? El, Stelian Marcu, nu era dispus
să-şi lege funia pe care o şi vedea înfăşurându-se în jurul
„celor de sus” trăgându-i într-o prăpastie fără fund. El era
încă tânăr. Voia să mai trăiască. Şi nu după gratii ori stând
ascuns în vreo vizuină. Apusul era larg şi primitor. Cu o
singură condiţie; să nu te duci acolo cu mâna goală.
„Cine are bani, o auzea el pe maică-sa filosofând, este şi
deştept, şi frumos, şi cinstit, şi onorat”.
Dar singura soluţie era aceea de-a pune mâna pe-o
avere. Era visul tatălui preluat apoi de fiu. Undeva, în
Bucureşti, într-o casă boierească, stătea nefolosită o
asemenea avere. Era îngropată într-un zid unde poate se şi
deteriora. Cunoştea bine casa. Era în acea zonă a Capitalei
păzită cu străşnicie; Bulevardul Primăverii. O vilă
superbă. Locuia în ea unul dintre „senatorii de drept” ai
Comitetului Politic Executiv al C.C. Al P.C.R., un „pontif’’
al nomenclaturii comuniste din România. Nu se putea
apropia nimeni de clădire. Darmite să mai efectueze şi
nişte prospecţiuni. Stelian Marcu făcuse totuşi rost de
planul întregii clădiri. Din spusele celor care-l deserveau
pe „pontif” cunoştea cum era mobilată casa şi cum o
foloseau cei ce o locuiau. Iar dintre informaţiile pe care le
deţinea, una îi atrăsese atenţia în mod deosebit. Se referea
la pivniţă. Aici îşi ţinea „pontiful” colecţia de vinuri vechi
şi rare. Nu era o pivniţă oarecare, ci un adevărat buncăr
din beton armat. Fostul proprietar al vilei îşi construise
aici, în timpul ultimului război mondial, un adăpost
antiaerian; cu lumină electrică, apă curentă, aer
condiţionat, canalizare. O uşă grea, metalică, înlesnea
intrarea în buncăr. Iar cheia de la această uşă o păstra
„pontiful”. Era atât de zgârcit cu alesele sale vinuri încât
nu lăsa pe alţii nici măcar să le privească. Doar când avea
câte un oaspete mai deosebit, de obicei din străinătate, îi
făcea acestuia favoarea de a-i admira inestimabila colecţie
de vinuri. Prin urmare, drumul spre „comoară” era întru
totul inaccesibil.
„Numai o răsturnare de la putere a hodorogilor ăstora
ar rezolva problema”, îşi zicea Marcu.
Era convins că papà Dimitriu numai acolo îşi putuse
ascunde celebra colecţie filatelică; în buncăr.
 Furat de gânduri colonelul se pomeni la poarta
spitalului. Portarul, care cunoştea maşina, se grăbi să
deschidă. Îl salută apoi milităreşte pe colonel. Acesta
pătrunse în clădire prin intrarea principală.
Şi aici fu întâmpinat cu respect. Marcu ştia că atitudinea
celor ce-l salutau îşi avea izvorul mai mult în teamă decât
în respect. Dar faptul nu-l deranja. Întrebă de „profesor”,
dar acesta nu se mai afla în clinică. Se mulţumi deci cu
şeful secţiei;
— Cum merge, domnule doctor?
— Nicio grijă, tovarăşe colonel, îi răspunse medicul plin
de sine. Are bostanul tare.
— E în afară de orice pericol?
— Dacă nu se iveşte între timp vreo complicaţie. Însă
până acum nu sunt semne.
Pe pacient îl găsi în pat. Arăta într-adevăr a fi într-o
stare bună.
— Bonjour, mon colonel! îl salută Nick voios.
— Ce faci, domnule? îi strânse Marcu mâna bucuros.
Ne-ai dat emoţii.
— Eu? făcu pacientul mirat. Dumneavoastră mie!
— Fii încredinţat că de acum încolo nu se mai atinge
nimeni nici de un fir de păr din capul dumitale… Am
băgat groaza în toţi.
— Şi „prietenul meu“ Boancă?
— „Expediat” definitiv la mama Dracului!… Nu mai
pupă Bucureştiul!… La fel şi individul care l-a ajutat.
— Dar „tuciuriii” mei ce mai fac?
 — Unul e în spital cu maxilarul făcut ţăndări; altul
merge în baston; al treilea are braţul în gips. Doar cel ce
te-a miruit cu pietroiul la cap e ceva-ceva mai teafăr… Cu
ăsta am şi stat de vorbă… El e „boss“-ul… Mi-a zis că-i
pare rău… Că n-a vrut să dea aşa de tare, dar cel care se
afla în mâinile dumitale ţipa ca din gură de şarpe.
Nick râse în barbă;
— Voiam să aflu cine-i năimise.
Marcu îl consultă;
— Ce fac cu tuciuriii? Îi bag la zdup?
— Nu-s ei principalii vinovaţi, replică Nick. Ce li s-a
cerut, aia au făcut.
— Aşa mă gândeam şi eu, îi mărturisi Marcu. Dacă-i
iertăm ne facem din ei nişte prieteni… Rasa asta de
oameni ştie să fie recunoscătoare.
— All right, colonele!
Marcu cercetă, cu privirea în jur;
— Parcă era „cineva” de veghe la căpătâiul dumitale?
Nick îi zâmbi amical;
— Eu i-am cerut să plece… A stat destul!… Însă după-
amiază e iarăşi la „post”.
— Pare o fată deosebită.
— Este, mon colonel.
— Nici fratele ei nu-i băiat rău.
Nick răspunse după o scurtă pauză;
— Nu! Nu-i băiat rău!
Marcu îi observă uşoara ezitare. Şi se întreba cu ce
greşise Florin Duţescu faţă de Nick? Dar pentru el,
personal, era o chestiune secundară. Aşa că se ocupă mai
departe de pacient;
— Doctorii m-au încredinţat că mergi spre bine!
— Asta simt şi eu, îi răspunse Nick.
Marcu avu la rându-i o scurtă ezitare după care rosti;
— Încă n-am apucat să-i anunţăm pe cei de la
Ambasadă!
— Bine aţi făcut! aprobă Nick. Şi, zâmbindu-i complice
colonelului, adăugă; Astea-s treburile noastre.
— Aşa mi-am închipuit şi eu, mărturisi Marcu. Apoi,
rotindu-şi ochii în jurul încăperii, îi ceru pacientului; Dacă
e nevoie de ceva ştii unde mă găseşti?
— Ştiu, mon colonel!… Dar deocamdată e totul all right.
— Mă bucură!
Nick închise încetişor ochii. Vizita începuse a-l obosi.
Marcu înţelese şi-şi luă rămas bun de la el. De îndată ce
ajunse la minister, colonelul îşi informă generalul prin
telefonul „S“, cu circuit intern;
— Vă raportez că pacientul e bine.
— Mă bucură, auzi el vocea şefului său. Când ai timp,
treci pe la mine.
— Dacă ordonaţi pot veni şi acum, făcu Marcu servil.
— E în regulă! Te aştept!
Din tonul folosit de general la telefon Marcu nu putu
ghici nimic; era aceeaşi voce albă, derutantă. Nu ştia când
era bine sau prost dispus, vesel ori necăjit, calm ori
nervos.
 „Şobolanul ăsta parcă n-ar avea inimă“, îşi zicea
colonelul.
Generalul aducea într-adevăr a şobolan; un chip
alungit, ascuţit spre bărbie, şi-un nas lung, lipit parcă
deasupra gurii, ochii mici, verzi, şireţi, tăiaţi oblic, spre
rădăcina nasului, erau în permanentă căutare.
Mustăţile-i lipseau pentru ca portretul să fie complet.
— Să trăiţi, tovarăşe general!
„Şobolanul’’, cu nasul lung, ascuţit spre vârf, vârât într-
un dosar, ii făcu semn lui Marcu să se aşeze într-unul din
fotoliile din faţa biroului său.
De câte ori intra în acest birou, colonelul simţea o
uşoară strângere de inimă. Niciodată nu intuia ce voia
generalul de la el ori ce „misiune’’ urma să-i încredinţeze.
Niciodată nu-l chemase pentru a-i lăuda activitatea ori
pentru a-i anunţa vreo decorare, primă specială etc. De
aceste „mărunţişuri’’ se ocupau alţii. El, generalul, era
omul deciziilor şi al acţiunilor imediate. Cu o mişcare
înceată închise în fine dosarul, îl dădu deoparte şi-şi ridică
ochii de viezure spre colonel!
— Zici că-i bine „vacii noastre’’?
— Deocamdată, tovarăşe general, „nu vine tata cu
pielea ei pe băţ“, se grăbi Marcu să-i completeze gluma
preferată.
— Ambasada?
— Am convenit împreună să ne facem că plouă.
Generalul pufni scurt pe nări;
 — Îţi dai seama ce ne lua „ăl mare“ în bâză dacă i se
întâmpla ceva mai grav „Olandezului Zburător”?
Marcu îl privea fix în ochi;
— Prostia nu doare, tovarăşe general.
„Şobolanul” zâmbi ca pentru sine;
— A fost şi pe la mine.
Marcu simţi o pişcătură la inimă. Întrebă cu fereală;
— Boancă?
— A venit să te „toarne”.
— Copita măgarului.
— E convins că învârţi nişte afaceri „necurate”!
— După capul lui toată lumea-i „necurată”…
Bineînţeles în afară de el.
— Zice că atunci când te-ai întâlnit cu „Zburătorul” pe
malul lacului ai ars o hârtie dată de acesta.
— El zice multe, tovarăşe general.
— De fapt ce-ţi arătase „Zburătorul” pe hârtia aceea?
Un număr de cont?
Marcu nu-şi dezlipise nicio clipă ochii de privirea
şireată a generalului;
— Mă socotiţi chiar atât de prost?
— El susţine că a fotografiat şi momentul când ardeai
hârtia!
— Filmul, după cum v-am raportat, n-a fost în mâna
mea… „Zburătorul” mi-a adus doar ce-aţi văzut.
— Aţi profitat de ocazia să scotociţi niţel prin
„culcuşul” dumnealui de la hotel?
— Bineînţeles.
 — Dumneata, personal?
— Nu!
—Şi?
— Nimic!
— E prudent!
— Foarte!
Generalul schiţă un zâmbet în colţul gurii;
— Eu nu ţi-am priceput încă „jocul” cu acest
„zburător”.
Marcu făcu ochii mari. Se arătă chiar jignit;
— Dacă n-aveţi încredere pot să renunţ.
— Hai, n-o fă pe prostul! îi ripostă generalul. Bineînţeles
că n-avem interes să-l „alungăm”. Şi din punctul de
vedere al turismului, dar şi-al nostru. La urma-urmei n-
are importanţă ce culoare au ochii celui care ne furnizează
informaţii.
Marcu se arată în continuare lezat;
— Atunci care-i problema?
— Să fiu sincer?
— Chiar vă rog!
— Te invidiez, măi! oftă generalul. Spre deosebire de
mine tu ai posibilitatea să-ţi asiguri spatele pentru viitor.
— Nu vă înţeleg?
— Punem punct discuţiei?
— Doar toţi avem acelaşi viitor, tovarăşe general, se
prefăcu Marcu naiv.
„Şobolanul” zâmbi în sine;
— Acelaşi viitor… „de aur“.
 *

… Nick van Galen părăsise spitalul de vreo săptămână

şi se simţea atât de bine încât aproape uitase prin ce
trecuse. Era in apartamentul lui de la hotel şi tocmai se
pregătea să intre sub duş când se pomeni cu vizita lui
Florin Duţescu;
— Deranjez?
— Tu? Niciodată! îl încredinţă Nick.
Florin zâmbi ca pentru sine;
— Vizitele mele aici incomodează în schimb pe alţii!
Mirat, Nick ridică din sprâncene;
— Anume?
— Nela a început să fie geloasă pe amiciţia dintre noi…
Mi-a şi aruncat o săgeată cu vârful muiat în puţin venin.
„Florin, mi-a zis, relaţiile tale cu Nick încep să bată la
ochi!” „În ce sens?” am întrebat-o. „Politic?” „A, nu! a
făcut ea. Mă gândeam la ceva mai intim!”
Nick îl cercetă cu suspiciune. Nu era prima oară când
Florin îşi bârfea sora. Mai ales de când fata dovedise atâta
devotament la spital. Dar păstră pentru sine această
constatare şi răspunse glumind;
— Poţi s-o asiguri că nu eşti genul meu.
Florin râse complezent. Nick continua să-l cerceteze cu
interes. Râsul tânărului Duţescu, ascuţit şi chicotit ca al
unui copil răzgâiat, îi amintea mereu de Alexandra
Ellerman. Ca de altfel și unele trăsături ale chipului
acestuia; nasul fin, ascuţit, sprâncene negre, buze subţiri,
ochi migdalaţi, ten măsliniu… În scurt, o doamnă
Ellerman în variantă masculină. Pe Nick îl tenta uneori să-
l întrebe pe tânărul Duţescu dacă în perioada lui
„olandeză” nu cunoscuse o asemenea doamnă. Dar se
abţinuse. Mai indicat era s-o tragă de limbă pe Nela. Fata
părea sinceră şi devotată. Pe când în braţele ei nu prea mai
avea încredere. Bănuia că acesta-l spiona. Că începuse a-i
cotrobăi prin sertare.
Şi ca să se convingă îi ceru lui Florin să-l scuze câteva
minute până-şi va face duşul pentru care se pregătise
înainte de venirea inopinată a acestuia. Tânărul Duţescu
conveni bucuros.
Nick intră în baie, se dezbrăcă, apoi dădu drumul la
duş.
Cum auzi apa curgând Florin se şi apucă să umble prin
lucrurile gazdei.
Înainte de-a intra sub duş Nick întredeschise încet uşa
de la baie şi printr-o oglindă laterală văzu confirmarea
bănuielilor sale. Închise apoi uşa la fel de încet şi-şi făcu
doritul duş. Îmbujorat, împrospătat, ieşi apoi din camera
de baie. Florin îl aştepta aşezat picior peste picior în
fotoliu şi cu un pahar de whisky în mână. Îi zambea
amical;
— Iartă-mă că m-am servit singur.
— Nicio problemă, făcu Nick. Doar nu mai eşti un
străin.
 — Directorul meu mă întrebă în fiecare zi ce mai faci.
— Şi ce-i spui?
— Că ai fost plecat şi că te-ai întors.
— S-a păstrat deci discreţie asupra „accidentului”
suferit de mine?
— Absolută.
— Prin urmare când unii „tovarăşi” au interes… se
poate!
— Mai încape vorbă. Singurul care mă tot sâcâie cu
„informările” este tâmpitul de la „biroul nostru special”.
— Ce vrea?
— Să ştie exact ce faci oră de oră, zi şi noapte.
Nick zâmbi cu îngăduinţă;
— Şi ce i-ai spus?
— Că toate „informările” le trimit unui anume tovarăş
colonel şi dacă-l interesează n-are decât să le ceară de
acolo, de la minister.
— Îmi închipui cum a reacţionat!
— A belit ochii la mine, a înghiţit în sec şi-a schimbat
vorba… La urmă însă tot mi-a strecurat; „Ai grijă să n-o
încurci!”
— În ce sens?
— Ştiu eu ce-i trece prin cap?
— Dar dacă insistă să-i dai numele colonelului?
— Nimic mai simplu, replică Florin sigur de sine. Emil
Popescu. Imposibil ca în Direcţia respectivă unde au toţi
cel puţin două nume să nu fie un Emil Popescu… Şi-apoi
n-are tăntălăul curajul nici măcar să întrebe… La ei
ordinul e clar; nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta.
Nick îl privea cu o curiozitate sporită. Îl crezuse pe
Florin mult mai naiv.
„Va trebui să am grijă de el“, îşi zise.
Se întreba însă pentru cine lucra tânărul Duţescu?
Colonelul Marcu avea oamenii săi mult mai versaţi. Deci
nu aici trebuia căutat. Şi fără voia sa gândul i se îndreptă
către litoralul Mării Nordului. Cu o seară înainte vorbise
la telefon cu Monica Ellerman. Fata fusese îngrijorată de
absenţa sa îndelungată din Bucureşti.
— Am colindat prin ţară, o linişti el. Şi aici, din
provincie, e tare greu de vorbit cu străinătatea… Eşti
nevoit să aştepţi şi-o zi întreagă legătura telefonică. Or, eu
am de regulă un program foarte încărcat.
— Dar puteai să-mi scrii, continuase ea să-i reproşeze.
— Tot nu-ţi folosea, pentru că n-aveam prin cine să-ţi
expediez scrisorile.
— Nick! ripostase ea. Te cunosc după nas că minţi.
— După care, scumpo, după al tău? încercase el să
scape cu o glumă.
Dar fata nu se lăsase derutată;
— Ai avut un necaz şi nu vrei să-mi spui!
Nick zâmbise în sinea lui;
„Ce mi-i şi cu intuiţia asta feminină!“
Îi făgăduise că-i va scrie mai des. Ea ştia că schimbul lor
de răvaşe se făcea prin curierul diplomatic al ambasadei,
apoi prin I.K.8.
 Aşa că nu mai insistase. Ţocăiseră amândoi în
receptoare în loc de sărutări şi-şi uraseră; „Noapte bună!”
Convorbirile lor telefonice erau întâmplătoare. Mai bine
zis când Monica prindea câte o seară în care maştera ei îşi
vizita „iubitul”. Fata forma numărul hotelului
„Bucureşti”. Şi dacă avea norocul să-l găsească pe Nick
acasă, ceea se întâmpla rar, era fericită, dacă nu – se
resemna pe cât putea. Acesta o prevenise de altfel că pleca
într-o misiune dificilă şi că programul său cotidian era
determinat de împrejurări şi nu de voinţa lui.
Peste o săptămână Nick se va afla şi în apartamentul
familiei Duţescu. Fusese invitat de Nela. Fata profitase de
ocazia că fratele ei plecase într-o delegaţie peste hotare şi
socotise că era un bun prilej de a sta o seară în tihnă în
compania domnului Nickanor van Galen. Iar acestuia îi
surâsese o asemenea perspectivă. Dorind să fie o gazdă
ireproşabilă Nela se învârtea de colo-colo, cu rost şi
deseori fără rost.
— Ce-ar fi să te linişteşti? îi ceru Nick obosit de
umbletul ei neîncetat.
Fata se opri descumpănită şi-l ţinti cu ochii mari,
nevinovaţi;
— Am greşit?
— Bineînţeles!
— În ce sens?
— Mă frustrezi de timpul care ar trebui să-l petreci aici,
lângă mine, îi răspunse el arătându-i locul pe canapea.
— Iartă-mă!
 Se aşeză cuminte lângă el. Genunchii li se apropiară şi
fata se simţi străbătută de un uşor fior. El o sorbea din
ochi;
— Eşti încântătoare!
Ea se îmbujoră;
— Eşti tu drăguţ!
— Vrei să-ţi spun ce ai cu adevărat frumos?
— Totul şi… nimic! îi replică ea. Am nişte trăsături fără
cusur, dar banale. Cap de păpuşă sau de manechin… Un
caricaturist a încercat să mă deseneze şi-a renunţat. Mi-a
spus că n-are de ce se agăţa.
— Nici nu-i nevoie, o consolă el. În schimb Florin…
parcă nici n-aţi fi fraţi!
Fata îl privi întrebătoare;
— Cum de ţi-a trecut prin minte asemenea gând?
— M-am uitat la fotografiile părinţilor tăi… Nu a luat
nimic de la ei… Iar între tine şi el deosebirea e ca de la cer
la pământ.
— În ipoteza că n-am fi fraţi s-ar schimba datele
problemei?
— Ar explica multe, insistă Nick.
— De pildă?
— Privirile cu care te urmăreşte deseori Florin nu mi s-
ar mai părea „incestuoase’’.
Fata izbucni într-un râs scurt pe care Nick îl socoti
forţat;
 — Chiar aşa?
El bătu în retragere;
— Dacă socoţi că am început să devin indiscret te rog să
mă ierţi.
— Nu, nu! protestă ea. Te rog să continuii…
Observaţiile tale mi se par din ce în ce mai interesante…
Dar înainte de toate aş vrea să ştiu ce anume ţi-a căşunat
pe Florin? Mai bine-zis ce ţi-a făcut?
— Îmi ceri să-l „torn“?
Ea îl privi grav;
— Cred că e momentul să dăm cărţile pe faţă.
— Ţi-aş fi îndatorat, o încurajă el.
— Ai observat deci că Florin a început să fie gelos pe
tine!
— La început am crezut că-i o simplă, firească, gelozie
de frate.
— Şi nu i-ai dat importanţă.
— Exact.
— Au urmat apoi privirile „incestuoase”?
— Care m-au surprins, recunosc, neplăcut, dar mi-am
zis resemnat; „Mai sunt şi cazuri patologice!”
— Aşa cum te cunosc eu, mai bine zis cum intuiesc, ai fi
trecut şi peste această constatare dacă…
Nick o privi amuzat;
— Ai o intuiţie…
— Concret! îi ceru ea decisă.
— Florin mă spionează! îi declară el fără înconjur.
 Nela amuţi. Privea fix undeva într-un punct de pe
umărul lui.
— Nu m-am aşteptat! rosti ea în cele din urmă cu glasul
scăzut. Eşti sigur?
— I-am întins o capcană şi s-a prins.
Ea îşi împleti degetele şi le strânse până la durere;
— Știi ce cred. El nu lucrează pentru Securitate.
— Aceeaşi convingere o am şi eu.
Ea îi zâmbi cu inocenţă;
— Am impresia că cineva acolo, în Apus, nu te iubeşte?
El o privi cochet;
— M-aş mulţumi să fiu iubit în Răsărit.
Ea îl cercetă cu neîncredere;
— La ce ţi-ar folosi?
— Crezi că-i puţin lucru să te afli în iatacul unei fete
superbe ca tine tratat ca un paşă?
— Nu-mi dau seama, rosti ea ocolindu-i privirea, dar
nu-i exclus să fii un individ norocos.
— Mama zice că m-am născut cu căiţă.
Nela trecu la un ton grav;
— Ascultă, „născutule cu căiţă“, poţi să-mi explici şi
mie un lucru?
— Orice! se oferi el.
— De ce un bărbat frumos, statură de „Discobol”,
crescut în puf, instruit, inteligent…
— Mersi!
— Vine in România, continuă ea fără a-l lua în seamă,
unde ţiganii din Colentina îi sparg capul?
 El îi căută ochii căprui, deosebit de expresivi în acel
moment;
— O cauză ca a voastră nu merită acest risc?
— Nu, nu! protestă Nela. Nu ţi-ai fi vârât tu singur
capul în laţ numai pentru cauza noastră în general. Nu
contest că eşti legat sufleteşte de acest popor al cărui sânge
curge şi-n venele tale. De altfel sunt convinsă că te vei
implica în lupta noastră până la sacrificiu. Dar mai e
ceva… Logodnica ta e româncă?
— Sută la sută! recunoscu Nick.
— Asta e! exclamă Nela. Cherchez la femme!… Nu-i aşa
că ai venit şi pentru ea? Pentru nişte interese ale ei?
— Doamne! exclamă Nick. Căpşorul ăsta frumos are
mai multă substanţă cenuşie decât s-ar cuveni unei
domnişoare la această vârstă.
— „Bună” părere ai tu despre fetele din ziua de azi! făcu
ea vădit lezată.
— Scuze!
— Vreau să-ţi spun, îşi reluă ea ideea de mai înainte, că
nu-i nevoie să-mi faci nicio confidenţă… Dar dacă socoţi
că aş putea să te ajut în vreun fel să ştii că aş face-o cu
plăcere.
— Ai chiar atâta încredere în mine?
— Nick, dragă, ştii ce socot eu? Ai un procent cam
mărişor de donchihotism.
— Strică?
— Dimpotrivă! Tocmai asta m-a şi atras la tine.
— Dar ştii de ce?
 — Nu!
— Pentru că şi tu eşti plămădită cam dintr-un asemenea
aluat.
— Poate! făcu ea căzând pe gânduri.
— Când va sosi şi aici clipa sunt convins că tu vei fi pe
baricadă, adăugă el privind-o cu admiraţie.
— Oo! exclamă ea. De asta nici să nu te îndoieşti.
— Florin în schimb nu-i croit pe acelaşi calapod.
— Defel! întări ea.
El o întrebă fără ocol;
— Sunteţi sau nu fraţi?
Ea pufni amuzată pe nări;
— Ai o fantezie!…
El o privea derutat;
— Seamănă totuşi nemaipomenit cu o cucoană pe care
am cunoscut-o.
— Unde? se arătă ea interesată.
— Acum e în Belgia… La Anvers!
— Cum se numeşte?
— Alexandra Ellerman… Dar e româncă… A plecat din
ţară după ce s-a măritat cu un bătrân bijutier evreu.
— De mult?
— Or fi vreo douăzeci şi cinci de ani.
— Interesant! făcu Nela ca pentru sine.
Nick rosti cu năduf;
— Viitoarea mea soacră!
Fata îl cercetă cu interes;
— Nu-ţi place?
 — E mama vitregă a Monicăi.
— Deci aşa o cheamă! rosti Nela cu un aer nostalgic.
Monica!… Mama ei l-o fi îndrăgit pe Ionel Teodoreanu?
— Posibil! admise Nick. Dar să ştii că în Apus numele e
foarte des întâlnit. Între altele un program al televiziunii
olandeze se intitulează „Monique“.
Nela râse scurt;
— Ca să vezi cât de mică-i lumea.
— Ce vrei să spui?
— Când eram în Olanda această doamnă Alexandra
Ellerman care locuia într-adevăr în Belgia, la Antwerpen,
ţinea cu tot dinadinsul să ne vadă… Tatei însă i-a fost frică
s-o primească în casă… Îi era teamă de securistul care era
cu ochii pe noi… Aşa că mama s-a întâlnit cu ea pe furiş…
Aici, în ţară, fuseseră foarte bune prietene… Tata o
cunoştea şi el bine, dar se ferea de ea ca de ciumă…
Ordinul primit în ţară, la plecare, sunase clar; nicio
legătură cu „transfugii’’… Cu „trădătorii’’… Cu
„duşmanii poporului’’ etc!… etc!… Mama s-a întâlnit însă
cu ea doar o singură dată… Apoi doamna Ellerman a aflat
unde ne jucam şi-a venit să ne vadă… Mai ales pe Florin!
… Se uita la el cu atâta drag încât devenisem geloasă… Ea
ne aducea mereu câte un dar şi ne-a rugat să nu-i spunem
tatei… Dacă afla el nu ne mai lăsa s-o vedem şi nici daruri
de la ea n-o să mai căpătăm… I-am spus însă mamei… Şi
ea ne-a ţinut parte.
— Nu te-ai întrebat încă de atunci de ce se uita
Alexandra cu atâta drag la Florin?
 — Ba da! I-am spus şi mamei… Iar ea mi-a zis că
doamna respectivă avusese un băiat exact de vârsta lui
Florin care îi murise… Şi-n dorul celui dispărut îl
îndrăgea atâta pe fratele meu… N-am prea înţeles eu
atunci mare lucru din ce-mi explicase mama, dar m-am
consolat cu darurile care-mi picau de la doamna aceea.
— Altceva nu te-a mai frapat în privinţa doamnei
Ellerman?
— Ba da, recunoscu Nela. Asemănarea dintre ea şi
Florin… I-am spus şi acest lucru mamei… Dar ea mi-a zis
că mi se pare… De la Adam şi Eva încoace toţi oamenii
seamănă între ei… Unii mai mult, alţii mai puţin… Cum şi
unde a picat sămânţa care a încolţit.
— Presupui deci că Florin n-ar putea să-ţi fie frate bun?
— Nu mi-e niciun fel de frate, îi declară fata pe
neaşteptate. Mai bine-zis mi-e frate adoptiv.
— Deci e fiul Alexandrei Ellerman?
— Întocmai! întări Nela. E o „greşeală’’ a ei din
tinereţe… Aici, în ţară, Alexandra pusese ochii pe băiatul
unui „ştab’’. Şi ca să-l determine s-o ia de nevastă a lăsat
un copil… Numai că feciorul de „ştab’’ nici n-a vrut să
audă de aşa ceva. Şi Alexandra, care voia să scape de plod
cu orice chip, i-a propus mamei să-l înfieze ea. Cum
părinţii mei tare-şi mai doreau un moştenitor – iar mama
continua să fie sterilă – şi-au zis că ideea nu era rea. Ştiau
precis din ce părinţi provenea plodul. Pe deasupra se
gândeau că Alexandra nu le va face mai târziu necazuri
deoarece era hotărâtă să plece din ţară… Nu era ea femeia
ahtiată după „raiul comunist’’…
— Presupun.
— Şi astfel ai mei l-au luat pe Florin chiar din
maternitate… Ei i-au pus numele, ei l-au botezat în casă,
în cerc intim, şi tot ei l-au crescut cu drag… Pentru că
băiatul era frumuşel, cuminte şi isteţel… Ce-şi mai puteau
dori nişte părinţi?… Dar într-o zi mama s-a pomenit
însărcinată… „La urma-urmei – şi-au zis ai mei – de ce n-
am avea şi-o fată!’’ Iar Cel de Sus le-a ascultat ruga; fată
le-a venit în casă.
— Frumos! constată Nick.
— Să ştii că până m-am făcut domnişoară prezenţa lui
Florin în casă nu m-a deranjat… Ba era chiar un avantaj să
ai un frate mai mare… Mă apăra de băieţi la şcoală, la
joacă…
— Iar după ce-ai devenit „domnişoară”.
— Florin a început să devină mai „curios”, îi preciză ea.
Intra la mine în cameră fără să bată la uşă ca să mă
surprindă mai dezbrăcată sau în atitudini mai indecente…
Şi cum da cu ochii de mine se înroşea şi se fâstâcea. Atunci
m-am înfuriat pe el şi-am început să încui uşa… El nu m-a
întrebat niciodată de ce-am luat această măsură.
— Se simţea vinovat!
— Bineînţeles! Dar tot nu s-a astâmpărat! A început să
mă privească prin gaura cheii. Şi-ntr-o zi, când eram în
baie, l-a surprins mama… Bineînţeles că l-a luat în răspăr.
Apoi mama a stat de vorbă şi cu mine. Mi-a spus că m-am
făcut „domnişoară” şi că trebuia să mă feresc de privirile
bărbaţilor, inclusiv ale celor din casă. Atunci i-am
împărţăşit şi eu temerile mele… Pentru că între timp am
mai stat de vorbă cu fete care aveau fraţi şi acestea mi-au
spus că n-aveau probleme cu ei. Iar una dintre ele, mai
precoce, mi-a şi zis; „Frate-tău ăsta nu-i prea normal; Ori e
onanist, ori homosexual!” Îţi dai seama ce spaimă a intrat
în mine. Iar mama, după ce i-am povestit toate astea, mi-a
cerut şi ea să mă feresc de Florin. Mi s-a părut însă ciudat
ca o mamă să vorbească astfel despre fiul ei. Şi-am început
să intru la bănuieli… Bineînţeles că primul lucru care m-a
frapat a fost lipsa de asemănare dintre Florin şi ceilalţi
membri ai familiei. Am încercat s-o trag pe mama de
limbă, dar n-a ţinut. Atunci am tăbărât pe o soră de-a ei…
Şi aceasta, după ce i-am povestit ce păţeam cu Florin, a
izbucnit; „Ai grijă, fată! Bastardul ăsta îţi pune poalele în
cap!” După aceea nici mama n-a mai avut încotro. A
trebuit să-mi spună tot.
Amuzat, Nick remarcă;
— Deci Florin ar putea să-mi fie un fel de cumnat!
— Şi nu-ţi place ideea?
— Mă lasă rece, făcu el, deşi ar trebui să fiu mai atent.
Nela se arătă brusc interesată?
— Ce „afaceri” învârteşte viitoarea ta soacră vitregă?
— Toată viaţa s-a căznit să se căpătuiască şi-a avut parte
numai de ghinion, îi împărtăşi Nick. Speră ca cel puţin
acum, la bătrâneţe, să-l apuce pe Dumnezeu de picior…
Are şi un „gigolo“, o lichea care-i hrăneşte iluziile… Mare
scofală însă nu-i de capul lui… Dar la un moment dat
poate deveni şi acesta periculos… Acum însă aş vrea să
aflu dacă nu cumva şi iubitul tău frăţior a fost atras în
„cursa” asta de şobolani… Alexandra ar fi capabilă să-l
şantajeze cu nişte sentimente materne… Pentru că băiatul
e destul de şiret dar nu străluceşte de inteligenţă… Şi-apoi
o mamă nefericită, urgisită de soartă, poate înmuia uşor
inima unui fiu ca Florin.
— Doamne! exclamă Nela. Chiar numai pentru
surprizele pe care ţi le oferă viaţa merită să trăieşti!
— Vreau să-ţi atrag atenţia, continuă Nick, că toate
astea sunt doar nişte supoziţii. Fireşte că m-a surprins
chipul în care m-a „agăţat” Florin când am aterizat pe
Aeroportul Otopeni susţinând că mă ştie de când eram
campion universitar la atletism, dar mi-am zis că era
posibil. La vremea aceea poza mea apărea des prin mai
toate publicaţiile.
— Te-a minţit! ripostă Nela. Florin habar n-are ce se
petrece în lumea sportului. Nu-l interesează decât muzica,
bridge-ul şi beletristica.
— Interesant! constată Nick ca pentru sine.
— La ce te gândeşti? îl iscodi Nela.
— Cineva l-a pus pe urmele mele.
— Şi cine ar putea fi acel „cineva”?
— Poate chiar maicâ-sa bună.
Nela pufni scurt;
— Mă cam ţii în şarade, iubitul meu domn?
Nick o învălui într-o privire plină de admiraţie.
 — Ai dreptate! se dezvinovăţi el. La sinceritate se
răspunde cu sinceritate. „Căpşorul ăsta al tău de păpuşă
frumoasă a intuit bine… În afară de „misiunea" ce mi-a
fost încredinţată am mai venit în ţară şi cu un interes
personal.
— Al tău sau al Monicăi?
— Al logodnicei mele.
— Atunci nu ai dreptul să mi-l dezvălui.
Nick îşi aţinti privirea în ochii ei;
— Nici în cazul în care ai putea să mă ajuţi?
Fata îşi întoarse privirea de la el. Îi cerea prea mult. Şi
aşa simţise ghimpele geloziei când îi dezvăluise numele
logodnicei sale. Pe de altă parte nu voia să-l îndepărteze
de ea. Nick îi ghici gândurile;
— Te rog să mă ierţi!
— De ce? făcu ea mirată. Doar tu n-ai nicio vină… Ai
fost de la început cât se poate de sincer cu mine… Dacă
am de reproşat ceva cuiva atunci numai eu sunt acea
persoană. Pentru că…
Dar nu mai putu continua. Ochii îi jucau în lacrimi.
Nick o cuprinse de umeri;
— De-ai şti cât eşti de scumpă!
Zăgazul lacrimilor se rupse şi Nela începu să
hohotească la pieptul lui. El o mângâia şi-i săruta părul
parfumat. Tandreţea lui era pentru fată un adevărat
balsam.
— Nick, îi şopti ea printre lacrimi, cred că m-am
îndrăgostit de tine.
 El îşi ridică bărbia şi-o privi cu duioşie;
— Nu văd nimic rău în asta.
— Îmi vine să te sfâşii!
— Dacă asta te consolează, fă-o!
— Ştiu că-i ilogic, dar vreau să-ţi spun că sunt teribil de
geloasă pe Monica ta!
— Cum poţi pretinde logică în asemenea situaţii!
— Atunci ce mai aştepţi? Sărută-mă!
El izbucni într-un râs gros, bărbătesc, apoi o sărută
îndelung.

„Pontiful’’ din „CEPEEX“ avea o nepoată studentă la

Filologie. Nela Duţescu pusese ochii pe ea şi curând şi-o
făcu prietenă bună. Se numea Doina Georgescu.
Nu era nici frumoasă, nici inteligentă, doar pţină de
ifose. Mama fetei, unica fiică a „Pontifului’’, lucra cu soţul
ei în străinătate, la o agenţie comercială din Africa. Doina
era astfel stăpână absolută a fostei vile a lui papà
Dimitriu.
„Pontifului’’, care era un om urât, i se părea nepoată-sa
frumoasă ca o Cosânzeană şi deşteaptă ca o Marie Curie.
Fireşte. Slăbiciune de bunic. Mai ales că rămăsese şi
văduv. Nepoata „tăia şi spânzura’’ în casa lui. Când dădu
cu ochii de Nela Duţescu bătrânul „ilegalist’’ nu se arătă
surprins. Nepoată-sa aducea frecvent colegi şi colege în
casă. Nela i se păru însă bătrânului un chip mai deosebit,
încât intră în vorbă cu ea;
— Cum vă numiţi?
— Nela Duţescu.
— La Filologie?
— Da.
Bătrânul repetă ca pentru sine;
— Duţescu… Duţescu…
— Probabil că mi-aţi cunoscut părinţii, îl ajută Nela. Au
lucrat mai mulţi ani în Olanda şi acum sunt în Austria.
— A, sigur! exclamă bucuros „Pontiful”. Ei sunt!…
Nişte oameni mărunţei şi tare cumsecade… Ei, bătă-te să
te bată! Deci eşti fata lor! Să le transmiţi complimente din
partea mea! Mă bucură că te-ai împrietenit cu Doina!
Poate o sfătuieşti şi de bine. Se aplecă la urechea Nelei;
Nu-mi place şleahta care se învârte în jurul ei.
Tăcu însă imediat pentru că în salon îşi făcu apariţia
nepoată-sa urmată de fata-n casă cu o tavă încărcată cu
băuturi, fursecuri, cuburi de şocolată, cafele. Observând
gestul mai intim al bunicului ei, Doina remarcă;
— V-aţi şi împrietenit? Mă bucură!
— E fiica unor vechi şi buni prieteni, îi împărtăşi
„Pontiful”.
— Nu, zău? N-am ştiut.
Din clipa aceea Nela fu socotită o „intimă” a casei. Şi ea
profită din plin de acest statut, Colindă nestingherită din
încăpere în încăpere, iar „Pontiful” îi făcu cinstea de-ai
prezenta „comoara” sa; colecţia de vinuri rare şi vechi. Un
singur lucru ţinu să remarce la un moment dat bătrânul
„ilegalist”;
— Nu prea stai bine cu nervii, drăguţo!
Nela se arătă mirată;
— De ce? fi
— Aprinzi prea des ţigările şi le stingi nici pe jumătate
consumate. Iar bricheta aceea, cu care te joci într-una, n-
are nici ea zile multe.
— Scuzaţi! făcu Nela, înroşindu-se şi vârând repede
bricheta în buzunarul jachetei în dungi roz şi albe cu care
era îmbrăcată.
— A, nu! Nu-ţi fă griji! o linişti „Pontiful”. Dacă treaba
asta te linişteşte…
— Simt nevoia să ţin ceva în mână, continuă Nela să se
scuze.
— Ca nişte mătănii?
— Exact.
— Oricum ar fi mai indicate decât o brichetă atăt de
frumoasă.
— Mi-e teamă însă că tovarăşii de la U.T.C. n-ar îngădui
să am mătănii, sugeră Neta.
— De asta să fii convinsă, interveni şi Doina.
Bătrânul „ilegalist” zâmbi celor două tinere cu
îngăduinţă şi compasiune;
— Tinerii sunt mai neiertători.
Apoi se retrase lăsând pe cele două studente singure.
Era ora când îşi aşeza capul pe pernă pentru a aţipi câteva
minute. După aceea se ridica din pat, îşi spăla ochii cu apă
şi săpun pentru a se grăbi spre masa de lucru unde-l
aşteptau colile de hârtie pregătite pentru a aşterne pe ele
„Memoriile”. Avea aspiraţii de intelectual. Până nu
demult casa lui fusese deschisă scriitorilor, artiştilor,
oamenilor de ştiinţă, care cochetau cu oligarhia comunistă
înstăpânită de nişte decenii în ţară. Dar începuse şi
„Pontiful” să obosească. Pe deasupra nici cei doi soţi
satrapi – Nicolae şi Elena Ceauşescu – nu vedeau cu ochi
buni „five-o’clock“-urile din vila ilegalistului. Bătrânul
preferă sinecura de membru al „CEPEEX” rolului său de
„Mecena”. Spre seară „Pontiful” se mai abătu prin salon
să vadă ce-i făceau „fetele”. Nela Duţescu era tocmai pe
picior de plecare.
— Chiar mă întrebam cum să-mi iau rămas bun de la
dumneavoastră, i se adresă aceasta.
„Pontiful” îşi frecă nasul turtit;
— Am picat deci la ţanc.
— Vă mulţumesc pentru tot şi scuzaţi deranjul.
— Vai, tu! protestă nepoata.
— Fiica soţilor Duţescu este oricând binevenită la noi în
casă, interveni bătrânul. Te rog să le transmiți părinţilor
complimentele mele.
Nela îi făcu un gest cochet cu mâna şi plecă însoţită de
colega sa de facultate. „Pontiful” le conduse până la uşă.
O rafală rece, de noiembrie, îl izbi în faţă. Bătrânul închise
repede uşa în urma lor. Ceva din tinereţea celor două
studente i se transmise şi lui pentru că reveni în salon cu
paşi mai vioi. Un zâmbet nedefinit îi lumina chipul boţit.
Se aşeză pe canapeaua care mai păstra parcă din căldura
trupurilor tinere ce se lăfăiseră ceva mai înainte pe pernele
moi. Deodată însă zări pe măsuţa joasă, aflată lângă
canapea, bricheta cu care se tot jucase neastâmpărata fată
a Duţeştilor.
„Tare mai sunt distraţi copiii ăştia”, o certă el în gând.
Dădu să se scoale pentru a striga după uitucă, dar se
răzgândi. De afară se auzi în acel moment uruitul
motorului unei maşini. Era fără îndoială cea cu care pleca
fata. Oricum n-o mai putea ajunge din urmă. Dar nu era
nicio problemă. Va da bricheta nepoatei sale ca să i-o ducă
Nelei la facultate. Bătrânul zâmbi în sinea lui ghiduş;
„Până mâine nu mai are cu ce se juca”.
Luă bricheta în mână şi-o cercetă absent. Era un model
mai deosebit, dar pe el nu l-au interesat niciodată
performanţele tehnicii actuale. Ţinea „jucăria” în mână
mai mult pentru a fi sigur că nu va uita s-o dea nepoatei.
Iar când aceasta reveni în salon, „Pontiful” i-o şi arătă;
— Ia uită-te dragă ce neatentă e colega ta!… Să i-o duci
mâine neapărat… Poate ar fi bine să-i dai un telefon ca să
ştie că a uitat bricheta aici şi n-a pierdut-o aiurea.
— Nu-ţi fă grijii, bunule! îi răspunse Doina calm. Mă
descurc eu.
Bătrânul insistă.
— Ar fi totuşi indicat să-i dai un telefon.
— N-are rost, bunule!… Mi-a zis că nu se duce acasă…
Are şi ea un rendez-vous.
— Ei, în acest caz…
 Bătrânul îşi însoţi spusele cu un gest de resemnare.
Nela Duţescu nu avea niciun rendez-vous. Dar ca să nu
se trezească acasă cu un telefon nedorit de la nepoata
„Pontifului” recursese la acest pretext.
„Sper să ţină figura”, îşi zicea ea în timp ce se îndrepta
prin Bulevardul Aviatorilor, la volanul „Citroen“-ului său,
spre centrul. Capitalei. Intenţiona să se ducă acasă unde
nădăjduia să primească vreo veste le la Nick van Galen.
Abia aştepta să-i comunice că totul fusese până atunci „all
right”. Dar după ce privi de câteva ori în oglinda
retrovizoare şi observă o „Dacie” albastră în „plasa”
maşinii ei îşi dădu seama că era urmărită. „Drăcuşorul”
care o îndemna mereu să se ţină de renghiuri îşi scosese şi
de data asta corniţele, încât la Statuia Aviatorilor fata făcu
rondo-ul şi porni înapoi către parcul „Herăstrău”. Maşina
care o urmărea făcu aceeaşi manevră. Nela nu mai avea
nicio îndoială. Ea era „vânatul”. La Piaţa Aviatorilor viră
spre stânga către Arcul de Triumf. Agentul de circulaţie se
uită lung după ea. Îi plăceau de bună seamă domnişoarele
la volan. Nela îl salută cu un gest ştrengăresc. Agentul îi
răspunse politicos, ducându-şi mâna la chipiu. Înainte
însă de intersecţia de la Arcul de Triumf, unde iarăşi se
afla un agent de circulaţie, fata viră brusc la dreapta şi
intră pe aleea parcului unde, imediat la stânga, se afla un
parcaj. Era convinsă că urmăritorii ei vor trece mai
departe. Dar când coborî din maşină constată că „Dacia“
albastră îi blocase ieşirea din parcaj. Furioasă, fata se
îndreptă către cei doi găligani care-i tăiau calea. Erau doi
tineri îmbrăcaţi în blugi şi bluze fistichii. Pe trotuar, la
câteva zeci de paşi, se auzeau glasurile trecătorilor. Ceva
mai încolo răsuna fluierul agentului de circulaţie. Numai
pe aleea care pornea de la stradă, trecea prin faţa
parcajului şi se înfunda undeva, spre „Expo-flora“, nu era
ţipenie de om. Nu-i vorbă că începuse a se însera şi
amatorii de plimbări în parc nu riscau să fie atacaţi de
bandele de borfaşi care se înmulţiseră ca ciupercile în
Capitală. Grandoman, dictatorul român golise
penitenciarele şi casele de corecţie iar foştii „pensionari’’
ai acestora se apucaseră iarăşi „de lucru". Nela îşi luă
totuşi inima în dinţi şi-i înfruntă pe cei doi găligani;
— Ce doriţi?
Cel mai scund dintre ei i se adresă cu un rânjet
obraznic;
— Chiar nu ştii?
— Vedeţi-vă de treabă că chem miliţianul!
— Asta şi vrem, îi ripostă acelaşi găligan.
Nela dădu să ţipe dar nu mai apucă. Al doilea găligan îi
şi astupă gura cu o mână, iar cu cealaltă o prinsese de gât.
În clipa următoare fata nu mai ştiu ce-i cu ea. Se trezi
culcată pe canapeaua din spatele maşinii sale. În corp
simţea mii de furnicături. Sângele îi reintra în circulaţie.
Când deschise ochii duse instinctiv mâna spre fustă.
Aceasta era ridicată. Agresorii ei o percheziţionaseră şi
sub fustă. Doar atât. Niciun semn ori simptome de viol.
După ce se mai dezmetici, dădu şi peste poşetă. I se
luaseră banii, rujul, creionul dermatograf, pudriera şi
pixul. Îi dispăruse de asemenea ceasul de la mână, ca şi
medalionul de aur de la gât. Inelul cu onix din deget nu
mai apucaseră să i-l scoată.
„Probabil că au auzit pe cineva venind”, îşi zise ea.
Îşi aranjă cât de cât ţinuta şi ieşi pe uşa din spate pentru
a reintra în faţă la volan. Şi aici i se cotrobăise peste tot,
dar nu-i luaseră decât pachetul de „Kent“ pe care-l ţinea
de obicei la bord. Radio-ul şi casetofonul nu treziseră
interesul borfaşilor, în schimb îi sustrăsese atât caseta
aflată în aparat, cât şi alte trei din cutia de la bord. Fata se
întrebă dacă cei doi găligani erau borfaşi obişnuiţi ori
securişti. Înclină către a doua ipoteză. Pentru că nişte hoţi
oarecare n-ar fi urmărit-o cu maşina din preajma
Bulervardului Primăverii până aici, la parcajul de la Parc.
Şi nici n-ar fi lăsat să le scape cele două aparate de la bord.
Dacă tot se apucaseră de furat nu vedea de ce nu i-ar fi
interesat un radio şi-un casetofon auto. În plus, modul
„curat” cum o făcuseră inofensivă dovedea că erau nişte
profesionişti de altă categorie decât cea a borfaşilor de
rând. În sinea ei Nela era bucuroasă; le trăsese clapa celor
de la Securitate. Sfătuită de Nick, uitase cu bună ştiinţă
bricheta în salonul „Pontifului”. Cum o va recupera va
vedea ea. Oricum acţiunea „băieţilor” eşuase. Şi asta
conta. De îndată ce se simţi mai puţin ameţită porni
maşina şi se îndreptă spre casă. Pe drum însă îşi schimbă
traseul. La Piaţa Victoriei se înscrise pe Bulevardul Ana
Ipătescu. Accesul spre Calea Victoriei era interzis. Tot
colţul de la Strada Sevastopol, trecând pe lângă Casa
Ziariştilor şi cotind apoi prin părculeţul plin cu un an în
urmă de câinii bucureştenilor din zonă, era ocupat de o
clădire mamut, de peste zece etaje, aflată în stadiu de
finisare. Pentru a ajunge la hotelul „Bucureşti” Nela fu
nevoită să meargă până în Piaţa Romană, iar aici să se
strecoare pe lângă Piaţa Amzei. Faptul nu o necăji prea
tare deoarece putu opri pe o străduţă discretă de unde-l
sună pe Nick van Galen. Acesta, aşa cum conveniseră cu o
zi în urmă, era în apartament şi aştepta un semn de viaţă
de la ea. Aşa că îndată ce auzi soneria telefonului, ridică
receptorul.
— Totul e all right! răsună vocea Nelei.
— Felicitări! îi comunică Nick la rându-i.
— Aş vrea totuşi să te văd o clipă.
— Desigur!… În zece minute sunt la „locul vechi”
— Pa! Te aştept!
„Locul vechi” era curtea interioară a unui bloc de pe
Luterană unde Nela avea nişte prieteni. Fata îşi parcă
maşina aici şi-l aşteptă pe Nick. După zece minute acesta
îşi făcu într-adevăr apariţia şi căută din ochi maşina Nelei.
Cu un aer nepăsător se apropie de „Citroen” şi se strecură
apoi cu agilitate prin portiera ce i se deschise. Curtea nu
era luminată. Se făcea economie mare de energie electrică
în toată ţara. Doar luminile de la câteva ferestre ale
blocului mai destrămau întunericul. Nela abia putea
desluşi chipul noului venit. Acesta se aplecă spre ea şi-o
sărută scurt.
— Merit! aprecie fata.
 Şi-i istorisi în rezumat toate peripeţiile ei din acea zi.
Nick o ascultă în tăcere. Doar când fata îşi sfârşi relatarea
el remarcă;
— Speram să „lucreze” mai inteligent.
— Oo! exclamă fata. Ce te aştepţi de la nişte „ciobani”?
— Va trebui totuşi să am o „convorbire” mai la
„obiect”… Pentru că altfel m-am înţeles cu dumnealui.
Nela ştia că se referea la colonelul Stelian Marcu, aşa că
se abţinu să comenteze. Nick o mângâie;
— Îmi pare rău!… Te-ai speriat?
— Habar n-am avut ce s-a petrecut cu mine.
— Simplu! îi explică Nick. Te-au prins niţel de carotidă.
— Se pricep totuşi „ciobanii”!
— Fac şi ei „şcoală”, draga mea.
Stabiliră apoi o întâlnire pentru a doua zi îndată ce va
ieşi Nela de la cursuri. Nick spera ca Doina Georgescu să
aducă la facultate bricheta „uitată” de colega sa.

Nela Duţescu o aştepta pe nepoata „Pontifului” în holul

mare de la „Filologie”. Când o zări se grăbi să-i iasă in
întâmpinare;
— Bună!
— Te sărut! făcu Doina bucuroasă.
— Vreau să-ţi mulţumesc!… M-am simţit
nemaipomenit la tine.
 — Îmi pare bine!… Şi trebuie să ştii că l-ai dat gata pe
„Bunul”… Ce să-ţi spun? Să vezi ce m-a pisat cu
bricheta… Ştii că ţi-ai uitat bricheta la noi?
— Mi-am închipuit că numai la voi poate să fie.
— Ai căutat-o?
— Nu prea mult.
— Aseară „bunul” mi-a pus-o în geantă ca să n-o uit, iar
azi-dimineaţă, înainte de a pleca, a mai verificat o dată
dacă am luat bricheta. Ce zici de el?
— E un drăguţ!
— Te sfătuieşte însă să fumezi mai puţin. Şi amintindu-
şi brusc interveni; Chiar, dragă, ce te-a apucat să fumezi
atâta? Parcă nu te ştiam toată ziua cu ţigara-n gură?
— Dacă le-am şti pe toate! răspunse Nela evaziv,
cuprinzându-şi totodată colega de după umeri.
Şi-n timp ce fetele ciripeau vrute şi nevrute, buclucaşa
brichetă trecu din geanta Doinei în buzunarul de la geacă
al Nelei. Iar abia după ce închise cu grijă fermoarul răsuflă
şi aceasta a uşurare.

Nickanor van Galen avea întâlnire cu Stelian Marcu

într-un loc discret stabilit de colonel. Era mânios pe
ofiţerul de securitate, dar îşi propusese să se stăpânească.
Căci cel ce se înfurie primul, pierde. Nick se duse deci la
ora stabilită. Marcu îl aştepta într-o garsonieră dintr-un
bloc din centrul Capitalei. Securitatea avea multe
asemenea „cuiburi” secrete răspândite în Bucureşti.
Intrarea în bloc se afla între două magazine. Astfel că
oricine putea intra sau ieşi din clădire fără a atrage atenţia
cuiva. Se pătrundea într-un hol lung, perpendicular pe cel
de la intrare, iar de aici porneau două scări cu lifturile de
rigoare. Nick o apucă spre stânga şi urcă în lift. La etajul 7
coborî. Căută apoi numărul apartamentului ce-i fusese
indicat. Iar când ajunse la uşa dorită bătu discret după un
anumit consemn. I se deschise imediat. Din prag îi
zâmbea Stelian Marcu;
— Ai nimerit uşor, nu?
— Fără probleme, îi confirmă noul venit.
— Te-a văzut cineva?
— Eu, unul, m-am ferit cât am putut.
— M-am convins că ştii să te păzeşti.
— Oare?
Înăuntru Stelian Marcu îl aştepta cu o pălincă autentică,
fursecuri, ciocolată, fructe, alune. Nick zâmbi ghiduş;
— Să mai spună cineva că în ţară e sărăcie lucie.
— Doar pentru proşti! făcu Marcu cinic. Şi-n timp ce
turna pălinca în pahare preciză; Presupun că eşti sătul de
whisky şi votcă.
Nick luă paharul şi cercetă lichidul galben-auriu din
pahar;
— Pare a fi ceva inedit.
— Chiar şi aici, în ţară, puţini au privilegiul de a bea aşa
ceva, îl preveni colonelul. E făcută dintr-un anume soi de
prune, distilată de două ori şi învechită vreme de zece
ani… Mi-a adus-o un moţ de la taică-său, de acasă…
Gustă şi-ai să te convingi.
Precaut, Nick sorbi o înghiţitură pe care o plimbă prin
gură. Iar după ce o dădu pe gât răsuflă adânc;
— Ăsta-i alcool curat!
— Aproape! îi răspunse Marcu.
Nick mai luă o înghiţitură. Abia acum începu să dea de
gustul adevărat al băuturii;
— Ştraşnică!
— Mai ştiu şi moţii câte ceva.
— Eşti de pe acolo?
— Nu!… Amestecătură din bărăganul Brăilei.
Nick mai sorbi o înghiţitură-de pălincă;
— Plăcută surpriză!
— Ai grijă că te trânteşte repede.
— Îmi închipui.
După ce-l văzu pe Nick lăsând paharul pe măsuţa joasă,
rotundă, în jurul căreia se aşezaseră, Marcu îl întrebă
direct;
— Care-i baiul?
Nick mângâie câteva clipe paharul cu pălincă, apoi
ridică privirea spre colonel, fixându-l cu insistenţă;
— Noi am avut parcă o înţelegere!
— N-am uitat, se grăbi Marcu să-i răspundă.
— Şi-atunci?
— Cretinii care au tăbărât pe biata fată nu-s ai mei.
Nick clătină capul neîncrezător;
 — Mai e amestecat şi altcineva în afacerea asta?
— Nu! Nici vorbă! ripostă Marcu. Fata a căzut niţel ca
musca-n lapte… Acolo în zonă mişună oamenii lui Marin
Neagoe… Ei au luat-o în colimator.
Explicaţia i se părea plauzibilă lui Nick. Generalul
Marin Neagoe era dulăul de pază al soţilor Ceauşescu și
subordonat direct acestora cu întreaga sa liotă de securişti.
— De ce au luat-o în „colimator”? voi el totuşi să afle.
— Fata îşi aprindea cam des țigările cu o brichetă mai
specială.
— Deci asta căutau.
— Bineînţeles! îi confirmă Marcu. Şi după opinia mea ai
făcut o gafă. Dacă vrei neapărat un plan al vilei…
— Încă nu e cazul, ripostă Nick.
— Aş zice că ar trebui totuşi să ne pregătim, îi replică
Marcu. Situaţia mi se pare, cum se spune la noi, din ce în
ce mai „groasă”.
Nick se arătă din nou preocupat de paharul cu pălincă.
Sorbi o înghiţitură, îi aprecie calitatea, apoi începu să
mângâie paharul. Spusele colonelului nu i se păreau fără
rost. Venind spre locul întâlnirii se încrucişase si el cu
patrulele mixte alcătuite de miliţieni alături de care se
găseau şi membrii ai gărzilor patriotice istoviţi de foame şi
frig. Oraşul părea a fi în stare de asediu. Numai
difuzoarele aparatelor de radio, ziarele, revistele, vitrinele
librăriilor încjiinau osanale „celui mai iubit fiu al
poporului român“, căruia i se asigurase realegerea ca
secretar general al P.C.R. cu mult înaintea lucrărilor celui
de-al XlV-lea Congres. Peste câteva zile urmau să se
întrunească şi aleşii poporului. Dar locuitorilor ţării puţin
le păsa. De la mic la mare erau cu urechile lipite de
aparatele de radio fixate pe lungimile de undă ale
emisiunilor occidentale în limba română. Şi aveau ce
asculta; în R.D.G., Bulgaria şi Cehoslovacia fuseseră
înlăturaţi dictatorii care se credeau „nemuritori”. În
Polonia şi Ungaria schimbările se făcuseră mai demult. În
Uniunea Sovietică aşijderea; „perestroika” şi „glasnosti”.
Dictatorul român ţipa ca din gură de şarpe; „Cauza”
comunismului era trădată pretutindeni. Doar el era cel ce
ţinea în sus steagul cu secera şi ciocanul. Se credea un
„arhanghel roşu” în luptă cu hidra capitalistă şi
imperialistă.
„Biet pigmeu!” îşi zicea Nick.
Dar era un pigmeu încă periculos. Se bizuia pe unul din
cele mai perfecţionate sisteme de oprimare făurit de el cu
minuţiozitate. Iar unul dintre „câinii de pază” ai
dictatorului se afla chiar în faţa lui Nick.
„Un oportunist sută la sută”, îl califică acesta.
Era încredinţat că cel puţin jumătate din securiştii
români gândeau şi acţionau ca Stelian Marcu. Aşa că nu se
îndoia că mergea pe cartea cea bună.
Ridică privirea de pe pahar. Colonelul îi pândea fiecare
gest.
— La ce te gândeşti? îl iscodi el pe Nick.
Acesta zâmbi vag;
— N-aş avea la „ce”?
 — Te-aş sfătui să fii prudent, îi ceru Marcu. Acum sunt
cu toţii turbaţi şi lovesc orbeşte.
— Oricum vă săpaţi singuri groapa, îl avertiză Nick.
Colonelul îşi luă privirea de la el şi fixă perdeaua de la
fereastră. Era evident marcat de atmosfera „explozivă” în
care era nevoit să trăiască. Îi era teamă de ura acestui
popor strivit atâtea decenii de cizma bolşevică; îi era silă
de aparatul de dezinformare în care era angrenat; îi era
frică de revolta atât de dispreţuitei armate, şi mai cu
seamă de trădarea celor în mijlocul cărora îşi ducea
existenţa zilnică. Fuga generalului Pacepa îl zguduise
teribil. Dar îşi zisese că nu putea fi decât un „accident’’.
Însă alte „trădări’’, care se succedaseră în anii următori, îi
întăriseră convingerea că era de fapt un fenomen. Că,
practic, el îşi ratase viaţa, nu mai avea nicio îndoială;
Corabia începuse „a lua apă“. Într-o lună, două se va auzi
şi în România strigătul disperat; „Salvează-se cine poate!“
El, de bine de rău, îşi pusese deoparte un colac de salvare.
Pe un ton sfătos se adresă lui Nick;
— Dacă ţii neapărat să ai nişte fotografii de la vilă ţi le
ofer cu plăcere.
— Nu obişnuiesc să lucrez cu „materialul clientului’’, îi
replică Nick. Şi fiindcă veni vorba! aş vrea să i se
înapoieze fetei lucrurile „şterpelite’’… Elegant ar fi şi cu
„scuzele de rigoare’’.
— Mă voi strădui! îl încredinţă colonelul. Dar am şi eu o
rugăminte; Putem avea mai multă încredere unul în altul?
— Până acum s-a „acţionat’’ numai asupra mea.
 — Ai văzut însă că au sosit imediat şi „reparaţiile’’ de
cuviinţă.

— Mama mea are o vorba; „Pardon cu capul spart’’.

Colonelul zâmbi amuzat.

Două zile mai târziu Nela Duţescu găsi în maşină o

pungă în care se afla tot ce i se „şterpelise’’ de la intuirea
în Parcul Herăstrău. Deasupra lucrurilor se află şi-un petic
de hârtie pe care era scris cu litere de-o şchioapă „Scuze!“.
Fata râse. O amuză mai ales caligrafia stângace a autorului
biletului. Pe de altă parte era încântată de eficienţa
intervenţiei lui Nick. Pentru ea olandezo-românul
continua să fie totuşi o enigmă. „Cu ce-i are la mână pe
securişti?’’ se întreba ea. Pentru că numai aşa se explica
grija acestora faţă de Nick. Dar, la urma-urmei, asta o
interesa mai puţin. Important era că lunganul frumos ca
un actor de cinema constituia pentru ea o pavăză
împotriva urechilor indiscrete ale informatorilor
securităţii care mişunau pretutindeni în rândul
studenţilor. Ştiindu-se sub protecţia lui Nick fata le dădea
cu tifla. Dar unul dintre colegii ei, care izbutise să-i câştige
simpatia, îi atrăsese atenţia. Prea întindea coarda. Se
numea Adrian Pantazi. Era un tânăr înalt, blond-roşcat, cu
barbă şi mustăţi dese şi nişte ochi albaştri mult mai
deschişi decât ai lui Nick. Adrian avea un chip de Christ
şi-o privire deosebit de inteligentă. Studios, grav, serios,
era socotit mentorul ideologic al cercului studenţesc din
care făcea parte. Nu mai era pentru nimeni un secret că
tânăra generaţie respingea ab initio filosofia
„Socialismului victorios’’. Era la curent cu cele mai noi
curente filosofice. În special sociologice. Nela admira
spiritul curtezanului ei. Dar atât. Ca bărbat, niciodată
acesta „nu-i spusese" mai mult. Pe lângă Nick se „topea"
nu alta. Adrian simţise acest lucru şi ghimpele geloziei îi
cam da târcoale. Într-o zi de cursuri, în pauza cea mare, se
plimbau amândoi pe culoarele fără capăt ale bătrânei
universităţi.
— Ce-ţi mai face „Olandezul zburător”? se interesase
Adrian fără altă introducere.
Nela zâmbise condescendent. Era întrebarea cu care
începea dialogul lor în mod obişnuit. Mai bine zis de când
Adrian îl întâlnise pe Nick la Nela acasă şi remarcase
ocheadele şi surâsurile cu care-l gratula fata pe frumosul
„de peste mări şi ţări”.
— Acum, se decisese ea să-i răspundă, cred că zboară
peste culmile carpatine.
— De fapt ce face?
— Se plimbă prin staţiunile noastre balneo-climaterice
ca „Vodă prin lobodă” şi-şi dă cu presupusul.
— Cel puţin aduce turişti?
— Pentru ce oferim noi sunt nesperat de mulţi.
Adrian se dorise din mers şi se aşezase în calea fetei
pentru a o putea privi în ochi;
 — Nela! Se poate avea încredere în omul ăsta?
Fata îl înfruntase fără să clipească;
— Ai altul mai bun?
— Nu!
— Atunci mergem pe mâna lui.
Tânărul se ferise din calea fetei pentru a porni mai
departe alături de ea pe culoar.
— Îmi mai fac iluzii, oftase el, că se va întâmpla o
minune la Congres.
— Curat iluzii! îi replicase Nela. „Genialul” va fi reales
secretar general cu unanimitate de voturi… „Floarea
comuniştilor” din ţară îi va înălţa cele mai zgomotoase
osanale… Sute de ovaţii!… Fraza şi ovaţia!… Bieţii
delegaţi vor face bătături în palme!
Glasul tânărului sunase înăbuşit;
— Chiar atât de jos am ajuns?
Nela îl mângâiase amical cu palma pe obraz;
— Se poate şi mai jos, scumpul meu.
— Blestemată soartă! răbufnise Adrian din nou.
Întotdeauna a urgisit acest popor.
— N-avem ce face, replicase fata. Suntem prea aproape
de ruşi şi prea departe de Dumnezeu.
Nu era prima oară când Nela îi servea această
parafrază. De data aceasta însă el se revoltase;
— Voi, femeile, sunteţi nişte defetiste!… De ce nu staţi
naiba la cratiţă şi scutece de prunci?
— Alo! îl strigase ea, zâmbindu-i cu îngăduinţă.
Trezit el o privise vinovat;
 — Iartă-mă!… Dar înţelege că nu mai este de suportat!
… Oare să fim noi cel mai cretin popor de pe suprafaţa
pământului? Să îndurăm cea mai incredibilă opresiune
fără măcar să crâcnim? Să fim trataţi ca nişte sclavi și să
strigăm; „Mulţumim din inimă Partidului?”
— Opreşte-te! îi ceruse ea. Zidurile au urechi!
Se apropia într-adevăr de ei un individ pe care ei îl
suspectau a fi informator al securităţii.

La Antwerpen ştirile din România veneau rar. Monica

Ellerman nu prea asculta radioul, rar se uita prin ziare şi
nu dădea prea mare atenţie emisiunilor de actualităţi ale
canalelor de televiziune. Auzea vorbindu-se în jurul ei de
răsturnările politice din Est, dar n-o interesa decât ţara în
care se afla în acea vreme iubitul ei. Or aici era
deocamdată pace. Se întreba şi ea dacă nu era cumva
liniştea dinaintea furtunii. Şi-i era teamă ca dragul ei Nick
să nu fie prins în vreo vâltoare periculoasă. Pe de altă
parte se simţea o încordare crescândă a relaţiilor dintre ea
şi mama ei vitregă. Alexandra era tot mai nervoasă şi mai
ţâfnoasă. Îşi urmărea fiica vitregă cu asemenea priviri
încărcate de aversiune încât aceasta se înfiora. Monică-i
nu-i era străină pricina atitudinii potrivnice a maşterei
sale. Alexandra dorea cu ardoare orice informaţie, cât de
neînsemnată, privitoare la activitatea lui Nick van Galen
în România. Dar Monica păstra secretul cu străşnicie.
Doar o singură dată maştera nu-şi mai putuse stăpâni
firea şi-o interpelase pe fiica ei vitregă pe un ton mieros;
— Ascultă tu, ce-ţi mai face drăguţul?
Monica ridicase mirată din sprâncene;
— Ce-ţi veni?
— Mă întrebam dacă nu cumva a dat bir cu fugiţii…
Nu-ţi scrie, nu-ţi telefonează!…
Aruncându-i o ocheadă sfidătoare, fata ripostase;
— Dar drăguţul tău ce mai face?
Alexandra scosese ţepii de arici furios;
— Eu n-am „drăguţ’’!
— Nici eu! replicase Monica la fel de înţepată.
— Dar ce ţi-e, tu? se prefăcuse maştera surprinsă.
— Logodnic, scumpa mea.
— Şi aşa se poartă un „logodnic”?
— Uite ce e, Alexandra!… A existat între noi două o
înţelegere; nu mă amestec, nu mă bag în treburile tale şi
nici tu într-ale mele! Te rog s-o respecţi!
— Doamne! exclamase maştera, plesnindu-şi palmele a
mirare. Supărăcioasă te-ai mai făcut de la o vreme!…
Cândva eram şi noi prietene!… Ne împărtăşeam tot ce
aveam pe suflet!… Nu mai ai încredere în mine? Monica
nu-i răspunse. Păcat, continuase maştera. Sfatul unei
femei mai în vârstă totdeauna prinde bine… Are şi mai
multă minte şi mai multă experienţă.
— Sandra! Ce vrei tu de la mine? atacase Monica direct.
Aceasta bătuse imediat în retragere;
 — Nimic, dragă! Dacă te deranjează…
— Chiar foarte mult! îi precizase Monica.
— O.K.! Eşti femeie în toată firea şi presupun că ştii ce
faci.
— Să fii convinsă! încheiase fata discuţia.
Dar asta nu însemna că Alexandra Ellerman socotea la
rându-i încheiate socotelile ei cu fiică-sa vitregă. Îi
cotrobăia prin poşete, sacoşe, buzunare, doar-doar o găsi
măcar vreun bileţel de la Nick van Galen. Tot ea era cea
care controla prin cutia de scrisori şi ieşea înaintea
factorului poştal când acesta avea de adus ceva mai
deosebit. Era convinsă că Monica purta corespondenţă
regulată cu logodnicul ei. Pentru că chipul fetei era senin
şi buna dispoziţie nu-i lipsea. Dacă ar fi fost o logodnică
părăsită, altfel ar fi fost comportamentul acesteia; mai
nervoasă, mai prost dispusă, mai irascibilă.
„Unde ciorile îşi ascunde scrisorile?” nu înceta maştera
să se întrebe.
Nu ştia ca Monica să aibă în oraş o prietenă atât de
bună încât să-i încredinţeze asemenea secrete. Atunci pe
ce cale îi soseau răvaşele din România? Cheia nu putea fi
decât la Amsterdam. Ar fi încercat ea să facă săpături în
„Veneţia Nordului”, dar iubitul ei nu mai îndrăznea să
pună piciorul pe acolo. Iar la altcineva n-avea cum apela.
„Nu te mai frământa atâta, o sfătuia «gigolo»-ul. Ce-ai
putea să mai afli?… Medalionului i-am pus cruce… Iar în
privinţa lui van Galen chiar că nu trebuie să-ţi faci griji”.
De data aceasta, socotea el, soarta le era prielnică. Ce mai
voia? Fiul ei, Florin Duţescu, era prieten la cataramă cu
domnul Nickanor van Galen. Ce-şi puteau dori mai mult
decât un spion chiar în casa „inamicului numărul unu?”
În ultimele luni Alexandra se întâlnise de două ori cu fiul
ei; o dată la Viena, şi-a doua oară la Frankfurt. Florin era
pur şi simplu îndrăgostit de adevărata sa mamă. Iar
perspectiva de a deveni amândoi nişte oameni bogaţi îl
uluise de-a binelea.
„Florine, îl implorase Alexandra. Nici măcar ţie, în
gând, nu trebuie să-ţi spui ceva!”
„Fii liniştită! o asigurase el. Ştiu ce am de făcut”.
Şi-ntr-adevăr se dovedise a-şi cunoaşte interesul. Era
atât de şiret încât nici părinţii săi adoptivi, nici sora sa
vitregă, nu simţiseră vreo schimbare în atitudinea sau
preocupările sale de până atunci. Singurul care îl
„mirosise” fusese Nick. Dar Florin încă nu simţise că
olandezo-românul îl ţinea sub supraveghere. Iar cât o
privea pe fiica sa vitregă, Alexandra Ellerman intuise bine
că „cheia” se afla la Amsterdam. Mai bine zis la Boby
Varlam. Prin el primea Monica scrisorile sau mesajele
verbale de la logodnicul ei. Şi ori de câte ori se întâlneau,
fata îl întreba invariabil;
— Ce face?
Aştepta apoi răspunsul cu o uşoară strângere de inimă.
Boby îi simţea emoţia şi-i prelungea cu bună ştiinţă starea.
Zâmbea ghiduş pe sub mustaţa castanie şi se prefăcea a
ezita înainte de a-i comunica ceva.
 — După părerea mea – şi nu numai a mea, – se descurcă
foarte bine.
Monica răsufla uşurată. După aceea urma altă întrebare
încărcată de teamă;
— Nu mi-a trimis nimic?
— Presupun, rostea Boby pe tonul său enervant, că ai
din partea sa salutări şi-n orice caz sărutări.
Fetei îi venea să-l sugrume;
— De ce doar „presupui”?
— Pentru că nu mi-am permis niciodată să deschid un
plic care nu-mi este adresat.
Şi-n timp ce vorbea, scotea din buzunar scrisoarea
aşteptată de fată cu sufletul la gură. Aceasta i-o smulgea
pur şi simplu din mână şi-o desfăcea cu gesturi
precipitate. Ochii îi erau numai flăcări. Scena se petrecea
de regulă în maşina lui Boby. Tânărul Varlam trecea
frecvent prin Antwerpen fie in week-end, fie cu treburi
profesionale. Şi-n timp ce Monica parcurgea cu înfrigurare
rândurile aşternute de logodnicul ei, Boby făcea în sinea
sa următoarea remarcă despre Nick van Galen;
„Individul ăsta toată viaţa a fost un băftos!“
Nici el n-avea de ce se plânge de Miky a lui. Se iubeau,
se înţelegeau in toate cele, dar metisa i se părea sub
nivelul Monicăi Ellerman.
„Asta da muiere de rasă!” constata el cu sinceră
admiraţie. Opreau de obicei maşina la vreun motel. Şi aici,
la o măsuţă retrasă, cu o cafea şi un pahar de pepsi în faţă,
sporovăiau despre unul şi acelaşi subiect; Nickanor van
Galen. Ultima dată erau cât pe ce să dea nas-în-nas cu
Alexandra şi Paul Stratilat. Nu ştiau de motelul frecventat
obişnuit de cei doi şi opriseră tocmai acolo. Spre norocul
lor Monica zărise maşina maşterei sale şi făcuseră pe loc o
întoarcere de o sută optzeci de grade. Reveniră înapoi în
oraş şi opriră la un local intim din preajma vestitei
Catedrale. Câtă vreme Alexandra se afla la motel în
braţele „gigolo“-ului ei Monica putea sta de vorbă aici
fără grijă cu Boby Varlam, evident despre Nick.
— Zici că cei care l-au trimis în România sunt mulţumiţi
de el?
— Aşa se pare, îi răspunse Boby cu glasul lui monoton.
Şi „bătrânul domn din Anglia”, şi cel care ne înlesneşte
corespondenţa mi-au dat a înţelege că „rapoartele” lui
Nick sunt cele la care se aşteptau.
Monica nu era totuşi cu sufletul împăcat;
— Mi-e teamă totuşi pentru el.
— N-ai de ce, o încredinţă Boby. Întâi de toate are
paşaport diplomatic.
— Ei şi! făcu ea neîncrezătoare. În situaţii tulburi cine se
ţnai uită ce fel de paşaport ai?
— Nick s-a născut cu căiţă, îi aminti el. Ai să-l vezi
curând acasă tefăr şi bucuros nevoie mare.
— Să se sfârşească oare atât de repede?
— Chestie de săptămâni.
Fata îi ceru îngăduinţa să mâi citească o dată scrisoarea
de la Nick. N-o ţinea la ea decât în timpul întâlnirii cu
Boby. După aceea tânărul Varlam lua scrisoarea cu sine. El
era depozitarul corespondenţei amoroase dintre cei doi
logodnici.
— Ce bine-mi pare! exclamă ea la un moment dat,
întrerupându-şi lectura.
Boby se arătă nedumerit;
— Ce-ai mai aflat?
Monica se aplecă spre el pentru a-i vorbi mai şoptit;
— Ţi-am povestit că am auzit-o pe Sandra pomenind
„drăguţului” ei de un Florin?
— Aşa!
— Ei, bine, Nick îmi scrie că i-am confirmat
presupunerea.
Boby era de bună seamă la curent cu această
„presupunere”. Se întreba însă cât din taina vieţii maşterei
era indicat să-i împărtăşească fetei. Nick îi ceruse ca, în
momentul în care Alexandra şi „gigolo“-ul ei vor deveni
mai agresivi faţă de Monica, el s-o pună pe fată la adăpost.
Dar pentru ca aceasta să-l urmeze în caz de nevoie trebuia
să înţeleagă de ce trebuia să fugă de acasă.
— Nu ştiai că ai un „frăţior”? îi strecură el discret.
— Nu! izbucni fata uimită şi amuzată în acelaşi timp.
— Florin, cel despre care ai auzit, este o „greşeală” din
tinereţe a doamnei Alexandra Ellerman.
— Hristoase! exclamă ea, plesnindu-şi palmele de
uluire.
— Şi individul, continuă Boby, s-a asociat cu maică-sa şi
„drăguţul” acesteia.
— Nu se poate! continuă ea să-şi manifeste surpriza.
 — E o asociaţie sinistră, observă Boby.
— De ce?
— Mama ta vitregă şi drăguţul ei s-au trezit în pragul
bătrâneţii tot atât de săraci cum au fost în tinereţe. Sunt în
stare de orice ca să-şi asigure bunăstarea pentru anii grei
ce vin.
— Ce înţelegi prin „orice”?
— Chiar şi crimă!
— Nu mi-aş putea închipui.
— Să te ferească cerul de cei ajunşi la disperare…
Dumnealui, domnul Paut Stratilat, n-a muncit toată viaţa
şi nici nu-i dispus să facă ceva… Iar doamna Ellerman
simte cum îi scad puterile an de an… N-are nicio meserie,
nu mai poate oferi decât puţin ca femeie… Cu resturile de
graţii feminine ce i-au mai rămas încearcă să-şi păstreze
iubitul… Dar ştie că atât n-ajunge… Un „gigolo” se ţine cu
bani… Cu mulţi bani! Iar singura soluţie pentru ei doi este
aceea de-a pune mâna pe „comoara“ bunicului tău…
Crede-mă că pentru a atinge acest scop fac şi moarte de
om.
Monica simţi cum se încreţea pielea pe ea.
„Oare nu se exagerează”? se întreba ea. — Dar privirile
încărcate de ură pe care le surprindea deseori la mama ei
vitregă păreau a confirma spusele lui Boby Varlam. Şi nu
numai ale lui. Nick îi scria acelaşi lucru; „Atenţie mărită!”
Cu spaima în suflet Monica îl întrebă pe Boby;
— Eu ce trebuie sa fac?
Acesta o privi direct în ochi;
 — Să te fereşti din calea lor.
— Cum?
— Să zicem că ai pleca într-o călătorie de
documentare… Că te interesează graiul retoroman şi
pentru asta ai nevoie să petreci câteva săptămâni în
cantonul respectiv din Elveţia.
— Asta trebuie să ştie Alexandra?
— Bineînţeles.
— Iar la Universitate?
— Spune-i rectorului că te căsătoreşti şi că pleci într-o
călătorie de nuntă mai îndelungată… Poţi chiar să faci
referire la Europa de Est… Sunt sigur că o să înţeleagă.
— Şi când ar urma să plec în „Călătorie?”
— Am eu aşa un „înger păzitor” care-mi şopteşte să ne
grăbim… Cred că peste o săptămână ar fi cel mai bine.
— Direcţia?
— Amsterdam!… Acolo vei fi mai în siguranţă ca
oriunde.
Ideea de-a dezerta de acasă începu a-i surâde Monicăi.
Îşi imagina chipul surprins şi mânios in acelaşi timp al
Alexandrei când va găsi biletul ei; „Am plecat într-o
călătorie de documentare. Îţi scriu de îndată ce ajung. Nu
voi sta într-un singur loc. Trebuie să bat nişte sate
elveţiene in căutarea celor care vorbesc retoromana. Sper
să-mi adun suficient material pentru lucrarea mea de
doctorat. Te sărut". Etc. Etc. Motivaţia putea fi plauzibilă.
Fata mai făcuse asemenea călătorii de studiu încă în anii
studenţiei. Dar de data aceasta plecarea ei atât de
precipitată îi va părea Alexandrei oricum suspectă.
„O priveşte!” îşi zise Monica dornică să joace un renghi
maşterei sale. Nu-i prea era ei însă clar rolul pe care-l juca
Florin Duţescu. Boby îi spusese că acest tânăr crescuse
într-o familie serioasă, care-i asigurase un trai şi-o
educaţie peste nivelul mediu al celor din generaţia sa din
România. Lucra în Ministerul Turismului într-un post
care-i înlesnea frecvente deplasări peste graniţă ceea ce
reprezenta tot atâtea sporuri la bugetul său personal, iar
părinţii lui adoptivi, erau funcţionari la o reprezentanţă
din Viena, fapt ce semnifica alte avantaje deloc neglijabile
pentru un cetăţean al unei ţări cu regim comunist.
„Probabil că-l atrage şi pe el perspectiva unei mari
bogăţii, încercă ea o explicaţie, dar poate fi şi dorinţa
filială, cavalerească, de-a şi ajuta nefericita mamă… Cine
ştie ce i-o fi povestit Sandra de-a frânt într-atât inima
băiatului ei?… Oo! exclamase ea. În privinţa asta se
pricepe de minune!… Aşa a izbucnit să se vâre sub pielea
mamei mele apoi a lui Pierre… Numai cu baronul nu-i
merge… Teamă mi-e că ascesta-i va da cât de curând
papucii”.
Când îi împărtăşii lui Boby gândurile ei acesta-i replică;
— Încă un motiv de disperare!
Şi tânărul Varlam decise s-o scoată pe logodnica
prietenului său Nick cât mai repede din Antwerpen.
 *

„Noiembrie – ultimul bal”. Era titlul unui film

programat să ruleze pe ecranele Bucureştiului chiar în
zilele când se desfăşurau lucrările celui de-al XlV-lea
Congres al P.C.R. Cineva de „sus” s-a sesizat;
— Ia vedeţi să nu fie o aluzie la…
Şi-a făcut un gest semnificativ cu degetul gros îndreptat
în sus. Toţi se temeau să pomenească numele temutului
clan care îngenunchease întreaga suflare românească.
Filmul a fost scos de pe afiş dar teama a rămas. Pe Nick
van Galen îl amuzase teribil „gafa“ culturnicilor
bucureşteni.
„Gura păcătosului”! îşi spuse el.
Nela Duţescu, căreia Nick îi povestise amuzanta
întâmplare, adăugă;
— De ce li-e teamă de aia nu scapă!
Erau amândoi la un bar de zi din centrul Capitalei. Îşi
dăduseră aici întâlnire şi cu Florin.
„Duşmanul trebuie ţinut mereu sub observaţie”, îşi
zicea Nick.
Nici în atitudinea Nelei faţă de fratele ei vitreg nu se
produsese vreo schimbare. Sau aşa cel puţin ar fi dorit ea
să fie. Numai că Florin simţise o anume rezervă din partea
amândoura şi se întreba care era motivul? Îl suspectau?
Posibil. Deci el nu le dăduse nicio ocazie din care să reiasă
culpa sa. Un lucru era însă cert, soră-sa trecuse de partea
lui Nick.
„Muierile judecă în funcţie de ovare”, îşi spunea el
înciudat.
Iar fata era într-adevăr îndrăgostită până peste urechi
de lunganul olandezo-român.
„La urma-urmei e treaba ei!” încerca să se consoleze
tânărul Duţescu.
Pentru că în sinea sa îşi zicea că soră-sa vitregă „făcea o
afacere proastă”. Lunganul se va înapoia curând acasă
unde îl aştepta o logodnică, iar Nela va rămâne cu buzele
umflate. La un moment dat încercase să-i sugereze fetei
„finalul” amorului ei dar aceasta-i retezase vorba chiar de
la primele cuvinte;
— Florine! Fără sfaturi proaste!… De greşit ştiu să
greşesc şi singură.
De atunci el tăcea şi înghiţea în sec. Nu-i rămânea
altceva decât resemnarea în schimb aversiunea sa
împotriva lui Nick sporea de la o zi la alta.
— Hello!
Apariţia neobservată a lui Florin la masa lor îi
surprinsese pe Nick şi Nela.
— Ia uită-te! exclamă fata. De unde ai apărut?
Fără a aştepta să fie invitat Florin se aşeză şi făcu semn
chelneriţei să vină şi la el.
— Ce bem? se interesă el.
În paharele din faţa celor doi se aflau coniac şi pepsi-
cola, iar în ceşti – ness-cafe. Combinaţia nu-i displăcu
tânărului Duţescu încât ceru acelaşi lucru. Iar după ce se
îndepărtă chelneriţa se aplecă asupra celor doi pentru a le
şopti;
— Aţi auzit de isprava băieţilor de la „Construcţii”?
Povestea era într-un fel amuzantă;
După Congresul comuniştilor români manifestările
anticeauşiste se înmulţiseră. Echipe speciale ale miliţiei şi
securităţii mergeau prin staţii de metrou şi-n alte locuri
publice pentru a dezlipi sau a rade de pe ziduri mici afişe
cu chemări la revoltă împotriva dictaturii comuniste. Dar
isprava căreia i se dusese buhul în Capitală era cea a
studenţilor de la Institutul de Construcţii. În raportul său
la Congresul din 15 noiembrie Nicolae Ceauşescu
strârnise hazul tuturor cu o metaforă sui generis. În
Republica Socialistă România, susţinea el, orânduirea
socialistă va fi înlăturată „când va face plopul pere şi
răchita micşunele”. Drept urmare, studenţii constructori
au şi ornat, noaptea, plopii din prejma Institului lor cu
pere.
„Du sublime au ridicule il n’y a qu’ un pas”.
Năstruşnica faptă a stârnit hohote de râs în popor şi
spume la gură în cercurile high-life-ului comunist.
… Florin continua să turuie. Avea sacul plin. În acest
timp însă Nick observă în local pe unul din tuciuriii cu
care se înfruntase la restaurantul „Pescăruş”. Şi avea
impresia că individul îi căuta privirea de parcă ar fi dorit
să-i comunice ceva. Cum era omul deciziilor rapide le şi
comunică celor doi Duţescu;
 — Iertaţi-mă dar trebuie să dau un telefon.
Şi fără a mai aştepta îngăduinţa lor se ridică de la masă
şi se îndreptă către aparatul de telefon public situat în
apropierea toaletei. Florin îl urmărea cu priviri
neîncrezătoare;
— Cred că se duce să facă pipi şi i-a fost ruşine de tine.
Nela pufni pe nări;
— Până şi asta te preocupă?
El simţi împunsătura şi reacţionă;
— Ce te deranjează la mine?
— Multe! îi răspunse ea.
— De pildă?
— Prea îţi vâri nasul ăsta ascuţit peste tot.
Fără voie el îşi pipăi protuberanţa. Nu semăna cu al
Duţeştilor. Era şi el o ştia foarte bine nasul maică-si
adevărate. Să-i fi aflat oare Nela „secretul” naşterii? Nu-i
venea a crede. Era mai degrabă o simplă coincidenţă. Sau
aşa cel puţin nădăjduia. Dar era totuşi întâia oară când
Nela se agăţa de „ascuţimea” nasului său.
— Te incomodează forma lui? o iscodi el.
— Nu la propriu, ci la figurat, îi replică ea.
El îşi fixă privirea într-un punct de pe masă;
— Toată viaţa nu ţi-am dorit decât binele.
— Ştiu, Florine, făcu ea conciliant, dar te rog să mă
înţelegi; „m-am făcut mare”.
— Încerc să înţeleg, rosti el cu vocea uşor voalată, dar
îmi vine foarte greu… Şi mai ales n-aş vrea să suferi.
— Din pricina lui Nick?
 — Bineînţeles.
— Vreau să-ţi spun că relaţiile dintre noi sunt doar
camaradereşti.
— Haida-de! făcu el neîncrezător.
— Vreau să mai ştii că-i un om cinstit… M-a prevenit de
la început că-i logodit şi că are de gând să-şi respecte
cuvântul dat unei anumite domnişoara
— Asta-l onorează, conveni el. Dar nu ştiu în ce măsură
te împaci tu cu această situaţie?
— Nu-mi fac iluzii.
— Totuşi…
— Mă conduc după sfânta înţelepociune a strămoşilor
noştri latini; carpe diem.
— Uşor de zis, oftă el neconvins.
— Şi ce-ai vrea să fac? Să renunţ la el?
— Din mai multe motive, îşi susţinu el punctul de
vedere, întâi e vorba de faptul că te împinge într-o
activitate al cărei final nu poate fi decât închisoarea de la
Jilava… Pentru el nu-i nicio problemă… În cel mai rău caz
va fi declarat persoana non grata şi trimis de urgenţă
acasă… Pe când tu, Adrian, şi toţi ceilalţi…
— Te-aş ruga să taci! îi porunci ea. Şi mai ales fără
nume… dacă tu faci în nădragi de frică şi stai deoparte cel
puţin ai bunul simţ şi nu cârti împotriva celor care iubesc
acest pământ.
— Nu de mine trebuie să vă feriţi! o avertiză el.
— Mereu trebuie să te fereşti de cineva, făcu ea cu
năduf.
 — Cei cu care vă veţi confrunta sunt de-o cruzime…
— Mai mult decât să ne omoare ce pot face? îi reteză ea
vorba.
Florin se înfioră;
— Sper că nu vorbeşti serios?
— Mult nu se mai poate răbda, Florine! conchise ea.
În acelaşi timp Nick van Galen îşi căutase „omul” din
priviri şi când dădu cu ochii de el îi făcu semn să-l
urmeze. Tuciuriul se supuse ca la comandă. Nick ajunsese
lângă aparatul de teleon, introduse o fisă şi aşteptă tonul.
Tuciuriul se opri lângă aparat de parcă ar fi dorit să se
folosească şi el de telefon. Nick îi adresă prin colţul gurii;
— Parcă ne-am cunoaşte de undeva?
— Cum să nu, mânca-ţi-aş c…l! sosi prompt răspunsul
tuciuriul. Cine dacă nu dumneata ai făcut harcea-parcea
din toţi patru câţi eram! Dacă nu te miruiam cu piatra haia
la diblă nimic nu se mai alegea din noi.
— Şi ce vrei?
— Să-ţi mulţumim.
— De ce?
— Ai fost domn cu noi!… Aitul ne-ar fi băgat la
„mititica” pe câţiva anişori buni.
— N-aţi fost voi principalii vinovaţi.
— E drept, şefule! Scârna aceea de căpitan ne-a pus sula
în coaste… Ne avea la mână şi ne vămuia fără milă başca
treburi necurate la care ne împingea.
Nick îl privea pe tuciuriu în faţă. Iar acesta nu-i ocolea
privirea. Părea chiar a i-o căuta.
 — Şi ce vreţi acum de la mine? îl iscodi Nick.
— Noi suntem oameni recunoscători, şefule. Pe cel care
ne face un bine nu-l uităm.
— Concret?
— Vin vremuri grele, şefule.
— Crezi?
— Să mă scuipi în gură dacă mint.
—Şi?
— Noi zicem că nu ţi-ar strica să ai nişte „oameni” ai
dumitale.
— Nişte „îngeri păzitori”?
— Ai ghicit, şefule!
— Şi ce vreţi în schimb?
— Nimic, şefule!… Am zis doar aşa să ne plătim faţă de
dumneata.
Nick îi zâmbi neîncrezător;
— Chiar nimic-nimic?
— Ei şi mata! făcu tuciuriul. Dacă o să ne scapi acolo
câte un verzişor-doi vom zice bogdaproste. Iar dacă nu
fără supărare.
— Ştiţi voi, hoţomanilor, că sunt larg la mână.
— Păi nu te supăra, mânca-ţi-aş, dar noi nu ne încurcăm
cu proştii.
Era timpul să încheie discuţia. Mai apăruse un
solicitator al telefonului public.
— Bine, făcuse Nick. Facem târgul!
Tuciuriul îi răspunse cu un gest complice;
— Vă găsim noi, şefule.
 Şi trecu în locul lui Nick la telefon.
„Sunt nemaipomeniţi”? îşi zicea olandezo-românul în
timp ce revenea la masa unde îl aşteptau fraţii Duţescu.
Ideea de-a avea o „gardă de corp” îi surâde. Tinerii din
cercul Nelei i-ar fi sărit la nevoie în ajutor. Şi prin acest „la
nevoie” el înţelegea revolta populară împotriva clanului
Ceauşescu şi-a nomenclaturii comuniste care ţinea ţara
sub teroare. Pentru că nu mai exista nicio îndoială;
lucrurile se precipitau şi deznodământul nu putea fi altul.
Oamenii de rând – în special tinerii aşteptau doar un
semnal ca să iasă în stradă. După încheierea lucrărilor
„ultimului bal comunist” Nicolae Ceauşescu dorise un
grandios miting de proslăvire a „epocii de aur” pe care o
tot făgăduia românilor. Şi Nick avusese ocazia să constate
de visu aversiunea gloatei aduse cu „arcanul” în Piaţa
Republicii. Era o zi nemaipomenit de geroasă pentru
mijlocul lui noiuembrie. Rebegiţi de frig, lihniţi de foame,
istoviţi de o muncă fără răgaz, hărţuiţi zi şi noapte de
satrapii ocârmuirii comuniste, zecile de mii de oameni din
Piaţa fostului Palat regal nu mai reacţionau defel la
cuvântările „înflăcărate” ale celor din balconul Palatului
C.C.-ului. Aruncaseră la picioare lozinci şi portrete, se
întorseseră cu spatele la „iubiţii şi stimaţii” conducători,
îşi frecau mâinile rebegite şi tropăiau ca să se mai
încălzească.
„Un asemenea moment ar fi tare prielnic pentru
izbucnirea revoltei”, îşi zisese Nick.
 Dar nu se întâmplase nimic. Nu ţâşnise de nicăieri
scânteia care să aprindă pălălaia. Nu sosise, încă prielnica
clipă.
„Însă nici mult nu va mai dura”, îşi spunea Nick.
O dată cu pregătirile pentru renumita întâlnire Bush-
Gorbaciov de la Malta sporeau şi pronosticurile privitoare
la ieşirea României de sub dictatură. Politologi occidentali
opinau pentru o revoltă în care se va vărsa mult sânge.
Nick van Galen intuia acelaşi lucru. Dar organele de
represiune erau aici mai puternice, mai bine organizate şi
mai necruţătoare decât în celelalte ţări socialiste în care
avuseseră loc deja „revoluţii de catifea”.
„Avea dreptate tuciuriul, îşi aminti el. Vin vremuri
grele”.
Când ajunse în dreptul mesei la care se aflau cei doi
Duţescu, Florin îl cercetă pe Nick pe sub sprâncene;
— Ce voia baragladina?
În locul lui Nick se grăbi Nela să intervină;
— Bişniţă, ce altceva? Dolari, „Kent“…
Nick confirmă, dar Florin tot nu era convins;
— Cum de te-a depistat că eşti străin?
— Habar n-ai tu ce „miros” au ăştia, interveni Nela din
nou.
— Sunt formidabili! adăugă nemulţumit tânărul
Duţescu. Unde-i un chilipir sunt primii… Vorba unui
amic de-al meu; au plecat jidanii şi-au rămas ţiganii.
— Mie-mi sunt simpatici! remarcă Nick cu gândul la
tuciuriul de care abia se despărţise.
 — Asta pentru că nu ai de-a face cu ei în fiecare zi,
continuă Florin cu înverşunare sporită.
— Nu-i vina lor, observă Nela. Au nestatornicia în genă.
Încât buni-răi va trebui să convieţuim mai departe cu ei…
E o fatalitate! Pe Florin îl intrigă insistenţa cu care soră-sa
vitregă răspundea în locul lui Nick. Nu cumva îl cunoştea
şi ea pe tuciuriu? Pentru că în privinţa „olandezului
zburător” n-avea nicio îndoială. „Baragladina” cu care se
întreţinuse Nick la telefonul public nu apăruse
întâmplător în local. Era o cunoştinţă mai veche a
„domnului van Galen”. Deci amicul Nick acţiona şi-n
lumea interlopă a Capitalei nu numai în cercurile
studenţeşti. Constatarea i se păru lui Florin a fi demnă de
reţinut. Şi-şi mai zise în sine;
„Viţeaua asta de Nela ar trebui să mai rărească
întâlnirile cu un asemena individ”.
Dar n-avea curajul să i-o spună în faţă. Domnişoara
Duţescu nu era fiinţa care să îngăduie cuiva amestecul în
treburile ei „de suflet”.
De la local Nick îi conduse pe Duţeşti cu maşina acasă.
Opri chiar la intrarea în bloc Florin coborâ primul. Nela îi
dădu a înţelege fratelui ei vitreg că mai avea ceva de
discutat cu Nick. Nemulţumit, tânărul Duţescu tuşi sec
dar se conformă dorinţei sorei sale vitrege. Întinse o mână
rece celui de la volan apoi se îndreptă spre uşa grea, de
fier forjat şi sticlă, a intrării în bloc. Păşea rar, gârbovit, de
parcă avea în spinare o sarcină ce-i depăşea puterile.
 Nela, care-l urmări cu priviri severe până ce acesta
dispăru în clădire, remarcă;
— Frate-meu ăsta vitreg a început să fie tot mai
nesuferit.
— Îi dai prea multă importanţă, făcu Nick evaziv.
— Nici nu ştii ce zace în el, insistă fata. Sunt momente
când e de-o cruzime de neînchipuit… Noi avem la ţară o
casă cu grădină moştenită de la bunicii dinspre tată… Şi
acolo creştem nişte porumbei în podul casei… O pisică
străcătoare din vecini se înnădise la porumbeii noştri… În
fiecare zi dispărea câte unul… Florin i-a pus atunci pisicii
o capcană… Un laţ din sârmă subţire în care pisica s-a
prins… Ei bine, a lăsat-o acolo să se chinuie în laţ până ce
bietul animal s-a stins… Mieuna înfiorător… Zile şi nopţi
de vaiete înfiorătoare!… Eu n-am mai putut suporta şi am
plecat la Bucureşti… Când l-am întrebat de ce procedează
cu atâta cruzime… de ce n-o omoară… mi-a zis că aşa vor
afla şi celelalte pisici ce le aşteptă şi se vor feri de podul
casei noastre ca de foc.
Nick clătină capul a mirare;
— I-auzi cine-mi este!
— Aşa că şi pe tine te-aş sfătui să te fereşti de el.
— Am renunţat, scumpo!
— Ai văzut cât a insistat şi asupra tuciuriului cu care te-
ai întreţinut la telefon?
— L-ai recunoscut?
— Bineînţeles!… Era unul din cei patru de la
„Pescăruş”… Ce vrea?
 — Să-mi fie slugă supusă şi credincioasă.
— Nu mai spune!
— Mi-a făcut o ofertă cât se poate de serioasă.
— Ăştia-s ca şobolanii!…constată fata. Simt că se
apropie scufundarea corăbiei.
— Şi nu văd de ce n-aş accepta?
— Nick!
— Da, scumpo!
— Oare vor trage în noi?
Nick cumpăni câteva clipe întrebarea Nelei;
— Mira-m-aş să n-o facă.
— Dar în celelalte ţări nu s-a tras! în R.D.G.,
Cehoslovacia, Bulgaria…
— Cred că ruşii le-au zis clar; fără vărsare de sânge. Şi
generalii ruşi sunt acolo… Pe când aici n-are cine impune
unui dictator paranoic.
— Sfetnicii?
— Nişte ticăloşi care ţin cu dinţii de funcţiile lor înalte…
Nu sunt dispuşi să-l trădeze pentru că s-ar trăda în primul
rând pe ei… Nişte laşi şi nişte netrebnici!
— Nick!
— Ce e?
— Mi-e frică!
— E firesc.
— Dar asta nu înseamnă că dăm înapoi.
— De asta sunt convins, o încredinţă Nick.
Se aplecă asupra ei şi-o sărută prelung. Era o
îmbrăţişare sinceră.
 „Nici n-ai crede că într-o fată atât de mică zace o inimă
atât de vitează”, îşi zise el apoi urmărind-o cum se
strecura pe uşa blocului.
… Tuciuriul avea să se ţină de cuvânt. Îl acostă pe Nick
într-o seară cu lună când acesta ieşise din hotel ca să tragă
în piept niţel aer proaspăt. Coborâse pe Ştirbei Vodă spre
Piaţa Palatului şi se opri la intersecţia cu 13 Decembrie.
Aştepta lumina verde a semaforului când auzi lângă umăr
o voce care i se păru cunoscută;
— Să trăiţi!
Nick îşi aruncă privirea peste umăr.
— Aa! Tu eşti? îl recunoscu el pe „tuciuriu”.
— V-am promis că vin.
— Mă bucură.
— Sunteţi ocupat tare in seara asta?
Nick îi zâmbi ghiduş;
— Chiar vrei să ştii?
— Mă gândeam să stăm puţin de vorbă.
— Unde?
— În orice caz într-un loc unde nu suntem benoclaţi şi
nici ascultaţi.
— Cunoşti tu un asemenea loc?
— Păi altfel veneam eu în seara asta la matale, mânca l-
aş limba?!
— Cum te cheamă?
— Ochialbi.
 Tuciuriul avea într-adevăr o culoare a ochilor
nemaipomenit de deschisă încât i se dăduse cea mai
potrivită poreclă.
— Ai şi alt nume? se interesă Nick.
— Giani, şefule, dacă nu ţi-i cu supărare.
La lumina felinarului – printre puţinele care luminau
noaptea Capitalei – Nick îl cercetă mai atent. De statură
mijlocie, spre mică, Giani i se păru foarte bine legat. Avea
umeri laţi şi-un gât gros, musculos. Părul negru, creţ, îi
ieşea de sub o şepcuţă din imitaţie de piele. Deşi seara era
răcoroasă bine – ca în orice început de decembrie – Giani
nu era îmbrăcat decât în blugi şi geacă de fâş. În picioare –
nelipsiţii pantofi Adidas. Chipul lui smolit lucea în bătaia
razelor lunii şi-ale felinarului.
— Să mergem! se învoi Nick.
— O iau înainte, şefule.
Giani coti la dreapta pe 13 Decembrie urcând în sus
spre catedrala Sf. Iosif. Nick îl urmă la o distanţă care să
nu bată la ochi. Când ajunse în dreptul unei „Dacii 1300“,
parcată pe partea dreptă a străzii, Giani se opri, descuie
maşina, se urcă la volan şi deschise totodată portiera din
dreapta. Nick se instală lângă el.
În timpul drumului reluară dialogul. Mai bine zis Nick
reâncepu seria întrebărilor;
— Ce fac ceilalţi amici ai tăi?
— Teferi!… O să-i vezi şi matale!…
— Ia zi! Ce-i în capul vostru?
Giani îi aruncă o ocheadă scurtă. Era nedumerit;
 — Nu pricep ce vrei, mânca-ţi-aş!
— Sunteţi siguri că o să am nevoie de voi?
— Noi aşa zicem… Că dacă o veni rivoluţia, ăştia cu
care te ai matale acum, bine atunci te mănâncă fript,
şefule… Ăştia n-au cuvânt, mânca-ţi-aş! Se folosesc de tine
cât au nevoie iar după aceea îţi închid gura pentru
totdeauna…
Aşa e tovarăşii de la Miliţie şi de la Securitate… Ai auzit
matale de unul Ştefănescu? Mare caiafă!… Milioane de lei,
teancuri de dolari şi mărci d-ălea, din vest, aur şi bijuterii
cu kilogramele… Le-a văzut cineva sub sticlă arătate
grangurilor… Afacere cu vinuri „măsluite”… Mânjiţi în
treaba asta o şleahtă întreagă de măhări… Unul era chiar
„Erou“… Ştii matale de care… Al „Muncii Socialiste’’… L-
au bătut pe „măsluitorul acela de vinuri’’ întâi ca să
vorbească iar după aceea ca să tacă… Până la urmă l-au
„ixicutat’’… La Jilava!
Lui Giani nu-i mai tăcea gura. Dar lui Nick nu-i
displăcea. Tuciuriul îl amuza. Aşa că nu-şi dădu seama
când ajunseră într-un vechi cartier al Bucureştiului cu case
mici şi câtuşi de puţin arătoase. Aveau în schimb garduri
înalte după care se ascundeau curţile mici, insalubre.
Giani opri maşina pe-o alee nepietruită. Era probabil unul
din puţinele automobile care se încumeta să circule pe
aceste uliţi. După ce coborâră din „Dacie’’ se îndreptară
spre o portiţă ascunsă, iar prin aceasta pătrunseră într-o
curticică pavată cu bolovani mari, de râu. Printr-o uşă
joasă intrară într-o săliţă iar de aici într-o cameră potrivit
de mare luminată a giorno. În jurul unei mese se aflau
ceilalţi trei „asociaţi“ai lui Giani. La intrarea lui Nick
aceştia se ridicară respectuoşi în picioare.
„Cuib de hoţi’’, îşi zise olandezo-românul.
Pe masă se aflau numai bunătăţi; whisky, coniac, gin.
Mărci străine. Tuciuriilor nu le priau băuturile autohtone.
Iar ca să meargă bine băutura mâncau alune, fistic, saleuri.
Nick se aşeză la masă unde i se puse un pahar gol în faţă.
Ce dorea? Un gin cu nelipsita felie de lămâie. I se turnă
imediat în pahar. Între timp Nick îşi trecu privirea peste
comeseni.
Erau cei patru de la „Pescăruş’’. Tineri între 25 şi 27 de
ani. Păreau a fi fraţi; aceleaşi trăsături specifice rasei,
aceeaşi piele închisă, aceiaşi ochi în veşnic neastâmpărat.
Îi diferenţia totuşi câte o cicatrice lăsată de lama unui cuţit
sau câte un nas cu cartilajul rupt de-o lovitură zdravănă.
Sprinteni în mişcări aduceau a animale de pădure cu
urechea veşnic la pândă. Şi fiecare avea porecla care-l
definea. „Buză ruptă’’ poseda într-a-devăr o cicatrice nu
prea estetică sub nas. „Belaliul’’ se distingea prin urechi
mari, clăpăuge, şi-o necontrolată mişcare a feţei.
„Gagicarul’’ era cel mai frumos şi mai elegant dintre ei.
Fără îndoială cu trecere la fete. „Şeful’’ însă rămânea Giani
Ochialbi. El avea de regulă iniţiativa.
— Sunteţi rude? voi să ştie Nick.
Giani îi confirmă; el şi cu „Belaliul’’ erau fraţi iar „Buză
ruptă’’ şi „Gagicarul“-veri cu ei. Toate treburile se făceau
deci în familie.
 — După cum vezi şi matale, şefule, avem de toate, ţinu
Giani să-i precizeze Nick trecu o privire protectoare peste
cei patru tuciurii.
— Şi-atunci ce vă lipseşte?
— Ziua de mâine, îşi dădu cu părerea „Gagicarul“. Nu
ştim cum va fi după „rivoluţie“… Acuşica ne merge bine
cu băuturica, ţigările, cafeaua, ness-ul… Da’ ştim noi mai
târziu?
— De unde sunteţi voi atât de siguri că va fi „rivoluţie“?
— Ei, şefule! făcu Giani lezat. Matale socoţi că n-avem şi
noi ochi şi urechi? Nu vedem încotro bate vântul? Doar n-
or fi românii mai proşti ca alţii să se lase condamnaţi de
moaca asta băloasă şi c-un picior în groapă care se crede
hăl mai hăl de pe suprafaţa pământului… S-a urcat
scroafa-n copac şi nu vrea să se mai dea jos.
Nick continuă să-i iscodească.
— Şi după aceea va fi mai bine?
— Mai bine e vrăjmaşul binelui, mânca-ţi-aş, interveni
„Gacicarul“.
Nick pufni amuzat pe nări;
— Cum s-ar zice; şi-a aşa-i rău şi aşa-i prost.
— Cam aşa, conveni Giani.
Nick gustă din pahar, aprecie calitatea băuturii, apoi li
se adresă din nou;
— Îmi puteţi spune de ce m-aţi poftit aici?
Gagicarul replică;
— Să ne ierţi, şefule, interveni şi Belaliul.
Buză rupta îşi umezi şi el gura pentru a rosti;
 — Suntem chit, bre, şefule!… Am dat, ai dat… Acum să
batem laba.
— Şi-ai fost domn, bre, şefule, adăugă Belaliul. De aceea
şi noi vrem să fim „domni“… Înţelegi matale?
— Eu înţeleg bine toate astea, rosti Nick privindu-i pe
rând cu simpatie. Dar mie trebuie să-mi spuneţi mai întâi
tot ce-aveţi pe suflet, ca la popă.
— Corect, şefule! reveni Giani în discuţie. Aşa e corect!
… Să nu ne ascundem unul de altul.,
— Noi suntem oameni prevăzători, şefule, luă cuvântul
Gagicarul. Încât ne-am dat în bobi că aici, în România,
mulţii purici n-o să facem… Ne-am săturat de bişniţa asta
măruntă pentru care suntem hăituiţi ca nişte bandiţii
Nick se amuză;
— Şi vreţi s-o faceţi în altă parte pe picior mai mare?
— Aşa ar fi corect, preciză Belaliul.
— Matale, şefule, i se adresă Buză ruptă, eşti grangur în
Holandia matale…
Nick râdea cu poftă;
— Pe asta de unde-o mai ştiţi?
— Păi se observă din toate, şefule. Şi cum azvârli cu
verzişorii şi cum se gudură toţi de aici pe lângă matale…
Nu vedem noi?
Cercetându-i cu tot mai mult interes Nick îi chestionă;
— Cam ce-aţi putea face voi să zicem de pildă în
„Holandia“?
 — Ne-am ocupa de maşini, îi mărturisi Giani. Pentru că
noi, ăştia, cum ne vezi, suntem mecanici auto… Cu
patalama la mână, şefule.
— Şi de ce nu vă practicaţi meseria?
— Aici? făcu Belaiul scârbit. Ptiu!…
— Sunt nişte ateliere împuţite, şefule, preciză Gagicarul.
— Deci vreţi să vă ocupaţi de maşini! repetă Nick ca
pentru sine. Ce fel? Reparaţii?
— Se poate, şefule? făcu Gianiu dezamăgit. Noi avem
dible de negustori!… Din maşini vechi şi aruncate vrem să
facem altele noi… Se poate?
Nick îl privi cu sinceră admiraţie;
— Bineînţeles că se poate! Chiar foarte bine!
Ştia doar şi el că în Olanda nu era un climat propice
automobilelor.
Umezeala, aerul sărat marin corodau repede maşinile.
După câţiva ani de folosire oamenii erau nevoiţi să le
abandoneze. Înşirate pe străzi lăturalnice automobilele
vechi puse în vânzare la preţuri derizorii alcătuiau
coloane din ce în ce mai mari. Nemaivorbind de
„cimitirele de automobile”. Tuciuriii se gândiseră bine. De
pe urma acestor maşini se puteau obţine profituri bune. Şi
nu atât în Olanda cât în ţările post-revoluţionare din est.
Pentru că nimeni nu se mai îndoia de acest final;
înlăturarea definitivă a comuniştilor de la putere şi
aşezarea în loc a unor democraţii autentice.
— Dacă ai încredere în noi şi ne iei sub firma matale,
continuă Giani, oameni ne facem.
 — Bunînţeles, ţinu să precizeze Gacicarul, ce-i a matale
va fi pus de-o parte.
— Nu de asta-i vorba, ripostă Nick. Important e ca acolo
să fiţi oameni serioşi, să vă vedeţi de treabă, că altfel
închid „prăvălia” şi vă fac vânt înapoi de unde-aţi venit.
— Corect! făcu Belaliul.
— Uşor nu va fi, continuă Nick, mai ales că nu
cunoaşteţi nici limba…
— O învăţăm repede, şefule, îl încredinţa Giani. Şi aşa o
rupem binişor nemţeşte… În privinţa asta să n-ai teamă.
— Bine! conveni Nick.
— Iar cât stai matale aici, interveni iarăşi Gacicarul, să
n-ai nicio grijă. Din clipa asta nu-ţi mai clinteşte nimeni
niciun fir de păr din cap… La fel şi „domniţei” matale…
Doar cu „guleraţii” de la Securitate ne va fi mai greu, dar
o scoatem noi la capăt şi cu ei… De acord?
— Mai frumos decât în cele mai frumoase visuri, făcu
Nick amuzat.
Era sincer. Ce-şi putea dori mai mult decât să aibă
protecţia lumii interlope bucureştene.

Era acea oră de dimineaţă când Nickanor van Galen îşi

savura cafeaua şi răsfoia ziarele. De la ambasadă se
„aproviziona” cu presa occidentală, iar ziarele româneşti i
le trimetea recepţionerul de serviciu de la hotel. Tolănit în
fotoliu, în halat şi papuci, Nick sorbi o înghiţitură de
cafea. Dar imediat era să se înece cu băutura din ceaşca
imprimată cu monograma hotelului „Bucureşti”. Pe prima
pagină a ziarului „Scânteia”, organul P.C.R., o fotografie îl
umplu de uimire. După întâlnirea de la Malta dintre
George Bush, preşedintele S.U.A., cu şeful statului
sovietic, Mihail Gorbaciov, acesta din urmă convocase la
Moscova pe conducătorii statelor componente ale
Tratatului de la Varşovia. Dictatorul român Nicolae
Ceauşescu, era ultimul din vechea gardă care se mai
menţinea la putere în ţările lagărului socialist. Toţi ceilalţi
erau mai tineri şi mai hotărâţi să-şi scape popoarele de
„Făt Frumosul” trâmbiţat, de „geniul carpaţilor” la
recentul congres al P.C.R. Astfel că la Moscova dictatorul
român se găsea ca un dulău bătrân şi răpănos încolţit de-o
haită de dulăi tineri şi colţoşi. Fotografia care-l făcuse pe
Nick să i se oprească în gât cafeaua de dimineaţă era un
instantaneu surprins în timpul convorbirilor dintre Mihail
Gorbaciov cu primul său ministru Nikolai Râşkov, pe de o
parte, Nicolae Ceauşescu şi cu primul său ministru,
Constantin Dăscălescu, pe de altă parte. Din fotografie
reieşea clar că cei doi conducători sovietici se străduiau să-
l convingă pe dictatorul român de necesitatea reformelor
în România. Dar acesta îi ignora zâmbind cu „candoare”
fotoreporterului. Îşi râdea pur şi simplu de strădaniile
celor doi şefi ai supraputerii de atunci.
„Ăsta nu mai are leac”, îşi zisese Nick. Îi era clar că
Nicolae Ceauşescu devenise cu totul opac. Nu mai exista
nicio posibilitate de dialog cu el. Deci zilele îi erau
numărate. De altfel atât primul ministru francez cât şi
ministrul de externe al aceleiaşi ţări îşi „permiseseră” să
facă chiar unele declaraţii în acest sens. Lui Nick însă nu-i
ieşea din minte rânjetul de „elev tâmp care-şi sfida
profesorul” al dictatorului român. Îşi zisese că va trebui să
păstreze această fotografie ca pe un document preţios
pentru posteritate.
Odată sfârşit „tabietul” de dimineaţă donnul Nickanor
van Galen se îmbrăcă pentru a face o vizită de curtoazie la
Ministerul Turismului. Mare lucru n-avea de făcut la acest
for. Toată lumea aştepta să se întâmple ceva şi nimeni nu
se mai deranja la nimic. Dar înainte de-a părăsi
apartamentul se pomeni cu un mesaj de la Stelian Marcu.
„Tovarăşul” colonel vroia să-l întâlnească fără întârziere.
„Lucrurile încep să se precipite”, îşi zise Nick.
Comunică ofiţerului superior de securitate că era întru
totul de acord cu locul şi ora stabilite pentru întrevedere,
şi avea să se înfăţişeze punctual la uşa garsonierei din
blocul de pe Bulevard unde se mai întâlnise cu Stelian
Marcu. Îi deschise chiar acesta. Nick îl cercetă cu un aer
grav. Securistul era încercănat şi mult mai puţin stăpân pe
sine. Se vedea cât de colo că-l ajunsese oboseala nopţilor
nedormite, petrecute într-o tensiune nervoasă epuizantă.
— Ce s-a întâmplat? îl iscodi noul venit.
Colonelul îi strânse mâna mai puţin viguros ca de
obicei;
— Mi-e teamă, dragul meu, că începe „sârba”.
 Nick se aşeză în fotoliul oferit de gazdă;
— „Începe” sau a şi început?.
— După opinia mea primii paşi s-au şi făcut.
Şi-i destăinui că muncitorii din marile platforme
industriale erau în „fierbere”. La Iaşi se luaseră măsuri
severe pentru a împiedica studenţimea să iasă în „piaţă”.
Tinerii scriitori publicaseră un manifest incendiar, iar unii
dintre ei declaraseră greva foamei. Dar ce i se părea
colonelului mai grav era „cazul Tökes”, preotul reformat
din Timişoara care înfrunta pe toată lumea; partid,
guvern, superiorii ecleziastici, i se dăduse ordin să plece
în altă parohie, la alt capăt de Ţară, dar pastorul nici nu
vroia să audă. Sfătuit fără îndoială şi de peste graniţă
acesta făcea opoziţie făţişă regimului, fiind sprijinit de
numeroşii săi enoriaşi cărora li se alăturau şi alţi
nemulţumiţi. Toţi făceau zid viu în jurul tânărului pastor
reformat.
— Mira-m-aş ca focul să se aprindă aici, conchise
colonelul.
Nick ridică sprâncenele a nedumerire;
— De ce tocmai „aici“?
— Pentru că Timişoara e locuită de trei etnii
recalcitrante; maghiari, şvabi şi sârbi… Iar românii, care
alcătuiesc majoritatea, sunt puternic influenţaţi de cele trei
etnii.
— Plus influenţa din afară?
— Bineînţeles!… Timişorenii au televizoarele puse
numai pe canalele iugoslave… De radio nici nu mai
vorbesc; ascultă Belgradul şi Budapesta cum nu ascultăm
noi aici, Bucureştiul.
— Se apropie deci ara „H“, rosti Nick ca pentru sine.
— Şi-ai să vezi, continuă Selian Marcu, suita de
gogomănii fatale comise de cei de „sus“… Prima e chiar
aceasta cu popa reformaţilor… În loc să-l lase în pace „să
latre la lună“ cât pofteşte, ei zgândăresc rahatul… Şi-au să
se pomenească de „jos“ până „sus“ cu o duhoare care are
să le cârnească nasul din loc.
— Doamne ajută! făcu Nick optimist.
— Uite de ce-am ţinut să te întâlnesc fără întârziere,
trecu Marcu direct la subiect. Te rog din suflet să stai
cuminte în apartamentul dumitale de la hotel... Îţi faci
rostde nişte romane captivante… Îţi trimit şi eu dacă
vrei… Poţi să inviţi şi o anume domnişoară… Pentru că
nici ei nu i-ar strica să fie mai precaută.
— Intenţionaţi să faceţi ceva arestări preventive? voi
Nick să ştie.
— Pe cine să arestăm? Întreg poporul?… E absurd!
conchise colonelul. Însă când vor ieşi în stradă – şi-o vor
face – atunci va trebui să intervenim.
— Paranoicul ăsta pe care îl slujeşti e decis să comande
„Foc“?
— Din păcate! oftă Marcu. Şi nu-i niciunul în tot
CEPEEX-ul în stare să i se opună.
— Un asemenea „ordin“ ar putea să-l coste în final
capul, remarcă Nick.
 — Teamă mi-e că aşa va fi, conchise colonelul. Dar asta
nu înseamnă că trebuie să ni-l pierdem şi noi, adăugă el.
Nu?
— Fireşte, mon colonel!
Grăbit, Stelian Marcu ţinu să-i amintească;
— Ne-am înţeles, deci; de îndată ce începe „sârba” nu
mai scoţi nasul din casă!
— Fii liniştit, mon colonel. Voi fi cuminte ca un şcolar la
ora de dirigenţie.
După întâlnirea cu Stelian Marcu, Nick se şi grăbi să
expedieze rapoartele cifrate către Haga şi Londra. Apoi o
căută pe Nela Duţescu. Dădu peste ea abia la prânz când
fata revenise de la facultate. Era o zi nemaipomenit de
călduroasă penţru acel mijloc de decembrie. Iarnă fusese
mai curând în noiembrie. Nick era într-un demi gris,
tineresc, şi-o pălărie confecţionată din acelaşi material.
Nela îl întâmpină în pragul apartamentului ei. Era
singură. Florin plecase ca de obicei să conducă un grup de
turişti străini.
— Ce elegant suntem azi, i se adresă ea cu sinceră
admiraţie. Şi adăugă vârându-şi năsucul între reverele
demiului; Şi ce frumos mirosim.
Îl trase apoi zorită înăuntru. Vecinii de palier erau în
general oameni discreţi dar… „paza bună“…
— Tu ce mai faci, iubita mea? o interpelă Nick
cuprinzând-o de umeri şi sorbind-o din ochi.
Nela chicoti;
— Eu… „bună pace!“ Dar tu?
 — Am veşti!.
Fata i se atârnă de gât;
— Bune?
— Vom vedea!
Ea se ridică pe vârfuri până ce izbuti să-l sărute fugar
apoi se lăsă pe călcâie şi-l trase spre canapea;
— Spune repede şi… tot!
El îi relată in amănunt întrevederea avută în acea
dimineaţă cu Stelian Marcu. Şi conchise;
— Cred că ar trebui vă pregătiţi sufleteşte.
— Doamne! exclamă ea impreunându-şi mâinile. Ajută
„poporul tău“!
Seara, Nick îşi dăduse întâlnire şi cu „şeful” grupului
de tuciurii care urma să alcătuiască „garda sa personală”.
Giani Ochialbi îl aşteptă în „Dacia” sa. Era nerăbdător să
afle de ce-l convocase „Olandezul”. Acesta i se arătă a fi
într-o dispoziţie mai aparte.
— E pe bune, şefule? se interesă tuciuriul.
— Aşa se pare! îi răspunse Nick.
Îi explică apoi tuciuriului că se aşteptau evenimente
importante. Nu-i putea preciza. Când şi unde va izbucni
„incendiul” dar ei trebuiau să fie pregătiţi pentru orice
situaţie.
— Socoţi că geanabeţii ar putea să te găbjească? se
interesă Giani.
Amuzat de limbajul tuciuriului, Nick izbucni în râs. Îl
încânta şi privirea vioaie, inteligentă a acestuia.
— E posibil! răspunse el în cele din urmă.
 — Să n-ai teamă, şefule, îl asigură Giani. Şi-n gaură de
şarpe dacă te-or băga noi te găsim.
— Până atunci, însă, va trebui să fim permanent în
legătură, opină Nick.
— S-a înţeles, şefule, se învoi tuciuriul pe loc. Câte unul,
pe rând, ne vom ţine de matale ca o umbră… Zi şi noapte!
… Iar când e pe nasoale venim imediat cu toţii.
Ochii lui Giani emanau o strălucire de câine credincios.
Nick îi strânse mâna cu recunoştiinţă.
Prima „scânteie” ţâşni într-adevăr la Timişoara.
Temerile lui Stelian Marcu începuseră a se adeveri.
Rezistenţa îndârjită a pastorului reformat Laszlo Tökes în
casa parohială asediată de miliţia şi securitatea
timişoreană asmuţi populaţia oraşului împotriva
autorităţilor locale apoi şi a celor centrale. Locuitorii
municipiului de pe Bega ieşiră în stradă cu mic cu mare.
Urbea bănăţeană clocotea. Din Capitală începură a se
trimite întăriri organelor de ordine locale. Dar puhoiul
odată pornit nu mai putea fi stăvilit. Nick van Galen
încercă să intre în legătură cu Stelian Marcu dar colonelul
nu mai răspunse la apelul său.
„L-or fi trimis şi pe el la faţa locului” îşi zise.
Trecu pe la ambasadă unde luă cunoştinţă de ultimele
mesaje din Olanda. Între altele I.K.8 îi transmitea din
partea lui Boby Varlam că Monica Ellerman se afla la
„adăpost”.
„Bun” îşi zise Nick bucuros.
 Deşi Timişoara fusese complet încercuită de armată şi
trupe de securitate, iar liniile telefonice scoase din
funcţiune, veştile din oraşul asediat tot ajungeau la
urechile celor interesaţi. De data asta nimeni din ţară nu
mai trata cu indiferenţă evenimentele din Banat. De altfel
şi străinătatea arăta acelaşi interes viu. Posturile de radio
din Europa nu încetau să transmită ştiri mai mult sau mai
puţin controlate. Vestea care cutremură însă întreaga lume
a fost următoarea;
— La Timişoara se trage!. Sunt morţi şi răniţi!… O
adevărată baie de sânge!
La auzul acestei veşti Nick îşi zise;
— Asta a fost!
Când se întâlni cu Nela Duţescu aceasta, rosti cu teamă
în suflet;
— Să nu aibă şi Timişoara soarta Braşovului.
— Nu cred, îi răspunse Nick. Acu’ doi ani braşovenii
erau singuri… Nu aveau sprijin de nicăieri… Pe când
timişorenii privesc în jur cu încredere… Momentul e mai
propice ca oricând… Ai auzit ce strigă? „Azi în Timişoara,
mâine în toată Ţara!“
— Să nu bată până la urmă în retragere.
— N-au unde da înapoi şi-apoi nu mai au nimic de
pierdut.
— Nici noi, aici, rosti fata cu convingere.
Zilele de decembrie continuau să fie neobişnuit de
calde.
 „Dumnezeu ţine cu acest popor, îşi zicea Nick. Vor ieşi
cu toţii în stradă”.
Toată suflarea aştepta să vadă ce face Capitala. Când se
va mişca şi aceasta? Timişorenii rezistau eroic de cinci zile.
Îşi îngropau morţii, îşi oblojeau răniţii şi înfruntau
tancurile cu piepturile goale. Socotindu-se stăpân pe
situaţie dictatorul comunist al României făcuse între timp
o vizită în Iran, rostuise apoi un discurs către popor la
radio şi televiziune în care dăuda armata pentru
„pacificarea” Timişoarei şi convocase pentru a doua zi un
miting măreţ prin care să dovedească întregii lumi că era
în continuare acelaşi fiu „adorat” al poporului român. O
sfidare care nu scăpă nimănui.
„O prostie atrage după ea alta” îşi spuse Nick. O căută
îndată pe Nela Duţescu. Dar nu-l găsi decât pe fratele ei
vitreg. Acesta îl informă că fata era de negăsit.
„Ai s-o ai pe conştiinţă!” îl mai avertiză Florin.
— De ce? se prefăcu Nick a nu pricepe.
— Ştii dumneata mai bine decât mine, făcu Florin grav.
Nick îl privi lung. Desluşi pe chipul tânărului Duţescu
ură, teamă, laşitate.
„Eşti mic, prost şi cu bube în cap”, îl gratifică în sinea
lui fostul atlet de performanţă.
Apoi, când îşi desprinse privirea de pe faţa mică,
chinuită, a lui Florin, îl întrebă direct;
— Nu socoţi că şi locul tău e acum lângă ea şi colegii ei?
— E o nesăbuinţă din partea lor, îi replică tânărul
Duţescu.
 — Ţi-e frică!
— Chibzuinţă înseamnă după dumneata frică?
— După opinia mea chibzuinţă Nelei şi-a colegilor ei
este mult mai matură decât a ta… Şi mai e ceva în plus;
spiritul de sacrificiu.
Florin nu-i răspunse. Căzu pe gânduri. Apoi întrebă cu
teamă;
— Vor ieşi oare mâine în stradă?
— Nu-şi vor permite să rateze un asemenea prilej.
— Cerul să-i aibă în pază! conchise Florin plecându-şi
ochii spre pământ.
Revenind la hotel Nick fu oprit în hol de un individ de
vreo treizeci de ani, blond, cu ochi albaştri, statură, de
atlet şi faţă de boxer.
— Aş vrea să vă comunic ceva, i se adresă acesta.
Nick nu avea nicio îndoială că avea de-a face cu un
securist.
— Din partea cui? se interesă el.
— A superiorului meu, i se răspunse prompt.
— Nu are nume?
— Are vreo importanţă?
— Nu prea! făcu Nick în zeflemea.
— Am primit ordin ca începând din seara asta să nu
mai părăsiţi hotelul.
— E aşa de grav? se arătă Nick surprins.
— Nu-mi dau seama, rosti securistul sincer.
— Bine, conveni Nick. Comunică superiorului dumitale
că voi fi un copil cuminte şi ascultător.
 — Asta-mi uşurează sarcina, remarcă securistul.
Nick îl cercetă cu interes;
— Trebuie să înţeleg că sunt pus sub pază?
— Ordinu-i ordin! se scuză securistul.
— All right! conveni Nick bătându-l amical pe umăr.
Urcă apoi în apartamentul său unde, înainte de orice,
puse radioul pe lungimea de undă care emitea „Europa
liberă”. Postul respectiv transmitea zi şi noapte fără
încetare. Redactorii săi se perindau pe rând la microfon,
muncind până la epuizare. Concomitent deschise şi
televizorul. Nicolae Ceauşescu, înconjurat de „sfetnicii”
săi cei mai apropiaţi, din care nu lipsea fireşte consoarta
sa, ţinea „spiciul” către naţiune. Era mulţumit de
ministrul armatei, generalul Vasile Milea, care stătea
„fiert” la marginea dreaptă a semicercului în mijlocul
căruia trona despotul comunist. Armata îşi făcuse datoria,
declara satisfăcut „Comandantul suprem”, înăbuşind
răzmeriţa de la Timişoara. Dar şi de data asta, fie că era
dezinformat, fie că refuza să creadă adevărul, N.C. se
înşela. La Timişoara armata pactizase cu răsculaţii.
Muncitori din întreprinderile bănăţene dăduseră un
ultimatum oştirii; ori se retrăgea ori aruncau oraşul în aer.
Şi ostaşii au preferat să le întindă mâna. Dar N.C. era surd
şi orb. Gesticula pe ecranul televizorului cu aceiaşi
denzivoltură de „conducător genial, iubit şi înţelept”.
Nick închise televizorul. Nu, mai putea suporta. În sinea
lui îi era milă de acest paranoic şi avea sentimentul că
sfârşitul domniei de peste două decenii a dictatorului
român era iminent. Nick era fireşte bombardat cu
informaţii şi declaraţii de această natură pe care posturile
de radio apusene nu încetau să le emită. În plus trăia şi
propriul presentiment, resimţit de cea mai mare parte a
suflării româneşti.

21 decembrie 1989. Solstiţiul de iarnă. Numai că în

Bucureşti vremea era primăvăratică. De la ferastra
apartamentului său Nick vedea şiruri lungi de oameni
revărsându-se către Piaţa Palatului. Chipurile celor mânaţi
ca nişte turme de necuvântătoare spre „întâlnirea cu cel
mai iubit fiu al poporului” erau mohorâte.
„Nu prevestesc nimic bun”, îşi zise Nickanor van Galen.
În sinea lui era bucuros şi aştepta nerăbdător
dezlănţuirea „furtunii”. Sfătuit pe un ton hotărât de
securistul cu mutră de boxer îşi comandase micul dejun în
apartament. N-avea chef nici să citească, nici să asculte
radioul. Aştepta începerea transmisiunii la televizor. Sosi
în sfârşit şi acest moment, cu obişnuita regie a
mitingurilor ceauşiste. În balconul de la Palatul C.C.-ului
dictatorul român, cu căciula neagră, ţuguiată, care-i stătea
caraghios „ca unui pui de bogdaproste”, privea încântat la
marea de capete omeneşti care umpluse piaţa palatului
până la refuz. La microfon se perindau feluriţi
„reprezentanţi” ai muncitorimii, ai tineretului, ai
intelectualităţii ştiinţifice. Dând glas unor însăilări
fabricate în timpul nopţii la secţia de propaganda a C.C. al
P.C.R., aceştia proslăveau „epoca de aur" ceauşistă şi
incriminau încercările de „destabilizare a celei mai drepte
dintre orânduiri" de către cercuri străine duşmănoase ţării
şi poporului român „atât de fericit". Prin difuzoare se
lansau lozinci şi aplauze dinainte înregistrate pe benzi de
magnetofon. Între cei de la tribuna şi masa amorfă, care
păstra o tăcere ameninţătoare, se interpunea o „baricadă"
de pancarde cu lozinci de proslăvire a comunismului şi a
celor doi soţi Ceauşescu ale căror portrete, singurele de
astfel, împestriţau peisajul viu, în continuă ondulare.
— Ce mascaradă! exclamă Nick scârbit.
Veni şi momentul când primarul general al capitalei
pofti la microfon pe „geniul Carpaţilor”. Pulsul lui Nick
începu să se accelereze.
„Se va produce sau nu minunea?” se întreba el cu
sufletul la gură.
Şi se produse. După doar două-trei fraze bâlbâite de
dictator acesta se opri din rostire de parcă îl strângea
cineva de beregată. Cu ochii bulbucaţi de uimire privea,
asculta, dar nu-i venea a crede. Din mijlocul mării de
capete porniseră mai întâi nişte ţipete de spaimă care se
transformă treptat într-un vuiet ce creştea înspăimântător.
Emisiunea de televiziune se întrerupse brusc.
— Asta e! exclamă Nick fericit.
Îi venea să sară în sus de bucurie. Se duse imediat la
fereastră şi-o deschise. Dinspre Piaţa Palatului răzbătea un
vacarm de iad. Nick nu mai avu nicio îndoială. Mitingul
se spărsese. „Scânteia revoltei” izbucnise. Numai de s-ar
transformă într-un adevărat pârjol care să mistuie răul ce
se abătuse asupra bietului, popor de mai bine de patru
decenii. Nick stătea ca pe jar. Trebuia să evadeze din
apartamentul păzit cu străşnicie de securistul cu mutră de
boxer trimis de Stelian Marcu. Colonelul prevăzuse aceste
tulburări şi prima sa grijă fusese aceea de a-l şti pe Nick
van Galen la adăpost. Pentru că numai acesta cunoştea
bine drumul către comoara ascunsă de papa Dumitru.
Însă logodnicul Monicăi Ellerman nu era dispus să stea
„închis în casă”. Locul lui – socotea acesta – era acolo, în
stradă, în mijlocul răsculaţilor. De acolo trebuia să-şi
culeagă datele pe care să le trimită apoi cifrate lui I.K.8 şi
„bătrânul domn din Londra”. Şi tot acolo se afla Nela
Duţescu alături de colegii ei, Nick se întreba totuşi dacă
erau sau nu pe baricade.
Presupunea că studenţii bucureşteni nu vor scăpa
această clipă unică. Dar voia să se convingă de visu, şi la
nevoie să dea şi o mână de ajutor. Ce putea să facă însă cu
securistul care nu-l slăbea nicio clipă din ochi? Trebuia
imobilizat. Între rechizitele sale de la birou avea un ghem
de sfoară groasă pentru colete. Deci avea cu ce-l lega. Un
prosop îi putea servi foarte bine ca căluş. Dacă securistul
avea asupra se şi nişte cătuşe – cu atât mai bine. Îşi umplu
un pahar mare cu Pepsi-Cola şi porni spre uşă. Securistul
îl auzi şi se şi postă la intrarea în apartament.
 — Ce doriţi? se interesă acesta văzându-l pe Nick în
cadrul uşii.
— Vreau să vă vorbesc, îi ceru sechestratul.
— Vă ascult.
— Nu aici, făcu Nick cu reproş. Am ceva pentru
superiorul dumneavoastră. Vă rog să intraţi.
Securistul păşi precaut înăuntru cu mâna dreaptă
pregătită să scoată iute pistolul. Nick se prefăcu a nu-i lua
în seamă gesţul potrivnic. Îi ceru să închidă uşa în timp ce
el sorbea degajat din paharul cu Pepsi-Cola. Dar în clipa
când securistul se aplecă să dea cu călcâiul în uşă Nick îi
azvârli băutura in faţă. Orbit, securistul duse o mână
instinctiv la ochi iar cu cealaltă scoase pistolul. Gest fatal!
Cu o lovitură de picior Nick îi zbură arma din mână iar cu
muchia palmei îi strivi carotida. Securistul se prăbuşi la
picioarele lui ca un bolovan. După câteva minute zăcea în
fotoliu legat fedeleş şi cu căluş la gură. Îmbrăcat în demiul
său gri deschis, cu pălăriuţa de stofă pe creştet, Nick
încuie uşa de la apartamentul său îndreptându-se cu paşi
degajaţi spre lift. În buzunar simţea răceala metalică a
pistolului luat de la securist. Ajuns la parter îşi dădu
seama că nu va putea ieşi din hotel prin intrarea
principală. Aceasta era blocată de personalul hotelului şi
de securiştii strecuraţi în rândurile acestuia. Deci singura
soluţie de-a evada din incinta imensei clădiri era fie ieşirea
de serviciu, fie scara de incendiu. Nick îşi zise că mai
indicat era să încerce să se strecoare prin labirintul alcătuit
din bucătării, laboratoare, spălătorii de vase şi de rufe,
care deservea marele hotel. Trecerea spre scara de serviciu
putea fi blocată, pe când cea spre blocul alimentar era cu
siguranţă accesibilă. Şi nu se înşelă. Atraşi de
evenimentele din Piaţa Palatului cei care lucrau aici se
duseră să vadă ce se întâmplă în stradă. Trecerea lui Nick
aproape că nu fusese luată în seamă.
Oraşul era în fierbere. „Organele de ordine” începură a
acţiona cu brutalitate. Manifestanţii erau smulşi din cârd
ca oile la tunsoare, loviţi cu cruzime şi înghesuiţi în dube
ce-i transportau la închisori. Dar violenţa celor de la
putere mai mult îndârjea decât potolea spiritele. Ocolind
locurile „fierbinţi”, Nick ajunse pe bulevard. Aici,
revoltaţii începură a se organiza în grupuri mai omogene.
„Semn bun”, îşi spuse Nick.
Trecând de la un grup la altul el o căuta cu înfrigurare
pe Nela Duţescu. Ajunse şi-n dreptul hotelului
„Intercontinental” unde începuse a se ridica baricada
despre care avea să se vorbească mai apoi mult şi bine. La
un moment dat simţi o mână pe umăr. Intrigat se răsuci
către cel ce îndrăznea să-l acosteze astfel. Îi fusese teamă
că are vreun om de-al colonelului Stelian Marcu. Dar spre
plăcuta lui surprindere, dădu cu ochii de chipul surâzător
al lui Giani-Ochialbi;
— Suntem aici, şefule!
— Bravo!
Nick îi strânse mâna amical. Apoi urmat de cei patru
cicolatii, el continuă s-o caute pe Nela Duţescu. Dar ziua
era scurtă şi se întunecase devreme. Fusese de altfel cea
mai scurtă zi din an; cea a solstiţiului de iarnă. De atâta
umblet lui Nick i se făcu sete. Începu să simtă şi oarecare
oboseală. Se întreba cât vor rezista manifestanţii în stradă
însetaţi, flămânzi, epuizaţi fizic şi nervos?
„Toate revoluţiile, îşi aminti el vorba cuiva, durează
până la miezul nopţii”.
În privinţa bucureştenilor însă Nick avea să se înşele.
Dar până să ajungă la această constatare se întrebă unde
ar putea găsi ceva de băut. Spre „Intercontinental” căile îi
erau blocate de cordoane de „scutieri” care izbeau cu
bastoanele de cauciuc în dreapta şi-n stânga. Spre Piaţa
Universităţii – aşijderi. Singura direcţie spre care se putea
îndrepta era Piaţa Rosetti. Cei patru „ciocolatii” îl escortau
cu discreţie deşi prea mult nu trebuiau să se ferească.
Pe Bulevardul Republicii era o forfotă neîntreruptă; unii
se îndreptau spre Piaţa Universităţii iar alţi veneau dintr-
acolo. Când ajunse în dreptul Cramei „Peştera” Nick se
opri, ezită câteva clipe apoi hotărî să pătrundă în local.
Giani Ochialbi, care era mai aproape de el, văzu doi
„gialaţi” strecurându-se pe urmele lui Nick. Apariţia
acestora nu prevestea nimic bun „ciocolatiului”. La colţul
străzii acesta zări şi o „Dacie” neagră stopând acestora
încet, cu precauţie. La volan şi alături, în maşină – alţi doi
„gialaţi”. Giani dădu să intre şi el în local dar încă un
„gialat”, ivit ca din senin, îi tăie drumul;
— Valea! sună propunerea acestuia.
Giani făcu o mutră de copil tâmpit şi se răsuci pe
călcâie. Cu mâinile în buzunar, fluierând a pagubă, ieşi în
calea celorlalţi fârtaţi făcându-le cu ochiul să-l urmeze. Iar
când ajunse într-un loc ferit de privirile celor ce păzeau
crama se destăinui companionilor săi;
— „Şeful” a îmbulinat-o. Gagiii de la „Secu” au pus laba
pe el.
„Cicolatii” făcură ochii mari.
— Ce facem? se interesă Buză Ruptă.
— Trebuie să găbjim unde-l duc, decise Giani.
Întocmiră pe loc un plan de bătaie. Buză Ruptă, pentru
că avea o moacă mai tâmpă urma să stea la pândă în
preajma cramei şi să fluiere a pagubă când „gianabeţii” îl
vor scoate pe „Sef“ din local. Gagicarul va primi semnalul
de la Buză Ruptă şi-l va transmite mai departe. Iar el,
Giani, şi cu celălalt „ciocolatiu” trebuiau să facă rost de-o
maşină cu care să urmărească „gianabeţii”.
Ideal ar fi fost un „taxi”. Şi-şi ziseră că trebuia să apară
vreun ţaximetrist atras de manifestaţiile din Piaţa
Universităţii. Calculul probabilităţilor făcut de Giani-
Ochialbi se dovedi exact. În momentul în care Nick,
escortat de doi securişti, era scos din local şi condus spre
„Dacia” neagră, Giani se şi afla la volanul unui „taxi” gata
să pornească în urmărire. Se înţelese asupra preţului cu
taximetristul şi asta se dovedise ca atare deosebit de docil.
Când pătrunseră în cameră Nick observase „coada”
aflată pe urmele sale dar era prea târziu. Presupuse că
securistul cu mutra de boxer lăsat de el legat fedeleş în
apartamentul de la hotel „Bucureşti” dăduse între timp
alarma.
 Iar colonelul Marcu trimisese de data aceasta după el o
echipă mult mai puternică. Resemnat Nick se îndreptase
spre bar pentru a cere ceva de băut.
Barmanul îl sfătuise pe un ton aspru să se aşeze la masă.
Dar tot în clipa aceea unul din „gialaţi” se apropiase de
Nick şi-i poruncise barmanului;
— Dă-i domnului ce-ţi cere pentru că n-are timp de
pierdut.
Barmanul înţelesese imediat cu cine avea de-a face şi nu
mai crâcnise. Calm, cel vizat se răsucise spre
„binevoitorul” lipit de umărul său;
— Mersi, prietene!
„Gialatul” ii zâmbise cu o gură mare, buzată,
dezvelindu-şi dinţii de cal;
— Nu face nimic!
Nick se aplecase spre el pentru a-i şopti la ureche;
— Câţi sunteţi?
Buzatul rânjise;
— Destui.
— Şi „amicul” care a rămas la mine în apartament?
— Vă trimite complimente.
— A venit cumva şi el?
— Nu era indicat.
— Mânios?
— Ca un taur în călduri.
— Şi cine mă doreşte?
— O să aflaţi.
 Barmanul adusese între timp cocteilul cerut de Nick.
Acesta îl băuse pe nerăsuflate apoi îi urmase docil pe
nepoftiţii săi însoţitori.
După un lung ocol pe străzi lăturalnice mașina neagră îl
depuse pe Nick la intrarea unui bloc de pe Bulevardul
Dacia. Pentru a nu da de bănuit Giani abandonase „taxi“-
ul şi sărise pe-o motocicletă sub privirile uluite ale
stăpânului acesteia. Taximetristul îi explicase
motociclistului să nu se impacienteze pentru că vehiculul
său pe două roţi îi va fi înapoiat mai repede decât se
aştepta, întreg şi cu o bună recompensă.
— Individul e de la „Secu”, conchisese taximetristul.
— Şi ce dacă? se revoltase motociclistul.
Dar se resemnase şi aşteptase răbdător înapoierea celui
ce-i suflase motocicleta de sub nas. După un sfert de oră
avea să răsufle uşurat. Giani opri lângă el călare pe
motocicletă;
— Mulţumesc, prietene!
— Să fii sănătos, replică bucuros proprietarul
motocicletei.
La rându-i Giani se grăbi să-şi întâlnească „echipa”. Ştia
unde fusese „depus” Nick încât nu le rămânea altceva de
făcut decât să ţină clădirea sub supraveghere şi să aştepte
momentul potrivit pentru a-l elibera.
 *

În faţa vilei din cartierul „Primăverii” în care trona

„Pontiful” opriră în seara aceleiaşi zile două autovehicole;
un turism şi o dubiţă. Din maşina mică, o „Dacie” neagră,
coborî Stelian Marcu. Miliţianul care stătea de pază îi
recunoscu şi luă poziţie de drepţi. Îşi fixă asupra
colonelului o privire mirată şi speriată. Marcu voise iniţial
să treaca pe lângă el fără a-i da atenţie dar, după câţiva
paşi, se răzgândi şi-l chemă pe miliţian la el. Acesta se
apropie în fugă;
— Ordonaţi!
Colonelul îi pătrunse cu o privire severă;
— Vezi că-i mut de aici!… Încuiem peste tot inclusiv
porţile!… Nu laşi pe nimeni să intre… Dar asta nu
înseamnă că trebuie să-ţi pui viaţa în pericol. Dacă-s mulţi
şi nu poţi face faţă îţi iei tălpăşiţa.
— Treaba e deci serioasă? mai voi miliţianul să ştie.
— Este! conchise Marcu grăbit să intre în fosta locuinţă
a lui papà Dimitriu.
„Pontiful” şi nepoata sa, avertizaţi de colonel din
vreme, prin telefon, aveau bagajele făcute; vreo zece valize
şi sacoşe de voiaj. Îşi împachetaseră doar bunurile
personale. În rest, tot ce exista în vilă aparţinea
„gospodăriei de partid” şi era trecut în amănunt într-un
inventar efectuat cu minuţiozitate. „Pontiful” îl întâmpină
pe colonel în holul de la intrare secondat de nepoata sa,
colega de facultate a Nelei Duţescu. Bătrânul
nomenclaturist, vădit îngrijorat, îşi freca nasul turtit.
— Ce se mai petrece în oraş? se interesă el înainte de
orice.
— Nimic bun! îi răspunse Marcu sec.
— Nu s-au potolit?
— Nici gând.
— Şi miliţia, armata, ce păzesc?
— Comitetul Central, sună uşor ironic răspunsul
colonelului.
— Să fie oare „sfârşitul”?
— Mi-e teamă că este!
— Să mergem atunci, zise „Pontiful” resemnat,
apucându-şi nepoata de după umeri.
Stelian Marcu îşi opri privirea pe-un lanţ de chei aflat
pe măsuţa din hol;
— Aţi încuiat peste tot?
— Că bine zici! se bătu bătrânul cu palma peste frunte.
Fii bun şi mai verifică o dată. Iar mâine dimineaţă să dai
cheile celor de la „gospodăria de partid’’.
— Să n-aveţi nicio grijă! îl încredinţă colonelul.
Îmbarcară bagajele în dubiţă ajutaţi de miliţianul de la
poartă şi de şoferii celor două autovehicule. Înainte de
plecare „Pontiful’’ întinse mâna subofiţerului de miliţie;
— Rămâi cu bine!
— Mergeţi sănătoşi! le ură acesta.
— Ştiu eu dacă o să ne mai vedem?
 — Nădejdea la Cel de Sus, făcu miliţianul încurajator.
Frecându-şi nasul turtit „Pontiful’’ urcă în maşină
alături de nepoata sa care, copleşită de evenimente, nu
scotea nicio vorbă. Colonelul se aşeză pe locul din faţă,
lângă şofer.
— Pe Bulevardul „1 Mai“, indică el direcţia.
Acolo fiica „Pontifului’’ avea un apartament într-un
bloc nou locuit de-o rubedenie a soţului ei.
— Să fie cel mai potrivit loc? îl iscodi acesta pe colonel.
— Ideal, îl asigură Marcu. Nimeni nu va bănui unde
sunteţi… Important e să nu vă arătaţi vecinilor şi să nu
vorbiţi la telefon.
— Şi dacă mă caută de la C.C.?
— Am să-i avertizez că nu vă simţiţi bine şi că aţi plecat
la munte să vă odihniţi.
— Să ştii că am să ţin minte atitudinea dumitale faţă de
mine şi faţă de nepoata mea.
— Nu-mi fac decât datoria, încheie colonelul pe un ton
lipsit de aroganţă.
Izbuti apoi să-şi introducă „protejaţii’’ pe neobservate în
blocul de pe Bulevardul „1 Mai“. Locatarii se şi încuiaseră
la acea oră târzie de seară în propriile apartamente,
instalaţi în faţa televizoarelor şi-a aparatelor de radio de
unde aşteptau veşti noi, pline de speranţe.
„De acum toată vila e la dispoziţia mea“, îşi zise Marcu
satisfăcut cu gândul la râvnita „comoară’’ ascunsă de
papà Dimitriu.
 La acea vreme Nickanor van Galen aştepta supus în
garsoniera din Bulevardul „Dacia’’ următoarea mişcare a
lui Stelian Marcu care nu putea fi alta decât incursiunea în
fosta vilă a lui papà Dimitriu. De data aceasta colonelul
fusese mai precaut. Îi pusese doi paznici, doi „coloşi” care
îl avertizaseră că la nevoie aveau ordin să tragă. Nu-l vor
ucide. Nici gând de aşa ceva, ci pur şi simplu îl vor
imobiliza cu un glonte tras în picior. Dacă vor nimeri şi
osul asta nu va mai fi vina lor. Şi Nick era încredinţat că
aceştia nu glumesc. Încât nici măcar nu-şi propusese să-şi
facă vreun plan de evadare. Lăsa totul în voia soartei şi-a
timpului. De un lucru era sigur; dacă va sta cuminte va fi
bine tratat. Stelian Marcu avea tot interesul să-l aibă teafăr
ca să-i poată arăta calea spre mult dorita „comoară”.
Tolănit într-un fotoliu comod Nick urmărea programul
de seară al Televiziunii române. „Ingenioşii” redactori ai
„Telejurnalului” izbutiseră să refacă în studioul de la C.C.
cuvântarea pe care nu apucase s-o ducă până la capăt
dictatorul comunist al României la mitingul din cursul
dimineţii din Piaţa Palatului. În emisiunea de seară, deci,
Televiziunea R.S.R. reda imagini de la mitingul de
dimineaţă şi cuvântarea integrală a lui Nicolae Ceauşescu
ţinută cică din balcon C.C.-ului. De data aceasta dictatorul
român nu se mai opintea la fiecare două-trei cuvinte şi nu
se mai bâlbâia penibil ca în cursul dimineţii. Îşi citea
spiciul mult mai degajat şi mai cursiv. Iar „strălucita” sa
cuvântare era „ilustrată” cu imagini ale mulţimii
„entuziasmate”.
 Erau în fapt aspecte înregistrate la mitingul din
noiembrie prin care se „sărbătoarea” realegerea „celui mai
iubit fiu al poporului” în funcţia de secretar general al
P.C.R.
— Ce mascaradă! izbucni Nick în râs.
Aruncă o privire şi spre cei doi „gialaţi”. Aceştia însă
păreau ca de piatră. Nu-i interesa ce se petrecea in ţară şi
mai ales în Capitală. Nu ştiau decât un singur lucru; să
execute fără crâcnire ordinul primit. Nu era treaba lor
dacă la Timişoara erau sute de morţi şi răniţi, dacă în
celelalte mari oraşe ale ţării mulţimea se pregătea să iasă
în stradă ca să ia cu asalt sediile judeţenelor de partid, ale
miliţiei şi securităţii, şi nici dacă în Capitală muncitorii de
pe marile platforme industriale se organizau ca a doua zi
dimineaţă să vină în sprijinul celor ce începuseră să
manifeste încă de la prânz în preajma Palatului C.C.,
Universităţii, Hotelului „Intercontinental”, Pieţelor
Romană, Rosetti şi Unirii.
Făcând abstracţie de prezenţa celor doi paznici Nick îşi
prepară la bucătărie micul dejun, constatând cu această
ocazie că frigiderul era plin „cu de toate”. Apoi se
dezbracă şi se culcă în patul-studio, lăsând aprinsă numai
o veioză. Alături, avea un aparat de radio la care prinse
„Europa liberă”.
„Băiat bun, colonelul! îşi zicea Nick. La toate s-a gândit.
Până şi la papuci de casă şi pijama”.
Se întreba cum se va comporta Stelian Marcu în
continuare. Mai ales atunci când va deschide seiful ascuns
de papà Dumitru în adăpostul antiareian. Va fi oare
dispus să împartă prada cu un „venetic” venit din Olanda
ori îl va suprima pe mandatarul moştenitoarei legale a
valoroasei colecţii de timbre! Nick înclina către a doua
ipoteză. Şi se gândea cum ar putea să-l împiedice pe
colonel să-şi ducă intenţia criminală până la capăt. El ştia
că securiştii români, formaţi la şcoala K.G.B.-ului, nu avea
niciun fel de scrupule, în cele peste patru decenii de
stăpânire comunistă, în numele „luptei de clasă”, al
„dictaturii proletarului” şi-al marxism-leninismului,
suprimaseră sute de mii de oameni, floarea naţiunii
române. Or, Stelian Marcu, fiul lui „Ferometal”, care
supusese oportunismul şi cruzimea de la ţâţa mamei, n-
avea să se împiedice „de-un ciot” ca olandezo-românul
numit Nickanor van Galen.
La rându-i, Nick avea în mânecă două „atu“-uri. Cam
mici dar atuuri totuşi. Spera să la scoată la momentul
potrivit pentru a câştiga partida. Şi cu acest gând, în auz
cu vocile crainicilor de la „Europa liberă” care nu încetau
să trimită ştiri din Timişoara, Bucureşti şi alte oraşe mari
din ţară, „prizonierul” colonelului Stelian Marcu adormi.
Avu un somn agitat, plin de vise, care-l obosise. În ultima
secvenţă de vis, în care se şi trezi, se făcea că se afla
undeva, nu putea preciza unde, poate în Afganistan,
poate în Liban, urmărit de un imens tanc ce se apropia de
el tot mai periculos. Epuizat, Nick se oprise din fugă gata
să se lase strivit de şenile.
 Dar ceea ce-l îngrozea era gura tunului de pe tanc a
cărei circumferinţă se mărea văzând cu ochii. Paralizat de
frică aştepta ca dintr-o clipă în alta din sinistra gură de tun
să ţâşnească fatalul proiectil. Dar nu auzi decât o explozie
puternică şi-un nor de fum care-l învălui. Se trezi plin de
năduşeală şi cu inima bătându-i puternic. Când se mai
dezmetici îşi dădu seama că undeva se trăgea din toate
tipurile de arme; pistoale, pistoale-automate, mitraliere
uşoare şi grele.
„E la Universitate!” îşi zise el.
Cei doi „gealaţi” zăceau în fotolii cu pistoalele-
automate în poale. Unul dormita, iar celălalt îl ţinea pe
Nick sub o strictă supraveghere.
„Aţipesc pe rând”, îşi zise prizonierul.
Ar fi vrut să-i întrebe ce se întâmpla afară dar renunţă.
Mai încercase să intre în vorbă cu ei însă fără rezultat.
Erau pentru el surzi şi muţi. Decise să se ducă la baie.
Aici, ferestruica de aerisire dădea către Bulevardul Dacia.
Şi cum apartamentul se afla la etajul trei putea arunca o
privire în direcţia Universităţii. Paznicul cu privire de linx
se prefăcu a nu-i da nicio atenţie. Ştia că din baie nu se
putea evada.
Nick deschise imediat ferestruica de aerisire şi privi
spre Universitate. Într-adevăr cerul din acea parte a
Capitalei era brăzdat de gloanţe trasoare iar păcănitul
armelor automate, ii dădea senzaţia că se trăgea de
undeva, de aproape.
 Gândul îi zbură spre Nela Duţescu şi colegii ei. Era
convins că fata se afla în „linia întâi” sub bătaia gloanţelor.
Simţi cum i se strânge inima de teamă. Un presentiment
vag şi instinctiv puse stăpânire pe el. Se temea că fata ar
putea fi răpusă de-un glonte sau poate de-o rafală de
pistol automat. Reveni în dormitor şi se urcă la loc, în pat.
Somnul îi pierise. Deschise aparatul de radio. „Europa
liberă” transmitea fără încetare. Dar n-avea încă ştiri
proaspete din Bucureşti. Or pe el asta-l interesa. Întinse
mâna spre telefon dar privirea de linx a paznicului îl fixă
necruţătoare.
— Lăsaţi aparatul! îi porunci acesta. Nick se supuse. N-
avea cu cine dialoga. Se culcă la loc şi începu să numere
pentru a adormi; „O capră crapă… Două capre crapă…
Trei capre crapă”… Şi aşa mai departe. Când ajunse spre a
suta capră care crapă se simţi învăluit de somn. Se trezi pe
la opt dimineaţa şi se bărbieri cu o lamă de voiaj „BIC“
găsită în baie apoi făcu un duş. După aceea îşi prepară
singur micul dejun. Îi pofti la masă şi pe cei doi gealaţi dar
aceştia refuzară. Se mulţumiră să ronţăie nişte pesmeţi
găsiţi prin buzunare şi să bea apă de la chiuvetă. După ce-
şi sorbi şi cafeaua Nick puse din nou radioul în funcţiune.
Auzi mai întâi comunicatul privind introducerea stării de
necesitate în întreaga ţară. „E groasă!” îşi zise el
amintindu-şi expresia folosită de „ciocolatii” săi.
Se întreba dacă cei patru membri ai gărzii sale personale
ţineau sau nu clădirea în care se afla el prizonier sub
observaţie. În ajun, când fusese „înhăţat” în crama din
Piaţa Rosetti şi dus în Bulevardul Dacia, prin oglinda
retrovizoare îl zărise pe Giani Ochialbi urmărindu-l călare
pe-o motocicletă. „Ciocolatii’’ săi ştiau deci unde se afla şi
aşteptau fără îndoială momentul să intervină. După opinia
lui Nick aceştia făcuseră bine că nu întreprinseseră nimic
până atunci. N-ar fi avut nicio şansă. Gealaţii care-l ţineau
prizonier i-ar fi secerat fără să clipească. Era însă convins
că Giani şi-ai lui vor acţiona după ce Nick va fi scos din
ascunzătoare şi dus către vila lui papà Dimitriu. Nu avea
nicio îndoială că aceasta va fi următoarea mişcare a lui
Stelian Marcu. Dar când se va decide s-o facă? Probabil în
cursul nopţii ce va veni.
Sosi apoi comunicatul care anunţa „sinuciderea’’
generalului Vasile Milea, ministrul armatei. Abia la acest
anunţ cei doi gealaţi dădură oarecare semne de interes.
Dar se abţinură de la orice comentariu. Rămâneau in
continuare muţi. Pe Nick însă îl miră acest comunicat. I se
părea nelogică legătura dintre „sinucidere’’ şi pedeapsa
binemeritată pe care şi-a aplicat-o singur „trădătorul’’
cauzei Partidului Comunist Român şi-al „patriei
socialiste’’.
— Foarte ciudată această sinucidere! remarcă el cu glas
tare. Gealaţii însă nu răspunseră la provocare. Dormitau
mai departe în fotoliile lor cu pistoalele automate la
îndemână. Curând fură treziţi de soneria telefonului. Cel
mai apropiat de aparat ridică receptorul. Când recunoscu
vocea superiorului său îşi îndreptă instinctiv spatele;
— Ordonaţi! Totul e în regulă!… Vă aşteptăm!
 Repuse apoi receptorul in furcă. Tovarăşul lui aruncă o
privire întrebătoare;
— Şeful?
— Da!
Se ridicară amândoi din fotolii şi începură să-şi aranjeze
ţinuta. Puseră oarecare ordine şi prin încăpere. Nick se
arătă surprins de sosirea anunţată a colonelului Stelian
Marcu. O puse în legătură şi cu încetarea focului de arme.
Nu se mai auzea nicio împuşcătură.
„Oare să se fi terminat?’’ se întrebă el. Un sentiment
încă incert începu să i se strecoare în suflet. Era teamă şi
speranţă în acelaşi timp. „Dar dacă au izbutit să înăbuşe
revolta?’’ îşi zise stăpânit de îngrijorare.
Sosi în sfârşit şi Stelian Marcu. Era nebărberit, obosit,
încercănat. Îi zâmbi strâmb lui Nick;
— Ţi-a sosit clipa mult visată!
— Care? făcu Nick nedumerit..
— Cea pe care o aştepţi, ii preciză Marcu. Armata a
trecut de partea gloatei.
 Lui Nick îi veni să chiuie de bucurie. Se abţinu totuşi şi
continuă să-l iscodească pe colonel pe un ton grav;
— Nu-mi vine să cred!
— Glonţul care a străpuns pieptul generalului Milea a
dat semnalul de depunere a armelor… A fost ultima
dintre greşelile fatale pe care Ceaușescu le-a făcut una
după alta.
— Şi ce face acum „ilustrul” cuplu?
 — Se pregăteşte să-şi ia zborul… A chemat elicopterul
prezidenţial… Unde se vor îndrepta şi până unde vor
ajunge e greu de ghicit… Cam asta-i tot pentru ziua de
azi, domnul meu!… Ce va fi mâine vom vedea!…
Deocamdată noi, cei de aici, rămânem pe loc… În stradă a
început debandada… Pe seară, când se vor mai limpezi
lucrurile, vom încerca o „ieşire”… Până atunci mă duc în
camera de alături să aţipesc niţel… Cad din picioare..
— Somn uşor! îi ură Nick.
Colonelul se opri însă după câţiva paşi răsucindu-se
către „prizonierul” său;
— Am omis să-ţi dau şi o veste proastă.
Inima lui Nick tresări în piept;
— Nela Duţescu?
— Exact.
— Moartă?
— E într-o stare destul de gravă la Spitalul de
Urgenţă… Putea să fie moartă de-a binelea dacă nu se
aşeza în faţa ei un tânăr. Azi noapte a fost cumplit la
Universitate… Gorobeţii ăştia de la trupe nu prea ştiu
multe… Când primesc ordin să tragă apoi îl execută.
— Puteau să nu se supună ordinului?
— Nu!… Din păcate! conchise Stelian Marcu.
— Mon colonel!
— Ascult!
— Vă dau cuvântul de onoare că mă întorc aici în cel
mult o oră…
— Vrei să te duci până fată?
 — Da!
— Degeaba! Oricum nu te-ar mai recunoaşte!… Şi nu o
mai poţi ajuta cu nimic… Tot ce s-a putut s-a făcut… Am
vorbit personal cu directorul spitalului care mi-e amic!…
Când mă scol îi mai dau un telefon!… Stai mai bine
liniştit. Nick îl urmări pe colonel până ce acesta dispăru în
cealaltă încăpere a apartamentului. Continuă să privească
fix în aceeaşi direcţie şi după ce uşa se închise în urma
ofiţerului superior de securitate.
— „I-a căzut bucuria în scârbă”, îşi zise el bucuros. Îşi
mută apoi gândul la Nela Duţescu. Fratele ei vitreg îl
avertizase.
„Ai s-o ai pe conştinţă!”
Ca să mai scape de apăsarea sufletească deschise
televizorul. Până atunci aparatul fusese mut. Şi deodată îşi
făcu apariţia intempestivă pe ecran grupul de
revoluţionari având în faţă pe poetul Mircea Dinescu şi pe
actorul Ion Caramitru. „Machedonul” ridică mâna cu
degetele în formă de „V“;
— Am învins! declară acesta patetic.
Emoţia îl copleşi pe Nick. Simţi lacrimi în ochi.
Sacrificiul Nelei Duţescu şi-al colegilor ei nu fusese deci
zadarnic. Fata era o eroină. Imaginea ei îi revenea in minte
cu o forţă ce n-o bănuia. Cei doi gealaţi aruncau şi ei
priviri furişe către ecranul televizorului. Păreau a începe
să realizeze şi ei importanţa momentului istoric la care
erau martori. Stelian Marcu se trezi târziu, pe la 4 după-
amiază. Cu ochii cârpiţi de somn intră în încăperea unde
se afla Nickanor van Galen păzit de cei doi gealaţi. La
intrarea colonelului subordonaţii săi se ridicară şi luară
poziţie de „drepţi”. Ofiţerul superior de securitate le făcu
semn să stea „pe loc repaus”. Se interesă dacă mâncaseră,
dacă erau obosiţi. Şi-n ciuda protestelor slabe ale acestora
îi trimise să se mai primenească, să „vâre ceva în gură” şi
să se odihnească. De „prizonier” se va ocupa el.
Gealaţii părăsiră încăperea cu paşi rari, obosiţi. Din
privirea colonelului însă Nick nu surprinse nicio sclipire
de compasiune pentru subalterni.
Ghicindu-i parcă gândul Stelian Marcu rosti cu dispreţ;
— Ăştia-s ca nişte bivoli!
Colonelul se interesă apoi ce se mai difuzase la
televizor. Nick îi făcu o scurtă prezentare a apariţiilor pe
ecran; tineri revoluţionari, foşti demnitari comunişti
intraţi sub dictatura ceauşistă în dizidenţă, oportunişti din
toate categoriile sociale, militari, prelaţi, artişti, scriitori…
— Toată fauna! constată colonelul cu dispreţ… praf în
ochii mulţimii.
Nick îl cercetă cu atenţie;
— Bănuieşti cine va lua puterea?
Colonelul îl privi mirat;
— Cum… cine? Alţi actori… aceeaşi mască!… Dar eu
nu sunt dispus să-i mai slujesc… O să-mi văd de ale
mele… Nu?
— Bineînţeles! îl încurajă Nick.
— Cum se întunecă bine trecem la acţiune... Eşti
pregătit sufleteşte?
 — Şi trupeşte! îl informă Nick cu un zâmbet larg de om
stăpân pe sine.
Colonelul îl sfredeli cu o privire tăioasă;
— Unde-i planul „ascunzătorii”?
Nick îşi duse arătătorul la tâmplă;
— Aici.
— Îl ţii minte până la cel mai neînsemnat amănunt?
— Merg cu ochii închişi, mon colonel.
— De câte ori l-ai memorat?
— Nu mai ţin minte.
— Îmi poţi face şi mie o schiţă la repezeală?
— Bineînţeles.
Stelian Marcu luă o coală de hârtie şi i-o dădu împreună
cu un pix;
— Ia să văd!
Nick izbucni în râs;
— Mă crezi chiar atât de prost, mon colonel! Şi arătând
cu degetul la tâmplă adăugă; Asta-i singura mea armă de
apărare… Cât timp am planul doar aici ştiu că n-ai să mă
trimiţi alături de cei căzuţi pentru cauza Revoluţiei…
Acum e cel mai uşor să scapi de mine… Indiferent unde aş
fi găsit mort nu s-ar sinchisi nimeni… Orice protest din
partea ambasadei mele ar fi fără obiect.
— Deci n-ai încredere în mine?
— Nici cât negru sub unghie, mon colonel.
— Dar eu am avut încredere în dumneata!
— Ştiai că am tot interesul să rămâi în funcţie fără să
planeze vreo bănuială asupra dumitale… Iar acum, când
totul s-a dat peste cap, când în ţară funcţionează o singură
lege – a celui cu pistolul în mână – chiar că nu-ţi mai pot
face nimic… Iar dumneata oricum te cărăbăneşti din
ţară… Abia aştepţi să pui mâna pe colecţia de timbre a lui
papà Dumitriu ca s-o ştergi peste hotare… Numai că noi
am creat o convenţie şi-am să te poftesc s-o respecţi…
— Dar nici nu se pune problema, îl asigură colonelul. O
împărţim „frăţeşte”?
— A, nu, mon colonel! Nu „frăţeşte”!… Juma-juma!
— Evident! se învoi Stelian Marcu abordând un aer de
om plictisit.
Tăcură amândoi concentrându-şi atenţia asupra
ecranului televizorului. „Telerevoluţia” românească, în
premieră mondială, îşi continua programul fără
întrerupere. După un timp de tăcere Nick se adresă din
nou colonelului;
— Dacă pornim în seara asta la acţiune o să am nevoie
de nişte ustensile.
— Ce fel? întrebă Mărcii.
— O ruletă, pentru că am de determinat nişte
dimensiuni precise ale fostului adăpost antiaerian, apoi o
daltă şi-un ciocan.
— Le vei avea, îl încredinţă colonelul. M-am gândit de
asemenea şi la un târnăcop, un perforator, o „gură de
lup”…
— Nădăjduieşti să fie atât de uşor?
— Cele mai bune mecanisme sunt cât se poate de
simple, mon colonel.
 Acesta clătină capul a neîncredere.
Se înnoptase bine când dinspre Piaţa Palatului începură
a răzbate până la ei zgomotele împuşcăturilor. Nick
aruncă o privire mirată spre colonel.
— Nu ne privesc, zise acesta cu nepăsare. Cred că a
sosit vremea să pornim şi noi.
Cei doi gealaţi, care reveniseră din camera alăturată
ceva mai odihniţi şi mai întremaţi, se arătară gata să-l ia
iarăşi pe Nick sub stricta lor supraveghere. Jos în
apropierea clădirii, îi aştepta o maşină gri, o „Dacia” cu
număr de circulaţie mare, ca să nu atragă atenţia. Urcară
toţi în autoturism. Precauţi, cei doi gealaţi îl încadrară pe
Nick pe bancheta din spate, iar colonelul urcă la volan. Le
trebui mai mult de-o jumătate de oră ca să evite zonele
centrale ale Capitalei, unde străzile mişunau de
manifestanţi, pentru a ajunge în Cartierul „Primăverii”.
Când intrară pe strada unde se afla vila părăsită în ajun de
„Pontif” şi nepoata lui constatară că mulţimea ajunsese
parte la Palatul în care hălăduiseră Ceauşeştii, parte la
Televiziune. Restul cartierului părea a nu interesa pe
manifestanţi. Stelian Dumitru opri maşina chiar în dreptul
porţii de intrare a vilei durate de papà Dumitru. Remarcă
satisfăcut că miliţianul de pază „spălase putina”. Acelaşi
lucru făcură şi ceilalţi paznici în uniformă din cartier;
Colonelul coborâ din maşină şi descuie portiţa. Desferecă
apoi şi poarta. Reveni apoi la maşină, se urcă apoi la volan
şi vârî „Dacia” gri în curte. Tot el avea să încuie la loc
poarta şi portiţa. Sigur pe sine îl coborî apoi pe Nick din
maşină, puse un gealat de pază la poartă iar pe celălalt îl
încărcă cu ustensilele scoase din portbagaj. Tustrei porniră
spre uşa de la intrare în clădire. Nick se purta calm
nedând niciun semn de nesupunere. Totul se petrecea în
tăcere. Colonelul cu şiragul de chei încredinţate de
„Pontif’’ pentru a fi predate celor de la „gospodăria de
partid“, descuie uşă după uşă grăbindu-se să ajungă la
intrarea în fostul adăpost antiaerian. După ce desferecă şi
uşa grea, metalică, de la adăpost, îi ceru celui care-i
însoţise până atunci să se înapioeze la intrarea în vilă
unde să stea de pază. În acest timp Nick înregistrase
fiecare încăpere pe care o străbătuseră constatând că
planul casei, pe care îl făcuse Nela Duţescu, fusese cât se
poate de exact. Iar când văzu uşa grea de la intrarea în
adăpost dată de perete simţi o uşoară strângere de inimă.
„Sunt oare atât de aproape de ţintă?“ se întrebă el uluit.
Colonelul îi ghici gândul;
— Ce te uiţi aşa? Nu-ţi vine a crede?
— Într-un fel, mon colonel.
— Hai! Intră!
Nick zări mâna lui Stelian Marcu vârâtă în buzunarul
balonzaidului fremătând nervos. Era fără doar şi poate cu
arătătorul pe trăgaciul pistolului. N-avea nicio îndoială că
ofiţerul superior de securitate era un excelent ochitor şi nu
va ezita nicio clipă să-l facă ciur. Se prefăcu totuşi a nu
observa arma îndreptată asupra lui şi începu tacticos să
caute intrarea în ascunzătoarea în care papà Dumitru îşi
pitise atât de bine comoara de timbre rare. Adăpostul
antiaerian fusese amenajat încă de primul stăpân ca o
vinotecă. Jur-împrejur, din podea până la plafon, erau
rafturi cu celule pentru sticle. Nimic nu trăda că într-un
loc anume, în spatele acestor „faguri”, se afla vreo intrare.
Nick însă luă ruleta şi începu să măsoare prin vinotecă
până ajunse la un punct unde se intersectau cele trei linii
imaginare trasate de el. Exact în acel punct se afla o celulă
care adăpostea o sticlă cu „Galbenă de Odobeşti”. Nick
scoase recipientul din lăcaşul său şi citi curios, la lumina
lămpii fluorescente care lumina adăpostul, eticheta; vinul
avea o vechime de vreo cinci decenii.
— Superb! făcu el ca pentru sine.
Căută apoi un loc sigur pentru preţioasa licoare unde
aşeză cu grijă sticla cu gâtul lung. Făcu apoi cu dalta şi
ciocanul un semn vizibil in fundul celulei, în peretele gros,
de beton, după care se apucă să elibereze şi celulele din
jur pentru a nu sparge din nebăgare de seamă vreo butelie
cu vin vechi, soi pur, păstrat cu sfinţenie de „Pontif’. După
degajarea întregii porţiuni reveni la locul unde făcuse
semn şi începu să desprindă din peretele de beton bucată
cu bucată până când, în gaura săpată de el în zid, apăru
mai întâi izolaţia apoi o roată cu un diametru de circa 15
centimetri.
— Asta e! exclamă el satisfăcut.
În spatele lui Nick la câţiva paşi, ochii lui Stelian Marcu
strălucea de-o bucurie anevoie stăpânită. Se felicita în
gând că mersese „pe mâna“ „Olandezului Zburător’’. Iar
acesta, la rându-i începu a acţiona asupra dispozitivului.
Roata metalică se răsuci cu uşurinţă. Era clar că papà
Dimitriu, înainte de-a izola şi-a îngropa în beton
dispozitivul de închidere unsese bine totul cu un strat
gros de vaselină. Nu ruginise nimic. Fără a da o atenţie
celui ce-l ţinea sub ameninţarea armei Nick îşi văzu mai
departe de treabă. Măsură din nou cu ruleta până stabili
unde putea fi conturul uşii de intrare mascate atât de bine.
Degajă iarăşi întreaga porţiune de sticle pentru a putea
face noi măsurători.
Însemnă cu dalta şi ciocanul colţurile presupusei uşi
după care se apucă să desprindă din zidul de beton
contururile acesteia. Efortul depus era dintre cele grele
dar el nu simţea niciun pic de oboseală. Asudat, aproape
epuizat de muncă, zâmbea fericit. Uşa ascunsă se reliefa
văzând cu ochii. Colonelul fu nevoit să recunoască
precizia cu care funcţiona memoria lui Nick.
„Păcat că va trebui să-l sacrific!” îşi zicea acesta cu
cinism.
După ce degajă uşa ascunsă, Nick acţionă din nou roata
metalică. Răsucirea o făcu după un cifru asemănător
caselor de fier.
„Al dracului moşneag!” îşi zise iarăşi Stelian Marcu.
Dacă nu i-l scotea în cale providenţa pe Nickanor van
Galen, el Stelian Marcu, n-ar fi ajuns nici la „paştele
cailor” la valoroasa colecţie de timbre. Între timp
„Olandezul zburător” împinse cu nădejde în uşa ascunsă.
Aceasta cedă greu. În cele din urmă Nick se văzu într-
un fel de nişă în care abia izbuti să-şi facă loc. În faţa lui,
încastrată în zidul de beton, o casă de fier. Cunoscându-i
cifrul găsit de asemenea în medalionul pe care i-l
încredinţase Monica Ellerman, Nick o deschise lesne. Şi
iată-l în faţa „comorii”. Dar în clipa când vârî mâna
înăuntru şi apucă plicurile în care se aflau inestimabilele
timbre auzi vocea poruncitoare a lui Stelian Marcu;
— Jos laba!
Nick, care se aştepta la aşa ceva, vârî iute plicurile în
sân, apoi rosti către Stelian Marcu;
— Nu te-aş sfătui să tragi pentru că ai distruge totul…
Nişte timbre, oricât de valoroase ar fi, dacă-s murdare de
sânge, rupte şi boţite, îşi pierd valoarea. Nu-ţi mai dă
nimeni nici doi bani pe ele.
În acelaşi timp continuă să-şi umple sânul cu plicurile
de timbre. Surprins de spusele lui Nick, colonelul rămase
cu arma în mână. Nu cuteză să apese pe trăgaci. Era
mânios pe neputinţa să şi căuta în minte altă soluţie.
Mort-copt vroia să scape de olandezo-român şi să intre
în posesia timbrelor fără a le deteriora în vreun fel. Dar
cum de nu se gândise la „figura” pe care i-o făcea Nick?
Şi-n timp ce-şi frământa mintea cu felurite planuri de
acţiune auzi în spatele său o voce groasă, dogită de tutun
şi alcool, bine cunoscută lui.
— Ia-o încetişor, tovarăşe colonel!
Stelian Marcu tresări. Era Gavrilă Boancă. Cum naiba
ajunsese şi ăsta aici? Îl ştia în Sighetul Marmaţiei. Cum
aflase unde acţiona el Stelian Marcu?
 Fusese trădat? De cine? În afară de el, de cei doi
subalterni ai săi şi de Olandezul Zburător nu ştia nimeni
de „incursiunea” în vila lui papà Dimitriu. Încercă să
câştige timp.
— Ce vrei? îl iscodi pe noul venit.
— Exact ce vrei şi tu, îi replică Boancă pe un ton
grosolan.
— Adică?
— Eşti tu şmecher dar cu mine nu-ţi merge! îl preveni
Boancă.
Şi tot în clipa aceea descărca pistolul cu amortizor de
zgomot. Stelian Marcu căzu ca retezat de picioare. Boancă
nu-şi greşise ţinta. Glonţul străpunse inima fostului său
superior. Auzind buşitura surdă din spatele său, Nick se
răsuci pentru a-l putea înfrunta pe noul său adversar.
Acesta era şi mai periculos decât cel căzut pe treptele
adăpostului antiaerian.
— Şi acum între noi, doi, domnule Nickanor van Galen!
rosti Boancă răguşit.
Rânjea ca o fiară de pădure înainte de a-şi înşfăca prada.
Lui Nick îi îngheţase inima în piept. Nu se aşteptase la
apariţia atât de neaşteptată a celui pe care-l ridiculizase în
pădurea de la Brăneşti.
Ochii locotenent-coionelului de securitate aveau o lucire
de oţel. Individul era setos de răzbunare. Nick se strădui
să-şi recapete stăpânirea de sine;
— Aţi auzit ce i-am spus colonelului?
 — Referitor la ce anume? se interesă Boancă neîncetând
să rânjească.
— Timbrele trebuie să rămână neatinse… Şi cum le am
în sân nu v-aş sfătui să trageţi în mine.
— Atunci ce mă sfătuieşti să fac?
— Să mă lăsaţi să ies de aici.
— Iar după aceea?
— Am să aşez plicurile pe masă, la loc sigur… Apoi
putem sta de vorbă ca nişte oameni inteligenţi.
— Eu n-am ce discuta cu dumneata, îl repezi Boancă.
— Ăsta-i alt aspect al problemei, conveni Nick. Dar
vreau să vă previn că nu-i bine să vă pripiţi. Sunteţi
stăpân pe situaţie… Presupun că înainte de-a veni aici aţi
scăpat şi cei doi subalterni ai colonelului care de fapt v-au
fost camarazi… Aţi lucrat doar împreună cu ei, în aceeaşi
Direcţie…
— Acum s-a dus totul dracului! făcu Boancă
dispreţuitor. Nu mai e nimic; nici partid, nici guvern, nici
securitate… Numai armată!… Ei pun acum stăpânire pe
tot!… Dar nu mă mai interesează cine va fi noul jupân şi
ce va face în ţară… Cu averea care o ţii în sân îmi croiesc
altă viaţă şi alt viitor. Nu?
— Fără îndoială! îl aprobă Nick.
— Din câte îmi dau seama nu eşti înarmat!
— N-am la mine nici măcar un briceag, îl încredinţă
Nick.
— Şi nici n-ai să sari asupra mea că altfel strici timbrele!
— Asta mai mult ca sigur, întări iarăşi Nick;
 — Atunci vino încetişor după mine… Dar ştii cum? la
fel ca mielul după ţâţa oii… Cuminte şi ascultător… Şi
fără zbierete!
— Ar fi de prisos, îl încredinţă Nick. Tot nu m-ar auzi
nimeni. Atent la fiecare mişcare a celui pe care-l ţinea în
bătaia armei Gavrilă Boancă începu să se retragă cu
spatele spre ieşirea din fostul adăpost antiaerian. Nick îl
urma supus. Dar când locotenent-colonelul de securitate
ajunsese pe treapta de sus a scării ce ducea spre intrarea în
apartament se împiedică brusc, scăpă pistolul din mână şi
se prăvăli pe-o parte gemând.
Nick rămase împietrit. Nu-şi explica minunea. Şi abia
când îl văzu pe Giani Ochialbi rânjindu-i bucuros îşi dădu
seama cine-l salvase. Încredinţându-se că Boancă nu mai
sufla, ciocolatiul încălecă peste cadavrul acestuia pentru a
pune mâna pe pistolul scăpat de securist din mână.
Revenindu-şi în fire Nick izbuti să îngăimeze;
— De unde ciorilor ai apărut?
— Din cer, şefule, îi replică Giani Ochialbi vesel nevoie
mare. Nu suntem noi „îngerii dumitale păzitori?”
— Ceilalţi unde se află?
— Fiecare la postul lui.
Nick se apropie cu fereală de cel căzut. Boancă zăcea
străpuns de un pumnal azvârlit cu măestrie de Giani
Ochialbi. Arma albă se înfipsese prin spate drept în inimă.
Securistul nu mai mişca. Zăcea pe-o coastă cu ochii măriţi
de spaimă. Tuciuriul, bun creştin, îi coborî pleoapele;
 — Dumnezeu să-l ierte! Şi ridicând ochii spre Nick
adăugă; Nu credeam că pe lumea asta mai este şi dreptate.
— Şi-a meritat pedeapsa? îl ispiti Nick.
— Mai mult ca oricând, şefule! îl încredinţă Giani. Era
fiară nu om… Cine încăpea pe mâna lui nu mai scăpa
teafăr.
Ceva mai dezmeticit Nick începu să privească în jur;
— Ce-aţi făcut cu cei doi geanabeţi de afară?
— Noi? făcu Giani mirat. Nimic!… A avut grijă de ei
tovarăşul de aici, arătă el trupul inert al lui Boancă. I-a
lichidat pe rând apoi a intrat în vilă după dumneavoastră.
— Deci asta a fost! se dumiri Nick.
În oraş începuseră între timp tirurile teroriştilor. Atacau
C.C.-ul, Radiodifuziunea şi Televiziunea. Când ieşi din
fostul adăpost antiaerian Nick auzi mai ales canonada
puternică din jurul televiziunii.
— Se trage ca la nuntă, remarcă Giani.
— Cine cu cine se luptă?
— Naiba ştie? Cei care pierd puterea cu cei care vor să
pună mâna pe ea, făcu ciocolatiul o remarcă de bun simţ.
Epuizat, Nick se aşeză pe un fotoliu din salon. Încercă
să-şi adune gândurile şi să-şi încropească la repezeală un
plan de acţiune. Prin glasvandul salonului zări o umbră. Îl
întrebă din priviri pe Giani.
— E Buză-Ruptă, îl informă acesta. Nu vă faceţi griji.
Suntem stăpâni pe situaţie.
— V-aţi înarmat?
— Până în dinţi.
 — Perfect! exclamă Nick bucuros.
Se gândi că va trebui să-şi facă şi el rost de o armă. Îşi
aminti că Stelian Marcu avusese un pistol în bătaia căruia
îl ţinuse pe el tot timpul. Dar înainte de orice voia să vadă
ce mai era în seiful din care extrăsese plicurile cu timbre.
Îşi zise că după ce va lua tot ce-l interesa de acolo va
trebui să încuie seiful la loc, să închidă uşa secretă şi să
refacă în bună măsură porţiunea de rafturi din care
scosese sticlele cu vin. Cadavrele celor doi ofiţeri superiori
de securitate vor trebui scoase în curte iar interiorul casei
lăsat în oarecare ordine. Apoi va încuia totul şi va lua
cheile cu el. Spera totuşi ca bandele de jefuitori, nelipsite
în orice revoluţie, să ocolească vila atunci când vor da în
curte peste nişte cadavre. Îi împărtăşi lui Giani Ochialbi
planul său. Acesta îl acceptă fără rezerve. Îl chemă pe
Buză-Ruptă în ajutor lăsând afară de pază pe ceilalţi doi
ciocolatii. Nick îşi aminti între timp că paşaportul său
diplomatic se afla în buzunarul lui Stelian Marcu. Acesta
i-l luase încă înainte de-a părăsi apartamentul din
Bulevardul Dacia. Spre norocul lui Nick colonelul pusese
paşaportul în buzunarul din dreapta, din interiorul
sacoului. Nu fusese astfel atins de glonţ şi nici nu era pătat
de sânge.
Posesorul paşaportului răsuflă uşurat. Luă apoi pistolul
aflat lângă cadavru şi-l cercetă cu satisfacţie. Era un
Makarov de cea mai bună calitate. Arma era încărcată iar
în haina celui căzut mai găsi încă două încărcătoare cu
gloanţe. Luă totul cu sine apoi se îndreptă către seiful atât
de bine ascuns de papà Dimitriu şi râvnit de atâtea
persoane. În timp ce golea seiful auzi în spatele său glasul
lui Giani Ochialbi;
— Nu vă trebuie aşa ceva?
Nick îl privi mirat. Ciocolatiul ţinea în mână o geantă
diplomatică pe care Stelian Marcu o adusese cu sine şi-o
lăsase pe un scaun înainte de-a intra după prizonierul său
în fostul adăpost anteaerian.
— Eşti nemaipomenit! îl lăudă el pe Giani Ochialbi.
Taman de „aşa ceva“ avea nevoie atunci pentru a lua cu
sine conţinutul seifului. Aşeză totul cu grijă în geantă
zicându-şi că va cerceta la momentul potrivit valoarea
fiecărui dosar sau plic ascunse de răposatul descendent al
familiei Monteoru cu atâta grijă. Acum trebuia să se
grăbească pentru că se mai putea aştepta la surprize. Iar
pe lista celor care-i purtau „sâmbetele” se afla şi fiul
Alexandrei Ellerman.
„Oare ce-mi coace drăguţul de Florin?” se întrebă el.
Nu avea nicio îndoială că fratele vitreg al Nelei Duţescu
nu se va da înapoi de la nimic pentru a intra în posesia
faimoasei colecţii de timbre a lui papà Dimitriu. Gândul
lui Nick se opri apoi la fată. Oare ce făcea? Mai era în
viaţă? Stelian Marcu îl informase că Nela se afla la Spitalul
de Urgenţă într-o stare gravă. Va trebui neapărat să treacă
pe acolo s-o vadă. Inima îi spunea că fata era în viaţă şi-l
aştepta. Între timp Giani Ochialbi nu înceta să-i
împărtăşească peripeţiile lor până în clipa când azvârlise
cu atâta precizie cuţitul în spatele lui Gavrilă Boancă. Nick
află despre urmărirea „ca-n filme” de la Crama „Peştera”
până la blocul din Bulevardul „Dacia”, despre vederea de
către ciocolatii a clădirii respective până la scoaterea lui
Nick din apartament şi transportarea acestuia la vila
părăsită cu o zi în urmă de „Pontif” şi nepoata sa.
Concomitent unul dintre ei, şi anume Gagicarul, se dusese
la Spitalul de Urgenţă să vadă ce făcea „Domniţa”.
Aflaseră de rănirea ei încă din noaptea de 21 spre 22
decembrie în Piaţa Universităţii. O văzuse chiar Gagicarul
cum fusese urcată pe targă într-o „salvare” şi-l întrebase
pe şofer unde o va duce. Acesta îi precizase; Spitalul de
Urgenţă. Şi chiar acolo o lăsase. Ei, ciocolatii, cunoşteau
nişte doctori şi nişte surori de la acest Spital, aşa încât
Gagicarului nu-i fusese prea greu s-o găsească pe Nela
Duţescu, rănită în piept dar nu mortal. Gagicarul îi pusese
în vedere doctorului să aibă grijă de ea. „Domniţa” era
logodnica unui domn plin de „verzişori” încât „domn
doctor” va fi răsplătit regeşte. Gagicarul stătuse de vorbă
şi cu Nela.
Aceasta-l recunoscuse şi se bucurase aflând că domnul
van Galen era teafăr.
Auzind că Nick era ţinut prizonier in Bulevardul Dacia
„domniţa” îi zisese Gagicarului să nu-şi facă griji.
Colonelul îl va scoate pe domnul van Galen de acolo şi-l
va duce la vila unui ştab mare. De la ea aflaseră ciocolatii
adresa vilei în care locuia „Pontiful”.
Atunci când securiştii îl scoseseră pe Nick din
apartamentul din Bulevardul Dacia şi-l urcaseră într-o
maşină ei, ciocolatii, „băieţi cu doxă“, îşi dăduseră seama
încotro era purtat „şeful“ şi nu se mai osteniseră să
urmărească „Dacia” gri ci se dusese direct la vila
„Pontifului”. Aici pitiseră maşina lor într-un intrând din
spatele vilej şi tot de acolo se strecuraseră spre intrarea
principală. În timp ce se furişau zăriseră maşina din care
fusese coborât Nick parcată într-un loc mai întunecos şi-şi
dăduseră cu presupusul că Stelian Marcu, geanabeţii şi
prizonierul lor se aflau deja înăuntru. Precauţi, se ţineau
răsfiraţi tot în colţuri întunecoase. Asta fusese şi norocul
lor pentru că erau cât pe ce să dea nas cu Gavrilă Boancă.
Locotenent-colonelul pândise vila din partea dinspre lac a
străzii şi când socotise că nu era văzut de nimeni se
furişase spre intrarea principală.
Aici îl strigase pe geanabetul lăsat de Stelian Marcu de
pază la poartă;
— Măi Simioane?
Geanabetul întrebase;
— Cine sunteţi?
— Boancă, măi!
— Să trăiţi!
— Şeful e înăuntru?
— Este!
— Am să-i comunic ceva foarte important.
— Mă iertaţi, dar mi-a ordonat să nu las pe nimeni.
— Simioane, nu fi tâmpit! E o chestiune de viaţă şi de
moarte!
— Înţeleg, dar…
 — Stau eu aici de pază şi tu du-te şi-i spune că trebuie
să-i transmit ceva foarte important de la „şeful cel
mare“… Hai! Deschide imediat!
Geanabetul, fraier, se lăsase convins şi-i descuiase lui
Boancă. Acesta intrase pe portiţă, îl vârâse pe tolomac în
gheretă şi-i făcuse felul. Apoi se îndreptase către intrarea
în casă unde tot aşa îl luase cu vorbă bună pe celălalt
geanabet până-i vârâse şi acestuia un glonte în diblă. Ei,
tuciurii, nu ştiau ce se petrecea în curte dar îşi
propuseseră să afle. Giani, mai curajos, încercase întâi
portiţa şi văzuse că era descuiată.
Prin crăpătura portiţei ascultase cu atenţie. Tocmai în
clipa aceea auzise un păcăit slab, înăbuşit, apoi o
bufnitură venind dinspre intrarea în clădire. În clipa
următoare desluşise şi scârţâitul uşii de la intrare.
Presupusese că Boancă se strecurase înăuntru. Ciocolatiul
avusese noroc de-o pauză scurtă a canonadei de la
Televiziune. Pentru că nu mult după aceea începuse iarăşi
a se trage vârtos. Mai sigur pe sine Giani îndrăznise să
deschidă uşa de la ghereta de pază. Geanabetul pe care
Boancă îl strigase cu numele de Simion zăcea chircit într-
un ungher al îngustei încăperi.
Ciocolatiul se încredinţase că nu mai mişca şi-i luase
armele; pistolul automat, pistoletul Makarov şi toate
încărcătoarele. Ieşise apoi din gheretă şi închisese cu grija
uşa după el. În spatele lui îl simţise pe Gagicar.
— Ce e? se interesase acesta în şoaptă.
 — Ia asta şi taci, se răstise Giani la el înmânându-i
totodată „Makarov“-ul cu încărcătoarele respective.
Porniseră apoi cu armele în mâini spre intrarea în casă.
— Acoperă-mă! îi ceruse Giani când ajunseră la scară.
Cu paşi de pisică ciocolatiul se strecurase apoi pe scară
şi se oprise la uşă.
Lipise urechea de tăblie dar nu auzise nimic. Cu inima
cât un purice pusese mâna pe clanţă. Apăsase încet şi uşa
se deschisese cu acelaşi scârţâit uşor. Giani se ferise atunci
din faţa uşii aşteptând să fie oprit fie cu vorba, fie cu vreo
rafală de pistol automat. Dar în holul de la intrare nu
mişcase nimic.
Giani prinsese atunci mai mult curaj şi se strecurase
înăuntru. La un pas mai încolo, sub cuier, zăcea al doilea
geanabet. Era şi acesta mort. Giani îl scotocise de arme
apoi se înapoiase la Gagicar;
— Împarte armele lui Buză-Ruptă şi Belaliului şi staţi de
pază. Tu – la poartă, Belaliu – în curte, iar Buză-Ruptă să
vină aici, la intrare. Înăuntru mă duc numai eu… Vreau să
mă socotesc singur cu tovarăşul locotenent-colonel
Boancă… Dar dacă ferească Dumnezeu mi se întâmplă
ceva aşteptaţi aici, afară… Preiei tu comanda… Înăuntru,
în afară de „şef’’, nu-s decât Marcu şi Boancă… Unul
dintre ei va fi lichidat de celălalt… Iar cel care rămâne în
picioare încape pe mâna mea… Încât nu vă faceţi griji.
Oricum, cei care rămân în viaţă pe aici vor ieşi… Deci aici
să-i aşteptaţi.
 Giani pornise apoi pe urmele lui Boancă. Securistul,
sigur pe el, nu se ostenise să mai închidă uşile ori să stingă
luminile în urma sa. Încât ciocolatiul îl putuse urmări;
lesne. Încălţat în ghete „Adidas“, păşea fără să i se audă
mersul. Scârţâitul parchetului era de asemenea înăbuşit de
canononada ce nu mai contenea la Televiziune. Înainte de
a-l zări pe Boancă, Giani auzise glasul batjocoritor al
acestuia; „Ia-o încetişor, tovarăşe colonel”. Mai făcuse
apoi câţiva paşi şi, spre norocul lui, o oglindă mare îi
permitea să urmărească cele ce se petreceau la intrarea în
adăpostul antiaerian fără să-şi trădeze prezenţa. Fusese
astfel martor la împuşcarea lui Stelian Marcu de către
fostul său colaborator apropiat apoi la confruntarea dintre
acesta din urmă şi Nicckanor van Galen.
Suprimarea lui Gavrilă Boancă nu constituise nicio
dificultate pentru Giani Ochialbi. Securistul era atât de
sigur că nu se mai afla nimeni în vilă în afară de el şi de
„victima” sa încât nici prin gând nu-i trecuse să se uite în
urmă. Cel mai lesne ar fi fost pentru Giani să-l secere pe
locotenent-colonel cu o rafală de pistol automat. Avea de
altfel arma pregătit pentru o asemenea aventualitate. Dar
îi era teamă să nu-l atingă şi pe Nick vreun glonte. De
aceea hotărâse să se folosească de cuţit. Ciocolatiul era
renumit în lumea interlopă a Capitalei prin precizia cu
care arunca ucigătoarea armă albă. Iar în ipoteza în care
prin cine ştie ce minune aş fi greşit ţinta, ar fi recurs la
pistolul automat. Oricum Boancă nu avea vreo şansă de
scăpare.
 — Eşti mare, măi! îl lăudă Nick privind cuţitul înfipt
până în prăsele în spatele fostului locotenent-colonel de
securitate.
În scurt timp Giani şi Buză-Ruptă se apucară să
transporte în curte cele două cadavre. Tot atunci Nick îl
văzu intrând în casă pe Gagicar. Acesta căuta în jur cu
priviri îngrijorate.
— Ce e? îl întâmpină Nick.
— Nu-mi miroase a bine, făcu ciocolatiul.
— Adică?
— Ne dă târcoale un individ care nu-mi place.
— L-ai recunoscut?
— E fratele „Domniţei”.
— I-auzi! făcu Nick ca pentru sine.
Presimţirea lui începea deci să se împlinească. Îi luase
deci şi Florin Duţescu urma. Se interesă;
— E singur?
— Nu prea cred!… Am zărit spre capătul străzii nişte
umbre. Cam multe!
— Încuiaţi porţile şi veniţi cu toţii în casă… Apoi vedem
noi ce mai e de făcut… Poate reuşim să ne strecurăm prin
spate.
În mai puţin de două minute erau cu toţii baricadaţi în
vilă, cu luminile stinse. Hotărâră să aştepte atacul, de
afară renunţând deocamdată la tentativa de-a se furişa
prin spatele clădirii, pentru că nu era exclus ca atacatorii
să fi ocupat deja poziţi în curţile vecine, de unde i-ar fi
luat la ochi ca din oală. Precauţia lor se dovedi în clipele
următoare bine venită. Auziră mai întâi o bufnitură
puternică apoi văzură poarta sărind din ţâţâni. Un „Aro”
de teren, cu bare de protecţie groase, puternice, intră în
curte ca un bolid. Prin spatele maşinii se strecură vreo
treizeci de luptători cu pistoalele automate.
Atacatorii purtau brasarde tricolore la braţ şi uniformele
cachi ale gărzilor patriotice. Nick răsuflă uşurat. Nu erau
soldaţi. Cu „revoluţionarii” se putea descurca mai uşor.
Pistoalele automate erau de tip vechi iar mânuitorii lor
mai puţin îndemânateci. Din spatele „Aro“-ului se ivi şi
Florin Duţescu. Era de asemenea în uniformă, cu cască
militară. La şold – un sac cu grenade, iar în mână un pistol
Makarov. Bineînţeles la braţ – nelipsita brasardă tricoloră.
Protejat de maşină, Florin împărţea ordine în dreapta şi-n
stânga. „Revoluţionarii” săi ocupau poziţii de tragere în
jurul vilei. Nick se întreba pe cine păcălise Florin de i se
pusese la dispoziţie un asemenea pluton de luptători.
Convinsese probabil vreun comandant că în vila părăsită
de „Pontif” se oploşise un grup de „terorişti” care trebuia
lichidat. În confuzia generală care domnea în Capitală de
altfel şi-n întreaga ţară, orice acţiune de această natură era
socotită bine venită. Cu atât mai mult cu cât la radio şi la
Televiziune se făceau mereu apeluri de ajutor împotriva
teroriştilor ce ţineau între altele şi cele două posturi
naţionale sub foc continuu.
— Ce facem? întrebă Giani nedumerit. Îi lăsăm să vină
peste noi?
 — Deschidem focul! decise Nick. Dar trageţi numai la
picioare… Cei mai mulţi dintre ei habar n-au de ce se află
aici.
Rafale de gloanţe care izbucniră din vilă îi obligară pe
atacatori să se retragă la adăpost spre garduri. Începură şi
ei să tragă în clădire făcând să sară ţăndări din zid şi aşchii
din uşi şi ferestre. Din rândurile atacatorilor căzură primii
răniţi care începură a se retrage gemând la adăpostul
„Aro”-ului. Florin îşi dădu seama că nu va putea lua vila
cu asalt sub tirul ucigător al celor dinăuntru şi decise să
folosească grenadele. Giani, care nu-l scăpase nicio clipă
din vedere, îi ghici intenţia şi-l luă la ochi. Iar când Florin
amorsă grenada Giani îi şi reteză mâna cu o rafală de
pistol automat. Explozie puternică pulveriză totul în jur;
oameni şi maşină. Îi urmară altele. Luară foc şi celelalte
grenade din sacul nefericitului fiu al Alexandrei Ellerman,
o dată cu rezervorul de benzină al „Aro“-ului.
Supravieţuitorii se strecurară îngroziţi în stradă şi fugiră
unde vedeau cu ochii.
— E cazul să ne luăm şi noi tălpăşiţa, făcu Nick.
Ieşiră prin spate din vila zdravăn încercată şi porniră,
sărind peste garduri şi ziduri, spre locul unde se afla
parcată maşina ciocolaţiilor. În cale nu întâlniră nicio
piedică. Toate clădirile din zonă fuseseră părăsite încă din
ajun sau în cursul acelei dimineţi de către locatarii lor. Era
doar revoluţie.
Cu steagul tricolor găurit la mijloc şi fluturând în vânt
precum şi cu brasarde tricolore la braţ, cei patru ciocolatii,
avându-l pe Nickanor van Galen la mijloc, străbătură
Capitala fără dificultăţi. Ici-colo mai erau opriţi de un
cordon militar, dar paşaportul diplomatic al olandezo-
românului constituia un indiscutabil salvconduct. Izbutiră
să pătrundă cu maşina chiar până în faţa ambasadei
olandeze unde Giani Ochialbi stopă ca un veritabil pilot
de raliuri automobilistice. Cei patru ciocolatii erau tare
mândri că izbutiseră să-l scoată pe „şef“ din mâinile
securiştilor şi-apoi ale plutonului comandat de fratele
„Domniţei’’. Ei dovediră că domnul Nickanor van Galen
avea cea mai bună gardă de corp din Bucureşti.
La rândul, acesta-i prezentă celor de la ambasadă;
— Dacă mă vedeţi acum, aici, viu şi nevătămat, lor le
datorez acest fapt.
Ciocolatiii se umflară în pene. Iar când primiră
asigurarea că oricând erau bine veniţi la ambasadă le veni
să chiuie de bucurie. Se şi vedeau cu vizele olandeze pe
paşapoarte şi porniţi spre mult râvnita „Ţară a lalelelor’’.
Dar, până atunci, Nick mai avea nevoie de ei. Stabiliră să
ţină legătură telefonică. Iar înainte de orice îi rugă să
treacă chiar noaptea aceea pe la Spitalul de Urgenţă. Grija
de soarta Nelei Duţescu îl apăsa tot mai mult.
— Nu faceţi economie de bani, le mai ceru el, povestiţi-i
tot ce s-a întâmplat şi spuneti-i că un timp n-am să pot
veni la ea.
— Nici nu se pune problema, ripostă Giani Ochialbi.
 Omul de legătură al lui „I.K.8” de la ambasadă îl luă
apoi pe Nick în primire şi-l conduse în biroul său. Era un
bărbat blond, înalt, osos, cu un nas cărnos, proeminent.
Era cunoscut sub numele de Jacob. Nick îl stima şi-l
preţuia. Nu numai ca profesionist ci şi pentru calităţile
sale umane. La rându-i minher Jacob, care era mai în
vârstă cu vreo zece ani decât olandezo-românul, avea faţă
de acesta nişte sentimente paterne.
— Ai fost cam imprudent, îl certă cu blândeţe minher
Jacob pe cel care dispăruse fără urmă mai bine de 24 de
ore.
— N-am avut de ales, îi replică Nick.
Minher Jacob se apucă să răsfoiască dosarele tăinuite
atâta amar de vreme în seiful din fostul adăpost
anteaerian. Pe măsură ce le „fotografia” pe chipul său se
citea clar o vădită satisfacţie. Stelian Marcu intuise fără să
vrea bine. Erau într-adevăr şi nişte documente care
priveau atât persoana ultimului rege al României cât şi
sfetnicii săi apropiaţi. Oricum, deocamdată trebuiau
tăinuite din anumite raţiuni politice. Mai ales în acele zile
când ţările din Europa de Est, între care şi România,
fierbeau în clocot, azvârlind afară din cazane spuma urâtă,
dăunătoare, a comunismului.
— Felicitări! conchise la sfârşit minher Jacob. S-ar putea
ca într-o zi această ţară să-ţi fie recunoscătoare.
Nick aproape că nu-i auzi remarca. Era captivat de
televizor. Redactorul care conducea. „parada” tocmai
anunţa prinderea şi aducerea în studio a „Prinţişorului”,
fiul preferat al soţilor Ceauşescu. Speriat de moarte, rănit,
cel ce fusese menit să urmeze la „tron” răspundea la
întrebări ca un elev prost scos la tablă. Revoluţia continua.
Prin ferestrele clădirii ambasadei răzbăteau trilurile de
arme automate. Se auzeau mitraliere şi tunuri de pe care
blindate.
— Presupun că vrei să trimiţi vreun mesaj acasă, îl
iscodi iarăşi minher Jacob.
— Neapărat, conveni Nick.
— Telefoanele nu merg!
— Presupun.
— Ce transmit prin radio?
— Doar atât; „Totul e O.K.” şi cu primul avion, care va
decola spre Amsterdam vin şi eu.
— Nu-i rău! conveni minher Jacob.
După execuţia de la Târgovişte a celor doi soţi
Ceauşescu şi a ultimatumului dat contrarevoluţionarilor
de noua conducere a ţării focurile de armă din Bucureşti
încetară aproape definitiv. Armata era stăpână pe situaţie.
Un reprezentant al ambasadei Ţărilor de Jos luase legătură
cu noile autorităţi. Între altele acestea îl sfătuiră pe
diplomatul olandez să „scape” cât mai repede de domnul
Nickanor van Galen care efectuase un adevărat măcel în
cartierul „Primăverii”. La riposta diplomatului că,
dimpotrivă, omul de afaceri olandez fusese mai întâi
sechestrat apoi vârât fără voia sa într-o adevărată capcană
pentru a fi suprimat, cei ce reprezentau noile autorităţi
opinară că adevărul, în condiţiile date, era anevoie de
stabilit. Cea mai indicată soluţie era deci tot expedierea
indezirabilului spre locurile natale. Nick insă ţinea
neapărat ca, înainte de plecare, s-o vadă măcar pentru
câteva minute pe Nela Duţescu. Giani Ochialbi îl ţinuse
permanent la curent cu starea sănătăţii fetei. Intervenţia
chirurgicală decursese bine şi fata se afla într-o stare mai
bună. Pentru â înşela vigilenţa celor ce se aflau cu ochii pe
ambasade, Nick îşi smoli faţa, îşi lipi o mustaţă neagră,
stufoasă, şi se costumă la fel ca cei patru ciocolatii din
garda sa personală.
— Nu te astâmperi! îl certă minher Jacob. Ai să dai de
dracul în sinea lui însă molaticul olandez regreta că n-
avea cutezanţa, spiritul de aventură şi chiar inconştienţa
tânărului din faţa sa.
— Am asemenea obligaţii faţă de fata astăzi îi mărturisi
Nick, încât trebuie să risc. Nu mi-aş ierta niciodată dacă aş
pleca fără măcar să-i zic un cuvânt de rămas bun.
Minher Jacob înţelese şi-l ajută să iasă pe neobservate
din curtea ambasadei. La colţul străzii îl aşteptau pe Nick
fidelii săi ciocolatii.
Nela Duţescu se afla într-o rezervă a Spitalului de
Urgenţă unde era supravegheată cu atenţie de-o soră
medicală. Dar şi chirurgul care o operase se interesa de
starea sănătăţii pacientei sale aproape din oră-n oră.
— Ce înseamnă dolarii! îşi zise fata.
Spitalul era arhiplin de răniţi iar medicii nu mai
pridideau cu intervenţiile urgente. Pe culoare, în saloane
şi săli de operaţii era o forfotă neîntreruptă. Prezenţa lui
Nick travestit în gipsy de Colentina nu atrase nimănui
atenţia. Iar când lunganul mustăcios, smolit şi
însprâncenat, pătrunse în rezerva Nelei Duţescu aceasta
scoase un ţipăt scurt de spaimă. Nick însă duse repede
degetul la gură şi-i şopti făcând cu ochiul;
— Sst! Nu te teme! Sunt eu, Nick!
Fata izbucni in râs apoi se schimonosi de durere. Izbuti
în cele din urmă să rostească;
— Nu se poate!
— N-am găsit altă soluţie, se dezvinovăţi el. Sunt pus pe
„lista neagră“ şi trebuie s-o şterg cât mai repede din ţară.
Nela simţi că o împung lacrimile;
— Deci… pleci?
— Trebuie!
— O să ne mai vedem?
— Sigur!… După ce te faci bine te invit în Olanda.
— Monica va fi de acord?
— Am să-i povestesc totul în amănunt. E o fată
inteligentă şi are să înţeleagă.
— Femeile, oricât de inteligente ar fi, nu sunt dispuse să
înţeleagă chiar „totul“.
— Avem ceva de ascuns?
Nela îi luă mâna şi i-o mângâie;
— Tu… nu!
— Cum te simţi? schimbă el brusc vorba. Te doare?
— N-ai văzut? Când râd!
— Ai să te însănătoşeşti repede şi vom râde după pofta
inimii.
 — Nick!
— Da, scumpo!
— Ţi-a ieşit totul aşa cum ai dorit?
— Nemaipomenit!
— Băieţii tăi mi-au povestit prin ce-ai trecut?
— „Totul est bien qui finit bien“.
— Au fost chiar atât de ticăloşi?
— Toţi mi-au vrut pielea… Inclusiv iubitul tău „frate”.
— Vezi tu, făcu ea mângâindu-i iarăşi mâna, cu băiatul
ăsta am crescut ca frate şi soră… Am împărţit şi bucurii şi
suferinţe… Aceeaşi bucată de pâine… Şi totuşi nu l-am
cunoscut.
— L-a orbit perspectiva unei averi la care nici n-a visat
cândva… L-a ameţit maică-sa bună… Poate şi mirosul
sângelui care se vărsa pe străzile Bucureştiului.
— A mai rămas ceva din el?
— Un trup carbonizat, presupun.
— A trebuit să-l suprimi, nu-i aşa?
— Dacă apuca să arunce măcar şi-o singură grenadă în
casa unde ne aflam noi, acum nu mai stăteam împreună
de vorbă.
— Tu l-ai ochit?
— Nu!… Şi te rog să mă crezi că în seara aceea n-am
„ochit“ pe nimeni. Am tras pe deasupra.
— Sunt convinsă! rosti ea neîncetând să-i mângâie
mâna. Îl privi apoi direct în ochi; Zici că am învins?
— Sigur!
 — Îl mai ţii minte pe Adrian, colegul meu de la
facultate?
— Am auzit!… El ţi-a salvat viaţa.
— Rafala care-mi era adresată a primit-o el în plin… A
căzut secerat la picioarele mele… L-am luat în braţe şi l-
am sărutat pe gura plină de sânge. Oare o fi simţit?
— Sigur! o încredinţă Nick.
— Credeam că numai în literatura romantică poţi
întâlni asemenea spirit de sacrificiu.
— Adrian era un tânăr cu totul deosebit.
— Nu-i adevărat! îl contrazise ea. Toţi care ne aflam în
seara aceea în faţa gloanţelor eram la fel.
— Corect! admise Nick.
Fata îl privi cu duioşie;
— Nick!
— Da, fetiţo!
— Îţi mulţumesc!
— Pentru ce?
— Pentru că ai fost tot timpul lângă mine…
— Cu gândul!
— Şi cu fapta! îl completă ea. Sora care mă îngrijeşte îmi
poveşteşte mereu ce se întâmplă în spital… Dacă nu-ţi
trimeteai „emisarii’’ puteam să mor cu zile.
— Să nu exagerăm! replică el plin de modestie.
— Te-am simţit mereu aproape, rosti ea în şoaptă.
El îi răspunse cu o uşoară strângere de mână. Tresăriră
apoi amândoi la o bătaie discretă în uşă.
— Intră! strigă Nela.
 Prin uşa intrdeschisă se ivi capul lui Giani Ochialbi;
— Şefu’!… E cazul s-o ştergem!
— Imediat! îi răspunse Nick.
Ochii fetei începură a se umple de lacrimi;
— Du-te! Şi aşa ai riscat foarte mult.
El se ridică de pe scaun şi se aplecă asupra ei. Fata îl
aştepta cu buzele uşor întredeschise. Nick le simţi arse de
febră.

Pe Aeroportul Schipol veni să-l întâmpine pe „erou” o

întreagă suită. Nick, emoţionat, nu ştia pe cine să
îmbrăţişeze mai întâi. Inima îl purta către Monica
Ellerman. Ochii de jad ai fetei luceau mai strălucitor ca
oricând iar pistruii i se făcuseră mai aurii. Lui Nick fata i
se părea mai atrăgătoare ca oricând. Ardea de nerăbdare
s-o strângă în braţe. Între ei însă apăru ostentativ doamna
Van Galen.
— De acum încolo va fi al tău, i se adresase aceasta
Monicăi. Dar în clipa asta lasă-l să fie al meu.
Nick se aplecă spre scunda şi bondoaca brăileancă
pentru a o îmbrăţişa cu pasiune filială;
— Nu-ţi fie teamă, maman, îi şopti el la ureche. Ce-i al
matale-i pus deoparte.
— Aiurea! ripostă „maman” tot în şoaptă. Ştii tu ce-i
mai dulce decât ţâţa.
 — Eşti neschimbată! încheie el trecând la logodnica sa.
Emoţionată, cu o uşoară strângere de inimă, aceasta îi
întâmpină privirea stăruitoare;
— De ce te uiţi aşa la mine?
— Mă întreb dacă nu visez! îi răspunse el.
O sărută prelung fără a se sfii de prezenţa celorlalţi.
— Aşa şi trebuie, se auzi atunci comentariul domnului
Varlam.
Soţia lui, jenată, îl trase de mânecă. Ea opina pentru
revederi mai austare. Fiul lor, Boby, nu le dădu atenţie. Se
apropie nerăbdător de cei doi logodnici;
— Gata! Mai trageţi-vă şi sufletul!
Fără a o lăsa pe Monica din braţe, Nick se adresă
prietenului său;
— Boby! Mulţumesc!
— Pentru ce?
— O să afli tu!
Se îmbrăţişară cu afecţiune amicală. Iar după ce sărută
mâna doamnei Varlam, Nick descoperi ceva mai la o parte
silueta lui Willy König. Comisarul îi zâmbea ghiduş pe
sub mustaţa roşcată.
— Bătrâne! se repezi Nick la el.
— Sunt aici, băiete! La post!
Doamna van Galen îi invită apoi pe toţi la festinul
pregătit anume pentru întoarcerea „fiului rătăcitor’’. În
maşina lui Boby Varlam urcară Nick, Monica şi Willy
König , iar în cea a doamnei van Galen soţii Varlam. Pe un
drum Boby şi comisarul nu încetau a-l pune pe Nick la
curent cu noutăţile mai importante de acasă. Alexandra
Ellerman aflase de moartea fiului ei şi implicit de eşecul
acestuia de-a pune mâna pe valoroasa colecţie de timbre.
La, aflarea acestei veşti, „gigolo"-ul ei, Paul Stratilat, o
părăsise fără să-şi ia măcar rămas bun. Din informaţiile pe
care la deţinea Willy König, reieşa că frumosul care sucise
minţile mamei vitrege a Monicăi se alipise de-o societate
de binefacere vest-germană şi conducea caravane cu
ajutoare pentru populaţia din România.
— Cred că face afaceri bune, observă comisarul.
— De asta să fii convins, replică Nick. Jumătate împart
şi jumătate vinde la bişniţari.
— Sunt chiar atât de lipsiţi de scrupule? făcu Monica
mirată.
— Pe orice câmp de luptă, după bătălie apar corbii,
interveni Boby Varlam. Se adresă apoi lui Nick; Eşti
aşteptat şi-n Anglia.
Era evident vorba de „sir Michael”. Septuagenarul vârf
al diasporei româneşti din Apus voia să afle din gura lui
Nick ce se mai petrece în patria sa.
— „Bătrânul domn” mi-a spus că-i mulţumit de tine, îl
mai informă Boby.
— Mă bucură! făcu proaspătul sosit din România.
— Cred că se pregăteşte să-şi ia şi el zborul către
Bucureşti, mai adăugă Boby.
— Nu mai spune! făcu Nick încântat. E atâta nevoie de
oameni ca el acolo!
 — Am o veste primită de la Antwerpen chiar înainte de-
a porni spre aeroport, interveni iarăşi Willy König. Voiam
să vi-o comunic mai târziu, ca să n-o indispun pe
domnişoara Ellerman dar… nu mai am răbdare s-o ţin
doar pentru mine.
Monica îl privi curioasă;
— Vă asigur că din clipa asta nu mă poate indispune
nimic.
Se strânse totodată cât putu lângă logodnicul ei.
Comisarul, care o urmărea prin oglinda retrovizoare,
zâmbi cu îngăduinţă.
— E vorba de mama dumneavoastră vitregă, se decise
el să vorbească.
— Ce-a mai făcut? izbucni Nick intrigat.
Cu degetele arătătoare de la ambele mâini comisarul
sugeră cei doi poli electrici;
— Uite aşa un curent, i-a trecut prin corp.
Monica întrebă speriată;
— Electrocutată?
— Aşa cel puţin mi-au comunicat colegii din
Antwerpen. Au găsit-o moartă, în apartament, lângă un
jaguar împăiat.
— Dumnezeule mare! exclamă fata cu spaima în suflet.
Willy König îşi continua relatarea fără ca Monica să
înţeleagă ce spunea. Nici măcar strângerea de mână
consolatoare a logodnicului ei n-o simţi. Vestea morţii
maşterei sale o copleşi. Cu toate păcatele ei, Sandra îi
fusese totuşi a doua mamă. Lângă ea crescuse şi ajunsese
femeie în toată firea. Lacrimile o podidiră. Nick o lăsă în
voia plânsului. Nu-i putea face decât bine. În acelaşi timp
era atent la spusele fostului său coleg de şcoală care, aflat
în faţă, nu-şi dădea seama de drama ce se petrecea în
sufletul Monicăi Ellerman.
— Colegii mei, ţinu Willy König să precizeze, ziceau că
doamna Ellerman li s-a părut, în clipa în care au intrat în
încăpere, la fel de fioroasă ca şi jaguarul împăiat. Avea o
privire sticloasă şi-o expresie a feţei de parcă voia să-i
înghită.
— Colegei, tăi au o fantezie cam bogată, replică Nick
sarcastic. Deşi nu se îndoia că exista oarecare sămânţă de
adevăr în spusele polţiştilor din Antwerpen. Pentru că şi
Monica îi destăinuise că făcuse, fără să vrea, o apropiere
între sticlirea din ochii fiarei de junglă şi fulgerele din
ochii maşterei sale când aceasta se afla în culmea mâniei.
Ceea ce nu înţelegea Nick era actul disperat al Alexandrei
Ellerman. Aceasta tăbărâse cu un cuţit asupra animalului
împăiat. Voia să-i scoată probabil ochii de opal. Lucrarea
realizată în Orient, era fără doar şi poare de mare valoare.
Şi tocmai de aceea răposatul Pierre Ellerman conectase
scheletul metalic al animalului împăiat la reţeaua electrică
a casei. Era, după opinia acestuia, o „instalaţie antifurt". El
o prevenise pe Monica asupra pericolului de-a „umbla" la
jaguar. Probabil că şi Sandra fusese avertizată. Dar se
vedea treaba că femeia, în culmea disperării, în ura ei
feroce împotriva tuturor şi-a tot ce-o înconjura, uitase
avertismentul. Şi-i fusese fatal.
 — Domnule König ? se auzi printre suspine glasul
tremurat al Monicăi. Când s-a întâmplat nenorocirea asta?
— Acum patru zile, îi răspunse Boby Varlam în locul
poliţistului.
— Şi de ce nu mi-aţi spus?
— Ne-a fost teamă să nu comiteţi vreo imprudenţă,
explică Willy König. Porunca logodnicului
dumneavoastră a fost foarte clară; „N-are voie să
părăsească ascunzătoarea, sub niciun motiv”.
Fata schiţă un zâmbet către Nick;
— Sunt „prizoniera” ta?
— Nădăjduiesc pentru toată viaţa, îi explică el,
strângându-i mâna cu tandreţe.
— Aş vrea totuşi să aflu ce s-a mai întâmplat cu ea,
insistă Monica.
— Nu vă faceţi griji, o linişti Willy König. S-a îngrijit de
toate baronul Ellerman. Îi era doar şi funcţionară şi
cumnată.
— Baronul mă consideră fără îndoială o ingrată,
continuă fata să-şi reproşeze.
— Nu cred, propuse Boby Varlam. Ştia că eşti într-o
călătorie de studii prin aşezările retroromane şi nu s-a mai
ostenit să te caute.
Târziu, în noapte, când cei doi logodnici rămaseră
singuri în apartamentul din Boothlaan, Monica se mai
linişti.
 — Nick! strânse ea la pieptul lat al fostului campion de
atletism. Nu mi-am închipuit că doar în câteva luni poţi
trăi atâtea evenimente.
— Noi să fim sănătoşi! rosti el cu un căscat de oboseală.
— Nici n-am apucat să mă uit bine la timbre… Sunt
chiar atât de valoroase? Meritau atâtea vieţi sacrificate?
— Ştiu eu? făcu el moale simţindu-şi pleoapele din ce în
ce mai grele. În orice caz cei care le-au văzut şi se pricep le
socotesc o mare „avere”.
— Şi ce vom face cu ele? Le vindem?
— Vrei?
— Nu.
— Nici eu.
— Nick?
— Da, iubito!
— Cum te-ai simţit în ţară?
— Ca la mine acasă.
— Tare aş vrea să mă simt şi eu aşa.
— Nicio problemă, iubito. Să se mai limpezească apele
pe acolo şi nu văd de ce n-am face nişte investiţii în
turismul românesc.
„Nick rămâne totuşi olandez“, îşi zise Monica.
Nici nu se putea altfel. Pe când ea abia aştepta să
păşească pe urmele bunilor şi străbunilor din România.

SFÂRŞIT