HELLEN ELERBE

ISTORIA ÎNTUNECATĂ
A CREȘTINISMULUI
Traducere de PAUL ROTARU
 Prefață

În iunie 1995, cotidianul Chicago Tribune informa că Papa Ioan Paul al

II-lea a cerut Bisericii Catolice să țină seama ocazia „deosebit de potrivită” a
noului mileniu pentru a recunoaște „etapa întunecată a istoriei sale”. Într-o
scrisoare din 1994, adresată confidențial cardinalilor și care a parvenit presei
italiene, el întreba:
Cum ar putea cineva să păstreze tăcerea privind numeroasele forme de
violență comisă în numele credinței – războaie religioase, tribunale ale Inchiziției
și alte forme de violare a drepturilor persoanei?
Din nefericire, prea mulți au păstrat tăcerea. Cu câțiva ani în urmă, am
ascultat cu uimire o cunoștință vorbind despre cum Biserica Creștină a încorporat
cea mai bună parte a civilizației occidentale și cum a adus pacea și înțelegerea
asupra oamenilor pe care i-a atins. Acesta părea în totală necunoștință privind
trecutul întunecat al Bisericii. M-am hotărât să pregătesc o scurtă prezentare – o
prezentare care să ajute la echilibrarea percepției că creștinismul organizat a trăit,
din punct de vedere istoric, până la ideile și principiile sale profesate.
Am presupus că voi găsi cu ușurință toate informațiile necesare acestei
prezentări la librărie, dar imadiat am constatat cu stupoare cât de puține pot fi
găsite asupra subiectului. Deși istoricii au scris cu siguranță despre partea întune-
cată a istoriei creștine, cuvintele lor au rămas multă vreme închise între granițele
mediilor academice. Și foarte puțini au scris despre rolul creștinismului la crearea
unei lumi în care oamenii s-au îndepărtat de sacru. De ce, în vremuri în care atât de
mulți caută un înțeles spiritual mai profund, nu există mai multe informații
accesibile privind istoria instituțiilor care pretind că transmit un astfel de adevăr
spiritual? Fără a înțelege partea întunecată a istoriei religioase, mulți ar putea crede
că religia și spiritualitatea sunt una și aceeași. Și totuși, religia organizată are o
foarte lungă istorie de reducere și acaparare a spiritualității, a relației personale și
tainice dintre om și Dumnezeu, a sacrului sau divinului.
Cartea de față este ce a reieșit din acea scurtă prezentare. Intenția mea
este de a oferi nu un tablou complet al istoriei creștine, ci doar partea care a rănit
atât de mult și a provocat atât dezastru spiritualității. Nu intenționez în niciun fel să
micșorez frumusețea lucrărilor pe care nenumărați creștini, bărbați și femei, le-au
făcut cu dedicație spre a-și ajuta semenii. Și, desigur, nu intenționez să apăr ori să
aduc tribut oricărei alte religii.
Hellen Herbe
Februarie 1996
 Introducere

Biserica Creștină a lăsat o moștenire, o viziune asupra lumii care străbate

toate aspectele societății occidentale, atât profane cât și religioase. Moștenirea ei
hrănește sexismul, rasismul, intolerarea diferenței și profanarea mediului natural.
Biserica, de-a lungul istoriei sale, a dovedit o nepăsare față de libertatea omului,
față de demnitatea și autodeterminarea acestuia. S-a străduit să controleze, să
acapareze și să restrângă spiritualitatea, relația dintre individ și Dumnezeu. Drept
consecință, creștinismul a ajutat la crearea unei societăți în care oamenii s-au înde-
părtat nu doar unii de alții, ci și de divin.
Acest creștinism – numit aici „creștinism ortodox” – s-a cimentat în
credința într-un singur Dumnezeu exclusiv masculin, autoritar, care cere supunere
necondiționată și pedepsește fără milă dizidența. Creștinii ortodocși cred că frica
este esențială pentru a susține ceea ce ei percep a fi ordine divină ierarhică în care
un Dumnezeu ceresc conduce din vârf, departe de pământ și omenire.
În vreme ce creștinimsul ortodox a reprezentat la început unul dintre
multele seturi de credințe creștine, tot acesta au ajuns să exercite putere politică.
Adaptând creștinismul pentru a atrage stăpânirea romană de partea lor, creștinii
ortodocși au dobândit autoritate și privilegii fără precedent. Biserica lor a devenit
cunoscută drept Biserica. Această nouă putere obținută le-a permis să impună
conformitate propriilor practici. Prin persecutarea celor care nu se conformau,
Biserica și-a clarificat doctrina și ideologia, definind exact ce este sau nu este
erezie. Astfel, Biserica a ales consecvent dogme și ideologii care i-au asigurat
controlul asupra individului și societății.
Odată cu preluarea conducerii în Europa și cu căderea Imperiului Roman,
Biserica a eradicat educația, tehnologia, știința, medicina, istoria, arta și comerțul.
Biserica acumula enorme avuții în vreme ce societatea aluneca în epoca neagră a
evului mediu. Când schimbări sociale dramatice la începerea unui nou mileniu au
pus capăt izolării erei, Biserica s-a luptat să-și mențină supremația și controlul. Ea
a stârnit o societate dizidentă în creștere împotriva dușmanilor închipuiți, instigând
la atacuri asupra musulmanilor, creștinilor ortodocși din est și evreilor. Când acele
cruciade au eșuat în supunerea necredincioșilor, Biserica și-a întors forța împotriva
societății europene, lansând un asalt brutal asupra sudului Franței și instituind
Inchiziția.
Cruciadele și chiar primele secole ale Inchiziției au făcut prea puțin spre a
oferi oamenilor o adevărată înțelegere a creștinismului ortodox. Reforma Protes-
tantă și Contrareforma Catolică au reușit acest lucru. Numai în timpul Reformei
populația Europei a adoptat mai mult decât o lustruire a creștinismului. Reforma a
înspăimântat oamenii cu amenințarea diavolului și vrăjitoriei. Percepția comună că
lumea fizică este plină de prezența lui Dumnezeu și de magie a fost înlocuită în
timpul Reformei cu o nouă credință că ajutorul divin nu mai este posibil și că
lumea fizică aparține doar diavolului. S-a produs un holocaust de trei secole împo-
triva celor care îndrăzneau să creadă în sprijinul divin și al magiei, ceea ce a
asigurat convertirea Europei la creștinismul ortodox.
Convingând oamenii că Dumnezeu este separat de lumea fizică, creștinis-
mul ortodox a permis – poate involuntar – formarea lumii moderne, o lume consi-
derată mecanică și determinată, o lume în care Dumnezeu este cel mult un creator
distant și impersonal. Oamenii au ajuns să atribuie sensul propriei neputințe nu atât
naturii umane păcătoase, cât insignifianței lor într-o astfel de lume. Teoriile unor
savanți și filosofi precum Isaac Newton, René Descartes și Charles Darwin au
întărit credința creștinilor ortodocși în inevitabilitatea zbuciumului și nevoia de
dominare. Astfel de credințe, totuși, acum se dovedesc nu doar deficitare, cât
limitate științific.
Creștinismul ortodox a avut un impact devastator și asupra relației dintre
om și natură. În vreme ce oamenii au început să creadă că Dumnezeu s-a depărtat
cu dispreț de lumea fizică, aceștia au pierdut respectul față de natură. Sărbătorile,
care ajutaseră oamenii să integreze anotimpurile în viețile lor, s-au preschimbat în
comemorări solemne ale unor evenimente biblice care nu aveau nicio legătură cu
ciclurile pământului. Percepția timpului s-a schimbat atât de mult încât nu mai
părea să aibă legătură cu ciclul anotimpurilor. Știința newtoniană părea a confirma
faptul că pământul nu mai este decât rezultatul inevitabil al operării mecanice de
componente neînsuflețite; a confirmat că pământului îi lipsește sfințenia.
Partea întunecată a istoriei creștine ne poate ajuta să înțelegem ruperea
legăturii noastre cu sacrul. Ne poate lămuri asupra sclaviei cele mai subtile și
distructive dintre toate: controlarea oamenilor prin dictarea și acapararea spirituali-
tății lor. Această latură ignorată a istoriei poate elucida idei și crezuri care hrănesc
denigrarea drepturilor omului, netolerarea diferenței și distrugerea mediului
natural. Odată recunoscute, putem preveni ca astfel de crezuri să-și mai exercite
vreodată spiritul distructiv. Când vom înțelege cum am ajuns să ne depărtăm de
divin, vom putea începe să ne vindecăm nu doar cicatricile, ci și înstrăinarerea de
noi înșine.
 Capitolul 1
Semințele tiraniei
100 – 400 e.n.

Cei care au căutat să controleze spiritualitatea, să restricționeze relațiile

personale cu Dumnezeu, s-au evidențiat în primele secole ale epocii creștine.
Credințele lor au construit baza ideologică pentru cea mai mare parte din etapa
întunecată a istoriei bisericii creștine. Angajați credinței într-o supremație unică,
acești creștini ortodocși au crezut că frica și supunerea față de o autoritate ierarhică
erau imperative. Nu toți creștinii au fost de acord. De fapt, contrar descrierii
convenționale a primelor secole creștine drept o perioadă de armonie și unitate,
primii creștini respingeau tot privind natura lui Dumnezeu și rolul bărbatului și
femeii în aflarea iluminării.
Probabil de importanță crucială în grupul care a triumfat – aici cu numele
de „creștini ortodocși”1 – era credința într-o supremație singulară, credința că
divinitatea se manifestă doar într-o singură formă. Credința într-un singur
Dumnezeu era radical diferită de crezul larg răspândit că divinitatea se poate
manifesta într-o multitudine de forme și imagini. Întrucât oamenii cred că
Dumnezeu poate avea doar un singur chip, astfel ei tind să creadă că măreția sau
evlavia între oameni poate avea doar o singură față. Diferite genuri, rase, clase ori
crezuri se ordonează ca mai bune sau mai puțin bune unele față de altele. Chiar și
noțiunea de două păreri diferite care armonizează devine străină; una trebuie să
triumfe și să fie superioară celeilalte.
În cadrul structurii unei astfel de credințe, se înțelege că Dumnezeu
conduce singur din vârful unei ierarhii bazate nu pe iubire și sprijin, ci pe frică.
Biblia, în mod repetat, îndeamnă omul să se teamă de Dumnezeu: „Teme-te de
Dumnezeu și păstrează-i cu sfințenie poruncile: căci aceasta este întreaga datorie a
omului.” „Binecuvântați sunt cei care se tem de Domnul.” „Temeți-vă de acela
care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă
temeți.” Părintele Bisericii din secolul al III-lea, Tertullian, nu își imagina cum ar
putea Dumnezeu să nu pretindă teama:
Cum ai putea să iubești, fără teama de a nu iubi? Cu siguranță, [un astfel
de Dumnezeu] nu este Tatăl tău, față de care dragostea ta de dragul datoriei ar
trebui să fie mare și plină de teamă datorită puterii Sale; nu este nici adevăratul

1Utilizarea termenului „ortodox” în această carte se referă la ideologia tradițională din cadrul
majorității de confesiuni creștine, și nu la o biserică sau confesiune specifică.
tău Stăpân, pe care ar trebui să-l iubești pentru umanitatea Lui și de care să te
temi ca de învățătorul tău.
Credința unuia despre Dumnezeu are impact asupra credinței sale despre
societate. Așa cum arată rugăciuinea, voința Domnului ar trebui să se facă
„precum în cer, așa și pe pământ”. Creștinii ortodocși credeau că oamenii ar trebui
să se teamă de conducătorii lor pământești așa cum se tem de Dumnezeu. Sfântul
Ioan Crisostomul, din secolul al IV-lea, descrie necesitatea absolută de frică:
...dacă lipsești lumea de magistrați și de teama care vine de la ei, atunci
casele, orașele și națiile s-ar prăbuși unele peste altele într-o confuzie nestăpânită
și nu ar mai fi nimeni care să îi reprime, să îi combată ori să îi convingă să fie
pașnici prin teama de pedeapsă.
Pentru ortodocși, frica era esențială în menținerea ordinii. Creștini precum
Marcion, din secolul al II-lea, care au accentuat mila, iertarea și iubirea de natură,
s-au regăsit în dezacord cu ortodocșii. În ochii creștinilor ortodocși, Dumnezeu
trebuie să fie înclinat spre furie și să ceară disciplină și pedeapsă. Tertullian scria:
Acum, dacă [Dumnezeul lui Marcion] se bănuiește a nu simbți dușmănie,
ori furie, ori distrugere, ori rană, ca unul care se abate de la exercitarea puterii
judiciare, eu nu aș putea spune cum un sistem de disciplină – și încă unul plenar –
ar fi potrivit cu acesta.
Cărturarii au sugerat că primul verset din Crezul creștin, „Cred într-un
singur Dumnezeu, Tată Atotputernic, Făcător al cerului și pământului”, a fost
prima dată scris pentru a exclude adepții lui Marcion prin accentuarea naturii
monoteiste și judecătorești a lui Dumnezeu.
Creștinii ortodocși au pus mare importanță pe autoritatea singulară a
episcopului, mai presus de rangurile din cadrul clerului și mai presus de distincția
dintre cler și laici. Așa cum este un singur Dumnezeu în cer, declară episcopul din
secolul I Ignațiu de Antioh, tot astfel poate fi un singur episcop în Biserică. El
scria: „Episcopul vostru conduce în locul lui Dumnezeu, iar [preoții] în locul...
apostolilor. Dincolo de aceasta, nu există biserică.” Astfel de credințe și atitudini,
totuși, cu siguranță nu au fost împărtățite de toți creștinii. Ortodocșii puneau atâta
accent pe ranguri, încât un creștin gnostic le-a scris: „Ei voiau să își poruncească
unii altora, întrcându-se în ambiții deșarte”, poftind „la puterea unuia asupra
celuilalt”, „fiecare închipuindu-se superior celorlalți”.
Nu toți creștinii acceptau credința într-o unică supremație. Unii gnostici
înțelegeau că Dumnezeu are multe chipuri, având aspecte atât masculine, cât și
feminine. Unii îl considerau o diadă; o parte era „Inefabilul, Adâncul, Tatăl
Primordial”, în vreme ce cealaltă parte era „Grația, Liniștea, Pântecele și Mama
Întregului”. În lucrarea gnostică Apocrifele lui Ioan, apare o viziune a lui Dumne-
zeu care spune: „Eu sunt Tatăl, Mama și Copilul”. Theodot, un învățat gnostic,
spunea: „fiecare îl cunoaște pe Domnul în manieră proprie și nu toți la fel”. Pentru
a eradica gnosticii din rândul ortodocșilor, episcopul Irineu, din secolul al II-lea,
îndemna creștinii să depună mărturie vorbită „unicului Dumnezeu Tatăl”.
Fără credința în unica supremație, gnosticii ar fi respins ordinea ierarhică
și orânduirea rangurilor din cadrul Bisericii. Spre deosebire de ortodoxul Ignațiu
de Antioh, care credea că rangurile episcopale, preoțești și diaconale oglindesc
ierarhia cerească, unii gnostici nici măcar nu diferențiau clerul de laici, cu atât mai
puțin pozițiile din cadrul clerului. Astfel îi descrie Tertullian pe gnostici:
Și astfel un om este azi episcop, iar mâine altul; cel care azi este diacon,
mâine este cititor; preotul de azi este mireanul de mâine; căci până și laicilor ei le
atribuie funcții preoțești! ...toți au acces în aceeași măsură, ascultă la fel, se roagă
la fel – chiar și păgânii, dacă se întâmplă să apară... Toți împărtășesc până și
sărutul păcii cu oricare vine...
În cadrul structurii unei credințe ortodoxe, nu este de conceput o partajare
a autorității și supremației între genuri; unul trebuie să fie superior celuilalt.
Percepând chipul unic al lui Dumnezeu ca fiind de parte bărbătească, creștinii
ortodocși considerau supremația masculină drept o extensie a ordinii cerești.
Sfântul Augustin scria în zorii secolului al V-lea: „trebuie să tragem o concluzie,
aceea că soțul este făcut să stăpânească asupra soției așa cum spiritul stăpânește
asupra cărnii”. În prima epistolă către corinteni, Pavel înceracă să explice rațiunea
supremației masculine:
Căci bărbatul nu s-a născut din femeie, ci femeia s-a făcut din bărbat; și
el nu a fost creat pentru binele femeii, ci femeia de dragul lui.
Spre sfârșitul anului 1977, Papa Paul al VI-lea încă mai explica faptul că
femeile erau îndepărtate de preoție „pentru că Domnul nostru a fost bărbat”.
Printre ortodocși, femeile dețineau roluri de supunere. În prima epistolă către
Timetei, Pavel spune:
Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea, eu nu permit ca vreo
femeie să instruiască bărbați ori să aibă autoritate asupra lor; ea trebuie să
păstreze tăcerea.
Când niște călugări creștini din secolul al IV-lea au măcelărit-o pe
învățata Hypatia ciopârțind-o cu scoici de stridii, Sf. Chiril a explicat aceasta prin
faptul că ea era o femeie nelegiuită care și-a asumat, împotriva poruncilor lui
Dumnezeu, să învețe bărbați. Primii creștini, totuși, nu au îmbrățișat nici ideea că
Dumnezeu este exclusiv bărbat, nici conceptul de supremație masculină. Un grup
cunoscut drept Esenienii, din ale căror scrieri multe s-au găsit în manuscrisele de
la Marea Moartă, credea că divinitatea are aspect feminin. În Evanghelia Păcii
eseniană, Iisus spune: „Vă voi conduce către regatul îngerilor Maicii noastre”. Un
text gnostic arată cum Eva, fiica Sofiei care a adus prima lumină cerească în lume,
a dat viață lui Adam:
...[Eva] a spus: „Adam, trăiește! Înalță-te pe pământ!” Numaidecât,
cuvintele ei au devenit fapt. Căci, când Adam s-a ridicat, numaidecât el a deschis
ochii. Când a văzut-o, el a spus: „Te vei numi Mama celor vii, căci tu ești cea care
mi-a dat viață.”
Nu toate femeile creștine au acceptat roluri de supunere. Gnosticii, care
posedau o arie foarte largă de puncte de vedere, în mai multe scrieri ale lor fac
referire la Maria Magdalena drept unul dintre cei mai importanți lideri ai mișcării
creștine timpurii. Unii cred că ea a fost prima care l-a văzut pe Cristos reîinviat și
că a provocat autoritatea lui Petru ca parte a ierarhiei Bisericii în dezvoltare.
Tertullian era îngrozit de rolul femeilor între gnostici:
Câtă nerușinare la femeile ereticilor! Ele îndrăznesc să instruiască, să
țină dezbateri, să desfășoare activități de exorcizare, să își asume capacități de
vindecare – chiar și să boteze!
Un alt punct de controversă la creștini ținea de natura adevărului și cum
ar putea cineva să devină ilumminat. O mare parte din această discuție s-a centrat
în jurul învierii lui Cristos, dacă trupul fizic sau spiritul acestuia a înviat. Creștinii
ortodocși erau de partea corpului fizic; amintind cuvintele lui Tertullian, „carnea i
s-a pătruns de sânge, s-a refăcut pe oase, s-a întrețesut cu nervii și venele”. Aceștia
credeau că învierea corpului fizic s-a petrecut o singură dată pentru totdeauna și nu
se va mai repeta vreodată. Ortodocșii susțineau că omul poate învăța despre
Cristos numai prin aceia care au experimentat această înviere, apostolii, sau prin
aceia desemnați drept succesorii lor. Aceasta a restrâns puterea și autoritatea la un
grup restrâns, stabilind un lanț specific de reguli; a restricționat căile prin care
cineva l-ar putea descoperi pe Dumnezeu. Creștinii ortodocși, catolici
(„universali”), s-au pretins drept urmașii apostolilor și singurii care îi pot ilumina
pe ceilalți. Episcopul Irineu declara:
Este obligatorie supunerea față de preoții din Biserică..., aceia care
posedă succesiunea de la apostoli; aceia care, împreună cu succesiunea
episcopatului, au dobândit un oarecare dar al adevărului.
În zilele noastre, Papa își trage autoritatea și întâietatea de la Petru însuși,
„primul dintre apostoli”, de vreme ce a fost „primul martor al învierii”. Totuși, unii
gnostici au numit credința în învierea literală, trupească și nu spirituală a lui
Cristos, drept „credința proștilor”. Ei au criticat atât ideea că nimeni nu l-a văzut
pe Cristos în trupu fizic după înviere, precum și cea că Petru a fost primul care a
experimentat învierea lui Cristos. Chiar evangheliile canonce ale lui Marcu și Ioan
relatează că Iisus s-a înfățișat prima dată nu lui Petru sau apostolilor, ci Mariei
Magdalena. Prin cuvintele lui Iisus adresate Mariei: „Nu mă atinge!”, unii sunt de
părere că Iisus a făcut aluzie la forma sa spirituală și nu la cea a corpului fizic. A
crede că spiritul lui Cristos a înviat sugerează că oricine, indiferent de rang, îl
poate „vedea pe Domnul” în vise și viziuni. Oricine poate fi împuternicit cu autori-
tatea apostolilor. Oricine poate avea acces la relația cu Dumnezeu și să o dezvolte.
Creștinii nu au fost de acord asupra naturii adevărului. Pentru ortodocși,
care credeau că adevărul poate veni doar prin urmașii apostolilor, adevărul era
static și neschimbător. Acest adevăr s-a revelat o singură dată, în clipa invierii.
Prin urmare, ei credeau că omul poate învăța despre Dumnezeu numai prin
Biserică, nu prin cercetare personală și nu prin experiențe proprii. Credința oarbă a
fost considerată mai importantă decât înțelegerea personală. Episcopul Irineu a
atenționat să nu caute nimeni răspunsuri, căci „fiecare descoperă pentru sine”, ci să
accepte prin credință ceea ce Biserica îi învață și „poate fi înțeles de către toți în
mod, clar, fără echivoc și armonios”. El scria: „Dacă... nu putem găsi explicațiile
tuturor lucrurilor din Scripturi... ar trebui să lăsăm acele lucruri lui Dumnezeu care
ne-a creat, păstrându-ne asigurați că Scripturile sunt într-adevăr perfecte.” Iată ce
declara Tertullian:
Nu dorim dispute curioase după ce îl avem pe Iisus Cristos, nici cercetări
deupă ce ne bucurăm de evanghelie! Cu credința pe care o avem, nu mai dorim și
alte crezuri!
Unii ar trebui să accepte necondiționat și să se supună învățăturilor
Bisericii. Într-adevăr, creștinii ortodocși au luat în serios o riguroasă cercetare
personală a adevărului și înțelegerea indicațiilor unei erezii. Tertullian scria:
Această regulă... ne-a fost învățată de Cristos și nu ridică între noi alte
întrebări în afara celor pe care le introduc ereziile și care îi face pe oameni
eretici. Dar pe ce fond sunt ereticii dubioși și dușmani ai apostolilor dacă nu prin
diferența învățăturilor lor, pe care fiecare în parte, din simplă voință proprie, a
înaintat-o ori a dobândit-o?
Pentru că ortodocșii credeau că adevărul este cunoscut doar urmașilor
apostolilor, omul poate poseda adevărul numai acceptând învățăturile Bisericii prin
oarba credință. Alții, totuși, crezând că spiritul și prezența lui Cristos pot fi experi-
mentate de către oricine și oricând, considerau că adevărul este dinamic și mereu
în creștere. Unii gnostici credeau că adevărul și Gnosis ori „cunoașterea” se cunosc
nu privind către Biserică, ci privind în interiorul personal. Autocunoașterea duce la
cunoașterea lui Dumnezeu. Un învățat gnostic pe nume Monoimus scria:
Caută-l (pe Dumnezeu) luându-te pe tine ca punct de pornire... Cunoaște
sursele regretului, bucuriei, iubirii, urii... Dacă cercetezi cu atenție toate aceste
chestiuni, îl vei găsi în tine.
În primul secol, Simon Magul credea că în fiecare ființă umană sălășlu-
iește „puterea nemărginită care este rădăcina universului”. Calea către iluminare
implică nu simpla acceptare a cuvintelor Bisericii despre credință, ci înțelegerea
prin cercetare personală, activă. Un text gnostic spune: „... sufletul rațional care s-a
consumat în cercetare – acela l-a descoperit pe Dumnezeu”. Acești creștini credeau
că explorarea sinelui este imperativă în calea spirituală a omului. În Evanghelia lui
Toma, aparținând gnosticilor, Iisus zice:
Dacă duci mai departe ce este în tine, vei fi salvat. Dacă nu scoți la
suprafață ce este în tine, vei fi distrus.
Gnosticii credeau că cercetarea ar putea spulbera ignoranța care a produs
existența de coșmar prin care omul este prin în „multe amăgiri” și trăiește „groaza,
confuzia, dezechilibrul, îndoiala și separarea”. Evanghelia Adevărului spune:
ignoranța... a adus doar neliniște și teroare. Neliniștea s-a răspândit ca
ceața și nimeni nu a mai putut să vadă.
Căutarea în sine ar putea aduce cunoașterea și iluminarea care spulberă
acea ignoranță. Ei credeau că Iisus a încurajat explorarea de sine când a spus:
„Căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” și „Împărăția lui Dumnezeu este în
voi”. Așa cum ortodocșii au dorit să controleze adevărul, la fel au vrut să dețină
controlul strict asupra celor care ar putea oferi acel adevăr. Primii creștini aveau
viziuni diferite asupra rolului Bisericii. Gnosticii care au valorificat explorarea
personală credeau că structura Bisericii trebuie să rămână flexibilă, în vreme ce
ortodocșii insistau asupra strictei aderențe la o singură Biserică. Episcopul Irineu
insista că nu poate exista decât o singură biserică, iar în afara acesteia „nu există
mântuire”. El spunea: „Biserica este intrarea către viață, toți ceilalți sunt hoți și
tâlhari”. Episcopul Ignațiu de Antioh scria: „Să nu se amăgească nimeni: cel care
nu recunoaște altarul nu va avea pâinea lui Dummnezeu”. Iar Clement, Episcop al
Romei între 90 – 100 e.n., argumenta că numai Dumnezeu guvernează toate lucru-
rile, că el impune legea, pedepsește rebelii și răsplătește pe cei supuși, iar autorita-
tea lui este delegată conducătorilor Bisericii. Clement merge până la a spune că cei
care înfruntă aceste autorități ordonate divin îl înfruntă pe Dumnezeu și trebuie să
primească pedeapsa capitală.
Cu mult înainte ca încercarea Bisericii de a controla spiritualitatea să își
ia devastatorul tribut, semințele tiraniei sale erau evidente în ideologia primilor
ortodocși. Credința lor într-o unică supremație a limitat modul în care omul îl
înțelege pe Dumnezeu și a eliminat orice reprezentare a supremației împărtășite. A
încurajat o structură autoritară bazată pe teroare, care separă oamenii în poziții de
superioritate și inferioritate, restricționează împuternicirea personală și pretinde
supunere necondiționată. Deși ortodocșii au reprezentat numai una dintre ramurile
timpurii ale creștinismului, în câteva secole efectiv au suprimat diversitatea
primelor idei și credințe. Crezul ortodox a devenit sinonim cu creștinismul în sine.
 Capitolul 2
Manevre politice: cum s-a făcut creștinismul acceptabil romanilor
200 – 500 e.n.

Creștinismul își datorează numărul mare de membri manevrelor politice

ale ortodocșilor. Ei au reușit să facă creștinismul dintr-un cult minor, detestat,
religia oficială a Imperiului Roman. Scopul lor a fost să creeze ceea ce Episcopul
Irineu numea „biserica catolică răspândită în toată lumea, chiar și la capătul
pământului”. În acest scop, au folosit aproape orice mijloc. Au revizuit scrierile
creștine și au adaptat propriile principii pentru a face creștinismul mai acceptabil.
Au corupt autoritățile romane. Au încorporat elemente de păgânism. Ortodocșii au
făcut apel la guvernanți nu printr-o religie care încurajează iluminarea ori spiritua-
litatea, ci cu una care aduce ordine și disciplină imperiului decadent. Guvernanții
romani, în schimb, au garantat ortodocșilor privilegii nelimitate, favorizând
biserica creștină în devenirea celei mai autoritare puteri căreia Iisus i s-a opus.
Dobândind acceptarea creștinilor nu a fost lucru mărunt; oricum creștinii
nu erau agreați în Imperiu. Romanii au încorporat cu ușurință noi zei și zeițe în
panteonul acestora în speranța că li se vor adăuga siguranță și protecție. Edictul de
la Milano din 313, de exemplu, a garantat tuturor libertate religioasă, astfel încât
„oricare divinitate tronează în ceruri să fie mulțumită și îngăduitoare cu noi și cu
toți aceia ce se află sub autoritatea noastră”. Creștinii, totuși, care credeau că
Dumnezeul lor este unul singur în cer, au refuzat adorarea acestuia alături de alți
zei. Când au refuzat să manifeste loialitate zeilor din panteonul roman, creștinii au
fost considerați trădători ai statului. Căci de vreme ce împărații romani se conside-
rau ei înșiși divini, loialitatea față de zeii romani simboliza loialitate către stat.
Creștinii au păstrat atitudini care au scăzut simpatiile romanilor. Irineu,
de pildă, declara: „Noi nu avem nevoie de lege, căci suntem deja mult asupra ei
prin evlavia noastră”. Rapoarte din preajma anului 200 reflectă dezgustul resimțit
de romani față de creștini:
...sunt de o mizerie extremă, o adunătură de ignoranți și de creduli care,
prin întâlniri în noapte, prin posturi solemne și mâcăruri neomenești, au făcut o
gaură în colț; o gloată de iubitori de umbre, tăcuți în public dar trăncănitori pe la
colțuri, scuipă pe zei și râd la lucruri sfinte...
Totuși, în ciuda unei astfel de ambianțe, creștinii nu au câștigat doar
acceptarea, ci și majoritate politică prin religia oficială a imperiului sub Constantin
în secolul al IV-lea. Ortodocșii foloseau mijloace politice expeditive pentru a
atinge aceste țeluri. Au creat o organizație nu pentru a încuraja spiritualitatea, ci
pentru a stăpâni un mare număr de oameni. Au simplificat criteriile de apartenență.
Catolicii au decis că cel care mărturisește Crezul, acceptă botezul, participă la
slujbe, se supune ierarhiei bisericești și crede „unicul adevăr suprem de la apostoli,
care este pronunțat de Biserică”, acela este creștin. Așa cum scrie un istoric, asttfel
de criterii sugerează că, „pentru a atinge mântuirea, un ignorant are nevoie doar să
creadă fără a înțelege și să se supună autorităților”. Ortodocșii au ignorat
argumentul că un adevărat creștin poate fi identificat doar prin comportament și
maturitate, fără a trece prin etapele unui ritual. Unii gnostici, de pildă, insistau pe
cuvintele lui Iisus: „Îi veți cunoaște după roade”. Botezul nu este suficient pentru a
face pe cineva creștin, spuneau ei, de vreme ce mulți oameni „se scufundă în apă
și revin la suprafață fără să fi primit nimic”. Standardele simple ale ortodocșilor,
totuși, au făcut mult mai simplă atragerea de adepți.
Ortodocșii au acumulat textele biblice nu pentru a pune evangheliile la un
loc, ci pentru a încuraja uniformitatea. Din abundența de evanghelii, Episcopul
Irineu a compilat prima listă de scrieri biblice în anul 180 și se aseamănă cu Noul
Testament din zilele noastre. În 393 și 397, Episcopul Atanasiu avea o listă
asemănătoare ratificată de către consiliile bisericești din Hippo și Cartagina. Prin
interzicerea și arderea oricăror alte scrieri, Biserica Catolică, în cele din urmă, a
lăsat impresia că această Biblie și cele patru evanghelii canonizate reprezintă unica
viziune originală creștină. Și totuși, către sfârșitul anului 450, Theodor din Cyrrhus
declara că există cel puțin două sute de evanghelii diferite care circulă numai în
dioceza sa. Chiar și Enciclopedia catolică admite astăzi că „ideea unui canon
complet și clar al Noului Testament existent de la începuturi nu are fundament în
istorie”. Pe lângă alegerea din numărul mare de evanghelii și scrieri care constituie
Biblia, Biserica și-a editat mesajul cu fiecare traducere. Filosoful roman Celsus,
martor la falsificarea scrierilor creștine din secolul al II-lea, spunea despre
revizioniști:
Unii dintre ei, ca și cum ar fi fost în stare de ebrietate care le producea
viziuni auto-induse, au remodelat evanghelia din prima sa formă scrisă și au
reformat-o astfel încât să poată respinge orice obiecție adusă împotriva ei.
Enciclopedia Catolică admite că „În toate departamentele, falsul, precum
și interpolarea și ignoranța au adus daune pe scară largă”. În ciuda interzicerilor de
către Biserică a cercetării originilor evangheliilor, învățații au arătat că toate cele
patru evanghelii canonice au fost falsificate și revizuite. Câtă vreme Biserica a
susținut că adevărul este static prin natura sa și că el s-a revelat o singură dată, tot
atât a găsit cauze pentru schimbarea acelui adevăr.
Încercările de uniformizare nu au reăușit întru totul. Chiar și cele patru
evanghelii canonice se contrazic una pe alta. Evanghelia lui Matei ne arată că Iisus
era un aristocrat cu descendență din David prin Solomon, în vreme ce Evanghelia
lui Luca ne spune că Iisus se trăgea dintr-un neam mult mai umil, iar Evanghelia
lui Marcu zice că Iisus era fiul unui dulgher sărac. La nașterea sa, Iisus a fost
vizitat de regi potrivit lui Matei, dar, conform lui Luca, el a fost vizitat de păstori.
La moartea lui Iisus, evangheliile lui Marcu și Matei ne spun că ultimele cuvinte
ale lui Iisus au fost: „Dumnezeul meu, Dummnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”
Însă, potrivit lui Luca, el a spus: „Tată, în mâinile tale îmi las duhul”, iar, la Ioan,
el zice pur și simplu: „S-a sfârșit!” Așa cum întreabă autorii lucrării Sfântul sânge,
sfântul Graal, „Cum pot fi (evangheliile) de necontestat, în vreme ce ele se
contestă una pe alta?”
Și totuși, tocmai insistența Bisericii asupra uniformității l-a interesat pe
împăratul roman Constantin. Constantin, un om care și-a executat propriul fiu și a
ordonat fierberea de vie a soției, a văzut în creștinism un mijloc pragmatic de a-și
întări forța militară și de a unifica vastul și tulburatul Imperiu Roman. Povestea se
regăsește în visul său, acela care l-a îndemnat la acceptarea creștinismului și în
care a văzut o cruce pe cer înscrisă cu următoarele cuvinte: „Sub acest semn vei
cuceri”. Deși Constantin s-a convertit la creștinism abia pe patul de moarte, el a
recunoscut creștinismul drept o modalitate de a tempera disensiunile din imperiu și
l-a desemnat drept religia oficială a Imperiului Roman.
Ortodocșii au disociat creștinismul de insurgența politică. După toate pro-
babilitățile, ei au însumat adevărul despre implicarea politică a lui Iisus, făcându-i
responsabili de moartea sa mai degrabă pe evrei decât pe romani. Evangheliile
canonice ignoră vizibil tensiunile în creștere ale rezistenței evreiești împotriva
ocupației romane a Iudeii din vremea lui Iisus. O excepție se arată în Evanghelia
lui Luca, unde se arată cum autoritățile „au găsit că acest om [Iisus] ne pervertește
neamul și interzice [evreilor] să mai plătească tribut Cezarilor”. La mai puțin de
patruzeci de ani după moartea lui Iisus, acea tensiune a erupt într-un război violent
între armata romană și evrei.
Se prea poate ca Iisus să fi fost angrenat în preocupările propriului popor
erijându-se în liderul politic și spiritual al acestuia. Termenul Christ, în ebraică și
greacă2, era un titlu funcțional pentru un rege sau conducător. Dată fiind ambianța
politică, este mult mai probabil că romanii – și nu evreii – l-au ucis din pricina
activității sale politice. Răstignirea era pedeapsa romană obișnuită pentru
răzvrătire, iar crucea era un simbol al rezistenței evreiești împotriva ocupației
romane. A-i face pe evrei responsabili de moartea lui Iisus a fost un mijloc potrivit

2A se citi Cristos ori Hristos pentru limba română. De-a lungul traducerii, păstrăm forma Cristos, din
considerente de felieră latină. Aici, autoarea scapă din vedere sau evită etimologia concretă a titlului
pe axa cronologică Messia [ebr.] — Hristos [gr. veche] — Christus [lat.], ceea ce literal se traduce ca
Alesul. (n.t.)
pentru ascunderea implicării politice a lui Iisus în politică și pentru disocierea
creștinismului de răzvrătirea politică.
Odată ce creștinismul a câștigat majoritate, ortodocșii i-au permis împăra-
tului roman să influențeze în mod direct doctrina creștină. Pentru ponderarea
disputelor ideologice din cadrul Bisericii, Constantin a introdus și prezidat
conciliul ecumenic de la Niccea din anul 325. În cartea sa Ereticii, Walter Nigg
descrie mijloacele prin care s-a ajuns la un consens:
Constantin, care trata chestiunile religioase strict din perspectivă
politică, și-a asigurat unanimitate prin eliminarea tuturor episcopilor care nu
agreaseră noua profesiune a credinței. Astfel s-a atins unitatea. „Nu s-a mai
pomenit vreodată ca un crez universal să fie instituit numai pe autoritatea
împăratului, care, în calitatea sa de catehumen, nu doar că nu avea acces la taina
euharistiei, dar îi mai lipsea și puterea de a guverna cele mai înalte taine ale
credinței. Niciun episcop nu a deschis gura înaintea unui lucru atât de oribil.”
Una dintre deciziile politice atinse la Conciliul de la Niccea a stabilit
crezul niccean, mijloc de a păstra credința într-o unică supremație intactă, simultan
încorporându-l pe Iisus în imaginea lui Dumnezeu. Iisus nu trebuia considerat
muritor; el era un aspect al lui Dumnezeu care putea fi înțeles ca Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt. Această nouă Sfântă Treime imita un tablou mult mai vechi al
divinității care cuprindea valoarea diferențelor. De exemplu, viziunea gnostică a
lui Dumnezeu din Cartea secretă a lui Ioan, „Eu sunt Tatăl, Mama și Pruncul”,
ilustrează conceptul de sinergie, în care întregul este mai mare decât suma părților.
Un alt text intitulat Înțelepciunea lui Iisus Cristos arată cum energiile masculină și
feminină au creat
...primul născut, fiul androgin. Numele său masculin era „Prima născută
Sofia (în limba greacă, sophia înseamnă înelepciune — n.t.), mama Universului”.
Unii o mai numesc „Iubire”. Acum, primul născut se numește „Cristos”.
Chiar și întârziatul Coran islamist a confundat Treimea creștină cu cea
arhetipală, referindu-se la ea ca la Trinitatea Dumnezeu-Maria-Iisus.
Crezul de la Niccea, însă, a stabilit o trinitate care elogiază uniformitatea
și singularitatea. Toate referirile la sinergie, energie, magie, care puteau rezulta din
întâlnirea a două popoare, s-au pierdut. Conciliul a eliminat imaginea de tată,
mamă și copil, înlocuind termenul ebraic feminin al siritului, ruah, cu termenul
grecesc neutru, pneuma. Trinitatea, astfel, se compune din tată, fiu și un spirit
neutru, asexuat. Creștinii au înfățișat trinitatea sub forma a trei bărbați tineri cu
aspecte identice. Predicile medievale de mai târziu vor compara trinitatea „cu
reflexiile identice din mai multe fragmente ale unei oglinzi sparte sau compoziției
identice a apei, zăpezii și gheții”. Doi papi vor interzice cartea Orașul mistic al lui
Dumnezeu, scrisă în secolul al XVII-lea de călugărița spaniolă Maria dʼAgreda,
care implica o treime între Dumnezeu, Maria și Iisus. Toate aluziile la valoarea
diferenței s-au pierdut; divinitatea trebuia percepută ca o imagine singulară, fie ea
masculină sau neutră, dar niciodată feminină.
Și totuși, tocmai credința lor în multele fețe ale lui Dumnezeu a servit ca
romanii să se acomodeze cu creștinismul, nicidecum unicitatea teologiei creștine.
Creștinismul se aseamănă în multe aspecte cu credința romanilor, mai ales prin
adorarea lui Mithra, sau mithraismul3. Ca „Protector al Imperiului”, Mithra era
strâns legat de zeii solari Helios și Apollo. Ziua de naștere a lui Mithra din data de
25 decembrie, aproape de solstițiul de iarnă, a devenit ziua nașterii lui Iisus.
Păstorii au fost martori la nașterea lui Mithra și au luat parte la o cină de taină
alături de acesta înainte de întoarcerea sa în paradis. Înălțarea lui Mithra, corelată
cu întoarcerea soarelui la proeminență în jurul echinocțiului de primăvară, a
devenit sărbătoarea creștină a Paștilor. Creștinii au preluat templul-peșteră dedicat
lui Mithra la roma și l-au așezat pe Dealul Vatican, devenind astfel locul Bisericii
Catolice. Titlul mitraic de Pater Patrum al marelui preot a devenit titlul de episcop
al Romei, sau Papa. Părinții creștinismului au explicat similitudinile oripilante cu
mithraismul drept lucrarea diavolului, declarând că legendele mult mai vechi
mithraice sunt o imitație batjocoritoare a singurei credințe adevărate.
Fără un sprijin inițial din partea Bisericii, imaginea Mariei a devenit
obiectul venerației sub aspectul feminin al lui Dumnezeu. Așa cum mithraismul a
constituit o paralelă a creștinismului, la fel adorarea Mariei reconstituia o venerare
a chipurilor zeițelor, mai ales prin tradițiile mamă/fiu precum Isis/Horus,
Iuno/Marte, Cybela/Attis și Nininth/Ra. Maria a fost percepută ca fiind o figură
mai accesibilă, mai abordabilă și mai umană decât figura judecătorului Dumnezeu,
cel atotputernic. Ea era mai blândă și iertătoare, și mai predispusă în a ajuta omul.
Istoricul Sozomen din secolul al V-lea prezintă personajul Mariei în scrierile sale
despre Anastasia din Constantinopol:
Acolo s-a arătat puterea divină, contribuind la aprinderea unor viziuni și
vise întru eliberarea multor boli și a celor afectați de o transmutare subită a
propriilor vieți. Puterea era atribuită Mariei, Mama lui Dumnezeu, sfânta
Fecioară, căci ea se manifestă astfel.
Nici Biblia, nici Biserica timpurie nu au încurajat adorarea Mariei sau au
recunoscot sanctitatea acesteia. Deși Conciliul de la Niccea a reafirmat că Cristos

3Din nou o confuzie a autoarei. Mitraismul, precursoarea zoroastrismului, este o religie originară din
Orientul Mijlociu. Dar redăm informația din original pentru importanța ei statistică. Cu siguranță,
Hellen Ellerbe ar fi vrut să se refere la maniheism, religie căreia i-a aparținut și Sfântul Augustin înainte
de convertirea la creștinism. Remanențe ale mithraismului prezoroastrian se găsesc în cultul roman
Sol Invictus. (n.t.)
cu adevărat s-a născut din Fecioara Maria, episcopul Epiphanius, din secolul al IV-
lea, a exprimat sentimentulu creștinilor ortodocși: „Fie ca Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh să fie venerați, dar nimeni să nu o adore pe Maria”. În timpul primelor cinci
secole, arta creștină o înfățișa pe Maria într-o stare mai puțin venerabilă chiar
decât pe magi, cei trei înțelepți, care purtau nimburi, iar ea nu. Sfântul Crisostomus
din secolul al IV-lea o acuza pe Maria că încerca să domine și „să se facă ilustră
prin fiul ei”. Diminuarea însemnătății Mariei a fost un mod de descurajare a
asocierii ei cu fețele precreștine ale Zeițelor. Episcopul Epiphanius scria:
Dumnezeu a coborât din cer, Cuvântul s-a întrupat dintr-o Fecioară
sfântă, dar nu pentru ca Fecioara să fie adorată, nici sanctificată, nici ca noi să
oferim sacrificii în numele ei, nici ca, după multe generații, femeile să fie din nou
desemnate preotese... (Dumnezeu) nu a înzestrat-o cu botezul sau binecuvântarea
discipolilor, nici nu i-a oferit puterea de a conduce pe pământ.
Creștinismul, așa cum îl înțelegeau ortodocșii, însemna puterea singulară
a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, nicidecum a aspectului feminin dumnezeiesc.
Totuși, adorația mariană a persistat. Când un conciliu din Efes din 431 a
propus ca Maria să fie venerată fără teamă, mulțimile au explodat în celebrări
delirante, însoțite de procesiuni de torționare nocturnă și strigăte de „Slăvită să fie
Theotokos (Mama lui Dumnezeu)!” Vechile temple și lăcașe sfinte, cândva
dedicate zeițelor precreștine, au fost rededicate sau înlocuite cu biserici pentru
Maria. În Roma, pe dealul Esquitin, Santa Maria Maggiore a înlocuit templul
Cybelei. Aproape de Pantheon, o biserică dedicată Mariei s-a reunit cu altarul lui
Isis, în vreme ce alta s-a construit pe un loc care fuses dedicat Minervei. Pe
Capitoliul din Aracoeli, Santa Maria a înlocuit un templu al zeiței feniciene Tanit.
În Cipru, altarele care odată fuseseră locurile sfinte ale Afroditei au devenit ale
Mariei, care și astăzi se numește Panaghia Aphroditessa. Geoffrey Ashe face
următoarea observație în Fecioara:
Asemenea Cybelei, [Maria] proteja Roma. Asemena Atenei, proteja
diverse alte orașe. Asemenea lui Isis, ea veghea asupra navigatorilor, devenind și
rămânând „Steaua Mării”. Asemenea Iunonei, îngrijea de femeile însărcinate...
Purta o coroană ce amintea de cea a Cybelei. Șezând pe tron cu pruncul în brațe
amintea de Isis și Horus. Avea chiar trăsăturile lui Ninith.
Biserica nu a subjugat venerarea divinității feminine; pur și simplu doar a
redenumit-o.
Este interesant că versiunea creștină a divinității feminine a exclus orice
portretizare a unuia dintre cele mai puternice aspecte ale Zeiței, chipul bătrânei
înțelepte. Trei chipuri ale divinității feminine erau întâlnite în tradițiile precreștine,
cel al Fecioarei sau Copilei, al Mamei și cel al Bătrânei. Maria a cuprins primele
două în calitatea de Fecioară și Mamă. Al treilea chip, al Bătrânei ce reprezintă
culminarea puterii feminine și înțelepciunea, a fost exclus din canonul creștin al
sfinților. Respingerea Bătrânei de către Biserică a dus semnificativ la identificarea
Bătrânei cu inamicul absolut al Bisericii, vrăjitoarea.
Biserica a tras multe foloase prin compromiterea propriei ideologii și
adaptarea la credințele predominante. În anul 319, Constantin a dispus o lege care
scutea clerul de plata taxelor și serviciul militar, iar în 355 episcopii au fost
exonerați chiar și de procese în curtea judecătorească. În 380, împăratul Teodosiu
a dat un decret care spunea:
Să credem doar în unica zeitate a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, sub
conceptul de egală majestate și de Sfântă Treime. Poruncim ca toți aceia care
urmează această regulă să îmbrățișeze numele de creștini catolici4. Ceilalți, totuși,
pe care îi recunoaștem drept demenți și nebuni, care vor susține infamia dogmelor
eretice, locurile lor de întâlnire nu se vor putea numi biserici, ei vor fi loviți mai
întâi de răzbunarea divină și apoi de răsplata inițiativei noastre, pe care ne-o
vom asuma potrivit judecății divine.
Legile lui Teodosiu declarau drept ilegalitate dezacordul cu Biserica. Iar o
bulă din 388 interzicea orice discuție publică pe chestiuni religioase.
Străvechea adorare păgână, multidimensională, a fost interzisă în 392 și
considerată activitate criminală. În 410, împăratul Honoriu decreta:
Cei care acționează împotriva legilor sacre trebuie să știe că lâncezirea
în superstiția eretică de adorare a celui mai obscur oracol se pedepsește cu exil și
sânge, căci aceia vor fi ispitiți din nou să se apropie de astfel de locuri în scopul
desfășurării de activități criminale...
Templele păgâne au fost prădate și distruse. Din anul 386 ne-a rămas un
protest scris adresat guvernului roman privind jafurile creștinilor:
Dacă ei [creștinii] aud despre un loc numai bun de jefuit, imediat declară
că cineva în acel loc face sacrificii și comite lucruri abominabile, apoi fac locului
o vizită – îi poți vedea învălmășindu-se pe acești păzitori ai bunei rânduiri (căci
așa își spun ei), pe acești tâlhari, dacă tâlhari nu este un cuvânt prea blând; căci
tâlharii măcar ascund ceea ce au făcut: dacă îi declari tâlhari, aceia se înfurie, în
vreme ce acești oameni, dimpotrivă, se arată mândri de propriile atrocități... și
cred că merită răsplată!
Prin anul 435, o loge amenința orice eretic din Imperiul Roman cu
moartea. Judaismul a rămas singura religie recunoscută legal. Totuși, evreii erau
izolați cât mai mult posibil, iar căsătoria dintre evrei și creștini se pedepsea la fel

4
Din greacă: katha – deasupra și olos – toți, spre deosebire de ortos – drept și doxa – învățătură, cale
(n.t.)
ca adulterul: femeia era executată. Biserica triumfase. Credința într-un singur chip
al lui Dumnezeu a dus la întărirea legală a unei singure religii.
Ortodocșii au acționat asupra credinței lor privindu-l pe Dumnezeu. De
vreme ce îl percepeau pe Dumnezeu guvernând în manieră autoritară, au căutat o
cale prin care, în numele lui Dumnezeu, și-ar putea exercita un control autoritar
similar. În acest scop, au construit o organizație pe placul guvernului Imperiului
Roman prin promovarea uniformității și obedienței. Cu toată probabilitatea, acești
creștini au distorsionat povestea morții lui Iisus cu scopul de a separa creștinismul
de răzvrătire împotriva autorității romane. Ei au stabilit criterii care au facilitat
recrutarea unui mare număr de oameni. Biserica timpurie și-a compromis ideologia
pentru a se acomoda cu credințele contemporane. Prin manevre politice, Biserica a
câștigat statutul de religie oficială a Imperiului Roman, putere și privilegii.

Capitolul 3
Decizii asupra Doctrinei: sexul, liberul arbitru, reîncarnarea și
folosirea forței
300 – 500 e.n.

Biserica și-a formulat doctrina referitoare la sex, liber arbitru și reîncar-

nare ca răspuns la primele erezii. În toate cazurile, a alez poziții ideologice care
justificau cel mai convenabil controlul Bisericii asupra individului și societății. În
același timp, a dezvoltat o doctrină care îi justifica utilizarea forței cu scopul de a
obliga la supunere. Aceasta se întâmpla nu cu mult înainte ca Biserica să necesite
această doctrină pentru a-și apăra suprimarea violentă a ereziei.
„Erezie” vine din grecescul hairesis, însemnâând „alegere”. În primele
secole se făceau multe alegeri din cadrul creștinismului – și, prin urmare, multe
erezii. Gnosticii erau compuși din marcioniți, montaniști, arianiști, sibilini,
nestorieni, monofiziști, copții din Egipt, iacobiții din Siria și ortodocșii din
Armenia în dezacord cu catolicii. Ereziile din jurul lui Pelagius, Origen și al
Donatiștilor au dus la o nouă doctrină semnificativă. Erezia maniheistă, neducând
la o doctrină specifică, a creat un precedent pentru negarea Bisericii a aspectelor
nepopulare din propria ideologie.
Controversa pelagiană a dus la doctrina Bisericii privind libera voință
umană și sexualitatea. Pelagius, un călugăr irlandez care a sosit la Roma la
începutul secolului al V-lea, credea că o persoană are libertatea de voință și
responsabilitatea propriilor acțiuni. El credea că eforturile propriei persoane joacă
un rol în a determina dacă aceasta va fi sau nu mântuită. În viziunea lui Pelagius,
încredințarea în izbăvire prin Cristos trebuie însoțită de responsabilitate și eforturi
de a face bine. Drept garanție a răspunderii omului de propriile acte, Creatorul i-a
dat acestuia libertatea. Un istoric scrie:
Pelagius a pledat pentru binele de preț și nemăsurat al libertății omului.
Această libertate nu poate fi subminată fără pierderea demnității umane... Dacă
dreptul omului de a lua propriile decizii nu este recunoscut, omul este redus la o
simplă marionetă. Potrivit lui Pelagius, Creatorul a conferit omului autoritate
morală, iar îndepărtarea de această autoritate înseamnă a azvârli îndoiala asupra
asemănării omului cu Dumnezeu.
Cea mai vehementă opoziție a lui Pelagius a venit de la Sfântul Augustin,
celebrul Doctor al Bisericii și Episcop de Hipona. Mântuirea, în viziune augustină,
se află întru totul în mâinile lui Dumnezeu; individul nu poate face nimic. Domnul
a ales puțini oameni cărora le-a dat fericire și mântuire. Pentru acești câțiva a venit
Cristos în lume. Toți ceilalți sunt damnați pentru eternitate. Pentru Augustin, doar
grația lui Dumnezeu duce la mântuire, nicidecum acțiunile sau voința omului.
Augustin credea că ne-am pierdut libertatea de a alege binele împotriva
răului odată cu păcatul lui Adam. Acest păcat, care în ochii lui Augustin este
„natura seminției din care ne-am răspândit”, a adus suferință și moarte în lume, a
desființat liberul arbitru și ne-a sădit o natură nocivă inerentă. Dacă ocazional mai
facem un bine, aceasta se datorează irezistibilei grații. „Prin urmare, când omul
trăiește după ordinea umană și nu cea dumnezeiască, el se aseamănă cu diavolul”,
scria Augustin. Omul, potrivit lui Augustin, are prea puțină putere de a-și influența
soarta predestinată și este întru totul dependent de Dumnezeu la mântuire.
Sexualitatea umană, pentru Augustin, demonstrează în mod evident
incapacitatea omului de a alege binele în defavoarea răului. Augustin și-a fundat
acest crez pe experiența proprie. După ce a dus o existență promiscuă în tinerețe,
în care s-a ales cu un copil nelegitim pe care l-a abandonat, a gândit că sexul este
rău prin sine. El se plângea de dorințe sexuale:
Cine poate controla acest imens apetit? Nimeni! Chiar în manifestarea
acestui apetit, nu există „modalități” de a răspunde deciziilor voinței... Iar ce
dorești nu poți împlini... În manifestarea poftei nu există cale corespunzătoare
deciziei voinței.
Potrivit lui Augustin, voința umană este slabă fie în inducerea dorinței
sexuale, fie în suprimarea ei:
Dar chiar și aceia care se desfată în aceste plăceri nu sunt mișcați de
către propria voință, dacă se limitează la plăceri legale sau trec la cele nelegale;
uneori această poftă se ține de ei în ciuda propriei voințe, și uneori îi determină să
o dorească, astfel încât pofta tulbură mintea, dar nu provoacă trupul. Astfel,
destul de ciudat, această emoție nu doar eșuează în a supune dorința legitimă de a
naște fii, ci și refuză a servi poftei lascive; și chiar dacă deseori își opune întreaga
energie cumulată sufletului care îi rezistă, uneori se divide împotriva sieși și, cât
mișcă sufletul, lasă trupul neclintit.
„Această provocare diabolică a organelor genitale”, cum se referea
Augustin la sex, este dovada păcatului originar al lui Adam care acum se transmite
„din pântecele mamei”, spurcând toate ființele umane cu păcat și lăsându-le inapte
să aleagă binele de rău ori să-și determine destinul.
Viziunile lui Augustin privind sexualitatea difereau radical de viziunile
precreștine care adesea considerau sexul ca fiind o parte integrală a sfințeniei
vieții. Totuși, viziunile lui reprezentau cele ale multor creștini. Cu excepția unor
grupuri eretice mărunte precum carpocrații gnostici care exultau sexul „drept
legătură dintre toate lucrurile create”, aproape toți creștinii credeau că sexul
trebuie evitat în afara scopului procreării. Sfântul Ieronim avertiza: „Priviți totul ca
pe o otravă ce poartă în sine sămânța plăcerii senzuale”. În cartea sa Adam, Eva și
Șarpele, Elaine Pagels scrie:
Clement (din Alexandria) exclude contactul oral și anal, contactul cu o
femeie la menstruație, însărcinată, stearpă sau la menopauză, precum și contactul
cu soția „dimineața, în timpul zilei sau după cină”. Clement avertizează că „nici
în timpul nopții, chiar și pe întuneric, nu se cade comportamentul indecent,
libertin, ci doar acela modest, astfel încât totul să se petreacă în lumina
rațiunii”... căci până și acea uniune „legitimă este periculoasă dacă nu se face cu
scopul de a procrea copii”.
Sexul ca act ce dă putere individului amenință intenția religiei de a
controla societatea. Cum spunea Clement, „pofta nu este ușor de înfrânat, fiind
lipsiți de teamă”...
Prin negarea liberei voințe umane și condamnarea plăcerii erotice a fost
simplu să se controleze și a stăpâni oamenii. Augustin scria:
...omul a fost prin natură creat astfel încât e avantajos pentru el să se
supună și dezastruos să-și urmeze propria voință și nu voia creatorului său...
El credea că „păcatul lui Adam era un semn de disprețuire a autorității lui
Dumnezeu... acesteia i-a urmat condamnarea”. Augustin îi scria episcopului din
Roma în 416, avertizându-l că ideile pelagiene contestă baza autorității episcopale
și că domolirea pelagienilor amenință noua putere a Bisericii Catolice. Prietenul
lui Augustin, episcopul african Alypius, a adus 80 de armăsari numidieni la curtea
imperială ca mită în a convinge Biserica să se alăture lui Augustin împotriva lui
Pelagius. Augustin a câștigat. De atunci, catolicii au îmbrățișat oficial doctrina
transmiterii ereditare a păcatului originar.
 Biserica și-a formulat poziția privind reîncarnarea ca răspuns la contro-
versa din jurul lui Origen. Origen, un învățat creștin, credea că sufletul preexistă
încarnării sale în trupu fizic și apoi trece de la un trup la altul până când se
reunește cu Dumnezeu, după care nu mai ia formă fizică. El credea că, în cele din
urmă, toate sufletele se întorc la Dumnezeu. Credea că, dacă Cristos poate grăbi
reconcilierea cu Dumnezeu, aceasta nu se poate face fără eforturile individului. El
argumenta că, de vreme ce omenirea a căzut din grația lui Dumnezeu datorită
liberului arbitru, tot astfel, prin propria voință, se va ridica reunindu-se cu Domnul.
Ortodocșii s-au opus teoriilor lui origen, insistând că acestea depind prea mult de
autodeterminarea individului.
Ortodocșii mai credeau că teoria reîncarnării mișcora rolul lui Iisus
Cristos, scădea importanța nevoii de mântuire din timpul vieții și diminua natura
unică a învierii lui Cristos. Mântuirea omului, în ochii ortodocșilor, depinde nu de
autodeterminare și liber arbitru, cum sugerează teoriile lui Origen, ci doar de
îmbrățișarea lui Iisus Cristos. Mai mult, dacă o persoană alege să se reunească cu
Dumnezeu în una din multele sale vieți, atunci ar fi mai puțină teamă de pedeapsa
veșnică – iar frica era esențială pentru ortodocși. Chiar și ideea lui Origen că
sufletul este separabil de trup părea să diminueze natura extraordinară a învierii lui
Cristos. Prin miracolul învierii lui Cristos se înțelegea că aceasta oferă posibilitatea
de a depăși moartea fizică. Dacă fiecare suflet depășește când și când moartea prin
separarea de un trup și intrarea în altul, atunci fapta lui Iisus nu ar mai fi unică.
Opera lui Origen a provocat totodată controlul Bisericii asupra cercetării
intelectuale și spirituale. Deși el cita meticulos scripturile în sprijinul propriilor
credințe, Origen a descoperit că scripturile ofereau direcții limitate în anumite arii.
Primind educația unui învățat grec, Origen a continuat să caute răspunsuri atât în
filosofia platonică, precum și în propria imaginație atunci când scripturile erau
inutile. Augustin, de asemenea, a meditat asupra uneor chestiuni spre care Biblia
oferea slabe îndrumări. De pildă, Augustin se întreba:
...și ce am fost înainte de această viață, Doamne, bucuria mea, unde și în
ce alt trup? La asta nu găsesc nimic să-mi spun, nici tatăl sau mama, nici
experiențele altora, nici propria mea memorie.
În vreme ce Origen continua să contempleze și să exploreze astfel de
chestiuni, Augustin s-a abătut de la cercetarea în afara scripturilor și a scris:
Chiar și mie mi-ar plăcea să cunosc lucruri asupra cărora îmi persistă
ignoranța, precum originea sufletului, sau altele ce ar trebui să știu atâta vreme
cât trăim în lumea aceasta. Și dacă acesta este unul dintre acele lucruri despre
care ni se spune: „Nu căuta ceea ce este prea sus de tine și peste puterea ta: ci
lucrurile poruncite ție de Dumnezeu, gândește-te la ele tot timpul și nu fii curios
asupra multelor sale lucrări” (Ecleziastul 3:22).
 Augustin a mers până la întreține ideea că, înainte de a crea lumea,
Dumnezeu era preocupat cu crearea unui loc de pedeapsă pentru acei ce îndrăznesc
să întrebe ce a precedat creația.
Deși Origen a murit în 284, dezbaterile asupra teoriilor sale au continuat
până în 553, când a fost excomunicat oficial, sau blestemat, de al Doilea Conciliu
de la Constantinopol. Prin condamnarea lui Origen, Biserica a tratat indirect
subiectul reîncarnării. Creștinii nu trebuie să creadă în preexistența sufletelor, în
existența conștiințe neîncarnate sau că o persoană are la dispoziție mai mult de o
viață pentru a se întoarce la Dumnezeul creștin fără a se supune pedepsei veșnice.
Mai mult, anatemele împotriva lui Origen au servit la reamintirea că, indiferent de
sinceritatea credinței cuiva, omul trebuie mereu să rămână în limitele ideologice
ale scripturilor.
Întâmpinând erezia donatistă, Biserica a creat un precedent pentru utili-
zarea violenței în scopul de a suprima disidența. Când donatiștii au cerut standarde
mai înalte pentru cler decât Biserica Catolică, mișcarea lor s-a răspândit ca focul
de paie, iar donatiștii au depășit numeric catolicii din Africa pe la mijlocul
secolului al IV-lea. După ce susținuse multă vreme că nimeni nu trebuie forțat să
creadă împotriva propriei voințe, Augustin a încercat să aducă donatiștii înapoi sub
patrafirul catolic prin discuție. De aceea, când dialogul a eșuat, el a recurs la forță,
invocând stabilirea noilor legi teodosiene împotriva ereziei. Biserica i-a urmat
sfatul și a strivit cu brutalitate mișcarea donatistă.
În replică la ideile donatiștilor, Augustin a înaintat principiul Cognite
intrare, „Constrânge-i să intre!”, care va fi folosit în evul mediu pentru a justifica
actul Bisericii de suprimare violentă a disidenței și de opresiune a diferențelor.
Augustin susținea:
Rănile unui prieten sunt mai bune decât sărutul unui dușman. Să iubești
cu asprime este mai bine decât să dezamăgești cu delicatețe. Iată ce scrie în
Evanghelia lui Luca, 14:23: „Constrângeți oamenii să intre!” Prin amenințare cu
furia lui Dumnezeu, Tatăl aduce sufletele către Soare.
Chiar și la începutul secolului al XX-lea, papa Leon al XIII-lea încă
susținea că scopul scuză mijloacele:
Pedeapsa cu moartea este un mijloc necesar și eficace prin care Biserica
își atinge scopul când rebelii acționează împotriva ei și aceia care tulbură
unitatea ecleziastică, mai ales ereticii obstinați și ereziarcii, nu pot fi opriți prin
altă pedeapsă de la a continua să tulbure ordinea ecleziastică și de la a îndemna
pe alții la felurite infracțiuni... Când perversitatea unuia sau mai multora caută să
aducă la ruină mulțimea propriilor copii, este cel mai eficient să o eliminăm,
astfel încât, dacă nu mai există remedii pentru salvarea acestor oameni, să moară.
 O altă controversă, erezia maniheistă, a demonstrat voința Bisericii de a
își nega propria ideologie atunci când aceasta se dovedea nepopulară și neprofita-
bilă. Inițiată de persanul Mani în secolul al III-lea, teologia maniheistă este conse-
cința logică a credinței în supremația singulară. Credința într-un Dumnezeu atotpu-
ternic adesea ridică întrebarea de ce există durere și rău în lume. De ce Dumnezeul
atotputernic, care a creat totul, a creat suferința umană? Răspunsul cel mai comun
este acela că trebuie să existe o forță, o putere conflictuală, sau un zeu care crează
răul; trebuie să existe un diavol. Astfel, apare o teologie dualistă care înțelege viața
ca pe o luptă între Dumnezeu și Satan, între bine și rău, între spirit și materie.
Conceptul de diavol este exclusiv al monoteismului; răul este mai ușor de înțeles și
nu ridică nevoia de diavol când există mai multe fețe ale lui Dumnezeu. În cartea
sa, Religia și declinul magiei, Keith Thomas scrie astfel despre iudaismul
timpuriu, premonoteist:
Primii evrei nu aveau nevoie să personifice principiul răului; ei îl puteau
atribui influenței altor zeități rivale. Numai triumful monoteismului a făcut
necesară explicația de ce există rău în lume dacă Dumnezeu este bun. Astfel,
Diavolul a ajutat la susținerea noțiunii unei divinități atotperfecte.
Maniheiștii au îmbrățișat ideologia creștin-ortodoxă mult mai complet
decât Biserica Catolică timpurie. Ei au luat în serios ideea că spiritualitatea și
dumnezeirea sunt detașate de lumea fizică. Credința într-o supremație unică crează
o ierarhie care îi separă componentele, creând o diviziune între cer și pământ, între
spirit și materie. Componentele superioare în ierarhie sunt considerate bune; cele
inferioare sunte rele. Prin urmare, maniheiștii au susținut asceza riguroasă și retra-
gerea din lume. Femeile, considerate ispititoare de bărbați prin plăcerile lumești ca
sexul și familia, erau privite drept parte a forțelor satanice. Pentru a fi mai aproape
de Dumezeu, maniheiștii credeau că omul trebui să evite tot ceea ce l-ar putea lega
de viața lumească.
Deși Biserica avea să adopte o astfel de teologie maniheistă secole mai
târziu, în vremea Reformei, în primii ani nu-și permitea din punct de vedere politic
să îmbrățișeze întru totul un astfel de monoteism. Biserica se lupta să încorporeze
numeroase popoare căre încă înțelegeau lumea într-un context păgân, panteist și
politeist. Cele mai multe popoare credeau că tot ce există în lumea fizică este
înzestrat cu simțul divin, că separarea dintre spirit și materie era foarte mică și că
divinitatea se personifica în multe chipuri diferite. Dacă ar fi apărat renunțarea
totală la lumea fizică drept tărâm al lui Satan și abolirea tuturor persoanelor divine
în afară de una singură, Biserica ar fi eșuat în efortul de a răspândi creștinismul.
Așadar, deși încă se menține credința într-o supremație unică și ierarhia implicită
ei, totodată Biserica permite adorarea nu numai a Sfintei Fecioare Maria, ci și a
unei multitudini de îngeri și sfinți. Manihesmul se poate să fi cuprins mai multă
ideologie ortodoxă, dar a comis imprudențe politice. Maniheiștii și toți aceia care
au promovat idei similare în secolele care au urmat au fost numiți eretici.
Dogmele formulate în replică la ereticii timpurii au acordat validitate
doctrinară Bisericii în controlarea individului și societății. În contra lui Pelagius,
Biserica a adoptat ideea lui Augustin că oamenii sunt inerent răi, incapabili să
aleagă și, astfel, au nevoie de autoritate puternică. Sexualitatea umană este văzută
ca o dovadă a naturii lor păcătoase. Criticând aspru teoriile lui Origen despre
reîncarnare, Biserica și-a susținut credința în unica înviere fizică a lui Cristos,
precum și credința că omul dispune doar de o singură viață în care să se supună
Bisericii ori să riște condamnarea veșnică. Odată cu donatiștii, e stabilit un
precedent în utilizarea forței pentru a impune supunerea. Iar după maniheiști,
Biserica și-a demonstrat voința de abandonare a propriilor crezuri în schimbul
oportunităților politice.

Capitolul 4
Supremația Bisericii și vremurile întunecate
500 – 1000 e.n.

Biserica a avut un impact devastator asupta societății. Odată cu asumarea

supremației totalitare de către Biserică, s-a produs colapsul in domenii precum
medicina, tehnologia, știința, educația, istoria, arta și comerțul. Europa a intrat în
epoca întunecată a evului mediu. Deși Biserica acumulase imense avuții în timpul
acestor secole, aproape tot ce definește civilizația dispăruse.
Împeriul Roman de Apus a decăzut în secolul al V-lea sub repetatele
atacuri din partea goților germanici și a hunilor, în vreme ce provincia romană din
Africa a fost supusă de vandali. Mulți blamau creștinismul. În anul 410, când
vizigoții creștini au prădat Roma, „cetatea eternă” care s-a ținut puternică vreme de
620 de ani, s-au intensificat criticile la adresa noii religii. Una dintre lucrările cele
mai cunoscute ale lui Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, a fost scrisă ca o apărare a
creștinismului împotriva unor astfel de acuzații.
Pe de altă parte, Imperiul Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin,
se descurca mai bine. Mai ales sub conducerea lui Iustinian (527 – 565), a
recâștigat cea mai multă putere, dobândind controlul asupra Italiei supuse de
ostrogoți și recuperând Africa de la vandali. Lui Iustinian și soției sale, Teodora, li
s-a recunoscut reînvierea literaturii, artei, arhitecturii, precum și interpretarea Legii
Romane. Dar această cultură bizantină înfloritoare a încetat brusc odată cu
izbucnirea ciumei bubonice din 540, care a lovit cu o virulență nemaiîntâlnită în
istorie până atunci și după. Numai în Bizanț, se spune că ciuma dobora și 10.000
de oameni pe zi. Gravitatea acestei epidemii este greu de apreciat. Ciuma Neagră
de la 1348, despre care unii cred că a ucis o treime din populația Europei, își
asumă un număr de 27 milioane de vieți umane. Pe de altă parte, ciuma din secolul
al VI-lea se crede că a distrus 100 milioane de vieți. Imperiul Roman nu și-a mai
revenit de atunci.
Epidemia a avut un impact diferit asupra creștinismului. Oamenii se
îngrămădeau îngroziți către biserici. Biserica explica această ciumă drept un act al
lui Dumnezeu, iar boala era o pedeapsă pentru păcatul nesupunerii către autoritatea
Bisericii. Tot Biserica l-a numit pe Iustinian eretic și a declarat domeniile
medicinei grecești și romane, inutile în combaterea ciumei, drept erezii. În vreme
de epidemia a grăbit căderea Imperiului Roman, a întărit Biserica creștină.
După trecerea ciumei, Biserica a dominat disciplina formală a medicinei.
Practica medicală cea mai răspândită între secolele VI-XVI a devenit „sângerarea”.
Călugării creștini credeau că prin sângerare omul previne dezechilibrul toxic, pofta
sexuală și redă buna dispoziție. Până prin secolul al XVI-lea, această practică va fi
ucis zeci de mii de oameni în fiecare an. Iar atunci când o persoană murea în urma
sângerării, se spunea că tratamentul nu a pornit mai devreme și, din această
pricină, acesta a fost mai agresiv.
Tehnologia a dispărut odată ce Biserica a devenit cea mai coezivă putere
din societatea occidentală. Vastele apeducte și instalațiile de apă au pierit. Creștinii
ortodocși îi învățau pe oameni că toate aspectele carnale trebuie denigrate și astfel
descurajau spălarera corporală cât mai mult posibil. Toaletele și băile au dispărut.
Bolile s-au răspândit odată cu deterioararea igienei. Vreme de sute de ani, orașele
și satele erau decimate de epidemii. Sistemele romane de încălzire centralizată au
fost, de asemenea, abandonate. Un istoric scrie:
Începând cu anul 500, se credea că nu e greu să șezi pe podea noaptea,
sau pe o bancă dură cu picioare joase, asupra pământului jilav și între șobolani.
Nici nu se considera dezgustător faptul de a dormi la grămadă între alții, căci
căldura era mai de preț decât intimitatea.
Vastele rețele de drumuri care asigurau transportul și comunicarea au fost
neglijate și așa vor rămâne până aproape de secolul al XIX-lea.
Pierderile în știință au fost enorme. În unele cazuri, arderea cărților și
reprimarea cercetării intelectuale de către Biserică a dus înapoi umanitatea cu două
milenii în înțelegerea științifică. Deja în secolul al VI-lea î.e.n., Pitagora venise cu
ideea că Pământul se rotește în jurul soarelui. În secolul al III-lea î.e.n., Aristarc a
conturat teoria heliocentrică, iar Erathostene a măsurat circumferința Pământului.
În secolul al II-lea î.e.n., Hipparc a inventat longitudinea și latitudinea, și a
determinat oblicitatea elipticii. De la debutul evului mediu, abia în secolul al XVI-
lea e.n. Copernicus reintroduce teoria că Pământul se rotește în jurul soarelui. Iar
când Galileo a încercat să promoveze teoria heliocentrică în secolul al XVII-lea, el
a fost judecat de către Inchiziția Romană. Abia în 1965 Biserica Catolică Romană
a revocat condamnarea lui Galileo. Augustin amintea înțelegerea științifică a
Bisericii asupra lumii:
Este imposibil să existe locuitori pe partea opusă a pământului, căci
nicio astfel de rasă nu este înregistrtă în scripturi printre urmașii lui Adam.
Istoria a fost rescrisă pentru a deveni o verificare a credințelor creștine.
Ortodocșii considerau istoria necesară numai pentru a plasa evenimentele din
trecut în context biblic. În cuvintele lui Daniel Boorstin, „istoria a devenit nota de
subsol a ortodoxiei”. El scrie în cartea Descoperitorii:
Testul creștin consta în voința de a crede în unicul Iisus Cristos și
Mesajul Său de mântuire. Întrebările nu dovedeau critică, ci credulitate. Părinții
Bisericii au remarcat că pe tărâmul gândirii numai erezia are o istorie.
Eusebiu din Cezareea a căutat, în vremea lui Constantin, să rescrie istoria
lumii ca pe o istorie a creștinismului:
„Alți cronicari istorici”, scria Eusebiu, au înregistrat războaie purtate
„pentru binele copiilor, statelor și altor posesiuni. Dar expunerea noastră despre
conducerea lui Dumnezeu va reține în litere de neșters cele mai pașnice războaie
purtate în numele liniștii sufletești...”
Credința oarbă a înlocuit spiritul cercetării istorice. Așa cum spunea
Eusebiu, omul trebuie să creadă „cuvintele incontestabile rostite de Învățător către
discipolii săi: Nu trebuie să cunoști timpul și anotimpurile, pe care Tatăl le are în
propria putere”.
Deși Biserica a restricționat cercetarea istorică mult mai sever, ea a dus
un proces de rescriere a istorie care a început mult mai devreme. Arheologia din
secolul al XX-lea începe să dezvăluie o imagine a istoriei umanității diferită poate
chiar și de aceea spusă în Roma precreștină. Ideea că istoria a început cu numai
5.000 de ani în urmă se dovedește teribil de inexactă. În epoca neolitică, după ce
omul a trecut de la stadiul de vânător-culegător la cel de agricultor, mai ales între
anii 7.000-4.000 î.e.n., au înflorit culturile de în mod uimitor de sofisticat. Arta,
arhitectura, planificarea așezărilor, dansul, dramele ritualice, comerțul pe mare și
pe uscat, scrierea, legile și guvernarea erau bine cunoscute acestor popoare.
Primele idei democratice datează nu din perioada elenistă, ci din această etapă a
epocii neolitice. Poate lucrul cel mai remarcabil la aceste culturi este acela că ele
nu indică nicio o formă de ierarhie așa cum o știm noi acum; ele nu cunoșteau
războaie, opresiune organizată sau sclavagism.
 Rescrierea istoriei pentru a se șterge cunoașterea unui astfel de trecut a
servit celor de la putere să elimine critica la starea curentă a treburilor. Prin portre-
tizarea unei societăți umane care a evoluat constant fără să fi experimentat regresul
major lasă impresia că, oricât de urâtă și violentă este societatea acum, era mult
mai sălbatică în trecut. Discipolul lui Augustin, Orosius, în lucrarea Șapte cărți de
istorie împotriva păgânilor, a demonstrat că relele timpului nu pot fi puse pe
seama creștinismului deoarece vremurile dinainte au experimentat calamități mult
mai rele. Distorsionarea și rescrierea istoriei a dat impresia că creștinismul nu doar
a ridicat societatea din timpuri dure, barbare, dar și că o structură socială de
ierarhie și dominare a existat dintotdeauna și astfel era inevitabilă.
Biserica creștină a avut un impact similar asupra educației și învățării. Ea
a dat foc unui imens bagaj de literatură. În anul 391 creștinii au ars una dintre cele
mai mari biblioteci ale lumii, cea din Alexandria, despre care se spune că ar fi
conținut 700.000 de suluri. Toate cărțile basilizilor gnostici, 36 de volume ale lui
Porfiriu, suluri din papirus aparținând unui număr de 27 de școli ale Misterelor,
precum și 270.000 de documente vechi adunate de Ptolemeu Philadelphus au fost
arse. Academii străvechi de învățământ au fost închise. Educarea tuturor celor din
afara Bisericii a luat sfârșit. Iar micile forme de învățământ existente în evul mediu
timpuriu, limitate doar clerului, erau acceptate de regi puternici ca mijloc de
formare a unor administratori capabili.
Biserica s-a opus studiului gramaticii și latinei. Papa Grigorie I, zis și
Grigorie cel Mare, un om considerat a fi unul dintre cei mai mari arhitecți ai
ordinii medievale, s-a opus studiului gramaticii spunând:
Mă dezgustă construcțiile potrivite și cazurile, căci cred inadecvat ca
cuvintele oracolului ceresc să se limiteze la regulile lui Donatus [un foarte
cunoscut gramatician].
Grigorie cel Mare a condamnat educarea tuturor în afara clerului drept
prostie și răutate. El chiar a interzis laicilor să citească Biblia. El a dat foc biblio-
tecii Apollo Palatina „ca nu cumva literatura ei seculară să distragă credincioșii de
la contemplarea cerului”.
Al patrulea Conciliu Cartaginez din 398 interzicea episcopilor citirea de
cărți ale non-creștinilor. Ieronim, un Părinte al Bisericii și prim monastic din
secolul al IV-lea, se bucura că autorii clasici au fost uitați. Iar tinerii monastici
contemporani lui erau cunoscuți pentru mândria cu care ignorau totul în afară de
literatura creștină. După ce creștinii au petrecut mulți ani în distrugere de cărți și
biblioteci, Ioan Crisostom, un proeminent Părinte grec al Bisericii, declara cu
semeție: „Orice urmă de filosofie și literatură veche a lumii antice a dispărut de pe
fața pământului”.
 Bibliotecile monastice, singurele rămase, compuneau cărți de devoțiune.
Chiar și cele mai însemnate biblioteci monastice se îndepărtau foarte puțin de cărți
de teologie creștină. În vreme ce călugării copiau manuscrise, această muncă nu
era prețuită pentru valoarea sa intrinsecă, ci era considerată o parte a muncii
manuale prescrise, necesară în efortul de a „lupta împotriva diavolului cu cerneală
și condei”, cum spunea creștinul Cassiodor. Copierea manuscriselor, chiar și a
celor clasice, nu indica neapărat o apreciere a învățământului clasic. Un istoric
arată că un ordin din Clunis urma obiceiuri care implicau o lipsă de respect pentru
operele clasice. „Dacă un călugăr dorea o carte în timpul orelor de tăcere, făcea un
semn prin întoarcerea unei file; dacă dorea o carte clasică, își scărpina urechea așa
cum o fac câinii”.
Biserica a avut un impact devastator asupra exprimării artistice. Potrivit
creștinismului ortodox, arta trebuie să intensifice și să promoveze valorile creștine;
ea nu trebuie să servească doar ca o simplă expresie și explorare creativă a unuia.
Noile lucrări artistice care nu concordau cu ideologia Bisericii nu se vor mai relua
până în epoca Renașterii. Statuile din marmură ale Romei antice au fost distruse,
mai ales în vremea lui Grigorie cel Mare și transformate în var. Marmurele și
mozaicurile arhitecturale fie au fost făcute pulbere, fie au ajuns să orneze catedrale
europene precum Westminster Abbey din Londra. Distrugerea de opere din
marmură urmărea obținerea de plăcuțe ornamentale cu inscripții străvechi care
încă se regăsesc în multe biserici de azi.
Răsăritul bisericii creștine a coincis cu un sever colaps economic din
lumea occidentală. Biserica a făcut prea puțin ca să încurajeze comerțul. Canonul
lui Grațian include un document din secolul al VI-lea care declară: „Oricine
cumpără un obiect cu scopul de a îl revinde intact, orice obiect ar fi, se aseamănă
negustorilor alungați din Templu”. Biserica stigmatiza împrumuturile bănești în
interes personal, ceea ce a făcut întreprinderile economice extrem de dificile.
Contractele comerciale ale vremii indică faptul că Biserica intervenea uneori și
scutea un datornic de obligații, subminând voința altora de a da bani cu împrumut.
Totuși, Biserica era una dintre puținele organizații profitabile ale vremii.
Prin urmare, oferea posibilități avantajoase multor oameni. Banii și puterea au
jucat un rol critic în ascensiunea unuia prin ierarhia bisericească și au contribuit la
natura infamantă a Bisericii medievale. Cel puțin patruzeci de papi sunt cunoscuți
că și-au cumpărat drumul către scaun. Afirmațiile de crimă și infracționalitate din
cadrul Bisericii abundau din pricina faptului că papii erau schimbați frecvent. Doar
într-o perioadă de o sută de ani, mai mult de patruzeci de papi au ajuns pe scaun.
În perioada de doisprezece ani de la 891 la 903, nu mai puțin de zece papi diferiți
au deținut puterea.
 Biserica a acumulat avuții nemăsurate în evul mediu. Proprietățile de
patrimoniu, terenurile deținute de către Biserică, libere de taxe și obligații militare
față de rege, însumau între un sfert și o treime din Europa occidentală. Pe lângă
patrimonii, episcopii adesea posedau feude din care, asemenea conților sau
baronilor, obligau oamenii să-și ofere serviciul militar regelui. Biserica făcea bani
prin colectarea de rente de la conducătorii imperiali, prin confiscarea de proprietăți
ca rezultat al judecății curții, prin vânzarea de scutiri de păcate (numite și
„indulgențe”), prin vânzarea de oficii ecleziastice (nummite și „simonii”) și uneori
preluând terenuri cu forța.
Alianțele cu statul erau esențiale în îmbogățirea și influența seculară a
Bisericii. Totuși, spre deosebire de perioada Imperiului Roman, mai multe forțe
imperiale dețineau acum puterea. Pe la anul 700, de exemplu, Occidentul era
divizat în patru ținuturi politice. Spania era condusă de vizigoții creștini până la
căderea sub puterea maurilor islamici din 711-713. Anglo-saxonii conduceau în
Anglia. Francii stăpâneau Galia. Italia era deținută în primul rând de lombarzi, cu
câteva regiuni încă sub mâinile Imperiului Bizantin. Noua alianță, mai complicată,
dintre Biserică și diferiți conducători imperiali a devenit cunoscută drept Sfântul
Imperiu Roman și simbolizată cel mai bine prin încoronarea de către papă a lui
Carol cel Mare în anul 800 și a regelui german Otto I în 952.
Atât Biserica, cât și statul au profitat de această alianță. Conducătorii
imperiali ofereau nu doar resurse militare, ci și poziții afantajoase clerului. Prin
supravegherea afacerilor administrative ale conducătorilor, episcopii au fost
învestiți cu autoritate militară și civilă. Aceștia au ajuns la fel de puternici și de
influenți precum cei mai mari lorzi feudali. Istoricul Jeffrey Burton Russel scrie:
Sistemul se perpetua de la sine: cu cât episcopii aveau mai multă putere
și bogăție, cu atât regii necesitau să-i numească oameni de încredere; dar pentru
a asigura și păstra loialitatea unor astfel de oameni, regii erau nevoiți să dispună
acestora mai multă putere și bogăție. Nu este de mirare că episcopii stăteau cu
ochii atenți mai mult pe tron decât pe cruce.
Într-o epocă în care prevala credința în dreptul divin al regilor, sprijinul
papei era esențial. Biserica a mai adus și o simulare a unității în imperiu prin
convertirea oamenilor la creștinism.
Aceste convertiri răspândite, totuși, erau de obicei ceva de fațadă. Papa
Grigorie I, într-o scrisoare către trimisul său din Britania, Augustin de Canterbury,
își arată îngrijorarea față de aparența că oamenii se convertesc la creștinism:
...oamenii nu vor avea nevoie să-și schimbe locul de baștină; în vreme ce
din vechime au obiceiul de a sacrifica vite demonilor, lasă-i să se apropie de ziua
Sfântului căruia Biserica îi este dedicată, apoi ucide-le bestiile, nu ca pe un
sacrificiu către demoni, ci oferind o masă mulțimii în onoarea Aceluia pe care
acum ei îl slăvesc.
Deși Biserica medievală a făcut prăpăd în aproape toate ariile vieții, nu a
făcut o mare schimbarea în modul în care oamenii îl percepeau pe Dumnezeu.
Prevenirea continuă împotriva practicilor păgâne indică ineficiența convertirilor la
creștinism. În mod constant, Biserica lansa avertismente la adresa obiceiurilor
asociate copacilor, naturii și credinței în magie, ocazional mergând până la
demolarea unei biserici dacă se descoperea că oamenii din jurul ei venerau zei și
zeițe mai vechi. Iată ce spune un decret bisericesc din 742:
...orice pângărire păgână trebuie respinsă și disprețuită, fie aceasta
sacrificarea morților, ghicitul sau divinația, fie amulete și previziuni, incantații,
ofrande sacrificiale – (toate acelea) prin care ignoranții săvârșesc obiceiuri
păgâne în jurul acelei biserici, la adăpostul numelor sfinților martiri și confesori.
Izvoarele sacre au fost redenumite în cinstea sfinților, iar pe locurile
templelor păgâne s-au construit biserici, deși natura respectului și adorației a rămas
neschimbată.
Biserica a jucat un rol critic în aducerea Europei în întuneric. Impactul ei
devastator s-a resimțit în aproape toate sferele năzuinței umane. Ca o ironie, unica
arie în care Biserica medievală a avut un impact mai slab a fost schimbarea spiritu-
alității omului comun. Deși mai toți oamenii au adoptat o spoială creștină, nu și-au
schimbat semnificativ unțelegerea și perceperea lui Dumnezeu.

Capitolul 5
Biserica se opune schimbării: Epoca Medievală
1.000 – 1.500 e.n.

Spiritul Epocii Medievale a pus la încercare autoritatea deja stabilită a

Bisericii. Biserica a ripostat prin susținerea propriei structuri autoritare, declarând
supremația papei asupra tuturor puterilor imperiale și adunând europenii împotriva
musulmanilor, evreilor și a creștinilor ortodocși de la Răsărit. Când cruciadele au
eșuat în unificarea Europei sub controlul Ei, Biserica a atacat pe oricine îl percepea
drept inamic: creditorii, susținătorii națiunilor-state și catarii.
Odată cu schimbarea mileniului și trecerea către evul mediu târziu s-au
produs schimbări dramatice. O societate agricolă a început să dea curs unei creșteri
rapide a orașelor odată cu explozia demografică nemaiîntâlnită până în secolele al
XIX-lea și al XX-lea. Mult mai mulți oameni au început să-și facă un mod de viață
din comerț și industrie, dând naștere unei noi clase sociale, cea a comercianților și
meșteșugarilor. Acești negustori serveau adesea ca exemplu că prin spirit, acțiune
și sârguință omul își poate schimba soarta în viață. Totodată, negustorii au
răspândit noi informații și idei din lumile arabă și greacă prin călătoriile lor pe rute
comerciale din nordul Spaniei și sudul Italiei.
Clasicii latini, în mare parte pierduți sub sceptrul creștin, au fost traduși
din limba arabă înapoi în latină5. Când opera lui Aristotel a fost reintrodusă în
Occident, exemplul ei de gândire sistematică a dat naștere scolasticii, o disciplină
care a pus la grea încercare pretenția Bisericii că omul trebuie să-i accepte
afirmațiile asupra credinței oarbe. În secolul al XII-lea, Peter Abelard, de exemplu,
a folosit metoda scolastică pentru a încuraja luarea personală de decizii, pentru a se
îndoi de afirmațiile autoritare și pentru a arăta contradicțiile dintre scripturi și
doctrina creștină.
Limitarea de către Biserică a educației și creativității în cadrul mânăstirii
a început să slăbească. Nu numai că s-au ridicat școli care oferea educație
elementară claselor de negustori și artizani, dar s-au format universități în zonele
orășenești precum cele din Paris, Oxford, Toulouse, Montpellier, Cambridge,
Salerno, Bologna și Salamanca. Epoca a cunoscut creații literare epice și cântece
de dragoste precum Romanța trandafirului, Cântecul cidului, Cavalerii Mesei
Rotunde, Inelul nibelungilor și Divina Comedie a lui Dante. Bufonii de curte sau
comedianții au oferit surse contemporane de poezie și literatură îndrăzneață6.
Interesul reînnoit în arhitectură a produs culminarea stilului roman și începutul
artei gotice și a performanțelor inginerești. Chiar în cadrul mânăstirilor din secolul
al XII-lea, a prins viață arta iluminării și a ornamentelorcaligrafice. Arta, literatura,
filosofia și argitectura au reînflorit în Epoca Medievală.
După o vreme în care a prosperat și înflorit în timp ce societatea rămânea
discretă și pasivă, Biserica trebuia acum să reziste numeroaselor schimbări care se
produceau. Prohibițiile papale din 1210 și 1215 restricționau predarea operelor lui
Aristotel în Paris. Pe la 1272, dialogul pe orice chestiune pur teologice era interzis.
Sfântul Bernard de Clairvaux a dat voce sentimentului Bisericii când a spus despre
scolastica lui Abelard: „totul (este) tratat contrar obiceiului și tradiției”. El scria:
Credința în simplitate este batjocorită, tainele lui Cristos sunt profanate;
se pun cu impertinență întrebări asupra celor superioare, Părinții sunt nesocotiți
pentru că au fost puși să concilieze decât să rezolve astfel de probleme. Rațiunea
umană ia totul pentru sine fără să lase nimic credinței.

5
În Epoca Medievală, așa cum se arată și în „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio, limba oficială a
Italiei încă era latina, deși aceasta ajunsese să difere foarte tare de latina clasică (n.t.).
6
În original vernacular – (adj.) în limbă locală, cu ințeles specific; (subst.) înjurătură, expresie tare.
 Biserica a arătat un dispreț asemănător față de reînvierea literaturii cla-
sice. În secolul al XII-lea, Cristian Honorius de Autun întreba:
Ce a câștigat sufletul din disputa lui Hector, din argumetele lui Platon,
din poemele lui Vergiliu sau elegiile lui Ovidiu care, asemeni altora ca ei, acum
își scrâșnesc dinții în temnița infernalului Babilon, sub cruda tiranie a lui Pluto?
Biserica privea poezia cu deosebit oprobriu, uneori punându-i pe poeți
alături de vrăjitorii pe care îi disprețuia. Ilustrațiile lui Herrad de Landsberg din
secolul al XII-lea, Hortus deliciarum, înfățișează patru „poeți sau vrăjitori”, fiecare
cu un spirit malefic înghiontindu-l. Clericii au insistat că bufonii de curte „nu au
vreun folos ori virtute” și că aceștia sunt „dincolo de speranța vindecării”.
Ortodocșii au arătat dispreț față de creativitatea înfloritoare și au declarat
susținătorii artelor drept necredincioși și păgâni. Profetul dominican din secolul al
XV-lea, Girolamo Savonarola, și-a manifestat deschis crezul că poeții clasici ar
trebui interziși, iar știința, cultura și educația ar trebui să revină întru totul în
mâinile călugărilor. El scria:
Singurul lucru bun pe care îl datorăm lui Platon și Aristotel este acela că
au oferit argumente pe care le putem folosi împotriva ereticilor. Dar ei și alți
filosofi sunt în iad acum... Ar fi bine pentru religie ca multe cărți ce par utile să fie
distruse. Când nu existau atât de multe cărți și atât de multe argumente și dispute,
religia a crescut mai repede decât înainte.
Savonarola a dus propriile reforme morale în Florența utilizând tehnici
caracteristice unui stat polițienesc: controlarea moralității personale prin spionajul
cu servitori și organizarea de bande de tineri care să descindă în casele suspectate
că nu se aliniază suficient idealurilor creștine. În 1497, s-au ars cărți, mai ales ale
poeților latini și italieni, manuscrise iluministe, ornamente femeiești, instrumente
muzicale și picturi, distrugându-se astfel multe opere ale Florenței renascentiste.
Și, totuși, societatea medievală abunda de dizidenți. Mulți au început să
caute o legătură cu Dumnezeu în afara Bisericii. Oamenii simpli din evul mediu au
găsit puține puncte comune cu Biserica. Căci bisericile au devenit doar mai mari și
mai mult formale, susținând cu tărie diferența dintre cler și laici. În unele biserici,
locul corului separa mulțimea de altar. Limba maselor, care în secolul al IV-lea a
fost modificată din greacă în latină pentru a fi mai ușor de înțeles, a ajuns la finele
secolului al VII-lea total incomprehensibilă majorității oamenilor, printre care
mulți preoți. Drept urmare, serviciile au devenit cel mai adesea un murmur neinte-
ligibil absolut fără sens pentru mulțime.
Biserica, de data aceasta enorm de bogată, se interesa mai mult de
colectarea banilor decât înn relaționarea cu membrii ei. Preocuparea Bisericii
medievale privind avuțiile a ajuns până la reducerea celor zece porunci la una
singură: „Aici să dai bani!” Preoții erau aleși mai mult pe bază financiară decât
după virtuțile lor. Inegalitatea considerabilă nu a crescut doar între cler și laici, ci
și între rangurile din rândul clerului. Venitul unui episcop bogat, de pildă, putea
ajunge de la de 300 până la de 1.000 de ori decât cea a unui vicar. În secolul al
XII-lea, Biserica interzicea clericilor să se căsătorească pentru a preveni trecerea
averii de la Biserică la familiile clericilor. Incongruența cu acceptarea unei organi-
zații extravagant de bogate ce reprezenta idealurile lui Iisus Cristos a determinat
bula papală sau edictul Cum inter nonnullos din 1326 care proclama drept erezie a
declara că Iisus și apostolii săi nu dețineau proprietăți.
Aceia care au căutat o legătură mult mai însemnată cu Dumnezeu s-au
îndreptat tot mai mult către mișcări din afara Bisericii Catolice. Aceste erezii
medievale au expus o mare diversitate a gândirii. Au existat secte apocaliptice care
nutreau convingerea într-un apropiat sfârșit al lumii, precum acelea reprezentate de
Tanchelin, Petru din Bruysia, Henri al Lausannei și Arnold de Brescia. Alte
grupări precum valdenzii și lolarzii au prefigurat gândirea protestantă în dorința lor
de aderare mai strictă la scriptura creștine. Iar alte grupări precum Frăția Spiritului
Liber, Turlupinii și Adamiții au îmbrățișat credințe panteiste și animiste care
percepeau lumea fizică drept fiind saturată de prezența lui Dumnezeu. La trecerea
către secolul al XIV-lea, Meister Eckhart a provocat nevoia de biserică, scriind:
„Când Împărăția se arată sufletul și astfel este recunoscută, nu mai este nevoie nici
de predici, nici de instruiri”.
Mulți eretici insistau asupra unei relații directe cu Dumnezeu. În ciuda
pericolului, au tradus Biblia în limbi comune, chiar în dialecte, pentru ca oamenii
simpli să o înțeleagă mai bine. Numai posesia unei astfel de Biblii se pedepsea cu
moartea. În spiritul de a oferi imagini față de care oamenii să se raporteze, portreti-
zarea lui Cristos a devenit și ea mai umană și mai accesibilă. De la reprezentările
romane ale lui Iisus ca unn judecător rigid, hieratic și inabordabil al universului,
arta gotică îl portretiza de data aceasta ca pe o ființă umană suferindă, miloasă.
Cultul Fecioarei a înmugurit în Epoca Medievală. Fecioara Maria a
devenit o figură spre care omul se poate îndrepta pentru iertare și care putea să
protesteze la judecata și legile severe ale lui Dumnezeu. În cartea sa, Fecioara,
Geoffrey Ashe spune povești care ilustrează bunătatea și compasiunea acesteia:
Un hoț se roagă la ea înainte de a porni să jefuiască, iar când el ajunge
la spânzurătoare, ea îl ține în aer până când călăul recunoaște miracolul și îl lasă
să trăiască.
O măicuță care părăsește mânăstirea pentru a se deda viciului, dar
continuă să se roage Mariei, într-un târziu se întoarce și află că Maria i-a ținut
locul și nimeni nu i-a simțit lipsa.
Fecioarei Maria i s-au închinat litanii complete. Cele mai mari catedrale
medievale i-au fost dedicate: la Paris, Chartres, Reims, Amiens, Rouen, Bayeux,
Coutances, Noyon și Laon. Ea a dezvoltat nume precum „cupa spirituală”, „cauza
bucuriei noastre”, „Arca Legământului” și „Tronul Înțelepciunii”. Chaucer face
referire la ea drept „atotputernica și milostiva Regină”. O pictură pe lemn repre-
zentând Fecioara și pruncul a unui artist german din secolul al XIV-lea oferă
indicații asupra adorării medievale a acestei imagini feminine a divinității. Când
figura este deschisă, Madona cuprinde întreaga Trinitate.
Biserica a răspuns, nu încercând să cunoască nevoile oamenilor, ci prin
întărirea propriei structuri autoritare, dezvoltându-și sistemul judiciar și susținând
mult mai agresiv supremația asupra tuturor. Papalitatea și-a extins curia de admi-
nistratori și consilieri, a mărit numprul de episcopi, a început din nou să convoace
concilii și, mai ales, a folosit legați papali. Legații papali erau ofițeri care puteau
depăși autoritatea episcopilor și arhiepiscopilor, efectiv erodând autoritatea locală
a episcopilor și aducând mânăstirile mult mai direct sub control papal.
Biserica și-a dezvoltat propriul sistem legislativ pentru a pretinde autori-
tate asupra chestiunilor seculare. Revenirea legilor civile, derivate din Dreptul
Roman și cel german, a înlocuit multe obiceiuri feudale și a facilitat comerțul prin
implementarea de principii cu aplicație mai largă decât cutumele rurale care puteau
diferi de la o regiune la alta. Dreptul Roman, totuși, nu îl recunoștea pe papă. Pe la
1149, Sf. Bernard a realizat încadrarea legii civile în cea bisericească și a pretins
că toate curțile judecătorești se aliniază mai degrabă legilor iustiniene decât celor
dumnezeiești. Pe la 1219, papa a interzis preoților să studieze Dreptul Roman și,
mai apoi, întregul cler a interzis predarea acestuia la Universitatea din Paris.
În schimb, Biserica a trasat un sistem propriu numit Legea Canonică. Ivo
din Chartres (sec. al XI-lea) și Grațian (sec. al XII-lea) au prelucrat pag 62 intern