Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

An. VII, nr.
3 (73) martie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul VII, nr.3 (73), martie 2018
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,
dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,
Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,
Vasile Radian.
Planşele noastre
1. Sus: Unirea Basarabiei cu României la 27 martie/9 aprilie 1918 a constituit

primul pas spre realizarea României Întregite. În 1918 se vor uni cu
România: Bucovina la 15/28 noiembrie şi Transilvania la 1 Decembrie.
Jos: ,,Mutarea graniţelor”, lucrare realizată de sculptorul slătinean Teodor
Burcă în 1925 (premiul I la concursul pentru realizarea Monumentului
Unirii Basarabiei). Teodor Burcă a realizat şi Monumentul Unirii din
Cernăuţi, inaugurat cu mult fast la 11 noiembrie 1924 în prezenţa Regelui
Ferdinand şi a Reginei Maria. Monumentul a fost distrus de sovietici după
ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940.
2. Poetul Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908 la Caracal- m. 6 aprilie 1984,
Bucureşti).
3. Actul Unirii Basarabiei cu România votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918
prevedea că ,,[...] în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza
principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte
şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România [...]”.
4. Două frumoase tablouri executate de pictorul Gh. Teodorescu-Romanaţi
(n. 7 februarie 1891, Caracal- m. 20 aprilie 1980, Bucureşti) reprezentând
mănăstirile Cozia (sus) şi Moldoviţa (jos).
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. VII, nr. 3 (73) martie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Cuprins
1. Ion Andreiţă- Blestemul comorii........................................................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XIX)............................................/4
3. Dumitru Botar- Interviuri restante-Virgil Carianopol (1908-1984)................./13
4. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (II)................................/15
5. Corneliu Nedelciuc, Manuela Stroie- Unirea Basarabiei cu România în 1918
(III)......................................................................................................................../17
6. Dumitru Nica- PPROECO- revista elevilor Colegiului Economic ,,P. S.
Aurelian” Slatina la 20 de ani de apariţie (II)..................................................../33
7. C. D. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (I)................................./44
8. Victor Anestin- Haralamb Lecca- autor dramatic (II)....................................../50
9. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (III)................................................................../54
10. Cornel Manolescu- Învăţătorul Pavel T. Vitănescu- autorul ,,Monografiei
comunei Bălăneşti, judeţul Olt” (1937).............................................................../68
11. Col. (r.) Dumitru Matei- Drama prizonierilor români captivi în Ungaria
(II)........................................................................................................................./70
12. Veselina Urucu- Moşia romanaţeană Radomir în documente........................../74
13. Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Tâmpeni.../84
14. Dumitru Anastasescu- Episcopul Serafim al Buzăului, fost stareţ la Schitul
Deleni..................................................................................................................../89
15. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.
Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1933-1936)................./93
16. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnal de operaţiuni al Regimentului 59
Infanterie (IV)..................................................................................................../100
17. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O epistolă necunoscută a lui G. Teodorescu-
Romanaţi............................................................................................................./105
-Demetru Iordana şi contemporanii săi.................................../107
Scrisori natale
BLESTEMUL COMORII
Ion Andreiță
Nu se stinseseră încă ecourile proorocirilor lui Petrache Lupu de la Maglavit. Frica

lui Dumnezeu îi unise pe oamenii satului într-o blândețe suspectă, măcar că în mintea
multora, ascunse, gândurile nu erau tot așa de cuminți. Mama își amintea cum perieţenii
care bătuseră drumul Maglativului povesteau impresionați cele văzute și auzite acolo:
salcia plângătoare, izvorul în inima lemnului; îndemnurile lui Petrache la pocăință. Cei
care nu bătuseră acest drum se opreau și ascultau mirați; unii, mai curioși ori slabi de
înger, puneau întrebări - dar cei mai mulți își
vedeau mai departe de treburile lor,
preocupați cum să împuște banul, atât de
folositor pe lângă casa omului.
Atunci a izbucnit vestea care avea să
reteze suflarea satului: Casă lui Mişcoci e
bătută de duhuri cu pietre!
Bătrânul Mişcoci - pe numele lui,
Gogu Gheorghe Ghimiş - face parte din
străvechiul neam al Ghimişeştilor, aflat la
temelia satului și comunei Perieţi. Urice nu
s-au păstrat, dar vorba venită până la noi zice
că Ghimişeştii (din care, în paranteză fie
spus, face parte și cel ce semnează aceste
rânduri) se trag din os de-al haiducului Eţu.
Mişcoci își avea casă între a lui
frate-sau Iliuş și a lui Zorzonel - și acesta
neam, dar mai pe departe. Bătătură largă - să
aibă omul unde întoarce căruța - se
prelungea cu o grădină până în buza gârlei. Ciobanul Petrache Lupu de la Maglavit
Gârla, apă curgătoare, poartă misteriosul în două ipostaze (după Realitatea
nume Iminog. De aici, din gârlă, veneau Ilustrată, 1935)
pietrele care loveau casa lui Mişcoci.
Se strânsese lumea că la Căluș; ba începuse să se scurgă încoace și din satele
dimprejur. Acu' era liniște, acu' auzeai dintr-o data: trosc! pleosc! - și de pe acoperișul
nou, de tablă galvanizată, se rostogoleau în bătătură niște pietroaie cât un cap de copil.
Oamenii stăteau în șosea; se uitau, se îngrozeau - și-și făceau cruci. În curte nu mai avea
curaj să între nimeni. Încercaseră câțiva, dar se pomeniseră cu niște bolovani de pământ în
spinare
Ciudat, pe Mişcoci pietrele nu-l atingeau. Îi zburau pe lângă urechi, prin fața
ochilor, pe la ţurloaie - dar nu-l loveau. Îl țineau într-o amenințare continuă.
La fel se întâmpla şi cu ceilalţi membri ai familiei: nevastă, două fete mari, un
băiat flăcău. Se băga muierea în coşare să se spele pe cap, şi când să ia săpunul în mână,
acesta se făcea cărămidă. Lua un pumn de apă din albie, și în păr ajungea nisip sau cenușă.
Fetele dormeau singure într-o odaie, în același pat. Noaptea erau ridicate cu patul
până le lipea de tavan; coborâte și iar ridicate - de mai multe ori. Mişcoci, stăpânul casei,
era cel mai muncit de duhuri dintre toți; dar nu se știe cum - că nu scotea o vorbă.
Au adus preoți să facă slujbe: Mezdrea de la Măgură și Roșu de la Fântâneanca.
Slujeau popii cu nădejde, așezau prin colţurile bătăturii ulcele cu tămâie aprinsă; dar nu se
depărtau bine, că o piatră picată din senin spărgea ulceaua cu tămâie. S-au speriat popii şi
n-au mai vrut să vină; au decretat că aici și-a băgat coadă Ucigă-l Toacă - și duși au fost.
O vară întreagă a ținut întâmplarea asta. Ai casei ajunseseră slabi că niște umbre,
de atâta chin. Până spre toamna, când totul s-a terminat brusc - cum și începuse.
Târziu, după aceea, s-a aflat. Se pare că Mişcoci, fratele lui Iliuş, n-a ținut secretul.
S-a aflat că Mişcoci ar fi găsit o comoară: o oală cu galbeni, în pământ, din care ar
fi luat și folosit câțiva. Se vede treaba că banii erau jurați: cine îi ascunsese - poate un
haiduc de-al lui Eţu?! - îi lăsase cu jurământ să se poată folosi de ei un urmaș al său la a nu
știu câtă spiță. Până atunci, comoara rămânea, prin jurământ, în puterea unor duhuri
(Satana?) care vegheau asupra ei. În nopțile când Mişcoci era muncit de cele duhuri, se
zice că acestea îi strigau (numai el auzea!) să ducă banii înapoi de unde i-a luat. Și până
n-a alergat pe la cei cărora le vânduse galbeni - răscumparându-i și punându-i la loc - n-a
avut pace, el și casa lui.
(Mai încoace, spre timpurile a căror memorie o păstrez și eu, zice-se că galbenii ar
fi fost luați - oare, se împlinise
sorocul jurământului? - de un nepot
de-al lui Mişcoci, unul Nicu Chitrii,
despre care satul spunea că prea s-a
îmbogățit peste noapte - dar asta-i
altă poveste).
...Pe Mişcoci l-am prins și
eu în viață: eu - tânăr, adolescent; el
- bătrân, trecut de 80 de ani, dar
întreg la minte și vioi în mișcări. L-
am întrebat, l-am ispitit cu tot felul
de vorbe și promisiuni, dar
degeaba. ,,Eh, timpuri de demult,
nepoate, timpuri...” - asta-i tot ce-
am putut scoate de la el.
În sat există însă şi astăzi
oameni care au fost martori la
teribila întâmplare - şi pot oricând
confirma ceea ce am relatat eu aici.
Amintirile unui scriitor slătinean (XIX)
Ion Lazu
Odiseea plăcior memoriale
Încă din prima fază de întocmire a listei, l-am trecut şi pe Jebeleanu. Dar de la cine
să-i aflu adresa? Pe cât era de intangibil la Uniune, îl zăream pe vremea tinereţii mele în
zona Statuii Aviatorilor, însoţit uneori de Vlaicu Bârna, de nu mă înşel. Îmi vine gândul
cel fast: să-l chestionez pe Mircea Micu, multe ştiind şi domnia sa, de pe la Uniune, de pe
la Asociaţie... Da, domnule, îmi spune, la telefon: e o întreagă poveste, cam ciudată. S-a
făcut o placă memorială, inclusiv cu basoreliefuri, pentru Eugen Jebeleanu şi pentru soţia
sa, Florica Cordescu... Graficiana, zic. Însă eu am plecat de la Inspectorat, am predat tot, e
chestiune de ani buni de-atunci, nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Ar trebui să te interesezi la
fosta Casă de creaţie, în Piaţa Lahovari. Sau la fiul poetului... Dau telefon mai întâi la fiul
poetului, în mod firesc. Da, există o placă memorială, dar nu s-a mai pus, el a trebuit să se
mute de la adresă, sora chiar a plecat în străinătate şi lucrurile au rămas în suspensie...
Nimic despre faptul că are intenţia să o pună el. Dau telefon la Casa de creaţie din Piaţa
Lahovari, aflu că da, placa se află în depozit. Iar despre lupta neobosită a urmaşilor pentru
a menţine vie amintirea părinţilor, nu mai am nimic de adăugat.
Trec bulevardul Aviatorilor şi iute pic în Popa Savu, iar pe colţ cu Câmpia Turzii,
la nr. 50, dau de vila unde a locuit Laurenţiu Fulga, vicele Uniunii. Lacăt mare cu lanţ la
poarta de fier, ruginit/ruginită. În cealaltă latură a vilei, coborârea spre garaj, loc plin acum
de gunoaie. Unii scriitori de la vârful trebii se plasaseră în cartiere selecte. Exista deci şi o
nomenclatură scriioricească. Stancu, Jebeleanu, Fulga, iar alţii stăteau pe la mansarde, prin
subsoluri; eu chiar pe această stradă... Mă interesez la băcănia de alături, cei doi patroni-
vânzători, tată/fiu nu au auzit de Fulga, s-o întreb pe doamna de pe trotuar. O întreb.
Reiese că e proprietăreasa imobilului cu magazinaşul. Cam dărăpănate, şi una şi alta.
Reiese că vila lui Fulga e a unuia Rotaru, care a revendicat-o, apoi a vândut-o cu 240.000
euro, acela a revândut-o peste 2-3 ani cu preţ de 3 ori mai mare. Numai ea nu are talent la
de-astea... Nu ştie telefonul ultimului proprietar. Iar despre placa lui Ion Popescu Gopo,
vecinul meu de pe vremuri, aflu că noul proprietar, un cunoscut îmbogăţit şi politician
spoitor, a da-o jos. Îi întrebasem pe cei doi de Ion Popescu Gopo. N-au auzit nici de el.
Cum? Cu desenele animate, omuleţul, premii la Cannes. Dar cum fac cu Fulga?
Merg pe Popa Savu la nr. 50, unde a trăit prof. univ. Ion Rotaru, pe care l-am şi
vizitat aici, căci s-a arătat interesat de cărţile mele, considerându-mă un romancier talentat,
bun povestitor, vroia să mă treacă în noua ediţie a istoriei sale. (N-a mai apucat...Așa nu se
scrie istoria!). Îmi citise cele câteva cărţi, mi-a mărturisit că are o metodă de citire rapidă
şi nu-i scapă nimic. O discuţie mai amestecată, poate am relatat-o altundeva. Strig şi bat
mereu în lemnul porţii, dar nu apare nimeni, aşa că fac două poze şi plec, hotărât să încerc
seara, la telefon. Oricum, pe chiţimia lui Ion Rotaru nu se poate pune o placă de marmoră,
ar fi împotriva firii, o coşmelie la parter şi o suprastructură din bârne, unde se urcă pe un
plan înclinat, un fel de scară de ciment, improvizată, fără măcar trepte, probabil
periculoasă iarna. (Sus, fiind vară în toi, profesorul stătea gol până la brâu, într-un
pantalon scurt, pe o căldură de cuptor. La parter, unde am ajuns în final, o cameră simplă,
cu covor fain moldovenesc pe pat. Istoricul era din satul Valea lui Ion, Blăgeşti, lângă
Bacău, pe unde şi eu am hălăduit ca geolog.) Aşa că trebuie să tratez cu cei din cealaltă
casă, cu care îmi pare că avea telefon comun. Rude?
Drum înapoi şi iau metroul de la Televiziune, ajungând acasă după 5-6 ore de
alergătură, gândindu-mă la biata breaslă a scriitorilor. E ditamai fractura între statutul ce
s-ar zice că l-a avut la noi scriitorul în comunism şi condiţiile pe care societatea
multilateral dezvoltată i le-a oferit.
*
Azi, fiind Sâmbăta mare, nu mă mai duc „pe teren”, cu o expresie ce aparţine
fostei mele profesiuni, ci stau acasă, dar tot cu mintea la plăci, la scriitorii duşi, la... şi între
timp completez tabelul, caut în cartea de telefon şi-mi extrag numerele necesare pentru a
lua legătura cu familiile Marianei Marin, Cristian Popescu, ca să nu cârtească noile
generaţii că i-am discriminat; apoi Chimet, Naum, Mazilescu şi toţi de pe listă. Cu gând
să-l întreb pe Nicolae Georgescu despre adresele unor scriitori de demult.
5 aprilie 2007, joi. Azi înainte de 10:00 plec la atac, pe vreme cam rece şi cu vânt.
Ies din metrou la Unirii, şi luînd-o pe Bibescu Vodă dinspre D. Cantemir, la primul bloc
dau de numărul 5. Unde ar fi numărul 1? Văd o femeie spălând cu furtunul nişte preşuri în
spatele blocului, o întreb, nu-mi poate spune, ea lucrează la o firmă de pe D. Cantemir.
Derută. Merg mai departe, atent pe partea dreaptă, unde cresc numerele fără soţ şi brusc
dau de nr. 19, cel în care se pare că a locuit Florin Mugur. Neştiind interfonul, aştept să
iasă/să intre cineva şi mi se spune să urc la etajul 3, apartamentul 10; urc, sun, nu răspunde
nimeni; uşi masive, de burghezie bogată, vetustă. De la celălalt etaj o doamnă îmi spune că
acum acolo locuieşte Jurcă Emil, red. şef-adjunct de la Libertatea. Crede că Florin Mugur
a locuit în bloc încă de pe vremea războiului, cu părinţii. Obţin telefonul preşedintei
comitetului de locatari: B. Elena. Sun de pe mobil, nu răspunde. Ies, de pe celălalt trotuar
fac două poze, în timp ce foile de pe cartonul pus cam unde va fi placa (vreau să aleg
mărimea potrivită pentru litere) flutură în bătaia vântului.
Acum să mă ocup de Dan Laurenţiu, de la numărul 1. Merg înapoi pe unde
venisem, trec bulevardul D. Cantemir, caut numere, întreb. Nişte muncitori în construcţii
îmi spun că aici suntem deja pe str. Negru Vodă; trec din nou bulevardul, întreb la o firmă,
mi se spune că nr. 1 e în capătul dinspre Patriarhie al străzii, oricât ar părea de ciudat acolo
este nr. 1, toată lumea se miră... Am ajuns la blocul P4, dar îmi dau seama că aici este
scara 3. Unde să fie însă scara 2 şi apoi 1? Neapărat la acelaşi bloc... deduc că se află către
rondul dinspre Piaţa Unirii. Când ajung la următoarea scară, după multe magazine, văd că
e scara 2, înseamnă că scara 1 pe care o caut e cea din colţul spre metrou. Intru fără
dificultăţi, aici e altă regulă, iar la parter nu e nici un apartament; urc pe scări şi constat că
nici la etajele I şi II nu se află intrări. Probabil etajele corespund magazinelor din dreapta
şi stânga. Abia la III sunt apartamente. Sun la prima uşă, nr. 10 şi nu răspunde. Sun la 11
şi, surpriză, îmi deschide LIS, care aflând ce vânt mă aduce, mă invită, dar se scuză că e pe
plecare, se duce să facă gimnastică de recuperare pentru piciorul lui rănit. Camere mari.
Mă invită, mă îmbie cu alune sărate, îl previn să nu mănânce decât câte puţin, ficatul
omului nu poate procesa mai mult de 100 grame pe zi, mi-a confirmat şi C., a păţit-o un
prieten de-al meu, a ajuns la Urgenţă cu icter mecanic... Îi spun că e mare alergătură
pentru identificarea imobilelor unde au locuit scriitorii duşi. Îi relatez pe scurt aventura de
mai ieri, cu casa Jean Bart. Îmi sugerează să scriu un serial cu aceste păţanii. Gând la
gând, zic. Îi explic că la Uniune am simţit un moment favorabil, cei de la conducere au
nevoie de imagine, trebuie profitat de bunăvoinţa sau de neatenţia lor, spre interesul
breslei. Astea toate i le spun pentru că sunt sigur că în mintea sa se miră că m-am angajat
în treaba asta complicată, în pofida faptului că au trecut peste mine fără păs, când cu
mazilirea lui C. de la Viaţa românească, restructurarea avându-mă şi pe mine ca victimă
colaterală. Mai ales că el însuşi e la cuţite cu M., lucru ştiut de toată lumea. Și atunci, se va
fi întrebând: De ce nu-i las în plata Domnului?!
Zice că nu doar Dan Laurenţiu, pentru care mă agit, ci şi alţi scriitori, între timp
decedaţi, au locuit pe scara asta: Ioan Roşu şi Al. Protopopescu de la Constanţa, cel pe
care îl cunoscusem în compania lui Regman şi Grigurcu, dar şi Ion Stratan, care ce-i drept
se mutase de doi ani la Ploieşti, unde s-a sinucis; dar şi Corneliu Brahaş, care şi el vânduse
apartamentul iar după aceea a murit. Acum pe scară mai stau scriitorii: Cornelia Maria
Savu, Eugen Negrici, D.M. Ion şi George Alboiu, al cărui fiu este preşedintele asociaţiei
de locatari. El: să se pună o singură placă memorială pentru toţi cei duşi. Eu: nu ştiu dacă
o să arate bine şi ce impresie va face... Şi în curând plec, deşi după alune mă invitase la o
tărie, la un vin... Nu e cazul, zic. Şi ne despărţim în pripă, fără să fi apucat să-mi fac o
idee mai exactă despre apartamentul deloc boem al lui LIS, uitându-mă doar la câteva
stampe şi la un portret al lui ,,făcut de o vecină care pictează”, cum s-a exprimat LIS.
Ies din bloc, îl ocolesc, găsesc cu dibăcie - că nu degeaba mi-am câştigat zilnic
pâinea cu harta în mână! - accesul ascuns către strada Ienăchiţă Văcărescu, care şi ea urcă
spre dealul Mitropoliei, paralel cu aleea principală, şi am ezitări, negăsind un nr.17 B, ci
direct nr. 19 – deci revin la 17, acolo sunt două corpuri de clădiri, din a doua tocmai iese
Al. Mironov împreună cu un amic (parafrazându-l pe Monşerul, în Bucureşti un scriitor se
întâlneşte cu alţi scriitori...), îi salut, amicul are defect degetul mic de la mâna dreaptă
(evreu?), acesta îmi spune că nu ştie antecedentele, a închiriat pentru biroul lui de
avocatură, dar să întreb pe domnul Chiriac, proprietarul. Le spusesem că Uniunea pune
plăci memoriale pentru scriitorii dispăruţi, or, aici a locuit marele Nicolae Cartojan,
profesorul de literatură română veche, autorul celebrei Istorii... Cei doi se duc spre maşina
lui Mironov (o fi tot maşina de pe vremuri, cu care m-a dus până la Sărata Monteoru, pe
urmele unor aşa-zise civilizaţii pre-dacice? Nu ştiu ce să zic, nu mă pricep la maşini şi
basta!), eu intru în curticică, caut prin camerele în reparaţie, de pe acoperiş coboară scara
de serviciu un zidar, îl rog să-l cheme pe proprietar – sună la interfon, pe terasa de la etajul
doi a celuilalt imobil apare un bărbos ca la 40 de ani, îi spun ce şi cum, coboară, se scuză
că mă primeşte în hol, aici e cald, el deja cu broboane pe frunte, sub buclele abia înspicate
– un ins cu deosebire înalt şi cam gras, chiar mătăhălos, dacă nu ar fi un termen prea aspru
pentru acest intelectual, un om dezinhibat, un bucureştean cu care mă înţeleg; este inginer
constructor, a vrut el însuşi să pună o placă memorială de marmoră, a cumpărat-o cu 500
dolari, dar primarul i-a spus că e nevoie de nu ştiu ce aprobări. Dar dacă Uniunea îi pune
lui N. Cartojan, de ce nu i-ar pune şi bunicului său Chiriac Furmuzache, fost profesor
universitar de latină, autor de manuale, a tradus De bello galico, din Salustius, din
Vergilius, a dat o gramatică a limbii latine, care s-a republicat în 1957 şi în 1975, la Ed.
Ştiinţifică. Îmi dă cartea de vizită. Vrea să-mi prezinte câteva firme care pot furniza plăci
de marmoră 70/70cm. Rămânem în contact, zic. De ce să-l fi umilit spunându-i că am găsit
aceeaşi marfă la un preţ de 5 ori mai mic, fără ca să lucrez în construcţii? Acesta fiind
adevărul gol-goluţ. Dar cum? Lansând comanda pe internet şi alegând dintre cele vreo 30
de oferte. Iac‟aşa!
Urmând o intuiţie de-a mea, ca să găsesc locuinţa lui Nicolae Ioana, continui să
înaintez pe Ienăchiţă Văcărescu şi dau pe dreapta de o alee-scară pe unde se poate accede
în aleea Patriarhiei. Dar mai întâi vorbesc cu o bătrână de la prima vilişoară de pe dreapta:
nu ştie, să înteb la blocul din stânga, pe scări, unde s-au mutat multe familii. (Ea, biata, va
fi ştiut cum stau lucrurile cu vecinii de acum vreo 4 decenii, apoi viaţa a depăşit-o...)
La prima scară pe stânga îmi deschide o femeie înconjurată de câini; mă sfătuieşte
să abordez clădirea pe sus, dinspre intrarea la Patriarhie, deşi la familia căutată se poate
ajunge şi urcând în continuare pe aceste scări. Desigur, prefer să merg pe afară, această
femeie îmi face impresia că a trăit toată viaţa într-o hrubă, atât e de gălbejită, cumva
atemporală... Din treaptă în treaptă urc la nivelul aleii ce duce la Patriarhie, nu e un acces
lejer pe vreme de iarnă, asta-i adevărat. Sus, clădirea de 3-4 etaje mai ridică deasupra
străzii un fel de moţ, un etaj-mansardă cu intrarea meschină, acoperişul cu bârne coboară
până deasupra intrării. Un imobil ciudat poziţionat, cam ca la Sinaia, pe o pantă prea
înclinată, caz singular în Bucureşti. Ce idee la poetul Ioana, să se mute aici! Loc pentru o
eventuală placă memorială e greu de găsit, poate în stânga intrării. Când să intru, tocmai
apare un bătrânel cu doi câini de rasă, unul alb şi celălalt galben, blânzi amândoi. Mă
îndeamnă să merg înainte pe coridor şi să cobor pe scară un etaj. Dar ca să nu greşesc,
vine înapoi după mine, cu indicaţii amabile. Sun, apare doamna Ioana, fostă planturoasă,
cu ochelari, o recunosc de la înmormântare, îi spun în ce chestiune; acum mă recunoaşte şi
dânsa ( o formă de politețe)..., mă invită înăuntru – o cameră hol, cu uşi pe cele trei laturi,
mari, late, cu geam opac. Mi se plânge că nu a reuşit nimic cu şcoala din satul lui Nae, cea
din comună are deja un nume, cea din sat, de 4 clase, abia dacă mai funcţionează, din lipsă
de elevi; şi primarul care îi promisese nu a mai fost ales... Îi spun că am fost şi la soţia lui
Nicolae Velea. Cele două sunt prietene. Cu casa de la ţară, problema e încurcată, fratele lui
Nae vrea să vândă, cele două fete ale ei sunt strâmtorate, nu pot să-l răscumpere, cea mare
s-a recăsătorit, cea mică este avocată, cam strâmtorată şi ea, nu o poate ajuta decât pe
sponci -, şi e foarte umilitor pentru un părinte să stea cu mâna întinsă la propriii copii, ea
nu are decât o pensioară de 5 milioane. Casa de la Racoviţa ar fi de vânzare, dar mai
trăieşte acolo mama lui Nae, de 92-94 de ani, se mişcă greu, are nevoie de îngrijiri etc.
Nu-mi dau nicicum seama care dintre cele două fete m-a ţinut pe vremuri la uşă, când cu
pompa de zugrăvit. Şi care este frumoasa cu care amicul NI se prezenta în ultima vreme la
restaurantul scriitorilor, de-l invidiau toţi craii tomnatici: ce fete frumoase agaţă Nae
Ioana! Îi reamintesc doamnei Virginia că am fost cu Nae la el la casa părintească din
Racoviţa-Muscel, cu un detector de metale, am cunoscut-o pe venerabila lui mamă, am
revăzut-o şi la înmormântare. (Mândrul bărbat, desfigurat de traheotomie, bandajat la gât,
dar tot frumos...însă leucemia, parcă întradins...) Ea: că Nae s-a zbătut prea mult, nu s-a
cruţat, nu s-a mulţumit cu ce-l sfătuia ea, cu o editură, pretindea că merită mai mult, se
plângea că ea îl trage în jos... Frază la care mi se strânge inima - o femeie care îşi varsă
ofurile şi refulările... El s-a băgat în afaceri, însă adevărul este că nu se pricepea, l-au
folosit alţii şi l-au tras pe sfoară toţi, a ajuns şi în SUA pentru afaceri, numai cacealmale a
luat. Făcuse sediu acasă, aici, mereu invitaţi, ea îi slugărea, oameni nesimţiţi, i-au stricat
scaunele, fotoliile, etc. Defunctul a lăsat-o cu multe procese, căci şi acum mai primeşte
citaţii. Îi spun că am fost vecini în Berceni şi prieteni cu familia Mircea Ciobanu şi
Dumitru Alexandru. Am fost împreună cu cei trei poeţi la Slatina, pentru lansarea uneia
din cărţile mele, în 1979, am poze de acolo, făcute de mine. Ea caută şi nu găseşte poze cu
soţul ei poet, cum s-a întâmplat şi cu Lala Velea. Promite să le caute, auzind că vreau să
scot o carte cu scene din viaţa literară, caută prin sertare, pe moment nu le găseşte.
Îi spun de copiii lui Mircea, recunoaşte că n-a mai ţinut legătura, e mereu
tracasată, fugind de colo colo, după medicamente compensate, are diabet şi colesterol
mare (idem d-na Velea). Valentina Pituţ a făcut mai bine, e şi acum în serviciu, a intrat în
Uniune, va avea o jumătate de pensie în plus. Între ele tot promit că se vizitează, dar nu
apucă să o facă. Mă serveşte cu trei sendviciuri de post şi apă plată, căci refuz cafeaua. Îmi
dă Goana după vânt a lui Nae, despre călătoria lui de afaceri în SUA. Şi Tabloul
singuraticului, antologia apărută la Eminescu, pe când şef era prietenul Mircea Ciobanu,
cartea pe care autorul nu mi-a dat-o când aşteptam amândoi pe bancă, în holul Cărţii
Româneşti, să ne primească Dan Cristea. Care, aflu, nu i-a dat nici un ban pentru cartea
apărută la ei, Goana... Îi scot din vitrină şi îi arăt Blana de viezure, pe care i-am dat-o lui
Nae cu dedicaţie, cu prilejul lansării de la Slatina. Nu-i mai spun ce straşnic a băut Nae al
ei în seara aceea, nici faptul că a doua zi nu am reuşit, noi trei, să-l urnim din camera de la
vila partidului, ci am fost nevoiţi să-l lăsăm acolo, dormind, protestând, ricanând... „Astfel
vieţile /şi tinereţile / trec şi se sting...” Îmi dă fixul şi mobilul, la care tot timpul este
solicitată în timp ce conversăm.
Ies, cobor aleea Patriarhiei, traversez Piaţa Unirii şi iată-mă la Piaţa de Flori,
căutând adresa lui Ştefan Aug. Doinaş, pe Bd. 1848, apoi prin spatele clădirii, loc unde
cândva am dat peste poet, umblând la maşina personală. Un salut stânjenit. Nu cred să fi
vorbit vreodată cu autorul Mistreţului cu colţi de argint. În schimb am un frumos autograf
pe Vânătoare cu şoim. Dar în stradelă nu sunt intrări la bloc, problema gravă fiind că
imobilul este impropriu pentru fixarea unei plăci. Revin la bulevard, însă intrarea este
supraîncărcată cu firme, turism, schimb valutar etc., - aici, în Piaţa Unirii, nu e loc pentru
placa memorială a marelui poet. Ce-i de făcut?
Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia Papadat-
Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în paragină, ruinoase, unele părăsite,
cu obloanele bătute; intrări dubioase, impracticabile, aici lângă buricul târgului, unde
metrul pătrat costă enorm; o florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. (De nerecunoscut
acestă stradă a vechiului oraş, unde prin 1956-57, ca student şi căminist, făceam zilnic
măcar un drum dus-întors din strada Matei Basarab până la Universitate... Cu cât respect
priveam imobilele astea, ins venit din Slatina direct în Capitală...). Dau de un nr. 54, deci
pe această parte a străzii ar trebui să caut...; iese o doamnă, înţelege ce caut, numărăm
înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm
enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se
află la nr. 40, deci numărul 38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum
se află curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului
1954, H.P.- Bengescu a murit în martie 1955. Tânăra spune că s-a născut în „53, deci la
moartea marii scriitoare nu avea decât... Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul
curţii şi să menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu, în
Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie ‟55, la înmormântarea
scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă, scriitoare decadentă etc... - practic uitată şi
sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-au prezentat decât Balotă şi Negoițescu, ambii
provenind de la Cluj. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).
Ies în Piaţa Decebal, o iau pe Calea Călăraşilor ca să dau în Hristo Botev, dar
realizez că numărul 22 nu este spre Piaţa Rosetti, ci înapoi. Acolo, după două intersecţii şi
două restaurante umăr la umăr, dau de un imobil cu o singură scară, de 5 etaje, iar în
dreapta intrării există deja o placă memorială dichisită, pentru Onisifor şi Octavian Ghibu.
Intru fără probleme -, e o casă cu firme? La etaj vorbesc cu d-na Ghibu, spre 80 de ani,
foarte scundă, slabă rău, faţa prelungă, ochi verzi-albaştri. Nu pare încântată de încă o
placă memorială, mă previne că va trebui o aprobare de la comitetul de locatari, de la...
Dar pe a lor cum au pus-o?, întreb. Acum 11 ani, fără nici o aprobare. Să-l caut pe
administrator, Radu Gheorghe, la parter. Cobor, nu-l găsesc. Dar coboară alt domn în
vârstă, tot Radu, însă Octavian, acesta foarte cooperant; l-a cunoscut pe Nicolae
Carandino, om fin etc., care a avut ghinionul de a fi sechestrat în casă vreo doi ani de o
nebună cu care convieţuise... bine că ne-am gândit, el e de acord, ne sprijină, îmi dă
telefonul lui; îi precizez că îl am şi pe al d-nei Constanţa Ghibu. La apartamentul 16 stă un
Căpuşan, acum nu e acasă. Între timp coboară şi d-na Ghibu, îl căuta pe celălalt Radu
(probabil ca să-l descoasă ce am vorbit…) şi după ce dânsa pleacă, domnul cumsecade îmi
spune că e o femeie ranchiunoasă, dar că Nicolae Carandino merită, e o onoare pentru
bloc. Iată un om simplu dar nu lipsit de bun simţ. Îl pozez la intrarea în imobil, apoi dăm
mâna şi plec într-ale mele. Mă gândesc la vajnicul gazetar interbelic, la felul lui de a fi
dârz şi bătăios şi mă întristează acest sfârşit nemeritat.
Pe strada T. Arghezi, spre casa unde a locuit A. E. Baconski. O găsesc după
intersecţia cu Batiştei, mai în spate pe trotuar, faţă în faţă cu Ambasada SUA. Intru în
imobil, acolo un mecanic de întreţinere, îi spun păsul meu. Da, A.E.B. a locuit la ap. 56,
et. 5, pe scara A, căci există şi o scară B din acelaşi hol, cea din dreapta. Vorbisem cu Ion
Murgeanu, care în tinereţea lui l-a vizitat pe Poet, dar nu-şi mai amintea deloc la ce etaj.
Doar că avea un apartament „de artist”, după exprimarea lui Arghezi şi că l-au primit
foarte prevenitor, boiereşte. Să iau legătura cu dna Adriana Kevorkian, de la scara B, ap.
31, etaj 2. Îmi va preciza în ce perioadă a locuit A.E.B. aici şi dacă se aprobă placa. Aflu
că tot aici, dar la scara A, etaj 2, ap. 27 a stat şi Francisc Munteanu, din 1992 până la
moarte. Dau telefon, dna K. nu răspunde.
Pe trotuar mă intersectez cu Dan Grigorescu. - Ce mai faceţi, maestre? - Nu bine. -
Nimeni nu face bine, propriu-zis. Atunci precizează: - Mai rău ca oricând. Îi arăt pe stradă
semnele prosperităţii, semne ale huzurului. Contestă totul. - E mai rău ca oricând, îmi
retează el orice comentariu. Palid la faţă, cu ochii injectaţi, probabil bolnav, suferind,
chinuit de dureri nespuse, penibile. Înţeleg astfel de ce nimic nu e bine.
Mult mai greu găsesc adresa lui Horia Lovinescu: str. Batiştei 1-3, intrarea ar fi pe
celălalt trotuar de la Intercontinental. O greşeală că nu l-am întrebat chiar pe Dan
Grigorescu. Însă prea m-a tuflit mina lui suferindă, descurajată. Urc pe scări, nu sunt uşi la
primele două etaje, urc şi cu liftul, îngust, de modă veche, trainic. La etajul 3 nu sunt
apartamente, la 4 nu răspunde nimeni. Urc şi mai sun la 5. Nimic. Urc la 6, sun la o uşă
suspectă, se aude un zgomot, dar foarte cu greu apare cineva din hol, nu deschide lănţugul,
este fratele mai mare cu mult al lui Geo Saizescu; venerabilul, om la peste 80 de ani, îl
zăresc prin deschizătură, spelb, ca dus de pe lume, dar cine ştie ce zmeu va fi fost cândva;
nu aude mai nimic din ce-i strig prin uşă. Apoi totuşi îmi spune că Horia Lovinescu a
locuit la cealată intrare, de pe bulevardul N. Bălcescu, după colţ, la etajul 4. Să nu te
minunezi de bătrân? Caut acea intrare din bulevard, nimeresc la un hotel, recepţionerul se
uită perplex la noul venit...înţeleg că nu e bine, ies şi îmi dau seama că trebuie să intru pe
la „schimb valutar”. Urc la IV cu liftul, sun pe la uşi, nu răspunde nimeni, urc la V, idem,
urc la VI, sun, apare un tânăr doctor pediatru, scrie asta pe uşa lui, înţelege misia mea, se
dovedeşte a fi chiar preşedintele asociaţiei de locatari; îmi dă mailul pentru când venim cu
placa, iar aprobarea mi-o dă pe loc. Aşa da! Reiese că în ultima perioadă H.L. s-a
combinat cu fiica lui Beligan. Cobor, edificat şi cu sentimentul că nicio luptă nu e pierdută
atâta timp cât nu cedezi iniţiativa.
Fac două poze de pe trotuar, apoi o întind pe C.A. Rosetti (Cheia Roseti, vorba lui
Moromete), până la numărul 43-A, ca să pregătesc terenul pentru placa lui Ion Băieşu. Sun
la interfon apartamentul 5, mi se dă drumul, urc cu liftul la etajul VI, am urcat prea sus,
cobor la V şi sun, în sfârşit apare cineva de pe un lung hol-coridor, în grozav lătrat de
câine, care se auzise şi la interfon. Apare o fetişcană firavă, blondă, oarecum ca de pe altă
lume… (dincolo fusese un venerabil, aici o copilandră). Este nora lui I.B., soţia fiului. Îmi
dictează numărul lor de telefon şi de mobil. Din ce vorbim, reiese că Ion Băieşu plecase în
SUA, dar avea operaţie pe inimă, bay-pass şi păşind pe pământul Lumii Noi, a clacat. Asta
în 1992. Îmi dă să înţeleg că nu vor fi probleme cu fixarea plăcii.
Mă îndrept spre str. Dionisie Lupu, ajung la nr. 74, sun la interfoane, de la o firmă
nu mi se dă drumul pur şi simplu, degeaba scot în faţă Uniunea Scriitorilor! Dau din nou,
aflu interfonul administratorului, intru, mă întâmpină o femeie vârstnică (nu e
administratora) cu un uşor strabism la ochiul drept, îi spun povestea, se declară refractară
la orice insistenţă. Nu veţi obţine nimic, repetă ea, obstinat. Statul, Consiliul Culturii,
Ministerul culturii, au tot încercat să obţină acest bloc, nu au reuşit. Aici au trăit şi trăiesc
mulţi scriitori, actori, regizori etc. Ea l-a cunoscut şi l-a stimat pe Ovid S. Crohmălniceanu
şi pe soţia lui, care au murit în aceeaşi zi, în Germania (dar nu confundă cu cazul Doinaş-
Irinel Liciu?). Au locuit aici chiar cu părinţii, la început. Singurul locatar care îi dădea
cărţi de citit, numai pe ale lui Eugen Barbu nu i le dădea. Şi atunci de ce nu ar putea
Uniunea Scriitorilor să-i pună o placă memorială?, întreb. Vom insista, dar nu vom obţine
nimic, subliniază bătrâna, cu o privire L.S.D.-istă, locatarii sunt total împotrivă. Sunt
speriaţi, sunt invidioşi, dar sunt de neclintit într-o chestiune ca asta. După ce această stafie
a răutăţii-nebuniei umane mă părăseşte, mă uit mai atent la cutiile poştale, îmi notez
numele lui Tăutu, Victor Tulbure, Utan, Gheorghiu, Pellea, Iureş, Saizescu, Damian etc.
Ca să îi caut eventual la telefon. Preşedintele asociaţiei, Iacob R. Nu cumva pictoriţa,
apreciată de mine cândva?
Să continui şi mâine? Să scriu din urmă povestea căutărilor de ieri?
6 aprilie, Vinerea mare. Pentru că nu mai bate vântul, care ieri mă făcea să-mi
strâng gulerul în jurul gâtului, ci e soare de la prima oră, plec mai devreme, cu gând să
rezolv zona dintre Şosea şi Calea Dorobanţi. Ies din matrou la Victoriei şi o iau pe strada
Paris, în acest cartier luxos, cu străzi largi, cu vile domnoase, dintre cele două războaie, cu
copaci mari, rămuroşi, plasaţi uneori în poziţii avantajoase, alteori la colţ sau la umbra
înaltelor ziduri, ca atare aflaţi în stadii diferite de înflorire, acum, la începutul cursei, când
expoziţia la soare face diferenţa. La umbră zarzării abia au îmbobocit, oricum e vremea
cireşilor şi vişinilor, înfloriţi în plin, cu corolele larg deschise, parcă transmiţând un elan
vital şi promisiunea unor fructe mai zdravene ca oricând. În garduri şi printre grilaje,
forsiţii încă înflorite, liliacul îmbobocit el însuşi, mai rar dai de vreo magnolie.
Ajung la nr. 40-A şi am în faţă un imobil destul de ciudat, cam ca o vilă de munte,
cu bârne şi acoperiş în mare pantă. Iar în dreapta şi stânga spaţiului din grădină, nişte
şanţuri-săpături lăsate de izbelişte. Îmi amintesc a-l fi căutat la această adresă pe poetul
Tudor George, supranumit Ahoe, probabil i-am lăsat un plic, nu mai ţin minte, oricum nu
m-a invitat la el în casă. Prudent, neştiind dacă nu cumva sunt câini prin curte, intru, mă
uit la cele câteva cutii poştale răzleţite în dreapta curţii, expuse intemperiilor, sun la prima
uşă, repet, nu răspunde nimeni. Imobilul nu pare părăsit, dar nu am idee cine ar fi acasă la
ora asta. Revin la intrarea principală şi spre mirarea mea uşa este deschisă, urc la primul
etaj, aici mai multe uşi dar una singură cu nume: fam. Manole. Sun, iese o tânără femeie
cu copil în braţe, îi spun, nu a auzit de poetul Tudor George (i-l descriu: cunoscut şi sub
numele de Ahoe, un domn mai în vârstă, cu barbă de artist etc.) Îl cheamă pe tati, se
dovedeşte a fi vorba nu de tatăl ci de soţul ei – nu ştie să fi stat T.G. aici, deşi el cunoaşte
bine povestea acestei case. - V-aţi născut aici? - Nu, s-a mutat acum 5 ani. - Păi bine, dar
Tudor George, căruia de la Uniune vrem să-i punem placă memorială, cunoştinţă de-a mea
şi pe care l-am condus aici şi i-am scris la această adresă, a murit acum 15 ani... Insul cade
din cer. Mă îndrumă jos, dar nu la prima uşă de pe partea dreaptă, ci la a doua. Reiau
acţiunea de învăluire pe flancul drept, la a doua uşă iese o doamnă la 55-60 de ani. Da,
poetul T.G. a locuit în spate, la mansardă (Cum altfel?!). Uniunea Scriitorilor a decis să
pună o placă memorială acestui mare poet, care... Ea: - Da, ştiu, am cărţi de la el... Şi
adevărul e că Poetul avea acest obicei: să dea cu autograf cărţile sale doamnelor de pe la
diverse ghişee, de ce nu şi vecinilor?, probabil în ideea de a le câştiga bunăvoinţa. Şi tare
mai avea nevoie poetul sportului ultrabărbătesc rugby, jucător şi aprig antrenor, de
bunăvoinţa funcţionarilor, doctorilor, surorilor medicale, fiind de felul său un om care în
spatele superbiei bine jucate era un tip complet nepractic, nedescurcăreţ, inhibat, paralizat
de hienele birocraţiei. Îmi amintesc cu câtă nedumerire am aflat că amâna de ani şi ani să-i
cumpere mamei lui un frigider absolut necesar şi asta nu din lipsă de bani, cu atât mai
puţin din nepăsare-ingratitudine, cât din inhibiţe-crispare, când era vorba să trateze cu
funcţionarii sau orice altă chestiune practică. Domeniul lui fiind visătoria. Ca să nu spun
că nu am văzut în viaţa mea şi nici nu mi-am imaginat că ar putea să existe ochelari ca ai
lui, cu ramele făcute ferfeniţă şi relipiţi de multe ori... Încerc să-mi închipui ce relaţie va fi
fost între poetul singaporean şi această doamnă, acum rubicondă, dar care va fi fost nurlie
cu două-trei-patru decenii în urmă, pe vremea haiduciei lui Ahoe. Doamna Moraru admite
că Tudor George merită o placă, însă atenţie: această casă se află în litigiu, o vecină Irina
D. revendică imobilul, procesul se tot judecă de ani buni. Or, Irina D. nu are telefon fix şi
de fapt este plecată în străinătate. T.G. a locuit aici de prin 67-68. M-am uitat în spatele
clădirii, lucrări şi acolo.
Intru pe strada Belgrad şi, prevenit de Valentina Pituţ (care-le-ştie-pe-toate) că
locuinţa lui Ioan Alexandru a fost demolată, caut cam unde ar veni fostul număr 5-A, şi
parcă revăd în minte acea căsuţă albă cu două nivele, pe care o zărisem cândva – şi despre
care poetul I.A. scrisese într-un poem că a ocupat-o cu forţa. Probabil în sensul că obţinuse
aprobarea de la spaţiul locativ, dar nu avea încă mutaţia la miliţie. Ceva de genul acesta.
Ştiu că mărturisirea poetului m-a surprins, dar m-am gândit că poate nu este ardeleanul
timid pe care mi-l închipuisem... Casele fără soţ fiind pe stânga, ajung la nr. 9, sun la
poartă, apare la fereastră o doamnă care mă asigură că I.A. nu a locuit acolo, ştie că pe
strada asta, dar nu aici. În gândul meu: peste o casă... Îmi dau seama că nu poate fi vorba
decât de terenul mai multor clădiri demolate şi pe care acum s-a ridicat o clădire lungă-
lungă şi cu 5-6 nivele, dar şantierul e în desfăşurare: grămezi de nisip, macarale, o gheretă
la poartă şi muncitori ici şi colo. Îl întreb pe unul dacă numărul 5-A a fost aici şi face pe
misteriosul. Pe afiş scrie doar nr.5. A asistat la demolare? Face iar pe secretosul, nu poate
să spună nimic, să-l întreb pe şef. Care tocmai descindea din maşina personală. Mă
prezint, explic: un mare poet, ar fi o onoare, zic..., iar dl. ing. D., antreprenor şi proprietar,
îşi dă pe loc acordul de principiu, însă mă previne că lucrările vor mai dura vreun an. Îmi
dă telefonul mobil, să rămânem în legătură...
Revin în str. Washington, pe colţul cu Londra, la nr. 19, o vilă tare domnoasă,
unde a locuit Mihail Ralea; sunt două intrări pe Washington, sun la o intrare, la cealaltă,
apare în fine o doamnă la fereastră, indignată, mă ia din scurt: de ce o deranjez?, ea face
pregătiri de Paşti, bagă cozonacii la cuptor, nu are timp de afaceri. De ce Uniunea nu a
prevenit-o cu un telefon, e o impoliteţe. Şi îmi trânteşte... fereastra. Înainte să o fi putut
întreba dacă maestrul a locuit acolo, dacă ea este de acord cu... Intru la un fel de chioşc pe
trotuarul de vis-a-vis, mă lamentez de circumstanţă, vânzătoarea se cruceşte şi ea: oameni
ciudaţi...
Şi plec pe strada Roma, spre celălalt capăt al străzii, căutând numărul 57, unde mi
s-a spus că a locuit Geo Dumitreascu. Cale lungă. Dau de un imobil plasat hăt-departe de
stradă, în fundul unei curţi-grădină proaspăt trasată, cu alei, macadam, jardiniere, spalieri,
viţă etc., deci o nouă vilă de lux, probabil ridicată de curând. Ceva sfidător, de noi
înburgheziţi. Jegul! cum ar fi spus prietenul Dumitru Alexandru. Or, din câte mi-am putut
da seama, fără să-l fi cultivat pe Geo D., care totuşi îmi publicase o poezie la Poşta
redacţiei, încă în 1961, iar apoi îl cunoscusem în anturajul lui Ben Corlaciu şi Ludovic
Antal, poetul Libertăţii de a trage cu puşca a fost tot timpul un lup singuratic, schimbând
culcuşul, ba la Cluj, ba la Timişoara, la Piatra Neamţ, şi nu-mi vine să cred că a avut grija
unei case proprietate personală. Deci nici o legătură cu ascetismul omului cu Africa de sub
frunte. Dar mai ştii?
La numărul următor, cu garaj la trotuar, un domn tânăr udă iarba, tufele, asfaltul;
nu ştie nimic despre proprietarii de alături, se pare că nu sunt de văzut dimineaţa, nu le ştie
numele, profesia, nimic. El este nou aici, cu o firmă.
INTERVIURI RESTANTE
VIRGIL CARIANOPOL
(1908 - 1984)
„Eu aş muri dacă nu aş mai putea scrie”
Dumitru Botar
Acest fragment face parte dintr-un interviu mai amplu realizat acasă la poet în ziua
de 15 mai 1977. Interviul, fără această parte rătăcită în dosarele mele literare a fost
publicat în Almanahul „Ramuri” - 1988, la patru ani de la deces. Printr-o coincidenţă
fericită l-am regăsit tocmai în aceste momente când se împlinesc 110 ani de la naşterea
poetului, încredinţându-1 hârtiei cu emoţie, bucurie, dar şi cu o infinită tristeţe. Spun acest
lucru deoarece constat că Virgil Carianopol a intrat şi el în galeria scriitorilor răsplătiţi pe
nedrept cu uitarea, chiar în
Oltenia natală pe care a iubit-o
până la divinizare, rezervându-i
un loc cu totul special în
creaţia sa.
În acea zi superbă de
mai, mă aflam cu poetul pe o
mică terasă din faţa bucătăriei,
la o cafea, care ne învăluia cu
aburii ei ademenitori. Profitând
de buna sa dispoziţie, cât şi de
faptul că discuţia se mutase
plăcut şi frumos spre poezie
(aştepta să-i apară la Craiova
Crăciun Pătru şi Virgil Carianopol (ambii născuţi în
volumul „Cântece olteneşti”) 1908) la 22 mai 1982 la Şcoala nr. 6 Caracal, clasa
l-am întrebat oarecum cu învăţătorului Cilea Ştefan. A fost ultima vizită a
poetului în oraşul natal.
sfială:
- Spuneţi-mi maestre, ce părere are omul
Virgil Carianopol despre poetul cu acelaşi nume. Sau
dacă vreţi, ce părere are poetul Virgil Carianopol
despre omul al cărui nume l-a împrumutat literaturii
noastre?
- Dragă Mitică, mi-ai pus o întrebare extrem
de delicată, dar îţi voi răspunde cu toată sinceritatea.
Nu am făcut până acum nicio deosebire între poet şi
om, ei fiind una şi aceeaşi persoană, între gândurile
şi sentimentele lor fiind o suprapunere perfectă.
Poetul Virgil Carianopol, nu a făcut niciodată altceva
decât omul Virgil Carianopol, sau altfel spus, nu a
făcut decât să dea viaţă şi trăire unor gânduri şi
sentimente ale acestui om. La rândul său, omul Virgil
Carianopol a căutat să fie cât mai sincer cu poetul,
strecurându-i toate simţirile şi bucuriile existenţei
sale. Au mers unul pe urmele celuilalt şi era firesc să
se întâlnească, iar din îngemănarea lor (nu s-au mai
despărţit nicio clipă) a rezultat poezia care mă
reprezintă în tot ceea ce am mai bun, mai măreţ. în
niciun caz poetul Carianopol, nu l-ar putea dezamăgi
pe omul cu acelaşi nume, dreptatea, cinstea, omenia,
fiind specifice amândurora.
- Interesant, foarte interesant, aproape că
nici nu ştiu ce să vă mai întreb.
- Îmi pare bine că mi-ai pus această
întrebare, care m-a răscolit puţin, dar trebuie să mai
ştii că unii mă respectă şi mă admiră ca poet, alţii ca
om, însă eu văd mai departe acest lucru, în sensul că
este vorba de omenia poetului, de legătura lui strânsă cu cei din jur, de unde îşi extrage
acele îndemnuri şi chemări către frumos. În fond poetul este şi el om, dar nu tot omul este
poet. Eu am puţine momente când nu sunt poet, căci pretutindeni am ceva pe buze, mereu
murmur ceva, mereu aştern pe hârtie.
- Maestre, deşi aveţi aproape 70 de ani, scrieţi mereu. Vârsta nu este un
impediment?
- Este, desigur. Dar noi poeţii suntem ca păsările cântătoare, care dacă nu mai pot
da glas arzândului interior, se sting. Eu aş muri dacă nu aş mai putea scrie. Am dăruit
poeziei întreaga mea viaţă, iar
farmecul ei mi-a picurat multe
bucurii în suflet.
Oraşul natal nu 1-a
uitat. Biblioteca municipală şi
o stradă îi poartă numele, iar
anual se desfăşoară la Caracal
un festival de poezie „Virgil
Carianopol". Cu prilejul
aniversării a 90 ani de la
naştere, i-am fixat pe unul din
pereţii casei natale o placă
Poetul Virgil Carianopol în tinereţe (al doilea din
comemorativă pe care scrie:
dreapta) „Aici s-a născut şi a copilărit
Virgil Carianopol 1908-1984".
L-am iubit cu adevărat pe Virgil Carianopol, mi-a fost un autentic părinte spiritual,
poezia lui mi-a luminat şi înseninat viaţa, iar imaginea lui mă urmăreşte şi astăzi, când
consemnăm 110 ani de la naştere. Incontestabil, poetul care a devenit acum o amintire, a
fost unul din stâlpii liricii româneşti contemporane, remarcându-se ca „o voce interesantă
în epocă”, aşa cum îl evidenţia Aurel Martin.
LA UN PORTRET AL MEU
Devin şi eu ca toţi o amintire De azi încolo nu mai sunt acela
Pierzându-mă sub colbul vremii-ncet Ce chiar cu timpul aprig mă băteam
În drumul spre uitare m-a luat viaţa Sunt apărat acum de-o biată ramă
Şi aşezat cuminte-ntr-un portret. Având spre lume, pavăză un geam.
Virgil Carianopol
Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (II)
Haralamb G. Lecca
La deşteptare- ordin. De marş?... Nu. De repaos. Imediat clasa a 4-a a şcolii, o sală
luminoasă şi aerată am prefăcut-o în odae de toaletă. Ce rufe! Ce săpunuri! Ce
,,odicoloane”! Ca într-un Palace-Hotel. Dar tocmai când mă întorsesem de la baie- o baie
improvizată sub un pom cu trei căldări de apă, elegant turnate de ordonanţa mea- tocmai
când mă premeneam mai cu poftă, oglindindu-mi pieptănătura în lustrul cizmelor- tronc,
alt ordin: să plecăm imediat. De ce? Aşa voia Marele Cartier, reprezentat prin fostul
ministru de război, căpitanul Filipescu, care
era pentru noi porumbelul-ştafetă, purtătorul
de veşti pe care în tot mersul ducerii îl
aşteptam nerăbdători să ne-ajungă din urmă.
În ladă rufele, pe cai şeile- şi la
drum!...
Dar ,,imediatul” plecării s-a prelungit
de la 8 de când venise ordinul, până la 1. De-
abia atunci am pornit, în toiul zădufului, prăjiţi
ca-n cuptor. Bine c-am dat de un alt râu,
Panega, mai modest ca Iskerul, dar mai curat!
De multe insolaţii ne-a scăpat! Halta de
răcorire s-a prelungit într-o scăldare generală
care a dat în horă, hora a dat în sârbă, şi sârba
într-o primire cu urale a primului convoi de
turci repatriaţi prin România- convoi
contaminat- de la care mulţi au luat holera.
Iar la drum şi iar cald!....
Pe un povârniş, la o răspântie, doi
cărăuşi îngroapă un cal mort. Mai departe, în fundul unui lung coborâş, Lucovit, târg
curăţel, de departe frumos, bine ascuns între dealuri, împrejmuit de păduri, udat tot de
Panega- cam ca Balş pe Olteţul nostru- şi destinat, în ironie, s-ajungă morgă.
După el, altă privelişte, mai apropiată şi mai colorată: a Balcanilor. În loc să ne
placă, ne-a iritat, căci cu cât ne apropiam de el, cu atât ne frământa grija: ce-o fi înainte?
Nu întâlnisem până atunci nici o piedică. Pretutindeni, tot de-ai noştri, legaţi prin
şiruri de căruţe, din care multe remorcând biciclete invalide, în al căror serviciu se pusese
deşartă speranţă, deoarece în tot timpul campaniei trecerea zilelor a mers proporţional cu
pătratul scoaterii lor din slujbă. Ne-au dovedit astfel că ar fi o copilărie ca într-un viitor
război să se mai pună temei pe ajutorul acestor paraziţi. Orice noroi, orice suiş, orice
neajuns le lasă în drum, zădărnicind adesea ajungerea unui ordin de mare însemnătate.
Numai motocicletele, puternice şi bine conduse, ar putea aduce reale şi repezi servicii.
Înc-un popas, cu înc-o noapte în cort pe-un maidan din Blosnicovo- care s-a
ilustrat printr-o tragi-comedie. Nişte camioane otomobile poposiseră în capul satului să
petreacă noaptea. N-adormisem bine şi vine vestea printr-un mecanic ca năuc că nişte
bulgari, năpustiţi asupră-le au tras prin surprindere şi-au omorât doi şofeuri. Indignare!...
Ordine!... Cercetări!... Şi se constată ce? Că şofeurii- opt fricoşi uluiţi de focul rătăcit al
cine ştie cui- crezându-se atacaţi, au început să tragă cu revorverele, orbeşte, în negură, şi
s-au împuşcat unii pe alţii.
Tot aici am văzut întâi sistemul infanteriştilor- pe drept porecliţi ,,găinari”- de-a
prinde păsările, şi mai ales gâştele, fără bătaie de cap. Rupeau din pom o creangă lungă, îi
curăţau toate ramurile şi frunzele până la două palme de vârf, îi lăsau acolo ca un evantai
de frunziş, şi evantaiul acela, mânuit de departe mulţumită lungimii cozii, îl puneau
deasupra păsării în goană, ca o plasă, aşa că apăsând pe ea o imobiliza.
Pentru ziua următoare, nu mai ţin minte amănuntele. Copiez deci din caiet numai
ce găsesc, fără adaosuri, adică pe scurt: că stăpânul locului pe care ne odihnisem, la
despărţire blestema cu ură pe Daneff că i-a omorţit copiii; că după o răpăială a urmat o
binecuvântată răcoare, printr-un defileu văros, pe-o şosea mereu frântă şi cu flancuri nu
prea înalte, dar prielnice unei surprinderi; că de-aici încolo tot aşa am mers, prin strâmtori
primejdioase; că trecând pe dinaintea parcului unei coloane, am luat la trei păzeşte cinci
creştini care tăbărâseră ca fiarele pe-un biet bou, să-l înjunghie ca să-l hăpăie; c-am pufnit
de râs când am auzit furioasa sentinţă a unui superior către un ofiţer cam insubordonat:
,,când ţi-oi spune eu împuşcă-te, să te-mpuşti!”; că
era să leşin zărind în treacăt pe uşa unei cancelarii
ridicola împerechere a acestor afipte, puse unul
sub altul: ,,intrarea oprită, ştergeţi-vă
picioarele!”; şi că, târziu, târziu de tot ne-am oprit
într-un sat în care nu ştiam c-o să stăm aproape
trei săptămâni, bătându-ne nu cu bulgarii, ci cu
Vibrionii.
Satul îl chema în total Ceranoviţa iar
crâmpeiul pe care ne-nghesuiam noi, ai Diviziei,
mai purta şi sub-numele de Miscowci. O
grămădeală de case, tot ca-n Rahoviţa, mici,
sărace, şi pe deasupra şi murdare din vina ploilor
care au ţuruit o săptămână.
Ce m-a izbit întâi, a fost găsirea într-o
prăvălie devenită ,,biurou” a încă una din dovezile
că în Bulgaria nu e unul să n-aibă educaţie
patriotică. Cu patru cuie ruginite era bătută în
perete o ilustraţie luată dintr-un jurnal, în care
Ţarul lor- sub înfăţişarea lui Jupiter Tonans, cu
Petre Sârbul la dreapta şi cu răposatul Gheorghe la
stânga şi cu moş Nichita mai jos- trăsnea dintr-un quadrigiu ceresc asupra Semilunii
îngrozite, decapitând minaretele şi nimicind Musulmanii.
Nota asta bună a fost însă, tot atunci micşorată de o alta, rea: viclenia. Cum s-au
ivit trupelenoastre, un bătrân, cu mască de arnăut, vulpea satului, s-a repezit la general să-I
reclame că I s-au furat vitele. Şi-am aflat mai pe urmă că nu I se luase nici măcar o oaie,
dar născocise furtul ca cel mai aficace mijloc de-a evita să I se ceară vite.
Încolo, nimic deosebit, la prima vedere. Aceiaşi ţărani osoşi şi-ncruntaţi,
legănându-şi turii nădragilor cafenii, aceleaşi femei uscăţive, neavând nici cel puţin un
port al lor, ci nişte fuste mahalageşti, cenuşii sau negre, căptuşite cu câte două-trei rânduri
de noroaie- şi acelaşi contrast între belşugul din afară şi sgârcenia dinăuntru. Tot ce era
tânăr şi spălat, fugise la munte iar merindele putrezeau, ascunse prin pivniţi şi prin gropi.
A fost minune că n-au otrăvit fântânile.
Unirea Basarabiei cu ROMÂNIA în 1918 (III)
Corneliu Nedelciuc Manuela Stroie
Administraţia rusească în Basarabia a fost sub orice critică şi nu a urmărit timp de

un veac decât deznaţionalizarea provinciei înrobite şi nici măcar nu a reuşit acest lucru.
În acest sens, o sinteză ilustrativă a situaţiei istorico-politice şi culturale a
Basarabiei a fost făcută de către deputatul Ioan Pelivan în discursul său din Sfatul Ţării la
20 nov. 1917 (Gh. Andronache „Albumul Basarabiei ).
Redăm mai jos extrase semnificative din acest discurs: „În anul 1812, noi am fost
rupţi din trupul Moldovei şi anexaţi la Statul rus. Întotdeauna s-a întâmplat astfel: când se
luptau între ei doi bandiţi- Ruşii şi Turcii, nici unul din ei nu suferea, ci suferea
nenorocitul nostru popor moldovenesc. Aşa s-a întâmpla şi în 1812, când Basarabia a fost
ruptă de la trupul Moldovei ca să fie cedată ţarului rus. Conducătorii poporului de atunci
s-au îngrozit, fiindcă, deşi Moldova se găsea sub protectoratul turc, ea era liberă. Este
drept, Turcii luau a zecea parte din munca poporului, dar Turcul era cinstit, el ne prăda,
dar nu-şi băga cismele în sufletul nostru (aplauze). Turcul ne dădea voie să ne rugăm la
Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre de care el nu se atingea.Turcul ne-a
lăsat şcoala în forma în care am moştenit-o de la bunici, cu predarea în limba natală; el
nu ne forţa să învăţăm turceşte. Acelaşi lucru a fost şi în domeniul justiţiei şi
administtraţiei. Noi aveam legile noastre, prin care ne ocârmuiam, noi aveam judecătorii
noştri moldoveni pe care îi alegeam noi, după regulile moştenite de la străbuni.
Ocârmuitorii se bucurau de iubirea poporului, fiindcă erau ridicaţi la acea cinste de către
popor. Şi aşa era bine. Iată de ce când în anul 1812 s-a aflat că cea mai fertilă parte din
Moldova a trecut la Rusia, ţăranii s-au îngrozit că vor începe să trăiască ca dobitoacele.
Pentru că de o mult mai mare libertate se bucurau ţăranii din Moldova, decât cei din
Rusia. Este adevărat că împăratul Alexandru I ne-a dat în anul 1818 autonomie, dar după
10 ani, împăratul Nicolae I, care era un duşman al libertăţii, ne-a suprimat-o. Din acest
moment se începe perioada suferinţelor poporului nostru. Slugile ţarismului rus tindeau
spre înăbuşirea spiritului naţional, spre izgonirea limbii noastre natale din biserică,
şcoală, administraţie, ca s-o nimicească cu totul. Rusificatori cruzi au ponegrit numele de
Moldovean, bălăcărindu-l în noroi şi numindu-ne „boi”. Aceste slugi au nimicit cântecul
Moldovei, în care se deplângea soarta Moldovenilor, care din cauza discordiei au căzut în
robie. Poporul nostru în trecut n-a avut altă mângâiere decât biserica. În vremea
ţarismului el a fost nevoit să asculte serviciul divin în limbă străină pe care nu o înţelegea.
Până ieri copiii noştri au fost nevoiţi să înveţe în şcoli străine, cum s-a întâmplat şi cu
mine. Ce fel de cultură se putea însuşi în aceste şcoli?! Sufletul nostru a fost educat într-
un spirit străin poporului nostru.
Nu numai învăţătura, ci şi judecata se făcea în limbă străină de către judecători străini
poporului nostru. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea judecători! Recrutarea se făcea
după un sistem barbar, iar serviciul militar dura peste 10 ani. Copiii noştri erau duşi
peste mări şi ţări ca acolo să li se pocească sufletele şi să-i facă să-şi uite poporul din
care făceau parte.”
Ceea ce a menţinut unitatea etnică a populaţiei moldoveneşti în Basarabia a
fost limba. Numai datorită limbii pe care nu au părăsit-o niciun moment, s-a putut trăi
împreună şi rezista la deznaţionalizarea intensă la care au fost supuşi de către imperiul rus
între 1812-1918. Moldovenii din Basarabia şi-au menţinut prin limbă poziţiile pe întreaga
suprafaţă a provinciei. Mai mult chiar, Moldovenii unde veneau în contact cu cei care
fuseseră aduşi în Basarabia spre colonizare, spre a „sparge” unitatea aproape monolitică a
acestei mase de Moldoveni, ei reuşeau să-i deznaţionalizeze pe aceştia într-un timp relativ
scurt şi să-i transforme în Moldoveni. Aşa au stat lucrurile în special cu Rutenii din nordul
provinciei, dar chiar şi în sud cu Găgăuzii, populaţie bulgărească, ce vorbea turceşte şi
care înţelegea mult mai bine româneşte, dar aproape deloc ruseşte.
Lingviştii ruşi vorbesc despre acest fenomen ca despre ceva „miraculos”, în
sensul că aceşti colonişti îşi părăseau propria lor limbă, înlocuind-o cu limba română.
Prof. A. Crihan arată în cartea sa că „pentru aceasta nu era nevoie de cine ştie
ce atracţie miraculoasă, care se explică prin situaţia de fapt, adică aceea a unei mase de
bază compactă, omogenă românească, care astfel se impunea de la sine, în mod natural
celorlalte naţionalităţi din jurul ei, care luate fiecare în mod separat nu reprezentau decât
o mică părticică din total. Asta-i făcea pe străini să vorbească româneşte şi nimic
altceva. Aceasta ne arată însă mai bine ca orice, că poporul românesc din Basarabia, în
cei o sută şi ceva de ani de robie rusească şi-a păstrat până la urmă poziţiile din trecut pe
întreaga suprafaţă a provinciei”.
Iată de ce, din sânul acestei populaţii se va ridica cel mai de seamă IMN închinat
limbii române ca „... limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng şi care-o
cântă/ Pe la vatra lor ţăranii” scris atât de inspirat şi de atunci neegalat, de tăria poate ca
„Oda gintei latine” a altui Moldovean, poetul boier V. Alecsandri.
Cu această atât de muzicală limbă românească, „limba vechilor cazanii”, şi-au
păstrat ţăranii basarabeni excepţionala puritate de moravuri, de curăţenie nu numai
sufletească, ci şi trupească şi de locuit, ei nefiind nici tâlhari, nici beţivi. „Nimeni în
această ţară nu are ideea să trăiască alături de viţei sau purcei, printre miliarde de
ploşniţe şi alte insecte, aşa cum se întâmplă în multe regiuni din Rusia” conchide Prof. A.
Crihan în cartea sa.
Acestor ţărani le va închina tot Al. Mateevici în 1907, la doi ani după un război
pierdut ruşinos de marea şi „invincibila” Rusie, dar învingătoare prin săbiile cazacilor a
primei revolte mari muncitoreşti, o cutremurătoare şi proorocitoare ODĂ, din care dăm
câteva strofe mai semnificative :
„Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin, Eu cânt pe-acei ce pân-acum,
Pe-a lor spinare ţara ţin, Fără cărare,fără drum,
Care-n robie şi necaz, În noapte rătăciţi au stat,
Voinici, puternici au rămas! Nădejdea însă n-au lăsat!
.......................................
Vânjoşi, înalţi, ca fierul tari, Eu cânt căci văd necazul frânt,
De soare arşi, bătuţi de vânt, Şi-aud plugari în zori cântând,
Brăzdează harnicii plugari Nu doine de amar, de dor,
Al ţării lor mănos pământ. Ci-nviorarea ţării lor.
......................................... Şi gasul vieţii ascultând,
Venirea zorilor, eu cânt!”
Iată ce a spus în acest sens deputatul Ioan Pelivan în acelaşi discurs:

„Mulţumită unor asemenea scrieri s-a menţinut spiritul naţional şi a existat speranţa de
eliberare. A trebuit să suferim timp îndelungat şi abia în anul acesta începe cu adevărat
mişcarea naţională. De acum se face încercarea de a propăvădui limba părinţilor noştri.
Până acum se socotea ca o mare ruşine a vorbi moldoveneşte. Cu durere în suflet auzeam
că înşişi Moldovenii ziceau că nu este frumos să vorbim moldoveneşte, fiindcă limba
moldovenească este o limbă vulgară. Slugile ţarismului ne-au pocit numele, au schimbat
chiar denumiri de oraşe, sate şi de alte mulţime de lucruri, care puteau face dovada că
aici a trăit un popor independent. Totuşi ideea autonomiei la poporul nostru n-a murit cu
desăvârşire, fiindcă au existat hrisoave şi mărturii precum manuscrisele
lui Mavrocordat şi legile lui Donici, din care se vede oricând că în aceste locuri a existat
o Moldovă independentă, care se ocârmuia după legile şi obiceiurile ei. Ideea autonomiei
s-a păstrat în operele autorilor basarabeni: Donici, Hajdău, Mateevici ş.a, dar mai ales la
marele nostru scriitor Alecu Russo, care a prezis că va veni revoluţia mare şi va
declara că noi avem dreptul la autodeterminare naţională.”
În această situaţie a început pentru Basarabia revoluţia rusă din februarie 1917 şi
continuată cu lovitura de stat (după unele documente) condusă de Lenin (numele
conspirativ a lui Vladimir Ulianov, unul dintre sutele de nemulţumiţi de regimul ţarist, mai
ales că a avut şi un motiv personal, având un frate mai mare pe care îl idolariza şi care
fusese condamnat la moarte după mişcările revoluţionare din 1905), care până atunci nu se
remarcase ca un revoluţionar ieşit din comun, dar pe care nemţii, în dorinţa lor de a
finaliza victorioşi acest Prim Război Mondial cât mai repede l-au finanţat masiv, l-au adus
din Elveţia unde se afla expulzat, în Rusia închis într-un vagon de marfă pentru a înlătura
Guvernul Provizoriu al lui Kerenschi, de care nemţii nu erau siguri că va retrage Rusia din
război, iar de Lenin erau siguri că o va face, ceea ce s-a şi făcut prin pacea de la Brest
Litovsk, iar Germania a fost foarte aproape de victorie, dacă nu intervenea U.S.A. cu
putera sa economică masivă şi cu acea armă care s-a numit tanc.
Armata rusă începe să se separe pe naţionalităţi, imediat după evenimentele din
februarie 1917, iar ostaşii moldoveni se organizează la Iaşi în luna iunie 1917 în
COMITETUL OSTĂŞESC MOLDOVENESC sub conducerea Sublocotenenţilor de
rezervă Andrei Scobiola (preşedinte), GR. Cazacliu (vicepreşedinte) şi Vasile Ţanu
(secretar) care adună pe ostaşii moldoveni de pe frontul românesc şi-i trimit la Chişinău.
Acest Comitet a avut o înaltă chemare şi a făcut o operă de mare valoare pentru
naţiunea română aşa cum este consemnat în „Albumul Basarabiei” a lui Gh. Andronache.
Aceşti ofiţeri moldoveni şi-au expus adesea viaţa pentru atingerea scopului pe care
şi-l propuseseră de a contracara puternic propaganda bolşevică, care devenea tot mai
prezentă.
Fiinţa şi existenţa acestui Comitet la Iaşi a avut o covârşitoare împortanţă politică
şi militară. În acest Comitet se mai aflau în afara celor trei ofiţeri şi Ion Buzdugan, Anton
Crihan (trimişi ulterior pentru propagandă naţională la Odesa), Gherman Pântea, M.
Crăciunescu, V. Ursu, ş.a.
Cu toţii au făcut propagandă intensă printre ostaşii moldoveni de pe frontul
românesc. Acest Comitet de conducere a pus bazele Comitetelor ostăşeşti moldoveneşti
incluse în garnizoanele Moldovei, unde se aflau unităţi ruse.Tot în acest „Album” se
consemnează faptul că acest Comitet a ajutat mult şi la menţinerea disciplinei în armata
română, prin faptul că împiedicau pe emisarii revoluţionari ruşi de a-şi desăvârşi
propaganda de răzvrătire printre soldaţii români. Delegaţii Comitetului ostăşesc
moldovenesc veneau la mitingurile convocate de aceşti trimişi revoluţionari ruşi, luau
cuvântul şi spulberau toată atmosfera tulbure pe care aceştia căutau să o infiltreze în
Armata Română.
Acest Comitet a adunat pe ostaşii moldoveni de pe frontul romănesc, trimiţându-i
la Chişinău, unde se vor forma unităţi militare moldoveneşti, în care au fost înrolaţi soldaţi
moldoveni aflaţi şi în alte unităţi ale armatei ruse de pe alte fronturi şi alte garnizoane.
Aceste unităţi militare se vor numi COHORTE, nume generic al unităţilor alcătuitoare
ale Legiunilor din Armata Romană, Moldovenii considerându-se pe bună dreptate,
cum de fapt şi erau, urmaşii Romei bătrâne pe aceste meleaguri, în mintea şi inima
fiecărui Moldovean arzând zisa cronicarului moldav Grigore Ureche că „NOI DE LA
RÂM NE TRAGEM”, ca de altfel TOŢI ROMÂNII.
Alte Comitete ale ostaşilor moldoveni din armata rusă au mai fost la Odessa,
Sevastopol, Ecaterinoslav, Vosneşensc, dar cel mai activ a fost cel de la Odessa.
Iată Hotărârea Adunării ostaşilor Moldoveni de la Odessa din 18 aprilie 1917,
consemnată de Gh. Andronache în „Albumul Basarabiei”: „Ostaşii moldoveni din
garnizoana Odessei, adunaţi în număr de 10000 la mitingul naţional de la 18 aprilie,
după ce a fost dezbătută starea lucrurilor adusă de revoluţia rusească, la care au luat şi ei
parte şi după ce s-au sfătuit despre nevoile şi interesele moldoveneşti, au hotărât să aducă
la cunoştinţa Guvernului Provizoriu că Moldovenii i-au dat şi-i vor da tot sprijinul
lor până când vor avea încredere că acest Guvern va fi chezaşul libertăţii tuturor
noroadelor din Rusia, împreună cu norodul moldovenesc.”
Totodată ostaşii au hotărât ca pentru garantarea libertăţilor, Basarabia trebuie să
capete autonomia cea mai deplină.
Administraţia, activitatea judecătorească, şcoala şi biserica să se facă în limba
moldovenească, iar în şcoli urma a se folosi chiar şi limba rusă sau bulgară, „dacă se vor
găsi doritori care să înveţe în limbile acestea”. Totodată, reprezentanţii ,,întregii populaţii
vor participa la viaţa obştească, proporţional cu ponderea fiecărei populaţii”.
În urma înţelegerii dintre Comitetele ostăşeşti moldoveneşti, o delegaţie compusă
din Sub-lt. Ion Păşcăluţă,voluntar Şt. Holban şi Cpt . Andrei Popa urma să se ducă la
Petrograd ca să ceară autorizaţie de la Guvernul Kerenschi pentru convocarea
unui Congres general ostăşesc moldovenesc la Chişinău.
Această delegaţie nu a izbutit să fie primită în audienţă la şeful Guvernului
Provizoriu din Rusia, dar li s-a sugerat de către generalul Leviţki, adjunctul lui Kerenschi
să înţeleagă că fiind revoluţie un asemenea aviz era problematic şi că ar trebui să facă uz
de iniţiativă proprie în această priviinţă.
Delegaţia, plecând de la Petrograd, a mers la Cartierul General al Armatei
Rusiei de la Moghilev, de unde, pe răspundere proprie a expediat chiar de la oficiul
acelui Comandament, următoarea telegramă, consemnată ca atare în „Albumul Basarabiei”
a lui Gh. Andronache : „Tuturor....tuturor....tuturor... Comandamentelor şi preşedinţilor
Comitetelor districtelor militare, fronturilor, armatelor, companiilor şi detaşamentelor
speciale: Cu aprobarea Guvernului Provizoriu, pe ziua de 20 octombrie 1917 se
convoacă la Chişinău, guvernământul Basarabiei CONGRESUL GENERAL AL
OSTAŞILOR MOLDOVENI DIN ÎNTREAGA RUSIE. Rugăm daţi concurs pentru a se
alege şi trimite la acestă dată câte doi soldaţi şi câte un ofiţer de la fiecare 240 soldaţi
moldoveni, iar în unităţile unde numărul acestora va fi sub cifra indicată, se vor grupa pe
brigăzi, divizii, corpuri de armată, pentru ca toţi ostaşii moldoveni să fie reprezentaţi.
Delegaţii vor fi prevăzuţi cu delegaţii în scris şi bani pentru hrană pe 5 zile. Delegaţii
Comitetului Central al ostaşilor moldoveni Ion Păscăluţă şi Şt. Holban.”
Din „Albumul Basarabiei” aflăm că la Congres s-au prezentat 600 delegaţi, ofiţeri
şi soldaţi moldoveni de pe toate fronturile, plus un număr de 500 delegaţi de la diferite
organizaţii profesionale.
În Adunarea din 20-22 octombrie 1917, Congresul declară autonomia Basarabiei
şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit SFATUL
ŢĂRII precum şi un număr de 44 ostaşi dintre delegaţii la Congres ca deputaţi în Sfatul
Ţării.
Ca structură, în Sfatul Ţării, Congresul hotărăşte ca acesta să fie alcătuit din 120
deputaţi în felul următor: 84 de locuri ( 70% ) pentru Moldoveni şi 36 de locuri
(30%) pentru celelalte naţionalităţi din Basarabia. Se vor alege 44 deputaţi dintre ostaşii
participanţi la Congres; 30 deputaţi vor fi din rândul ţăranilor şi 10 deputaţi din
organizaţiile şi partidele moldoveneşti.
Sfatul Ţării, ca organ suprem de conducere urma să fie numai provizoriu până la
alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. În acest sens, Congresul a hotărât ca să se
intensifice activitatea pentru alegerea şi susţinerea candidaţilor moldoveni în Adunarea
întemeietoare.
Colonizarea Basarabiei va fi oprită, având dreptul de a reveni în Basarabia numai
acei locuitori care sub ţarism au fost nevoiţi să părăsească această provincie.
Pentru menţinerea ordinei publice împotriva anarhiei şi apărarea vieţii paşnice a
cetăţenilor, Congresul a hotărât ca pe vremea demobilizării să se sporească numărul
cohortelor de la 60 la 100, având fiecare cohortă câte 100 soldaţi.
La Congres s-a mai hotărât ca să se naţionalizeze în cel mai scurt timp şcolile şi
întreaga administraţie, luându-se urgente măsuri ca aceste instituţii să-şi desfăşoare
activitatea foarte repede dar numai în limba moldovenească şi după caz şi în limba unor
naţionalităţi, în special cea rusă. Pentru învăţământ se solicită termenul chiar de la 1
septembrie 1918. Toate şcolile urmau a fi întreţinute de stat.
Activitatea bisericii se va desfăşura pentru moldoveni în limba lor maternă.
Sfatul Ţării al Basarabiei autonome s-a întrunit în prima sa şedinţă pe data de 21
noiembrie 1917 în prezenţa deputaţilor aleşi şi a reprezentanţilor diferitelororganizaţii
obşteşti, militare, politice şi naţionale.
Şedinţa s-a deschis la orele 12, iar deasupra Palatului Sfatului Ţării flutura
drapelul tricolor al Basarabiei autonome. Înainte de a se începe şedinţa propriu zisă, în
capela din acelaş Palat, a fost oficiat un Tedeum solemn în limba moldovenească de către
Prea Sfinţitul Gavriil, episcopul Cetăţii Albe, care la sfârşit s-a adresat întregii asistenţe cu
următoarele cuvinte: Îi felicit pe Moldoveni cu autonomia! Dumnezeu să ajute! Trăiască
Sfatul Ţării la mulţi ani!
După Tedeum, în sala de şedinţe a fost adus de câţiva soldaţi drapelul naţional
care a fost sfinţit. S-a intonat imnul naţional „Deşteaptă-te Române” şi „Pe-al nostru
steag e scris unire” şi apoi a avut loc defilarea Regimentului moldovenesc.
La orele 2 p.m. a avut loc deschiderea şedinţelor Sfatului Ţării de către cel mai
vârsnic deputat N.N. Alexandri, care a adresat întregii asistenţe următoarele cuvinte:
„Domnilor deputaţi! Declar şedinţa Sfatului Ţării deschisă”.
Într-o atmosferă de mare entuziasm, aplauze frenetice şi urale Trăiască Basarabia
autonomă! Trăiască democraţia! s-a intonat Imnul naţional „Deşteaptă-te Române” .
După ce a trecut această furtună de aplauze, lacrimi şi felicitări, Decanul de vârstă
a propus Sfatului Ţării să-şi aleagă prin vot deschis un Preşedinte.
Deputatul P.V. Erhan, Preşedintele Comitetului executiv al deputaţilor ţărani, îl
propune ca Preşedinte al Sfatului Ţării pe I.C. Inculeţ.
Prin votare, la care au partcipat 95 deputaţi şi după numărătoarea voturilor,
deputatul Ivan Constantinovici Inculeţ a fost ales cu unanimitate de voturi primul
Preşedinte al Sfatului Ţării.
După cuvântarea Preşedintelui ales al Sfatului Ţării, au luat cuvântul numeroşi
deputaţi, pritre care amintim pe P.N. Halipa, preşedintele Partidului naţional moldovenesc,
P.V. Erhan, preşedintele Comitetului executiv al deputaţilor ţărani, lt. T.B. Cotoraş,
reprezentantul deputaţilor soldaţi,V.Ţopa, preşedintele Comitetului de organizare a
Sfatului Ţării şi mulţi alţii, ale căror discursuri au analizat numeroase probleme de
rezolvat prin Sfatul Ţării, dar caracterizându-se toate prin deosebita încredere în viitorul
Basarabiei autonome.
De remarcat faptul că la această primă şedinţă a Sfatului Ţării, a luat cuvântul
redactorul ziarului „Ardealul”, Onisifor Ghibu, aflător la Chişinău ca refugiat politic din
Transilvania, împreună cu mulţi alţii, printre care şi Octavian Goga. Printre altele, acesta a
spus: „Când în acest moment, eu am cinstea să vă vorbesc în Sfatul Ţării al Basarabiei,
ca reprezentant al redacţiei ziarului care poartă numele scumpei şi mult încercatei mele
patrii de peste munţi, eu am convingerea că dumneavoastră simţiţi ca şi mine vocea
puternică a acesteia pe care n-au putut-o înăbuşi suferinţele ei milenare, fiindcă Ardealul
este leagănul întregului nostru popor românesc, deci şi leagănul d-voastră, căci
Moldovenii au venit de acolo pe aceste pământuri acum 600 de ani (aplauze
prelungite). D-voastră aţi suferit o sută de ani şi acum vedeţi că idealurile d-voastră s-au
împlinit. Noi am suferit o mie de ani şi astăzi încă nu am auzit că a sosit ceasul dreptăţii
eterne. Au trecut 1800 de ani de când Împăratul Traian ne-a răspândit în Ţara de astăzi şi
în decursul acestor veacuri, noi cu toţii ne-am luptat cu popoarele barbare, care ne-au
distrus aproape complet, lăsându-ne numai viaţa. Istoria noastră este scrisă cu lacrimi şi
sânge, dar cu toate suferinţele noastre , noi am păstrat credinţa că mai devreme sau mai
târziu şi noi trebuie să fim liberi. Ora dreptăţii pentru întregul nostru popor trebuie să
sosească. Sunt fericit, domnilor deputaţi şi fraţilor, că Dumnezeu m-a învrednicit să fiu
între d-voastră în zilele reînvierii Basarabiei. Şi dacă în ziarul „Ardealul”, până acum am
scris numai cu lacrimi şi durere despre fraţii mei nenorociţi, sunt bucuros că din
momentul de faţă voi putea scrie cu lacrimi de bucurie despre viaţa nouă a fraţilor mei
Moldoveni. În această zi de mare bucurie la care aţi ajuns, în numele Ardealului, din tot
sufletul strig: Trăiască Basarabia! Trăiască Sfatul Ţării!”
La terminarea cuvântării , deputaţii şi publicul s-au ridicat în picioare, au aplaudat
îndelungat şi au strigat : Trăiască Ardealul ! Trăiască Transilvania liberă ! Trăiască
Transilvănenii ! Trăiască poporul românesc !
După ce s-au terminat toate luărilile de cuvânt, Preşedintele Ion Inculeţ propune
un moment de reculegere în amintirea tuturor luptătoriolor pentru binele poporului şi în
special pentru Murafa şi Hodorogea ucişi de răufăcători.
La sfârşit, Preşedintele se adresează participanţilor, arătând că Sfatul Ţării şi-a
început lucrările sub semne fericite spunând: „Soarele a strălucit toată ziua. Să nu se
stingă lumina lui niciodată pentru noi. Noi am auzit felicitările din partea diferitelor
grupări şi organizaţii, din care se vede dorinţa tuturor de a lucra cu toţii la un loc. Toţi
sunt însufleţiţi de dorinţa de a ne susţine. Să lucrăm dar împreună şi noi ne vom atinge
ţelul”.
După aceasta Preşedintele a declarat închisă prima şedinţă a Sfatului Ţării.
Şedinţa s-a închis la orele 8 şi 15 min. p.m.
Cea mai importantă realizare a Sfatului Ţării a fost aprobarea Proiectului de

organizare a conducerii Basarabiei autonome, dar fiind parte componentă a Rusiei.
Redăm acest important act normativ după „ Albumul Basarabiei” în forma în care
a fost redactat atunci :
1.Puterea cea mai înaltă în Basarabia o are Sfatul Ţării, care este cel mai înalt aşezământ
de ocârmuire până la chemarea Adunării poporane basarabene.
2. Organ (aşezământ) împlinitor al Sfatului Ţării este Sfatul Directorilor generali, care este
răspunzător pentru treburile şi măsurile sale numai înaintea Sfatului Ţării.
3. Sfatul Directorilor generali are toată puterea împlinitoare şi lucrează în temeiul
hotărârilor şi poveţelor date şi întărite de Sfatul Ţării.
4. Legăturile dintre Sfatul Ţării şi puterea centrală se vor face prin Sfatul Directorilor
generali.
5. Sfatul Directorilor generali este alcătuit dintr-un Director- preşedinte şi 10 directori
generali pe următoarele departamente: unul pe trebile din lăuntru; al doilea pe
învăţământul norodului; al treilea pe treburile pământului şi ale gospodăriei săteşti; al
patrulea pe treburile finanţelor; al cincelea pe treburile drumurilor de fier, poştă, telegraf ,
telefon; al şaselea pe treburile ostăşeşti; al şaptelea pe treburile judecătoreşti şi ale
credinţei; al optălea pentru nevoile de apărarea muncii; al nouălea pe treburile
internaţionale şi al zecelea- control general.
6. Sfatul Directorilor generali se alcătuieşe de către Pezidiumul Sfatului Ţării împreună cu
o Comisie în care intră 7 deputaţi de la toate formaţiunile din Sfatul Ţării. Sfatul Ţării are
drept să întrebe pe directorii generali despre orice treabă şi ei sunt datori să răspundă.
Dacă Sfatul Ţării arată neîncredere faţă de directorii generali, aceştia părăsesc toţi slujba
lor sau o parte din ei după caz.
7. Treburile ţării se hotărăsc după legile de până acum, care nu au fost desfiinţate de
puterea vremelnică rusească sau de Sfatul Ţării. De asemenea se va ţine seama de
hotărârile puterii vremelnice ruseşti care au fost scose după 1 martie 1917 şi care se
potrivesc cu împrejurările ţării noastre.”
Primul Sfat al Directorilor generali, validat de Sfatul Ţării, a avut următoarea
componenţă :
Preşedinte- Pantelimon Erhan;
Directori generali .
1 Afaceri interne- Vladimir Cristi ;
2. Instrucţia publică - Ştefan Ciobanu ;
3. Problemele pământului şi ale gospodăriei ţărăneşti-Nicolae Săcară ;
4. Finanţe -Teofil Iancu ;
5. Căi ferate, poştă, telegraf, telefon- Nicolae Bosie-Codreanu
6. Treburile ostăşeşti devenit ulterior de Război şi Marină-Teodor Cojocaru, care nu
acceptă funcţia din motive de sănătate şi va fi înlocuit de Gherman Pintea ;
7. Justiţie şi culte- Mihail Savenco ;
8. Apărarea muncii- Ion Costin ;
9. Probleme internaţionale -Ioan Pelivan ;
10. Control general- Ştefan Holban.
Pe data de 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a luat hotărârea
schimbării denumirii guberniei Basarabia în Republica Moldovenească , dar
încă făcând parte din Rusia, care se constituise ca stat federativ.
În vara anului 1917, în Basarabia s-a dezlănţuit anarhia, accentuată mai ales după
lovitura de stat condusă de Lenin. Aceasta s-a manifestat prin jafuri, fărădelegi, distrugeri
şi vărsări de sânge.
Faptul acesta s-a datorat retragerii grupurilor de soldaţi ruşi de pe frontul
românesc, fără comandanţi, dezordonaţi şi înfuriaţi de propagandiştii bolşevici şi de
băuturi alcoolice.
Nenumăratetele telegrame trimise din toate colţurile Basarabiei către conducerea
de la Chişinău, remarcă această stare groaznică de lucruri.
Detaşamentele de miliţieni nu pot ţine piept la această debandadă, semnalându-se
cazuri când aceşti miliţieni, trimişi în judeţ pentru menţinerea ordinii s-au dedat la
dezordini atraşi de comitetele săteşti bolşevizate.
Din cauză că unităţile militare (cohortele) din Basarabia autonomă, erau prea slabe
şi puţin disciplinate şi neputând ţine piept numeroaselor bande de soldaţi ruşi bolşevizaţi
ce se retrăgeau de pe frontul românesc şi din cauză că pe lângă bandele bolşevice, care se
ţineau numai de jafuri şi asasinate, microbul bolşevist pătrunsese şi în soldaţii moldoveni
din unităţile naţionale moldoveneşti, ameninţând a se extinde mai mult, Sfatul Directorilor
generali a solicitat prin actul de la 22 decembrie 1917 ajutorul fraţilor de peste Prut.
În prealabil, deputaţii I. Pelivan şi Vl. Cristi au plecat pe ascuns la Iaşi (14-15
decembrie 1917) pentru a informa Guvernul român asupra anarhiei ce domnea în
Basarabia, solicitând ajutor grabnic din partea României.
La întoarcerea spre Chişinău, aceştia sunt arestaţi în gara Socola de lângă Iaşi de
către bolşevici, fiind bănuiţi că voiau să aducă în Basarabia trupe româme, dar au scăpat
ca prin minune.
La sosirea acestora la Chişinău, s-a iscat un conflict între membrii „Blocului
moldovenesc” şi cei din „Frăţia ţărănească”, ultimii nefiind de acord cu aducerea în
Basarabia a trupelor române. Faţă de această situaţie I. Inculeţ Preşedintele Sfatului
Ţării, a declarat că a fost vorba de o iniţiativă personală a celor doi deputaţi şi totul s-a
aplanat după ce s-a arătat că s-a solicitat aprobarea pentru un detaşament format din
soldaţi transilvăneni, foşti prizonieri în Rusia ca făcând parte din trupe austro-ungare care
se deplasa spre România spre a se alătura Armatei Române în lupta contra Puterilor
Centrale.
La cumpăna anilor 1917-1918 dezordinea în Basarabia se intensifică fiind
coordonată de bolşevici, care ştiau, după modelul din Rusia, că numai în asemenea
condiţii ar putea cuceri puterea. Astfel, constatând că în decembrie 1917, puterea în
Basarabia era deţinută de SFATUL ŢĂRII, bolşevicii organizaţi în Sovietul muncitorilor,
ţăranilor şi soldaţilor, au cerut ajutorul congresului al II –lea al Rumcerodului (Comitetul
executiv central al Sovietelor Frontului român şi al Flotei Mării Negre) care a avut loc la
Odessa între 10-23 decembrie 1917. Prezidiul Rumcerodului a trimis la Chişinău la 20
decembrie 1917 unitatea sa armată (Front-Otdel), care avea ordin, ca împreună cu
organizaţiile revoluţionare din Chişinău, să organizeze lupta armată pentru instaurarea
puterii sovietice în Basarabia.
Aceştia au încercat în dimineaţa (ora 5,40) zilei de 6 ianuarie 1918 să asasineze în
gara Chişinău pe soldaţii ardeleni aflaţi în eşalonul care se deplasa de la Kiev spre Iaşi. Au
fost mai mlţi răniţi, dintre care au murit trei, al căror loc de îngropare nu se cunoaşte.
Tot în această zi s-a constituit un „Tribunal revoluţionar extraordinar” compus
din reprezentanţii din Front-Otdel, din Sovietul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor şi al
altor organizaţii revoluţionare bolşevizate, care avea misiunea specială de a judeca în
regim de ultra urgenţă pe Preşedintele Sfatului Ţării, pe Preşedintele Consiliului
Directorilor generali şi unii membri ai acestuia , pentru vina de a fi intervenit la Iaşi, ca să
obţină venirea Armatei române pe teritoriul Basarabiei.
De asemenea reprezentaţi ai bolşevicilor ruşi din Front-Otdel şi din cei moldoveni
bolşevizaţi au ţinut o şedinţă secretă în noaptea de 6-7 ianuarie 1918, încheind un protocol
prin care s-a hotărât:
1. Arestarea Directorilor generali şi a fruntaşilor moldoveni din Sfatul Ţării, ai
ofiţerilor comandanţi de unităţi moldoveneşti, ai fruntaşilor nobilimii basarabene şi
trimiterea lor la Odessa, unde să fie executaţi.
2. Lichidarea Sfatului Ţării şi trimiterea arhivelor la Moscova.
3. Transportarea depozitelor de hrană, furaje şi materiale din Chişinău şi alte oraşe la
Odessa în termen de 72 ore.
Înştiinţaţi, cei vizaţi şi-au părăsit locuinţele şi s-au ascuns pentru a nu fi prinşi.
În faţa acestei acutizări extraordinare a situaţiei din Basarabia, cauzată exclusiv
de intervenţia armată a bolşevicilor ruşi de la Odessa organizaţi în Front-Otdel şi
ajutaţi de localnici bolşevizaţi, Guvernul României ia hotărârea de a da curs solicitării
Sfatului Ţării ales din data de 22 decembrie 1917 şi hotărăşte trimiterea de trupe
româneşti în Basarabia, „ în cea mai tristă şi furtunoasă epocă (9-13 ianuarie 1918),
când provincia Basarabia era cuprisă de grozăvia anarhistă, inundată de lepădăturile
aruncate de furtuna războiului din multicolorul moazaic de naţii şi religii ale imensului
colos revoluţionar rus, când chiar o parte însemnată dintre Moldoveni se aflau pe calea
rătăcirii revoluţionare bolşevice” aşa cum a fost consemnat în şedinţa Guvernului
României şi redat în „Albumul Basarabiei”.
Prin urmare, Armata Română a intrat în Basarabia după ce bolşevicii de la
Chişinău solicitaseră şi primiseră unitatea militară Front-Otdel de la Odessa, deci
dintr-o altă ţară, pe data de 23 decembrie 1917 şi organizaseră atacarea trupelor
ardeleneşti din gara Chişinău din 6 ianuarie 1918 şi puseseră la cale acel plan al
loviturii de stat din noaptea de 6-7 ianuarie 1918.
Marele Cartier General român trimite în Basarabia Divizia XI sub comanda
generalului ERNEST BROŞTEANU, care trece Prutul pe data de 8 ianuarie 1918.
Disponibilitatea de trupe ale Armatei române a apărut ca urmare a armistiţiului cu
armata germană din data de 9 decembrie 1917.
Pe data de 12 ianuarie 1918, generalul E. Broşteanu a primit la Cartierul general al
Diviziei XI, o delegaţie, aşa cum este constatat în extractul istoric al Diviziei XI şi
consemnat mai jos în „Albumul Basarabiei” de către Cpt. Ghe. Andronache: „12 ianuarie
1918. La ora 13 s-a prezentat la Cartierul Div. XI o delegaţie din Sfatul Ţării compusă din
Preşedinte, un delegat ţărănesc, un delegat orăşenesc, un delegat al mateloţilor, un
delegat al soldaţilor moldoveni cerând să li se explice scopul urmărit de trupele române
sosite în Basarabia şi dacă este inevitabilă intrarea în Chişinău.
Li s-au dat răspunsurile necesare, arătându-le că pentru realizarea scopului
nostru este inevitabilă intrarea în Chişinău şi că dacă trupele bolşevice vor opune
rezistenţă, Chişinăul nu va fi cruţat de ororile războiului din cauza bombardamentului şi
împuşcăturilor. Li s-a fixat termen pentru până în ziua de 13 ianuarie 1918, ora 12, după
cererea lor, ca că aducă răspunsul”.
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, întorcându-se la Chişinău a transmis celor
din „Front-Otdel” şi celor din „Fracţia ţărănească” a lui Ţiganco lămuririle pe care le
primise la Cartierul Divizei XI precum şi faptul că intrarea în Chişinău a trupelor române
este inevitabilă, dar că este garanţia Francezilor că mai târziu trupele române vor părăsi
Basarabia.
Totodată, d. Inculeţ a insistat ca bolşevicii să nu se împotrivească Armatei
româneşti, să se retragă din Chişinău pentru ca oraşul să nu fie bombardat.
Tot pe data de 12 ian. 1918 cei din Front-Otdel expediază Sovietului din Odessa o
telegramă din care consemnăm, conform „Albumului Basarabiei”: „....... Ne gândim să
lichidăm astăzi-mâine Sfatul Ţării şi Directoratul General, plecând spre Bender unde
sunt concentrate forţe armate şi unde vine din Odessa şi un batalion de căi ferate pe care
se poate conta”
În răspunsul ce s-a dat pe data de 13 ianarie 1918 ora 13 (cu o oră mai târziu) şi
transmis la Divizia XI prin delegaţia compusă din P. Erhan, Gh. Pântea şi Ion Răţoi s-a
stabilit ca Armata română să nu se amestece în chestiunle interne ale Basarabiei şi să nu ia
fiinţă tribunale de război.
Comandamentul suprem al trupelor române a dat sub semnătura
generalului Prezan, Însărcinatul cu Comanda Armatei Române, publicată în ziarul
„Ardealul” nr 6 din 18 ian.1918 şi consemnată ca atare în „Albumul Basarabiei”:
„Cetăţeni ai Republicii Moldoveneşti !
Voi şi ţara voastră, ca şi a noastră trec acum prin ceasuri grele,hotărâtoare
pentru soarta lor.
Din toate părţile şi de către o mulţime de oameni răi vi se spun tot felul de
neadevăruri, care vă întunecă mintea, vă înrăutăţesc inimile şi vă fac să nu mai simţiţi
unde este binele şi unde este răul.
În aceste clipe, de grea cumpănă şi nestatornicie, Sfatul Ţării şi-a adus aminte de
noi şi ne-a cerut prin comandamentul militar rus să trecem Prutul :
1. Ca să aducem rânduială şi linişte în satele şi oraşele voastre, punând
la adăpost viaţa şi avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor ;
2. Ca să garantăm transportul celor trebuincioase armatelor ruse şi
române, care fac paza la hotarele noastre, apărând prin aceasta şi hotarele voastre ;
Venirea soldaţilor români în Basarabia a supărat mult pe răufăcători şi pe cei
cumpăraţi de duşmanii voştri şi ai noştri, care îşi găsesc un aşa de bun adăpost pe
pământul vostru, căci ei au simţit, că de acum înainte nu vor mai putea prăda la voi
acasă, ca în codru.
Şi aceşti duşmani s-au folosit de sufletul vostru, cinstit, bun şi încrezător şi au
căutat să sădească învrăjbirea între voi şi noi, spunând că Românii vin să stăpânească
ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre şi că ei nu ar avea alt gând
decât să aducă în capul vostru pe vechii stăpânitori, care să vă răpească drepturile
naţionale şi politice câştigate cu atâta trudă şi jertfe.
Departe de noi gândul acesta!
Cetăţeni moldoveni nu daţi crezare acestor vorbe viclene!
Cum v-aţi putea închipui că soldatul român, care prin vtejia lui, a Regelui şi a
Stăpânirii Ţării, şi-a mărit acum pământul lui de hrană, să vie astăzi în ţara fraţilor săi,
ca să-i împidice de a-şi îndeplimi şi ei drepturile lor?!
Vă declar sus şi tare că oastea română nu doreşte decât ca, prin rânduiala şi
liniştea ce aduce, să vă dea putinţa să statorniciţi şi să desăvârşiţi autonomia şi libertatea
voastră precum veţi hotărî voi singuri.
Oastea română nu va supăra niciun locuitor al Republicii Moldoveneşti, oricare
ar fi neamul şi credinţa lui.
De îndată ce se va statornici rânduiala şi liniştea şi va fi garanţie că prădăciunile,
tâlhăriile şi omorurile nu vor mai începe, ostaşii români se vor retrage la ei acasă.
Aveţi toată încrederea şi primiţi pe ostaşii aceştia cu toată dragostea frăţească cu
care ei vin la voi.
Iar dacă vreunul din aceşti ostaşi s-ar arăta nevrednic şi s-ar abate de la calea
cea bună, care i-a fost poruncită, aduceţi numaidecât aceasta înaintea celui mai apropiat
Comandament şi fiţi încredinţaţi că vi se va face îndată deplină dreptate.
Iaşi, 12 ianuarie 1918, Însărcinat cu Comanda Armatei române,
General PREZAN”.
Totodată Ambasadorul în România al Franţei, Saint Aullaire, în numele
ambasadorilor ţărilor aliate şi al său personal a încredinţat Consiliul Directorilor Generali
că „intrarea trupelor române în Republica Moldovenească nu are nicio influenţă atât
asupra situaţiunii interne politice a ţării, cât şi asupra viitorului său politic.
Detaşamentul E. Broşteanu a fost înlocuit la Chişinău de Detaşamentul General
Ion Răşcanu, compus din 6 regimente de Vânători, cavaleria , artileria şi unităţile auxiliare
respective. Comenduirea pieţei la Chişinău a fost încredinţată colonelului, devenit General
de divizie, Petre Cănciulescu.
Pentru sudul Basarabiei, având ca misiune să scape zona de prăpădul bolşevic în
special Bolgaradul (Cetatea Albă), Ismailul, Chilia, Vâlcovul, a fost trimis Detaşamentul
condus de colonelul, devenit General de divizie, Constantin Dragu.
Sângele apă nu se face!
Odată cu sosirea Armatei române, acţiunile bolşevicilor grupaţi în Front-Otdel
scad în intensitate şi nu vor mai putea pune în aplicare lovitura de stat criminală plănuită
în noaptea de 6 ianuarie 1918, trupele române intrând în Chişinău pe data de 8 ianuarie
1918.
Între 14- 22 ianuarie 1918 se intensifică puternic activitatea politică în Sfatul
Ţării, între cei ce luptau pentru o Republică - parte integrantă din federaţia republicilor
ruse şi cei care luptau pentru o Republică independentă, care să-şi hotărască singură
soarta.
Constatându-se că situaţia internă în Rusia se deteriora tot mai mult, anarhia
instalându-se aproape în toate domeniile şi dându-şi seama că într-o asemenea situaţie,
garanţia pentru libertăţile dobândite, pentru o viaţă şi activitate normală nu mai putea fi
garantată de puterea de la Moscova, pe data de 24 ianuarie 1918 se declară de către
Sfatul Ţării INDEPENDENŢA Republicii Democratice Moldoveneşti în unanimitate
de voturi.
După declararea independenţei, activitaea politică se extinde pe tot teritoriul şi se
conturează din ce în ce mai mult ca necesară Unirea cu Regatul României. Astfel, aşa cum
este consemnat în Istoria Războiului pentru Reîntregirea Românei a lui Consantin
Kiriţescu „chiar la sărbătorirea proclamării independenţei Republicii Democratice
Moldoveneşti, toţi vorbitorii salutaseră Unirea care trebuia să vină”. Cei mai rezervaţi
cereau doar puţină răbdare. Prezenţa Armatei române, care izbutise să aducă linişte în
Basarabia, scut al liberei şi paşnicei dezvoltări a ţării, dădea impresia forţei şi a solidităţii
în mijlocul prăbuşirii şi ruinelor din vecini, iar activitatea zeloasă şi entuziastă a
misionarilor culturii române din regat, Ardeal şi Bucovina, care ocupau loc de frunte în
viaţa sufletească a Basarabei, cucerea tot mai mult sufletele basarabenilor pentru ideea
unirii integrale a neamului românesc. Masele largi erau acum câştigate pentru ideea Unirii
mari. Orice temeri şi rezerve dispăruseră: ,,Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă era acum
soluţia cea mai naturală, cea mai simplă”.
În continuare, Ctin Kiriţesu precizează că: „Văzând toate acestea, o delegaţie
compusă din Ion Inculeţ Preşedintele Sfatului Ţării, Dr. Ion Ciugureanu Primul
Ministru al Guvernului republicii şi Em. Catelli , membru al Guvernului, pe data de 26
februarie 1918 a venit la Iaşi să mulţumească Regelui pentru ajutorul militar dat şi
totodată să ia legătura cu Generalul Al. Averescu, atunci Prim Ministru al României, în
vederea pregătirii Unirii. Cu toate că Generalul Al. Averescu era basarabean ca origine,
fiind născut în sudul Basarabiei, a răspuns, sfătuind-i să mai stea câtva timp sub formă de
republică independetă, aşteptând un moment mai prielnic pentru Unire. Primul Ministru
al României începuse tratativele de la Buftea cu Germanii, care considerau că Românii ar
fi suportat mai uşor durerea amputării României prin pierderea Dobrogei şi a trecătorilor
Carpaţilor în schimbul primirii Basarabiei, propunere la care Generalul Al. Averescu a
replicat: Vreţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea, şi să ne daţi în schimb
ceea ce nu este al vostru.
Pentru a nu face jocul duşmanilor, Averescu, fiind sigur că Unirea Basarabiei se
va face de la sine, fără tranzacţii păgubitoare, amână înfăptuirea unirii şi delegaţia
basarabeană se înapoiază la Chişinău în aşteptarea momentului oportun.”
Al. Averescu, cel care ca General al Armatei române, a conceput şi realizat prin
ostaşii şi ofiţerii din subordine, victoria de la Mărăşti, care a deschis seria victoriilor
noastre din vara anului 1917, prin care am zăvorât poarta Moldovei şi am distrus mitul de
spărgător de fronturi al mareşalului Makensen, devenind Mareşal al României, fondatorul
şi conducătorul Partidului Liga Poporului, care venit la putere a pus bazele reformei agrare
prin care s-a dat ţăranilor pământ, aşa cum le promisese în tranşee la Mărăşti, cu prilejul
sărbătoririi în anul 1928 a zece ani de la Unirea Basarabiei, a făcut următoarea declaraţie,
consemnată în ,,Albumul Basarabiei” : ,,Realipirea Basarabiei la sânul Patriei Mame,
acum zece ani, se datoreşte, evident, unui concurs fericit pentru noi, de împrejurări. Se
datoreşte însă, mai presus de toate, instinctului de conservare a ROMÂNISMULUI, care
s-a păstrat viu în părţile răzleţite ale Neamului şi care le-a ţinut pururea unite într-o
comună aspiraţiune: UNIREA”.
Între timp la conducerea Guvernului României a venit Al. Marghiloman, necesar
ca filogerman pentru a înlătura suspiciunile părţii germane la tratativele de la Buftea şi
încheie Armistiţiul de la Buftea, impropriu numit Pace.
La data de 2 martie 1918 se relatează de către C-tin Kiriţescu: „o delegaţie a
Sfatului Ţării, compusă din I. Inculeţ, Pant. Halipa şi Dr. I. Ciugureanu, vine la Iaşi
pentru a lua legătura cu noul Guvern Marghiloman. Delegaţii basarabeni se declară
pentru înfăptuirea imediată a Unirii. I. Inculeţ formulează două rezerve.
Cea dintâia se referea la impresia rea pe care ar face-o asupra aliaţilor o Unire
înfăptuită sub auspiciile unui Guvern filogerman. Au fost consultaţi reprezentanţii
puterilor aliate (Italia, Anglia, America), care sfătuiesc să se facă Unirea. Reprezentantul
Franţei, Saint Aullaire, spune lui I. Inculeţ: Faceţi unirea cât mai repede. Nimeni nu se va
găsi printre aliaţi care să nu sprijine acest început de înfăptuire a României Mari.
A doua rezervă era pricinuită de conservatorismul guvernului Marghiloman.
Revoluţia rusă adusese în Basrabia un larg spirit democratic. Se introdusese votul
universal, iar pământul intrase de fapt în stăpânirea ţăranilor. În Vechiul Regat, guvernul
Marghiloman nu oferea niciun fel de garanţii în acest sens pentru astfel de reforme. Ca să
aibă asemenea asigurări eficace, că reformele săvârşite în Basarabia vor fi păstrate, I.
Inculeţ propune ,,UNIREA CU CONDIŢII”. Inserarea acestor condiţii în actul Unirii,
înlesnea, după I. Inculeţ votarea Unirii în Sfatul Ţării şi era o chezăşie că aceste reforme
pornite într-o parte a ţării (Basarabia), fatal vor fi înfăptuite şi în restul ţării”.
Istoria i-a dat dreptate.
În şedinţa din 5 martie 1918, Consiliul de miniştri al României, la care au luat
parte şi delegaţii basarabeni a hotărât să se înfăptuiască alipirea Basarabiei cu aceste
condiţii formulate de I. Inculeţ.
Urma ca Sfatul Ţării, care constituia organul legal al poporului basarabean să
pronunţe voinţa sa.
Între timp în Basarabia, voinţa populaţiei pentru realizarea Unirii cu România
capătă o forţă tot mai mare.
În Adunări din zona Bălţi, Soroca, Orhei, Hotin, Cetatea Albă ş.a, începând cu
data 3 martie 1918 (Bălţi), apoi pe 16 martie 1918 (Soroca), se cere tot mai puternic ca
Sfatul Ţării să declare Unirea cu Patria-Mamă, ştiind că în Unire stă puterea, că aceasta e
mai puternică în doi, asigurându-se siguranţa existenţei ca neam, propăşirea economică şi
culturală.
Ilustrativă este Declaraţia de la Soroca consemnată în „Albumul Basarabiei” şi din
care prezentăm următorul pasaj: „Ţinând seamă că în anul 1812, în urma sângeroaselor
frământări ale tuturor popoarelor europene, Basarabia a fost smulsă fără consimţământul
ei de la trunchiul politic şi etnografic al Naţiunii şi acaparată samavolnic de imperiul
ţarist [...] Proclamăm astăzi în mod solemn şi în faţa lui Dumnezeu şi a întregii omeniri
că declarăm Unirea Basarabiei cu Regatul României”.
Au exista şi dintre cei care au desfăşurat o activitate intensă şi împotriva Unirii
Basarabiei cu România. Ditre aceştia s-au remarcat cei din „Fracţia ţărănească” din Sfatul
Ţării, având ca lider pe V. Ţiganco, care împreună cu alţii se opuneau din răsputeri Unirii.
În această atmosferă de intensă luptă politică, soseşte la Chişinău, pe data de 26
martie 1918, Primul Ministru al României, Al. Marghiloman, însoţit de Ministrul de
Război, generalul Hârjeu.
În dimineaţa de 27 martie 1918, Al. Margiloman, se adresează Sfatului Ţării unde
a spus, printre altele: ,,Unirea Basarabiei cu Patria Mamă este o necesitate pentru Statul
Dvs. şi dacă am venit în mijlocul dvs, am făct-o anume, spre a-mi da sema de greutăţile şi
obiecţiunile care ar mai sta în calea acestui act însemnat”.
În continuare, Dl. Preşedinte I. Inculeţ a arătat că deplasându-se la Iaşi, împreună
cu Primul Ministru dr. Ciugureanu şi având şi o întrevedere cu Ambasadorul Franţei, Dl.
Saint Aullare, le-a spus că dacă nu vor face Unirea, totuna ne va înghiţi cineva şi cum voi
sunteţi Moldoveni, adică Români, tot cu România ne-ar fi mai bine.
Iată cum este relatat momentul istoric al Unirii Basrabiei cu România pe data de
27 martie 1918 şi cuprins în Procesul verbal al şediţei Sfatului Ţării redat în „Albumul
Basarabiei”, din care se prezintă aspectele esenţiale.
„Şedinţa se deschide la orele 4 şi 15 min, p.m. sub preşedenţia D-lui. I. Inculeţ şi
în prezenţa următorilor membri ai Prezidiului : P. Halipa, B. Epure, C. Misircov, I.
Buzdugan.
În sală sunt prezenţi ţoţi membrii Cabinetului Republicii Moldoveneşti, Primul
Ministru al Cabinetului român Al. Marghiloman, C. Stere, Ministru de război Al. Hârjeu
şi alţi reprezentanţi ai Guvernului român.
După cuvântarea D-lui Preşedinte I. Inculeţ, a luat cuvântul Primul Ministru al
României, primit cu puternice aplauze, care a spus că absolut toate condiţiile solicitate
pentru înfăptuirea Unirii Basarabiei cu România au fost acceptate de Regele şi
Guvernul României, în plus arătând că în Parlamentul României, Basarabia va trimite un
nr. de deputaţi proporţional cu numărul populaţiei.
Din „Blocul moldovenesc” se propune ca Prof. savant basarabean C-tin. Stere, să
fie primit ca deputat, ţinând seama de activitatea şi meritele sale ca luptător pentru
drepturile şi libertăţile basarabenilor, care se aprobă cu apauze puternice şi îndelungate”
Au mai luat cuvântul şi alţi deputaţi, menţionaţi toţi în Procesul Verbal sus
amintit, după care Preşedintele se adresează Adunării şi întreabă cum să se voteze
rezoluţia propusă de „Blocul moldovenesc”: deschis sau secret.
Deputatul Cijevschi, în numele „Blocului moldovenesc” propune ca votul să se
facă nominal şi deschis.
Deputatul V. Ţiganco, în numele „Fracţiunii ţărăneşti” propune votul secret.
A luat cuvântul deputatul Buzdugan, care a solicitat vot deschis, motivând că ,,în
acest moment istoric important, fiecare trebuie, deschis şi curajos să-şi exprime părerea
în faţa poporului întreg şi a Ţării, ca poporul şi istoria să ştie adevărata opinie a
fiecărui deputat ce-şi dă votul”.
Şedinţa se suspendă, delegaţia României părăseşte sala şi la revenire se trece la
votarea deschis şi nominal a Declaraţiei de Unire cu România a Sfatului
Ţării propusă de Blocul moldovenesc.
Rezultatul votului : 86 deputaţi pentru, 36 abţineri , 3 contra şi 13 absenţi.
În sala de şedinţe, reintră Primul Ministru al României Al. Marghiloman, care a
asistat la proclamarea rezultatului şi luând cuvântul, a spus : „Domnilor Deputaţi, în
numele poporului românesc şi M.S. Regele Ferdinand I, cu adâncă emoţie şi falnică
mândrie iau act de hotărârea istorică, quasi unanimă a Sfatulu Ţării şi la rândul meu
declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România (aplauze
prelungite). Hotărârea adoptată va fi respectată atât în litera cât şi în spiritul ei.
Trăiască România, una şi nedespărţită !”
La ora 7 şi 45 minute p.m. Preşedintele declară închisă şedinţa Sfatului Ţării.
Astfel a fost pusă prima piatră la temelia întregirii României în hotarele ei fireşti.
DECLARAŢIA DE UNIRE A BASARABIEI CU ROMÂNIA VOTATĂ DE SFATUL

ŢĂRII LA 27 MARTIE 1918.
,,În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară :

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut,
Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, răpită de Rusia acum mai bine de 100
de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de Neam, pe
baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru
totdeauna, se uneşte cu Mama sa România. Această Unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Ţării actual rămâne pe mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei
agrare după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul
român.
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (dietă), ales pe
viitor prin vot universal, egal, direct şi secret cu un organ împlinător şi administrativ
propriu.
3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b)controlul tuturor
organelor Zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor ale administraţiei
locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
4. Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (Zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea
fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua partela lucrările lui şi
reprezentaţii Basarabiei;
6. Respectarea dreptului minorităţilor din Basarabia;
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de miniştri român, acum
desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor vor fi luaţi din sânul reprezentanţilor
Basarabiei din Parlamentul român;
8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional
cu populaţia, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, Zemsve şi Parlament se vor
face pe baza votului universal, egal, direct şi secret;
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi
toate libertăţile obsteşti vor fi garantate prin Constituţie;
11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor
din urmă se amnistiază;
12. Basarabia unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî
convocarea neîntârziată a Constituantei , în care vor intra, proporţional cu populaţia şi
reprezentanţii Basarabiei aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret spre a hotărî
împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România, deapururea şi pentru totdeauna !
Preşedintele Sfatului Ţări, Ion Inculeţ
Vice Peşedinte Pantelimon Halipa
Secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.
Azi 27 martie 1918”.
Telegrama trimisă de Regele Ferdinad I

Preşedintelui Sfatului Ţării Ion Inculeţ şi Primului Ministru
Dr. D. Ciugureanu
„Cu adâncă emoţie şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre
spontaneul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteaptă atât de
puternic în inima Moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului
Ţării, o solemnă confirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului
Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni
venind iarăşi la Patria Mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor
voastre şi Sfatului Ţării, a cărui patriotică sforţare a fost încununată de succes. În aceste
momente solemne şi înălţătoare pentru Patria de aici înainte comună, Vă trimit la toţi
cetăţenii din România de peste Prut regescul Meu salut, înconjurându-Vă cu aceiaşi
inimoasă şi caldă iubire părintească.
FERDINAND”.
Actul de ratificare al unirii Basarabiei cu România

FERDINAND I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori sănătate:
Corpurile Legiuitoare au votat şi adoptat, iar Noi sancţionăm ce urmează:
Lege asupra Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat al României
Art. Unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege nr. 842 din 9 aprilie
1918, publicat în Monitorul Oficial nr. 8, din 10 aprilie 1918, privitor la unirea
Basarabiei cu Vechiul Regat al României, având cupriderea următoare:
„FERDINAND I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori sănătate:
Sfatul Ţării din Basarabia, în şedinţa lui de la 27 martie 1918, votând prin 86 voturi
pentru, 3 contra, cu 36 abţineri următoarea rezoluţie:
În numele poporului basarabean, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru,
Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani
din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de Neam, pe baza
principiului că popoarele singure să-şi hotărăscă singure soarta, de azi îainte şi pentru
totdeauna Se uneşte cu Mama sa România.
Dat la Iaşi , la 9 aprilie 1918
FERDINAND I
Preşedintele Consiliului de miniştri
Al. Marghiloman
Ministru de Justiţie,
D. Dobrescu”
Actul de la 27 noiembrie 1918

DECLARAŢIA SFATULUI ŢĂRII AL BASARABIEI
Din 27 noiembrie anul 1918
Despre Unirea necondiţionată cu România Mamă (extras din Jurnalul şedinţei plenare a
Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918):
„În urma Unirii cu România Mamă, Sfatul Ţării renunţă la condiţionarea de
Unire stipulată în actul de la 27 martie 1918, fiind încredinţată că în România regimul
democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române care se va
alege după votul universal, rezolvând reforma agrară după nevoile şi cererile poporului,
anulează celelalte condiţiuni din actul Unirii de la 27 martie 1918, delară
UNIREA necondiţionată cu România Mamă.
Preşedinte Pan. Halipa
Vicepreşedinţi: V.Bârcă şi Gh. Buruiană
Secretar A. Scobiolaru”.
De acum înainte România va merge cu paşi repezi spre UNIREA CEA MARE,
alăturându-se Basarabiei şi celelalte provincii româneşti: Bucovina, Banatul şi
Transilvania, alcătuindu-se astfel ROMÂNIA MARE.
Aşa cum este consemnat în Analele Armatei române în Primul Război
Mondial din care România a ieşit întregită în hotarele ei naturale, din Oltenia s-au
dat cele mai numeroase jertfe omeneşti ale celor căzuţi la datorie pe câmpurile de
onoare ale marilor noastre bătălii şi unde au fămas cele mai multe văduve de război
care şi-au crescut cu grijă şi demnitate copiii rămaşi orfani de tată, în plus Oltenia
suferind neiertătoarea ocupaţie germană 1916-1918.
În cinstea lor, ca o încununare a salbei celor mai multe monumente din
satele României, dedicate celor care nu s-au mai întors niciodată acasă, căzând în
lupta cu duşmanii Ţării, există la CARACAL, capitala judeţului Romanaţi, poate
cel mai frumos şi complet monument pentru Războiul nostru de Întregire a
Neamului, căruia s-au alăturat cele scrise în aceste pagini cu deosebită dragoste de
Neam şi Ţară, monument pe a cărui placă frontală este scris pentru neştearsă
amintire: „S-a ridicat acest monument în al XI-lea an de glorioasă domnie a M.
S. Regelui Ferdinand I, în anul mântuirii 1925, pentru a preamări de-a pururi
avântul eroilor romanaţeni, care prin fertfa lor supremă au contribuit la
dezrobirea fraţilor ardeleni, bucovineni şi basarabeni, înfăptuind visul de
veacuri al întregirii hotarelor României Mari. 1916-18-19”
Tratatul prin care puterile aliate recunosc Unirea Basarabiei.
LEGE Art. unic. Guvernul României este autorizat a ratifica şi a face să se
execute Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu România, semnat la Paris la 28
Octombrie 1920 de către Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, împreună cu celelalte
puteri aliate şi România.
Declaraţia Mareşalului Al Averescu la sărbătorirea a 10 ani de la

Unirea Basarabiei cu România
Al. Averescu, cel care ca General a conceput şi realizat în fruntea ofiţerilor
şi a soldaţilor din Armata pe care o conducea , victoria de la Mărăşti, cea care a
deschis calea celorlalte victorii istorice din vara anului 1917 împotriva trupelor
germane, prin care s-a zăvorât poarta Moldovei şi a fost distrus mitul de spărgător
de fronturi al mareşalului Mackensen, devenit Mareşal al României, fondatorul
Partidului Liga Poporului, care venit la putere a pus bazele reformei agrare prin
care s-a dat pământ ţăranilor aşa cum le promisese în tranşeele încleştării noastre
pe viaţă şi pe moarte, victorioşi, împotriva duşmanului cotropitor a declarat la
această mare sărbătoare aşa cum este consemnat în „Albumul Basarabiei”:
„Realipirea Basarabiei la Patria Mamă, acum zece ani, se datoreşte evident, unui
concurs fericit pentru noi de împrejurări. Se datorează însă mai presus de toate
instinctului de conservare a ROMÂNISMULUI, care s-a păstrat viu în părţile
răzleţite ale Neamului şi care le-a ţinut pururea unite într-o comună aspiraţiune:
UNIREA”. .
PROECO- revista elevilor Colegiului Economic ,,P. S. Aurelian” Slatina, la 20 de ani

de apariţie (II)
Dumitru Nica
Din numărul 3/martie 2000, reţinem materialul ,,Semnificaţii” de prof. D. Nica,

fondatorul revistei ,,PROECO” şi un material, din partea Redacţiei, ,,Împreună”, din care
spicuim: ,,……ca întotdeauna în faţa unui nou început vom fi însoţiţi de speranţă. Vom
porni mai încrezători înainte, ne vom dori mai multă linişte, mai multă prosperitate, pace,
bucurii, sănătate. Cu dragoste vă spunem din toată inima:Drum bun! şi adăugăm la
urarea noastră acest ultim număr din mileniul al doilea al revistei ,,PROECO”, care să vă
însoţească paşii de fiecare dată”.
Pagina 4 cuprinde un material ,,Necesitatea
unui Colegiu Economic “Petre S.Aurelian”, semnat de
Alina Ilie, clasa a XII-a A, care în final concluzionează
: ,,Grupul Şcolar Economic Administrativ şi Prestări
Servicii este pregătit să îşi asume o nouă identitate, pe
măsura vechimii şi tradiţiei sale, aşa încât putem
spera că dorinţa viitorilor economişti se va materializa
cât mai rapid, susţinuţi fiind şi de demersurile
realizate de actuala conducere a liceului nostru”.
Paginile 5-7, cuprind ,,Anul 2000, Anul
Eminescu”, în care materialele sunt semnate de prof.
Alexandra Bobescu şi prof. Ioana Daniela, sprijinite de
Ghimiș Anca Maria, clasa a IX-a B şi Sorin Alin
Băluţă, clasa a XI-a C.
În paginile 8-10, întâlnim creaţii ale elevilor,
printre care amintim: ,,Rătăcire” şi ,,Salcâmul” de
Cristina Cintian, clasa a IX-a H, ,,Mama” de Ramona
Ionescu, clasa a IX-a E, ,,Gândurile unei adolescente”, de
Daniela Rotaru, clasa a XI-a A, sau ,,Informatica-
conditie materială a modernizării contabilităţii”,
,,Dezvoltarea calculatoarelor” şi ,,Informatizarea
învăţământului încotro?”, toate trei semnate de Ghiţă
Cătălin, clasa a XI-a B.
Menţionez că, pagina 9, cuprinde trei poezii ale unui
absolvent al profilului economic şi anume: ,,Floare de
colţ” de ec. Marin Lixandru, scrisă pe 29 septembrie
1998, ,,Poveste de dragoste” şi ,,Toamna”, autorul fiind
absolvent, promoţia 1983.
Pomeneam la începutul acestor rânduri că odată cu
lansarea revistei ,,PROECO” nr. 1, a fost lansat şi postul
de radio ,,ECO-2000” .
Iată că în nr. 3/2000, apare un articol în pag. 13, ,,Postul de radio ECO-2000 – 2 ANI
DE ACTIVITATE” semnat Alin Bărbuică (D.T.B.), clasa a XI-a B, cel care a fost
iniţiatorul şi sufletul acestui proiect. În acest material, autorul specifică: ,,...Această
activitate a început acum doi ani, când totul se baza , în mare parte, pe delectarea elevilor
,,economişti” cu programe muzicale şi mai puţin cu programe destinate sprijinirii
scopului pe care şcoala îl are şi anume educarea social-culturală a elevilor […] astfel au
apărut programele de educaţie sanitară, programele culturale, cele de ştiri, au apărut
programe în care sunt intervievate diferite personalităţi ale şcolii sau din afară […]
această activitate mai are un scop şi anume: educarea acelor elevi care, mai târziu,
doresc să lucreze într-un post de televiziune sau de radio sau chiar la un ziar”.
În pag. 14, se publică un material: ,,Cum sunt eu cu adevărat?” semnat Alina Mitran,
absolventă 1998, anul II ASE Bucureşti, primul redactor al revistei ,,PROECO” care se
încheie cu cuvintele: ,,Pentru aceasta acceptaţi să fiţi voi cu adevărat, nu acei tineri croiţi
după un model standard şi aveţi curajul să întrebaţi: printre reclame şi modele preluate,
unde sunt EU?”
Paginile 22 şi 23, cuprind creaţii ale elevei Alina Smarandache, clasa a XI-a B, ,,Ştiu
ce simţi….parfumul meu!” şi ,,Învaţă să înveţi!”.
Apoi, pag. 24 şi 25 cuprind rubrica ,,Pur şi simplu”
iar pag. 26, prezintă: ,,Droguri concomitente -
alcoolul, tutunul, cafeaua – factori de
autodistrugere” semnat de elevele Matei Ştefănia şi
Ionescu Ramona, clasa a XI-a B.
Ultimele pagini, cuprind ,,Pilule pentru
Manageri”, ,,Probleme distractive” , ,,Cuvinte
încrucişate”, precum şi ,,Oferta de şcolarizare
2000-2001”.
Numărul 4/2001, cuprinde în pag. 1,
materialul ,,Un vis împlinit” semnat prof. Dumitru
Nica, în care se face cunoscut că: ,,Recent, prin
Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării din 19
septembrie 2000, Grupul Şcolar Economic
Diploma ,,Tinereţe şi jurnalism”
(2015) obţinută de revista
Administrativ şi Prestări Servicii devine Colegiul
PROECO Economic P.S.Aurelian”.
În paginile următoare, în cadrul rubricii ,,Din viaţa şcolii” se vorbeşte despre:
,,Balul bobocilor”, ,,Majorat”, ,,O excursie de neuitat!”, ,,Olimpicii se destăinuiesc”. În
pag. 6, se publică un material interesant ,,Aici este şi adolescența mea!”, semnat de
Ortansa Constantinescu, absolventă a profilului economic, azi, profesor de limba română
la C.N.Vocaţional ,,Nicolae Titulescu”,
Slatina, din care reţinem: ,,Aici m-am
descoperit pe mine însămi cu ajutorul
profesorilor şi al colegilor mei şi încet, încet
adolescenta timidă s-a schimbat devenind
încrezătoare în propriile forţe, sociabilă.
Aici am învăţat valorile morale şi
importanţa lor în viaţă. Într-un cuvânt,
liceul acesta reprezintă adolescența mea,
perioada mea de formare ca om. Lecţiile de
viaţă primite aici mi-au fost călăuza în
momentele grele, iar clipele frumoase m-au
ajutat să merg mai departe, optimistă”.
În pag. 8-11, sunt prezentate ,,Meseriile
noastre – meseriile viitorului”, printre care
amintim : contabil, ospătar, barman,
Schimb de experienţă cu profesori ai somelier.
Liceului ,,Mihail Kogălniceanu” din Pagina 14, cuprinde ,,De vorbă
Focşani (23 oct. 2009): Georgeta Stroe cu……prof. Gh. Nicolaescu”, profesor de
(şef proiect), Ana Luca (dir. adj.), Ana filosofie la colegiu, scriitor, autor a cinci
Preda (şef proiect Focşani)
romane. Apoi ni se prezintă ,,Un bursier
din Republica Moldova în colegiul nostru”, pentru ca în paginile 17-20 să întâlnim creaţii
ale elevilor, cum sunt: ,,Viaţa, cel mai bun învăţător”, de Lucreţia Georgiana Bălcău, clasa
a IX-a I, ,,Singurătate”, Ana Maria Vlad, clasa a XI-a B, ,,Iubire, atât de multă iubire…”,
,,Mai” de Cristina Cintian, clasa a X-a H (menţionez că această elevă a publicat în toţi cei
patru ani de liceu, inclusiv poezii în limba engleză), ,,Gânduri”, ,,Ce-aş fi putut?”, de Ion
Maria, clasa a IX-a F.
Merită evidenţiat faptul că în paginile 23-25 se prezintă cartea ,,Lasă grijile, începe
să trăieşti” de Dale Carnegie, prezentare făcută de eleva Alina Smarandache, clasa a XII-a
B.
Revista ,,PROECO”, încă de la primul număr, a pătruns în unităţile şcolare din
Municipiul Slatina, ca şi în unităţi din Bucureşti, Craiova, Cluj, Sibiu etc. Aceasta reiese şi
din faptul că în nr. 4/2001, la pag. 28-29, elevul G. Ştefănescu, clasa a XI-a, Liceul ,,Spiru
Haret” – Bucureşti, semnează articolul ,,Noutăţi în ingineria genetică”.
Paginile 30-38, cuprind: ,,Umor cu PROECO”, ,,Despre Constantin Brâncuşi”,
,,Horoscop” şi ,,Oferta de şcolarizare a Colegiului”.
Aş menţiona că la pag. 39, se găseşte ,,Poşta Redacţiei”, care scoate în evidență
maturitatea gândirii membrilor Colectivului de redacţie, precum şi seriozitatea şi
punctualitatea în a răspunde colaboratorilor lor. Exemplific cu două din cele nouă
răspunsuri. Ungureanu Claudia, clasa a X-a E, primeşte răspunsul: ,,Ne pare rău, e prea
frumoasă poezia lui Eminescu şi Eminescu e unic şi eu cred că nu merită să fie plagiat.
Trimite-ne totuşi o creaţie proprie”, iar Ghiţă Marinela, primeşte răspunsul: ,,Promiţător!
Te mai aşteptăm! Dar trebuie să fie foarte bun, căci concurența e mare”. Toate
răspunsurile, sunt semnate, Ghimiș Anca, clasa a XI-a B.
Interesant este şi citatul din coperta a 4-a a
acestui număr: ,,O ţară nu se regenerează
storcându-i capitalul pentru a face progrese
economice, nici dându-şi averile sale pe mâini
străine, ci întemeind pe cât se poate prin mijloacele
sale, băncile, agricultura, comerţul şi
industria”(Petre S, Aurelian).
Din nr. 5/2002, amintim câteva rubrici
interesante . Pag. 1-2, cuprind un interesant material
,,Contribuţia lui Petre S. Aurelian la dezvoltarea
gândirii economice româneşti” semnat prof. Lidia
Roșulescu, dir. adjunct. În pag. 3-4, se dă aceeaşi
atenţie ca şi până acum, ,,Inteligenţei artificiale”.
Aş insista la acest număr, la rubrica ,,Din
creaţiile elevilor”, deoarece este foarte bogată, Desen realizat de Denisa Matei,
clasa a IX-a H în revista
variată şi interesantă. Aş începe cu proza:
PROECO, nr. 18/2014
,,Clepsidra vieţii “, ,,Nota Bene” (Ana Popovici,
clasa a IX-a B), ,,Gânduri de licean” (Ene Sabin, clasa aIX-a A), ,,Trecut-au anii…”
(Iulia Mihaela Ciaușu, clasa a X-a E), ,,Dealul Grădiştea-simbol al istoriei municipiului
Slatina” (Lavinia Stîrlea, clasa a IX-a G), continuând cu poezia ,,De ţi-aş spune” (Ana
Maria Dragomiroiu, clasa a IX-a D), lăsând la urmă pe eleva Cristina Cintian, care încă
din clasa a IX-a a început să publice în revista ,,PROECO”, aşa încât, în acest număr,
când este în clasa a XI-a H, are poeziile ,,Iubirea de vară “, ,,M-aş stinge odată cu
tine…”, ,,Aceeaşi…”.
Începând cu acest număr, se înfiinţează rubrica ,,LE PRINTEMPS”, în limba
franceză, având un colectiv de redacţie format din: profesorii Lucica Covaşă, Carla Matei,
Laura Ţolea şi eleva Anca Ghimiş, clasa a XI-a B. Această rubrică a apărut la cererea
elevilor şi a fost foarte apreciată, mulţi devenind colaboratori ai ei.
Din acest număr, se poate trage cu uşurinţă concluzia: elevii claselor a IX-a, participă
în număr mare la toate rubricile revistei, fapt ce demonstrează că revista PROECO este
cunoscută bine în şcolile gimnaziale ale municipiului Slatina. Deasemenea, faptul că în
luna mai a fiecărui an, toţi elevii claselor a VIII-a din municipiu, vizitează după un grafic,
baza materială a Colegiului şi că li se prezintă atât revista cât şi ,,Radio”, fac să crească
numărul elevilor care doresc să colaboreze, încă din clasa a IX-a.
Numărul 6/2003, începe cu articolul : ,,Petre S.Aurelian, personalitate europeană”,
de Simona Măicăneanu, clasa a XII-a B, continuă cu o bogată rubrica ,,Din viaţa şcolii”
din care evidenţiez articolul scris de Felicia Badea, clasa a XI-a B, „Un concurs de
neuitat”, în care se arată prin ce a trecut un echipaj al Colegiului , format din: Ileana
Cătănoiu, Anca Georgiana Mitran şi autoarea, până când au obţinut premiul I la etapa
naţională a concursului „Cultură şi Civilizaţie Românească”.
Urmează apoi, câteva pagini de „Interviuri cu olimpici”, după care se prezintă o
rubrică bogată cu „Creaţii ale elevilor”. Dintre acestea, amintesc: „Melancolie”, „Este
undeva” (Ana Popovici, clasa a X-a B), „Antonimie”, „Negoţ” de Claudia Şerban , clasa a
XI-a C, „Cartea”, de Cristina Din, clasa a XI-a G, ,,Ninge”, de Lia Monica Tănăsescu,
clasa a IX-a B, ,,Visare”, ,,O singura culoare”, ,,Povestea mea”, de Ioana Maria Vasile,
clasa a X-a B, ,,Speranţă târzie”, ,,Albastrul ucide” de Cristina Cintian, clasa a XII-a H,
,,Visare” de Mihaela Iulia Ciauşu,clasa a XI-a E şi ,,Confesiune” de Valentin Ionuţ Oprea,
clasa a IX-a E.
Am lăsat la urmă un material de la pag. 17, intitulat ,,PROECO- un nume şi două
simboluri!”, semnat Redacţia ,,PROECO”, din care spicuim: ,,Revista PROECO s-a
născut din elanul primelor generaţii de elevi ai liceului de sine stătător, care, cu un
caracter enciclopedic, marchează preocupările diverse, atât ale elevilor cât şi ale
profesorilor […] în paginile revistei găsesc articole interesante iubitorii de literatură şi
divertisment, dar şi specialiştii. Staţia de emisie ,,PROECO” poarta aceeaşi denumire ca
şi revista pentru că, într-un fel, este o continuare, cu caracter permanent, a activităţii de
la revistă!”. Materialul se încheie cu cuvintele: ,,Atat revista cât şi staţia de emisie simt
pulsaţia activităţilor şcolii şi redau, ca un adevărat seismograf, tot ce se petrece în viaţa
de zi cu zi a întregului colectiv. PROECO = PENTRU ECONOMIE!‟‟
Pe coperta a IV-a, este prezentat materialul: ,,Intentionam‟‟ de prof. Dumitru Nica,
la început cu un MOTTO: ,,Vegheaţi asupra vlăstarelor tinere pentru a avea cine să
vegheze în anii care vin!’‟ şi care se încheie cu cuvintele: ,,Suntem încântaţi că aţi bătut
la porţile şcolii noastre şi vă asigurăm că aţi făcut cea mai bună alegere…..’’.
Din numărul 7/2004, reţinem din rubrica ,,Studii şi articole’’, articolul:
,,P.S.Aurelian – adept al industrializării României şi al protecţionismului economic’’
semnat de Mariana Meșină şi Constanța
Iordache, anul II, şi articolul: ,,Petre S.
Aurelian în memoria contemporanilor”
de Alina Canovici, clasa XI C. Din
ultimul, ne atrag atenţia cuvintele lui
Grigore Antipa care, în 1912, cu prilejul
primirii sale în Academia Română ca
membru plin în locul devenit vacant prin
decesul lui P.S. Aurelian declară: ,,P.S.
Aurelian a fost un om de ştiinţă,
economist, agricultor practic, om de
şcoală, popularizator şi om politic de
vază şi pretutindeni urmele sale Mai 2016. Sărbătorirea a 115 ani de
luminoase se văd.’‟ învăţământ economic la Slatina: Ortansa
În pag. 8, este prezentat materialul: Stănescu-director, Udreş Jenica- director
,,Olăritul – meşteşug cu tradiţii în adjunct, Matei Mariana- director adjunct,
Judeţul Olt” de Felicia Badea, clasa a Dumitru Nica- fost director.
XII-a B. În pag.10-13, găsim un articol interesant despre Google, intitulat ,,Atât de mult
cu doar o adresă: w.w.w.google.com.’’ care începe cu motto-ul: ,,Când cauţi…. nu găseşti
întotdeauna, trebuie să ştii şi cum să cauţi’’, semnat Enache Romina Mădălina, clasa a IX-
a B, o altă ,,împătimită‟‟ în ale informaticii.
Paginile 18-25 cuprind ,,Creaţii ale elevilor” . La rubrica ,,Poezie’‟ sunt prezentate
creaţiile: ,,Vei căuta‟‟de Andreiana Isabela, clasa a X-a E, ,,Fără ecou’’ de Claudia
Șerban, clasa a XII-a C, ,,Vid” de Tora Iliescu Georgiana, clasa a IX-a A, ,,Castane” şi
,,Cântecul curcubeului” de Aura Popovici, clasa a XI-a B, ,,Melancolia” şi ,,Dorinţa’’
de Cristina Mănescu, iar la ,,Proză literară’’ sunt prezentate: ,,Adevărul despre viaţă’’ şi
,,Timpul’’ de Mihaela Ceaușu, clasa a XII-a E, ,,Viaţă şi artă‟‟de Claudia Șerban, clasa a
XII-a C, ,,Şi totuşi, poetul….‟‟ de Ionela Băjan, clasa a XI-a F, ,,Prietenia’’ de Maria
Cristina Costache clasa a X-a E, ,,O lume mai ….O viaţă mai…‟‟ de Georgiana
Grigorescu, clasa a X-a C şi ,,A venit toamna…” de Cristina Mănescu, clasa a X-a D.
Interesante mi se par şi ,,Interviuri” sau ,,Diverse,” care fac obiectul paginilor 28-
40.
Începând cu acest număr, apare la tehnoredactare şi introducere text, informatician
Florina Țuluș. De asemenea, încep să apară pe coperta a IV-a, cuvintele: ,,Învaţă să alegi,
alege să înveţi – Colegiul Economic Petre S.Aurelian”.
Numărul 8/2005 prezintă: ,,Din viaţa Colegiului”, paginile 1-9, ,,Despre adolescență
şi adolescent” pag.9-14, ,,Tinere talente” pag.15-19 şi ,,Divertisment”, pag.21-31.
Mi se pare interesant, cum elevii Denisa Macri, clasa a XI-a C, Dana Lungu, clasa a
X-a E, Janina Petrescu, clasa a IX-a G, Georgiana Grigorescu , clasa a XI-a C, Safta Ene,
clasa a XII –a A , Dana Ciobanu, Marius Mutu, clasa a IX-a D, văd şi explică adolescența
şi pe adolescent. Iar desenul prezentat de Ramona Dumitru, clasa a XI-a G, care a obţinut
premiul II la secţiunea grafică a concursului
national ,,Mesajul meu anti-drog” dă încă o
dată sens întrebării ,,Ce este viaţa?” şi în
acelaşi timp, un răspuns.
În paginile 15-20, îşi găsesc loc creaţiile
elevilor: Andreea Gotoi, clasa a IX-a F cu
,,Gândul” , PopaAnișoara Ştefania, clasa a
IX-a B cu ,,Puritate” şi ,,Imn neşters!!!” ;
Ene Sabin, clasa a XII-a A cu ,,De-ar fi
iubire…”; Cristina Mănescu, clasa a XI-a D
cu ,,A cunoaşte, a iubi” ; Florian Drăghia,
clasa a XI-a E cu ,,Realitatea reîncărcată” şi
Petruța Țancu, clasa a IX-a B, cu ,,Soarele”,
poezie care a obţinut numeroase premii,
motiv pentru care o transcriu:
,,O sferă de foc

E mândrul soare,
O pată de aur
Pe cerul cel mare
Sfinţirea statuii lui P.S. Aurelian (mai 2001)
Un bob de lumină,
Un cerc de căldură
Care dă viaţă
Un loc de visare
La – ntreaga natură,
Un ţărm de speranţă
De dimineaţă.
E mândrul soare!”
Numărul 9/2006, păstrează aceleaşi rubrici.

La rubrica ,,Din viaţa şcolii” merită evidenţiat articolul: ,,Un schimb de experienţă”
de Oana Lungu, clasa a XI-a E, în care se specifică: ,,Orice elev al colegiului nostru ar
trebui să ştie că în fiecare an avem prilejul de a participa la un schimb de experienţă cu
Colegiul Economic ,,Mihail Kogălniceanu” din Focşani pe diferite teme”.
De asemenea, trebuie spus că în pag. 9-11, apare un articol documentat, ,,Despre
Uniunea Europeană şi Euromituri”, de Adina Nicolae, clasa a XII-a E.
La rubrica ,,Poezie” semnează : Florin Popescu , clasa a IX-a E, Irina Mitrache, clasa
a XI-a A, Cristina Daniela Nicolae, clasa a X-a E, Andreea Mihaela Chitea, clasa a X-a D,
Alexandru Bălan, clasa a X-a D iar la ,,Proză literară” semnează: Anișoara Ştefania
Popa, clasa a X-a D, Andreea Marcu, clasa a IX-a B.
Paginile 20-22 cuprind ,,Interviuri” cu olimpicii naţionali: Adina Nicolae, clasa a
XII-a E, Cătălin Mazilu, clasa aXI-a E şi Georgiana Grigorescu, clasa a XII-a C.
Probele pentru examenul de bacalaureat, sunt obiectul paginilor 27-33.
La 1 septembrie 2006, prof. Dumitru Nica, se pensionează şi revista ,,PROECO”
continua să apară. Numărul 10/2007, cu o nouă copertă exterioară, colectivul de redacţie
fiind format din 13 elevi, iar profesori coordonatori rămân aceiaşi: Alexandra Bobescu şi
Dana Trifan, ca şi tehnoredactorul prof. Mircea Bălan.
Rubricile revistei se menţin, în general aceleaşi. La pag. 1 este un ,,Cuvânt
introductiv” intitulat: ,,La mulţi ani, Economic! cu ocazia împlinirii a 10 ani de la
înfiinţare”.
Pagina 2 cuprinde un interviu cu prof. Dumitru Nica, ,,[…] distinsul profesor de
matematică, fost director al Colegiului Economic ,,Petre S. Aurelian” iniţiatorul apariţiei
revistei PROECO”, semnat Daniela Dumitra, clasa a X-a B.
La ,,Creaţiile elevilor”, îşi aduc contribuţia, elevii: Andreea Mihaela Chitea, XI D,
Ştefania Anișoara Popa, XI B, Ada Petruța Mitu, X B, Denisa Ciobanu, IX B, Madălina
Nicolescu, IX B, Carmen Bărbulescu, X G, Andreea Marcu, X B.
Rubrica ,,Diverse” încheie conţinutul acestui număr.
În numărul 11/2008, observăm că semnează materiale un număr de 8 profesori, ceea
ce schimbă puţin conţinutul revistei.
Aş menţiona totuşi, materialul ,,Lumea afacerilor între vis şi realitate” de prof. Adela
Cotigă. Acest material este semnat şi de elevele Ana Maria Brânzoi, director de marketing
şi Andreea Chitea, şef compartiment aprovizionare, ambele clasa a XII-a D.
Apare din nou rubrica ,,Page francaise” în care, semnează Andreea Marcu, XI D şi
prof. Carmen Voiculescu.
La ,,Creaţiile elevilor” semnează: Daniel Cosmin Iancu, IX B, Ionela Mădălina
Chiriță-X B, Lucian Bătrânu-X B,
Nicoleta Mire-XI G, Anișoara Ştefania
Popa-XII D, Daniela Nicolae-XII E şi
Marius Săndel Alexe-X D.
Începând cu nr. 13/2009, la
Colectivul de redacţie apar: prof.
Maican Sanda Denisa, director, apoi
redactori 5 elevi coordonatori,
profesorii: Minel Ovidiu Staicu –dir.
adj., Ioana Daniela, Carmen
Voiculescu, Magdalena Maria
Dănciulescu, iar la tehnoredactare
acelaşi prof. Mircea Bălan.
Activităţi în ,,Firmele de exerciţiu”
Merită să scoatem în evidenţă
excelentele condiţii grafice în care apare acest număr: fotografii clare, tipărire foarte bună.
La pag. 2 este prezentat schimbul de experienţă cu Liceul Economic din Focșani.
La ,,Creaţii ale elevilor” publică elevii: Ileana Gabriela Durdu-XI B, Marius Alexe-
XII D Diana Florentina Bițu-XI B, Marian Adrian Șerban-IX B.
Nu pot să nu remarc la pag. 37 un desen foarte sugestiv, ,,Copilăria” de Adriana
Teodora Popescu-XI C.
În aceleaşi bune condiţii grafice apare şi nr. 14/2010, din care menţionez materialul
de la pag. 15 ,,Astăzi manageri ai firmei de exerciţiu ,,Chipcomputers SRL”, mâine
întreprinzători iscusiţi în economia românească!” semnat Bogdan Calotă-XII B.
Numerele 15/2011, 16/2012, 17/2013 şi 18/2014, apar cu aceeaşi copertă uşor
modificată, cu acelaşi colectiv de redacţie format din 5 elevi, 3 profesori: Daniela
Dumitrescu, Carmen Voiculescu, Maria Magdalena Danciulescu, iar la tehnoredactare,
profesorii: Carmen Voiculescu şi Mircea Bălan. Tiparul s-a executa la Editura Hoffman,
motiv pentru care revista apare în condiţii grafice excelente.
Fiecare număr păstrează în principal aceleaşi rubrici, ca şi precedentele. Pagina 1,
este ,,Cuvânt înainte” semnat de prof. Georgeta Stroe, director.
Merită evidenţiat faptul că în pag. 7-10, din nr. 16/2012, sunt prezentate câteva
proiecte: ,,Calitatea apei-calitatea vieţii” , ,,Alimentaţia, o poartă deschisă sănătăţii”, la
care au participat elevii liceului, coordonaţi de profesorii de specialitate. Din ,,Creaţiile
elevilor” prezentate în pag. 19-24 ale acestui număr, amintim: ,,O lume a poveştilor”
Daniela Ciobanu-X D, ,,Printre umbre” Cristina Urs- X C, ,,Poezii dedicate mamei”,
semnate de Bianca Nicula-IX B, Adrian Bogdan-IX B, Daniela Cazan şi Andreea Alina
Roșu-IX B.
În numărul 17/2013, evidenţiem câteva materiale care au ca autor pe eleva
Alexandra Nevodar- IX A, printre care reţinem: ,,Adolescența....cub de gheaţă ce se
topeşte sub razele soarelui dogoritor.... frunză ce dispare pe căile fără de urmă ale
vântului... o picătură de cer... o bucată de rai.... asta este adolescenţa”, sau
,,Adolescența....o iubire uitată, o pagină dintr-un jurnal” şi ,,Adolescența pătată cu
lacrimi, sau colorată cu zâmbete”.
Paginile 12-15 cuprind ,,Creaţii ale elevilor” grupate pe tema adolescenței, în care
publică elevii: Adina Mihaela Stoica-X B, Daniela Cazan-X B, Monica Vidu-X D, Marian
Mănescu-X B şi Georgiana Mocanu-IX A.
În aceeaşi manieră apare nr. 18/2014, din care spicuim ca fiind interesante, creaţiile
elevilor: ,,Rămâi” de Ștefan Rada-IX F, ,,Poveste de iarnă” de Mihaela Lungu-IX F,
,,Fulgii – lacrimi albe” de Ioana Cristina Pătrună-IX F sau ,,Tu şi eu” , ,,Venirea
primăverii” , ,,Sunt”, de Mihaela Ionela Țancu-IX C.
Menţionez că toate desenele care se găsesc în număr mare în acest număr, sunt
realizate, cu talent, de elevele Denisa Matei-IX H şi Irina Ionela Andrei-XII A.
În aceleaşi condiţii apare nr. 19/2015-2016, doar că are coperta schimbată, iar la pag.
1, găsim ,,Cuvânt înainte”, semnat prof. ec. Ortansa Stănescu-director.
Ne atrage atenţia, articolul din pag. 2-3 ,,115 ani de învăţământ economic în Slatina”,
semnat Redacţia.
La loc de cinste, găsim în acest număr, la pag.10-12, ,,Proiecte POSDRU derulate în
anul şcolar 2015-2016, în cadrul Colegiului,” , dar şi ,,Programul mondial ECO-
SCHOOLS” prezentat de Marina Saioc-X A, care începe cu cuvintele: ,,Dacă îţi pasă de
viitorul tău şi al planetei, implică-te! Colectează deşeurile intelligent” .
Interesante sunt şi materialele prezentate în pag. 42-45, în limba franceză, de eleva
Felicia Mara-IX C, ,,La langue francaise et ses curiosites” , ,,Mon Paris” şi ,,Invitation a
la lecture” .
Numărul 20/2016-2017, apare cu o copertă nouă, cu numai doi elevi în colectivul de
redactie, dar cu şapte profesori coordonatori şi cu un alt tehnoredactor, prof. Maria Adela
Cotigă.
Pag. 1 cuprinde ,,Cuvânt înainte” semnat de prof. Mirela Dumitra-director, care
printre altele spune: ,,Ne dorim ca prin publicarea anuală a revistei să surprindem pulsul
vieţii şcolare, ecoul unor evenimente în care au fost implicaţi elevii şi profesorii, să
încurajăm talentele şi să dezvoltăm aptitudinile”.
Din ,,Creaţiile elevilor” amintim: ,,Dacă tu ai dispărea” (Alexandra Georgiana-IX F)
şi ,,Două inimi” (Lidia Andreea Ciobanu-XI I), dar şi articolul de la pag. 19, ,,Apa, esenţa
vieţii”, de prof. Agneta Dan.
Se poate spune că revista ,,PROECO” este revista cu cea mai lungă perioadă de
apariţie de până acum. Credem că va apărea şi-n continuare. Am observat că numărul
exemplarelor în care a apărut revista, a scăzut de la un număr la altul. Dacă numerele 1-8
au apărut în jur de 2000-3000 de exemplare, ultimele numere au apărut în câteva sute.
Aceasta, nu pentru că a scăzut interesul elevilor, ci pentru că poate fi găsită şi citită şi pe
site-ul Colegiului.
Revista ,,PROECO” a primit aprecieri, atât din partea unor absolvenţi ai profilului
economic, aprecieri care se găsesc în paginile revistei, dar şi din partea Ministerului
Educației, a Tribunei Învăţământului, a unor reviste şcolare ale altor şcoli şi licee din
Slatina, Bucureşti, Cluj sau Sibiu.
Iată ce spunea ,,Tribuna Învăţământului” din aprilie 1998: ,,.....revista Grupului
Şcolar Economic Administrativ Slatina, din al cărei prim număr am privit scurt cu
Bogdan Roșu de la XI B, către internet, unde tânăra revista slătineană va ajunge
negreşit.....” , iar ,,Olt Press din 11.03.1998 scria: ,,.... o dată cu conectarea Liceului
Economic Slatina la internet a avut loc şi lansarea primului număr al revistei elevilor
acestei unităţi de învăţământ, intitulată ,,PROECO” . Realizată în condiţii grafice
excepţionale (culegere şi tehnoredactare computerizată, ilustraţie bogată, hârtie de cea
mai bună calitate, tipar excelent) noua publicaţie se remarcă şi printr-un conţinut
cuprinzător şi substanţial, de la subiecte ce evocă istoria de 97 de ani ai liceului, la
aspecte diverse în măsură să intereseze cititorii acesteia, probleme decurgând din profilul
şcolii”.
Cu ocazia inaugurării, în martie 1998, prof. Elena Zamfirescu, inspector şcolar,
spunea: ,,Inaugurarea Internetului şi apariţia primului număr al revistei ,,PROECO” în
şcoala dumneavoastră, îmi oferă ocazia să transmit din partea Inspectoratului Şcolar
Judeţean, a mea personal, următorul mesaj:
[…] Pan ce speranţa însăşi va crea
Ravnitu-i ţel din propria-i lumină.
Să nu te schimbi şi să nu şovăi.
Da !
Titanule, aceasta-i slava ta.
(F. Shelly).
Fie ca ziua aceasta să rămână în memoria elevilor şi tinerilor cărora le creaţi
condiţii pentru formarea lor şcolară şi profesională!” .
Spicuim câteva din aprecierile unor absolvenţi ai profilului economic, făcute cu
ocazia sărbătoririi a 100 de ani de învăţământ economic în Slatina-mai 2001 sau cu ocazia
sărbătoririi a 115 ani de învăţământ economic – mai 2016.
,,... tinereţea, inocența, speranţa caracterizează anii adolescenței. Ce mult tânjim
după acei ani!” (Petra Barbu-manager Craiova).
,,... astăzi înţeleg mult mai bine cât de grea şi în acelaşi timp, deosebit de frumoasă
este meseria de dascăl şi-mi dau seama că sentimentele faţă de liceu şi faţă de profesorii
mei rămân tot atât de puternice” (Ileana Damian, absolvent – 1993, prof. de limba
franceză, liceul Ion Minulescu Slatina).
,,... profesorul modelează caractere, creează comportamente şi, uneori schimbă
destine” .(Florina Ghiță-absolvent 1994, prof. de ştiinţe economice Slatina).
,,... n-am uitat şi nu voi uita multe dar, în primul rând şi cel mai important, nu voi
uita că aici, atunci am învăţat să fim OAMENI” (Mariana Tudor, prof. de franceză).
,,... primul lucru pe care l-am învăţat a fost acela că în viaţa izbuteşti muncind, că
trebuie să doreşti să intri în această viaţă pe porţile din faţă, să intri, nu să te strecori
printre alţii” .(Ovidiu Secu, - absolvent 1986, manager Bucureşti).
Am lăsat la urmă, două absolvente:
Ortansa Stănescu, absolventă-1983, profesor de contabilitate la Colegiu, sub a cărei
conducere în calitate de director s-au sărbătorit 115 ani de învăţământ economic la Slatina,
mai 2016, care ne-a relatat: ,,Am considerat că este de datoria mea să duc mai departe
tradiţia profilului economic, să marchez anumite momente în istoria lui. Am ţinut mult să
continue apariţia revistei ,,PROECO”, pentru că acesta a fost un prilej minunat de a
impulsiona întreaga activitate din şcoală, de a crea o efervescentă pe linia stimulării
creaţiilor elevilor” și Alina Mitran (Chiriță) primul redactor al revistei, absolventă-1998,
apoi ASE Bucuresti-2002, în prezent ziarist, corespondent Adevărul, acum la 20 de ani de
la apariţia primului număr al revistei, ne-a transmis câteva gânduri:
,,PRO ECO sau declaraţia noastră de independență, aşa am privit lucrurile în
ultimul meu an de liceu, când se năştea revista ,,economiştilor”. Privind în urmă,
categoric revista nu avea mai nimic curajos, însă apărea într-o vreme în care elevul
român era prea puţin încurajat să-şi spună opinia, la clasă şi în afara orelor, prin
urmare, un loc doar al nostru, cu posibilitatea de a exprima ce gândeşti, constituia o
premieră. Autocenzura a fost singura care ne-a oprit să putem consemna peste ani
eventuale opinii curajoase exprimate atunci în revista şcolii. Chiar şi în condiţiile în care
accesul la informaţie era de departe mult mai limitat decât astăzi, biblioteca fiind marea
provocare, regret oarecum că nu ne-am aplecat mai mult asupra articolelor ,,de
substanţă” , în condiţiile unei libertăţi aproape absolute din partea conducerii şcolii.
,,PROECO a constituit în schimb, maniera în care ne exprimam preferinţele, ne
puteam deosebi unii de ceilalţi, alături de radio-ul şcolii, dându-ne sentimentul că avem
ceva doar al nostru, al elevilor. Chiar şi astăzi, când a-ţi expune public ideile a devenit
atât de uşor, o revistă a şcolii înseamnă altceva, rămâne un reper, iar un mesaj pe care-ţi
pui semnătura ar trebui să-l transmiţi cu gândul că va fi, cine ştie, citit şi peste ani. Lucru
la care, recunosc, atunci nu m-am gândit şi, cel mai probabil, nici colegii mei din
colectivul de redacţie.
Ce cred că deosebea revista PROECO de alte reviste şcolare era tocmai faptul că
aveam libertatea să o realizăm singuri, de aici şi stângăciile. A fost experienţa care mi-a
arătat că aş putea continua pe un drum străin mie la intrarea în liceu. Peste ani, nu mulţi,
acest drum avea să se contureze clar” (18.01.2018).
Iată ce ne spunea, zilele trecute, prof. Mirela Dumitra, în prezent director al
Colegiului Economic ,,P.S.Aurelian” : ,,[…] Revista PROECO este confirmarea valorică
a unei dedicări comune a celor care au zămislit şi zămislesc în continuare pagini ce
înnobilează ochii şi inima. Sunt mândră că elevii liceului nostru au dovedit că sunt
capabili nu numai să lucreze cu cifrele, dar şi să scrie poezii, compuneri, interviuri,
articole sau eseuri. Consider că revista constituie pentru elevi cea mai la îndemână
modalitate de a participa activ la toate manifestările organizate de către şcoală şi pentru
şcoală, o cale de a-şi exprima propriile păreri în legătură cu evenimentele din şcoală.
Lucrul în echipă, solidaritatea dintre ei, determinarea de a duce la bun sfârşit o sarcină şi
demersul permanent de a transpune propria sensibilitate în texte ce urmăresc să nască şi
în cititorii revistei sentimente frumoase şi inocente, toate canalizate eficient, ne conving că
revista PROECO e cu siguranţă vehiculul potrivit care să poarte peste tot valorile
Colegiului Economic Petre S. Aurelian” (15.01.018).
Merită evidenţiat faptul că mulţi dintre membrii colectivelor de redacţie de-a lungul
timpului, au absolvit facultăţi de profil, dar şi limbi străine sau Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării şi în prezent lucrează în presa scrisă sau tv.
Printre aceştia, amintesc pe: Anca Ghimiș, Florentina Tudor, Nicoleta Cazacu,
Cristina Mănescu, Adina Nicolae, Cătălin Mazilu, Georgiana Grigorescu şi mulţi alţii.
Iată ce ne spunea Georgiana Grigorescu, absolventă a Facultăţii de Ştiinţe ale
Comunicării, în prezent Project Manager la o firmă de traduceri: ,,Cred cu tărie că fiecare
persoană are un talent pe care are datoria faţă de el în primul rând să îl dezvolte. Al meu
a fost şi este acela de a transmite prin cuvinte, dar mai ales în scris, o stare. De când mă
ştiu am avut pasiunea de a creiona diverse situaţii şi a le păstra într-o formă scrisă.
Prima formă de voluntariat a fost aceea în revista şcolii, locul unde am transmis
colegilor mei şi profesorilor experienţa şi modul în care am trăit anumite etape:
olimpiade, concursuri şcolare. La momentul respectiv, dar şi acum, îmi face plăcere să
văd că revista şcolii este cea care oferă o şansă şi îndrumă în continuare ,,primii paşi”
celor care aleg să realizeze lucruri frumoase pe lângă studiu.
Revista şcolii e locul unde se îmbină talentul elevilor, experienţele lor şi ale
profesorilor, ideile şi idealurile. Pe mine, colaborarea la revista şcolii m-a ajutat, în
primul rând, să mă definesc ca om, să mă descopăr, să văd cât pot crea şi transmite.
Orice elev ar trebui să cunoască experienţa de a lăsa ceva în urmă, un mesaj în revista
şcolii, un sfat sau o idee. Ajută. Mult. Vă defineşte şi vă deschide noi oportunităţi”
(18.01.2018).
Am să închei aceste rânduri, cu cuvintele profesoarei de limba şi literatura română, ,
Daniela Ioana (Dumitrescu), care începând cu nr.13/2009, a fost principalul coordonator al
revistei ,,PROECO”: ,,Întotdeauna am crezut în două lucruri fundamentale pentru
existenţa unei reviste şcolare: entuziasmul creativ al elevilor şi pasiunea pentru cuvântul
scris. Astfel, oportunitatea de a lucra în redacţia revistei ,,PROECO” a însemnat un prag
definitoriu pentru ei, dar şi pentru mine, în misiunea de a deveni mai creativi. Am
descoperit că elevii implicaţi în conceperea şi redactarea articolelor revistei îşi dezvoltă o
serie de aptitutini şi valențe care altfel ar fi rămas ascunse. Temele pe care noi le-am
abordat de-a lungul timpului au fost variate, atractive şi au vizat stimularea interesului
elevilor pentru descoperirea trecutului istoric, pentru beletristică şi ştiinţe, pentru
enigmele şi curiozităţile din evoluţia societăţii omeneşti.
Consider că ,,PROECO” este oglinda universului liceal, a prezentului în care elevii
cresc şi se formează, surprinde pulsul vieţii şcolare, ecoul activităţilor elevilor, cultivă
interesele, dezvoltă aptitudinile, încurajează talentele” (19.01.2018).
Cu ocazia aniversării celor 20 de ani de apariţie, urăm revistei ,,PROECO” un sincer
,,LA MULŢI ANI!”
Bibliografie
1. Gh. Ungureanu- Liceul ,,Radu Greceanu”, Slatina-1994
2. Gh. Mihai, D. Nica-Monografia Liceului Economic – Slatina-2001
3. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanați, Ed. Hoffman, 2013.
4. Şase ani profesor de istorie la Liceul Comercial ,,Nicolae Titulescu” din Slatina, de Nicolae
Popescu Optaşi, în PROECO nr.1/1998.
5. 115 ani de învăţământ economic în Slatina , de Dumitru Nica, Memoria Oltului şi Romanaţilor,
iunie/2016
6. Colecţia revistelor PROECO, numerele 1-20.
CARACAL-CAIRO. IMPRESII DE CĂLĂTORIE (I)
D.C. Eftimescu
În cursul anului 1928, elevi şi profesori ai Liceului Ioniţă Asan din Caracal au făcut
o excursie sub îndrumarea profesorului D.C. Eftimescu. Plecaţi la 1 aprilie 1928 din
Constanţa, excursioniştii s-au înapoiat la Caracal după două săptăpmâni. Impresiile de
călătorie au fost publicate în serial în ziarul local Vremea, apărând apoi în volum în 1929 la
tipografia Unirea din Caracal.
La 20 mai 1928, C. D. Eftimescu, directorul gimnaziului din Caracal, a susţinut la
Teatrul Naţional din oraş o conferinţă despre excursia în Egipt1 însoţită de proiecţii.
Reproducem acum aceste însemnări de călătorie din volumul aflat în colecţiile
Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Public observațiile și impresiile culese din excursia ce am făcut spre Egipt

împreună cu profesori și elevi de la Liceul ,,Ioniță
Asan” din Caracal cu credința că ele vor folosi și
altor amatori hotărâți să facă acest drum.
Nu știu dacă aceste notițe vor contribui
câtuși de puțin să dezvolte gustul pentru excursii: de
asemenea nu știu dacă eu am ales tocmai lucrurile
cele mai interesante sau minunate și dacă în felul
cum am legat de fiecare lucru câte un amănunt, le
adâncesc astfel și mai mult în sufletul cititorului.
Ceea ce e sigur însă este, hotărât lucru, graba cu care
am trecut prin atâtea lucruri frumoase, grămădite
unele peste altele în cele trei capitale de împărați ale
lumii vechi.
Plecați din Constanța la 1aprilie 1928 și
înapoiați la 15 aprilie, deci două săptămâni de
călătorie, majoritatea timpului pe vapor, pentru
vizitări am avut disponibil vreo 20 de ore, cu totul
dus și întors în Constantinopol, vreo 15 ore la Atena,
și trei zile în Egipt cel care a făcut acest drum își dă
bine seama de ce eram nevoiți să scriem cărțile poștale ilustrate prin tramvaie sau
autobuze în Egipt să ne culcăm noaptea pe la 12 și dimineața la 5 eram gata de plecare.
Dar numai așa puteam vizita cam tot ce e riguros de văzut, odată ce înduri
greutățile unui drum pe mare destul de lung.
Fără pretențiile unei călătorii de studii a fost excursia noastră și fără pretenții este
deci și povestirea mea. Noi suntem satisfăcuți de ce am văzut și dacă o vrea Dumnezeu eu
unul mă voi duce încă o dată dar nu pentru 2 săptămâni ca întâi ci pentru o lună cel puțin.
Aduc mulțumiri în numele grupului excursionist Onoratului Minister al
Instrucțiuni și D-lui Comandor Mărgineanu directorul S.M.R. pentru încurajarea și
bunăvoință ce ne-au arătat precum și D-lui Comandor Negru și D-lui Căpitan Tănăsescu
Comandanți ai vaporului Dacia care amândoi au lăsat în noi impresii frumoase și
convingerea că dânșii reprezintă cu multă cinste marina românească.
1
Conferinţa d-lui director D. C. Eftimescu, în Vremea, An. I, nr. 5/27 mai 1928, p.1
Caracal-Cairo
Duminică 1 aprilie 1928 ora 8 seara, ne –am
îmbarcat pe vaporul ,,Dacia” . Înnoptase. Stam
toți pe bord ca să vedem depărtarea vaporului
de chei. Am făcut mult haz de un remorcher
mic care se opintea din toate puterile să
îndrepte vaporul nostru, un colos pe lângă el,
cu prora spre ieșirea din port. Era o ceață
deasă. De abia se vedeau luminile electrice ale
portului, în urma noastră la câteva sute de
metri depărtare. Pe toți îi irita mugitul sirenei
din Constanța care urla din 5 în 5 minute și de
fiecare dată auzeam refrenul elevilor ,,de
capu-ți să-ți fie”. Ieșisem în largul Mării
Negre, negură, beznă cum zice țiganul, o ceață
imensă și deasă, frig că nu mai puteai sta pe
bord apa foșnea prelung tăiată de vapor, iar
valurile izbeau puternic corpul vasului. O
bubuitură asurzitoare izbi în dreptul cabinei
noastre, iar un torent de apă sărată năvăli
înăuntru, un moment de spaimă, apoi râs și glume, o ferestruică circulară era deschisă. O
zăvorârăm bine, și gândul la Dumnezeu și soartă răscoli pe fiecare căci călătoria pe mare
e grea și primejdioasă.
Dezastrul vaporului ,,Împăratul Traian” cu puțin înainte era coșmarul nostru.
Se făcuse 10 noaptea poate eram la 4-5 Km de țărm.
Toți căutam să ne dăm socoteala de primele senzații ale răului de mare. Vaporul
într-adevăr avea ruliuri și foarte puțin tangaj- cele 2 cauze provocatoare ale răului de
mare. Cred însă că sugestia înlesnește mult amețelile. Așa de exemplu D-l N.B. foarte
susceptibil la răul de mare, care se văieta chiar cînd era marea liniștită, n-avea absolut
nimic când juca poker și atunci când marea era agitată iar înclinațiile ruliului mergeau
până la 10-15 grade. De îndată însă ce un partener se ridică văietându-se Dl. N.B. izbucnea
în horcăieli și amețit cobora în cabină oricât ar fi fost potul de mare. Astfel înaintând în
noapte unii dintre noi devin brusc serioși; nu le mai arde de glume, nu mai fac spirite,
tăcuți se urcă în paturi, fața se vede palidă în lumina becului, sughit mereu, aruncă țigările,
manifestă o greață și indispoziție care toate la un loc formează probabil manifestările
răului. Eu adorm în urletul sirenei vaporului care se repetă din 5 în 5 minute probabil
semnal spre a nu se ciocni cu alt vapor din direcție opusă în această noapte cețoasă plină
de mister și de riscuri, obositoare pentru marinari. Sar din somn. Urletul disperat al sirenei
brăzda întunericul din minut în minut. Mai tot publicul ieșisem repede din cabină pe bord
ca să vedem ce ne așteaptă. Mă sui la comandă unde cer explicații d-lui căpitan Tănăsescu,
un om simpatic și conștincios marinar. Era foarte ocupat și se căznea să scruteze cu ochiul
și urechea întunericul străpuns de zorii dimineții fiind ora 4 1/2. Ce e Căpitane! Domnule
scăpai de doi vrăjmași, unul pe dreapta și unul pe stânga, dar e un afurisit în față, care dă
semnale încurcate, e pe aici pe aproape. Fluieratul surd al vaporului se prăvălea departe în
întuneric, trezind în noi amintiri analoage din câte am auzit și citit despre călătoriile pe
mare.
Ce ar fi să ne ciocnim cu un alt vas să ne scufundăm. Teama nu era așa de mare
întrucât unul dintre ele tot ar fi rămas întreg și astfel ne putea salva. Liniștiți în ceea ce
privește primejdia , ne uităm curioși mai ales înaintea noastră, ascuțindu-ne simțurile ca să
putem folosi câtuși de puțin comandei.
Dintr-odată brusc la vreo 200 m depărtare o matahală de vapor vopsit în negru
apăru în fața noastră și printr-un viraj brusc ne ocoli spre tribord. Dacia se opri iar
căpitanul nostru scrâșnind își potolea necazul în amenințări și afurisiri. Scăpați, încep
comentariile, exagerări, proiecte de salvare în caz că s-ar fi întâmplat ceva, în sfârșit
povestiri. Căpitanul Tănăsescu ne spuse că vaporul era englez, iar acești lupi de mare
întotdeauna fac așa. Astfel dă el drumul unei întâmplări cu câțiva ani înainte: ,, Eram
ajutor pe vasul România mi se pare; pluteam în largul mării Mediterane spre Alexandria
în ruta noastră obișnuită, era noapte, marea liniștită, cerul înstelat. Stam la comandă și
priveam departe, vederea întinzându-se la câțiva Km, înaintea vasului nostru. Apare la
orizont în noaptea senină exact în fața noastră un șir întreg de lumini electrice care veneau
în linie de trăgători drept spre noi.
Dădu-i semnale; la comandă veni comandorul și tot personalul conducerii. Nu ne
explicam ce să fie; fel de fel de ipoteze. Dar linia de foc avansa și se apropia de noi;
ajunsese la vreun Km, și cu toate semnalele noastre convenționale de a ne desface calea,
vasele mistere nu se supuneau ci avansau mereu blocându-ne calea. Ei drace! Ce să fie
asta, sunt nebuni? După convenția navigației pe mări ei trebuia să se dea la o parte
deschizându-ne drumul; dar degeaba.
Pe aceste considerații nu micșoram nici noi viteza deși ne apropiasem la câteva
sute de metri, așa că ei veneau în viteză exact spre noi iar noi la rândul nostru, cu credința
în convențiile călătoriei pe mare, avansam spre ei cu aceeași viteză. Dar încăpățânarea de
ambele părți duce la dezastru. Unul trebuie să cedeze. Și acest unul trebuie să fim noi care
suntem mai cuminți, mai ales că e vapor de pasageri. Ca să nu ne punem mintea cu nebunii
micșorarăm viteza și oprirăm.
Inamicul la vreo două sute metri de noi, ne desfăcu drumul spre dreapta și stânga
și ne făcu ,,morală‟‟ prin semnale de ce am oprit; ei știau că ei trebuie să dea la o parte din
calea noastră, dar nu era nevoie s-o facă de la distanță prea mare, vrând în același timp, să
încerce răbdarea și nervii Comandantului vasului de pasageri, solitar în noapte.
Mult haz trebuie să fi făcut ei pe socoteala noastră și aveau dreptate; erau Engleji
(anume flota de război de la Malta care făcea manevre de noapte pe Mediterana).
Am înghițit-o și am tăcut. Ne părea rău că le spusesem numele vasului nostru.Așa
fac lupii ăștia, domnule?”
Noi care ascultam întâmplarea simțirăm la rândul nostru jena încercată de ai
noștri. În acest timp se luminase. Era chiar târziu.
Ceața însă era parcă și mai deasă. Comandantul era sus la comandă.
Ni se spuse că ne-am apropiat de Bosfor; într-adevăr auzirăm șuieratul surd
venind din depărtare al sirenei de pe malul Kavacului. În același timp bubuituri de tunuri
repetate veneau din aceeași direcție. Sirena fluiera după malul drept iar tunurile trăgeau
după malul stâng, astfel ca vasele care vin din largul Mării Negre spre Bosfor să se poată
îndrepta pe intrare pe vreme de ceață. Cât ai fuma o țigare, se contură în fund înălțimile
stâncoase ale Asiei Mici. Nu se vedea intrarea în Bosfor așa că, fără de veste, ne
pomenirăm plutind la vreo sută de metri departe de niște maluri pietroase și înalte care ne
înconjurară de jur împrejur ca într-un cerc.
Este Buic Dere; ochiul de apă la intrarea în Bosfor. Cerul se lumina într-o parte
pentru că în cealaltă parte ceața în valuri să ne închidă vederea. Multe vase cu diferite
pavilioane străine stau ancorate la rând; nu pot intra în Bosfor din pricina ceții. Dacia deși
sosită pe la 2 1/2 ancorează și rămânem astfel până a doua zi 3 Aprilie 6 1/2 dimineața
când plecăm.
Stăm pe bord și privim. Se văd la 4-500 m. malurile deluroase îmbrăcate cu plante
meridionale. Chiparoșii ascuțiți ca brazii, pini mediteranieni, iarba însă puțină. Pe lângă
vapoare sar delfinii jucându-se în toate chipurile, lucru care ne distrează mult.
Prezența lor ne scoate din credința în pustietatea imensă a mării.Va sa zică aici în
fundul mării sunt viețuitoare de proporțiile delfinilor au și ei viața lor în intimitatea
profundă a mării. ,,Daca ar fi vorba ca se te scufunzi are cine te mânca” , reflecta un coleg.
Elevii îşi fac de lucru, aruncând frimituri pescărușilor. Frumoase păsări: penele
albe imaculate, ciocul si picioarele roșii; tot timpul sboară după vapor în stoluri
croncănitoare. Chiar pe Mediterana, au fost singurele ființe ce am mai vazut împrejurul
nostru, acolo nici delfinii nu ne-au mai însoțit; ca săgeata se coboară din văzduh când văd
şi văd precis și de departe, frimitura de pâine. Se odihnesc pe apă, rămân ceva de cârd și
apoi zboară iar după vapor, ca să-și prindă cârdul.
La câteva zeci de metri de noi stau ancorate două vapoare germane vopsite în
negru, parcă au ceva nemții cu această culoare. De câte ori le văd vasele, se răscolesc în
mine fiorii războiului 1916. Șalupe cu vameși și polițiștii turci brăzdează în toate părțile
apa.
Primii turci pe care îi văd la ei acasă. Un agent de vamă și un polițist îmbrăcați în
uniformă asemănătoare cu uniforma de război germană numai că în loc de fireturile gris
care predomină la nemți, la Turci predomină roșul. Privesc la ei cum scriu în registre;
scriere turcească. O fi frumoasă cum o laudă turcii, dar practic nu e la fel. De ce n-or
adopta și ei alfabetul latin.
Câte mizerii nu sufere călătorul prin țara lor, îmi închipui că dificultățile le
resimt și în raporturile lor comerciale cu alte țări sau poate și în administrație, având în
vedere străinii atât de numeroși care trăiesc în Turcia. Am văzut atât la Hipodrom
(Constantinopol) în fața Ahmedici( Sf. Sofia) scriitori, jălbari, stând pe scăunele cu masă
dinainte, toc, cerneală, hârtie înșirați în lungul trotuarelor de ambele părți ale străzii.
Desigur ei sunt la dispoziția atât a analfabeților dar și transcrierii în alfabetul turcesc.
Kemal Pașa care a modernizat pe Turcii rămași în urma civilizației europene expuși astfel
să piară n-ar putea modifica și acest lucru?
Plecarea spre Constantinopol. Dacia trebuia să petreacă noaptea aici unde a
ancorat după amiază. Nemulțumiți din pricina nerăbdării, merserăm să luăm masa de
seară; mâncările sunt pregătite tot cu alimente din Constanța. Am petrecut două zile
aproape pe vapor iar masa fie-mi permis glumă, este singura ocupație serioasă pe vapor.
Am fost anunțați că dimineața la 7 vom pleca spre Constantinopol; de aceea ne-am culcat
devreme, mai ales că eram obosiți.
Bosforul: 3 Aprilie 1928. Dimineață frumoasă. Bosforul e luminat de razele
soarelui care își fac loc printre nori. E mai cald decât pe Marea Neagră și dacă-ți aduci
aminte de vântul rece care trăgea pe Bărăgan, când veneam cu trenul la Constanța, ai
într-adevăr impresia climei aproape Mediterane, chiar și prin Bosfor. Diferența de climă se
vede și mai bine când vii de la Constantinopol prin Bosfor spre Marea Neagră. Notez că
această impresie am avut-o la 10 Aprilie obișnuit repede cu atmosfera primăvăratecă a
Sudului, uitând aproape că la noi în țară se mai vede prin șanțuri zăpadă iar gunoaiele nu
s-au mai ars prin curți cum e obiceiul românesc cu primăvara și dacă stai la prora vasului
uitându-te spre Nord, în lungul și în susul Bosforului, spre Marea Neagră, îți face impresia
că ai în față o regiune întunecată de ceață, friguroasă plină de mistere și de capriciu,
Un vânt rece trage dinspre Marea Neagră; ești nevoit să te retragi la adăpost pe
vas. Două lumi bine distinse se mărginesc în Bosfor. Lumea Mediteraneană și Marea
Neagră furtunoasă și rece care a băgat multă groază în oasele marinarilor în timpurile
vechi ale grecilor și până azi în marinarii englezi. Dacă ții socotela și de furtunile care pe
Marea Neagră se năzăresc așa din senin, îți explici într-adevăr de ce marinarii englezi
primesc diurnă zilnică dublă când intră în această mare. (Acest lucru ni-l spunea polițaiul
vasului nostru). Vasul înaintează prin Bosfor spre Constantinopol. Ai face multe reflexii,
dar gândurile sunt întrerupte brusc de priveliștile încântătoare pe care ți le oferă malurile
acestei strâmtori.
Înfățișarea Bosforului amintește de valea Dunării înainte de cazane.
E mai larg și are unele ochiuri departe printre malurile tot înalte și stâncoase, iar
apa nu curge vizibil ca pe Dunăre. Singur, în dreptul cheiului de la Constantinopole se
vede apa curgând și bărcile care luptă cu greu în susul ei, confirmă și mai mult scurgerea
apei în Bosfor de la Nord spre sud.
Dar ce frumoase sunt malurile Bosforului! În entuziasmul nostru spuneam
colegului meu I.C2. că o excursie prin Bosfor ca să fie complet gustată, nu poate fi făcută
decât de intelectuali.
Acel care a învățat și a gustat în închipuire istoria bătrână a Bosforului, cu
Bizanțul și toate luptele între lumea Asiatică și Europeană, poate contempla cu adevărat
Bosforul. Numai ochiul lui vede alături de frumusețile acestor maluri, frumusețile care au
pierit lăsând ruinele de piatră presărate și pe un mal și pe celălalt în tot lungul Bosforului
și Dardanelelor. În dreptul colinei Rumelf, Hisarili, Bosforul se strâmtează mult, cam
500 m, în malul din dreapta pare că se vede și acum belciugul de care împărații Bizantini
legaseră un lanț barând drumul corăbiilor inamice care ar fi înaintat prin Bosfor în
Constantinopol.
Câteva zale din acest lanț le-am văzut la Constantinopol. Ce vrei, pentru acele
vremuri un astfel de lanț era suficient invaziei inamice . Astăzi însă același scop a implicat
alte mijloace mai complicate, mine plutitoare, tunuri și altele.
La dreapta în urma noastră într-un fel de golf se vede Stenia. Este șantierul de
reparat vapoare.
Mi se spune că aici a fost reparat și vasul românesc România. O barcă vine repede
spre noi. Batiste se flutură din barcă iar voci puternice trimit la noi cuvintele frumoase
,,Trăiască România” ,,Trăiască Dacia” răspundem cu toată căldura la această întâmpinare
neașteptată dar atât de plăcută. Probabil sunt români care lucrează în Stenia, sau greci care
știu românește sau cine știe cine; dar ne-a plăcut.
Entuziasmul în noi și elevi sporește simțitor. Tot mai atenți suntem.
Ghidul circulă cu repeziciune în mâinile noastre. Eroul dintre noi este acela care
găsește mai repede numele unei noutăți atractive de pe mal.
Domnul Ilie Constantinescu cel mai conștiincios dintre noi, a studiat bine ghidul
la care adăugând cultura pe care o are, mai ales în istorie, se impune nouă ca cel mai
,,deștept” după expresia glumeață venită ad-hoc pe timpul excursiei pe vapor.
,,Vedeți voi băieți palatele ca din povești care se țin șir între Dolma-Bagishe și
Ortakioi. Ce parcuri frumoase le înconjoară‟‟. ,,Dar ce-i cu zidurile duble care dau ocol
acestor parcuri?” întrebă un elev din cl. a VIII-a. ,,Apoi, măi băieți, voi sunteți destul de
mari și serioși ca să-mi permit explicația. Aceste palate au fost odată ale marilor viziri. În
ele locuiau nevestele vizirilor și aveau cam multe, cu zecile – bineînțeles din cele mai
2
Probabil profesorul Ilie Constantinescu
frumoase exemplare ale împărăției. Și erau bine trăite, că doar pentru ele și pașii turcilor
munceau țările supuse. În parcuri se plimbau, iar zidurile le despărțeau ermetic de ochii
lacomi ai pofticioșilor. Vedeți parcurile sunt înconjurate de două ziduri paralele și înalte.
Printre ziduri umblau santinelele, zi și noapte, ca să asigure astfel proprietatea delicioasă a
pașei”. Câte reflexii, traduse prin glume veselitoare, nu animară grupul nostru deja plin de
viață și avânt tineresc. În acest timp vaporul aluneca ca o lebădă grăbindu-se pare și el să
dea satisfacție grupului nostru dornic de a vedea cu un minut mai devreme Constantinopol.
Dar iată minunea: ,, vedeți colo în fund printre ceață Stambulul”, strigă polițaiul
vaporului, împrietenit și nedespărțit de noi, căruia poate îi eram simpatici.
Stați! Aici pe dreapta castelul acesta splendid este Dolma –Bagishe Serail. Așezat
jos pe mal primește valurile Bosforului care se sparg în digul de piatră de lângă prispă.
Marmura, din care este construit, sclipește în soare, spatele se ridică în pantă, iar casele, în
terasă, formează un tablou minunat demn de basme. Dar frumusețile se deschid larg, cu cât
înaintează vaporul.
Se desenează clar apele Bosforului răsfirate într-un ochi larg spre răsărit unde
sus pe colinele malului aceleiași terase de locuință ale orașului Scutari. Spre dreapta, pe
dealurile acoperite de oraș, te izbesc minaretele Ahmedici, moscheea lui Soliman, Sultan
valide, Palatul Universității iar în Galată, foișorul.
În acest ansamblu foarte colorit și complicat, ape acoperite de catarguri, case în
toate chipurile, urlete de sirene, furnicar din care se ridică împreunându-se în atmosfera
caldă zgomotul asurzitor, un sentiment, unul singur te copleșește și fără să vrei, repeți
mereu tovarășilor aceeași mirare. Acesta este Constantinopolul în care s-a înecat avântul
domnitorilor noștri. Aici s-au scurs mierea, grâul și bogățiile țăranilor noștri. Simți în tine
zvâcnirile mâniei, calmul contemplației, iertarea trecutului să-ți dea o convingere:
Capitalele împăraților vechi rămân mărturie peste veacuri, a timpurilor când o lume
întregă muncea pentru un oraș.
Pe atunci capitala și împrejurimile era civilizație, restul împărăției nădușeală și
sălbăticie. Cu aceste reflexii te apropii de cheiul românesc, Sirena Daciei răbufnește prin
surprindere într-un urlet gros și răsunător. ,,La o parte lighioane, că vine Dacia cu
tricolorul românesc”, strigă către furnicarul de șalupe turcești din fața Daciei un elev
îmbujorat de entuziasmul național.
Dacă ar ști D-l Colonel Negru care conduce sus la comandă acostarea Daciei, câtă
încredere, respect, iubire și speranțe de tot felul, pune în ochii elevilor noștri dânsul,
operația de acostare nu durează așa de mult. Dacia e dată cu botul și cu ....spatele (după
expresia unui elev, corectat de altul ,, cu proră și pupă bă ticălosule”), când într-o parte
când într-alta până ce otgoanele azvârlite o fixează deacurmeziș la chei.
Amănuntele debarcării, observații, formalități sunt frumoase când le trăiești, ca să
le mai pui pe hârtie, ar trebui să îneci în ele principalul, or noi fixasem din ajun scopul
principal în vizitarea Constantinopolei. Sf. Sofia, moscheea lui Soleiman, Hipodromul
vechiul și noul Serail, muzeul, bazarul, apeductul lui Valens, fanarul cu cornul de aur,
Galata.
Timpul e scurt, însă s-a completat cu aproape 24 ore la întoarcere așa că am putut
vizita totul după itinerarul nostru.
În tot grupul nostru e o hotărâre desăvârșită ca să nu cruțăm osteneala sau orice
fel de sacrificiu.
Nu ne mai preocupă masa, ocupația serioasă după vapor, vom mânca din mână.
Ca niște zmei o luăm spre pod fără a fi copleșiți de Constantinopol în care parcă intrasem
de când lumea și pământul.
E drept că și orientarea în oraș e ușoară, colinele pe care este așezat orașul și
cornul de aur sunt artere care nu te lasă rătăcirii. Grupul se cam fărâmă nițel, elevii
tăbărând la primele gherete după albume, cărți poștale, sau alte târguieli. Punem
disciplină, și cu ajutorul simpaticului polițai al vaporului pe care l-am luat călăuză întrucât
cunoștea și orașul și limba turcească, pornim la primul pod.
Fără a fi o minune este însă un exemplar admirabil de tehnică. Podurile peste
Dâmbovița în București sunt jucării pe lângă el.
E larg și lung de vreo 200 m. asfaltat, linii de tramvaie pe el, iar în timpul nopții
se frânge în două, ca să facă loc vaselor cu coșuri și catarguri înalte, să treacă din Bosfor
în cornul de aur. Probabil, că un dispozitiv analog rotativelor de la cupolele forturilor la
cetăți înlesnește răsucirea în lături a acestui pod uriaș.
Haralamb Lecca autor dramatic (II)
Victor Anestin
JUCĂTORII DE CĂRȚI
Dacă în prima piesă d-l. Lecca a vrut să ne redea, întrucâtva viața, realitatea, apoi
în a doua a accentuat și mai mult această tendință. Așa ai 30-40 de persoane în ,,Jucătorii
de cărți’’ cărora trebuie să le dai viață, să-i miști în continuu pe scenă.
Și aici e locul să facem o observație justă.
Piesele d-lui Lecca cuprind fiecare două părți: una e desfășurarea dramei intime,
iar cealaltă este descrierea mai multor tipuri, care de obicei nu iau mai nicio parte în
acțiunea piesei; sunt aproape niște figuranți care nu sunt puși în piesă decât pentru a umple
golurile, când eroii sunt osteniți de pasiunile lor și care găsesc ocazie de a veni înaintea
noastră pentru a-și dezveli ,,le petits cotes faibles’’ ale caracterului lor.
Vreți exemple?
În ,,Jucătorii de cărți” vom găsi destule.
Lăsând la o parte consecințele pasiunii
jocului, care e adevărata acțiune a piesei și-n care
sunt amestecate trei personaje: tatăl, mama și fiul,
lăsând la o parte o a doua acțiune: iubirea Lilei și a
lui Duiliu, găsim tipuri ca Nathan, bancherul evreu
care cunoaște pe toată lumea, care descrie tipurile
piesei cu un cinism revoltător; e ,,conu Iorgu”
jucător în retragere,care se mulțumește privind cum
câștigă sau pierd alții; o ,,Clara Torini” e păpușa din
zilele noastre, care-și ,, etalează” toaletele ;
,,Damira” un personaj cam rău schițat, care se
împotrivește la căsătoria fiului său Duiliu cu Lila,
numai ca să prelungească acțiunea și să-i dea
oarecare intensitate, deoarece pare că pasiunea
jocului cu privire la Vanta și devotamentul Elenei,
nevasta lui, nu ajungeau.
Mai e tipul unui ziarist, pe care d.
Lecca a vrut să-l ridiculizeze, punând pe
Nathan să-și bată joc de el.
Sunt, în sfârșit zeci de personaje,
care se agită pe scenă și care nu iau cea mai
mică parte la acțiune, care nu dau cititorului
sau publicului, decât ceea ce pot prin singura
lor prezență pe scenă.
Acest defect l-a corijat mult d-l
Lecca în ,,Suprema Forță”; dar poate că în
,,Jucătorii” de cărți îi era necesar. Îi trebuia
multă lume, dar nu putea să o amestece în
acțiune, care s-ar fi complicat prea mult fără
folos; nu putea însă nici să lase pe toți acești
oameni să nu spună nimic; deci d-l Lecca a
făcut tipuri pe care le poți întâlni oricând în
societatea noastră.
Dar n-am vorbit de subiectul piesei.
E foarte simplu.
Ca și în ,,Casta Diva” subiectul Desen de N. Petrescu reprezentându-l
pe H. G. Lecca în piesa Jucătorii de
,,Jucătorilor de cărți” e cât se poate de ușor
cărţi
și se poate spune în două cuvinte.
Filip Vanta e un om foarte cinstit, dar un jucător de cărți pasionat; a pierdut mai
toată averea în cărți; nevasta sa Elena îl iubește prea mult pentru a-i putea reproșa ceva
vreodată. Fiul lor, Victor, a moștenit din nenorocire această pasiune, și pe deasupra e și un
om stricat, un escroc, un fiu care nu ține la părinți, care falsifică iscălitura părintelui său.
Sora sa nu se poate mărita cu cel care o iubește, deoarece ea are un frate escroc, și în
sfârșit ca culme, în ultima scenă, Victor, în loc să se pocăiască,vine noaptea să fure din
casa de bani a tatălui său. Filip îl surprinde; urmează o scenă tragică în care Filip pune
toată inteligența lui în joc pentru a îl îndrepta, Victor e mai cinic ca niciodată, Filip îi dă
un revolver să se împuște, Victor râde, atunci tatăl își împușcă singur copilul.
Iată tot subiectul piesei, fără a fi amestecate cele 30-40 personaje ale d-lui Lecca.
Rămâne acum să discutăm această piesă din două puncte de vedere: unul al
adevăratei acțiuni și altul din punctul de vedere al acelora care se învârtesc în jurul acțiunii
fără a lua însă parte.
E scuzabilă oare fapta lui Filip?
Ca să-l înțelegem trebuie ca Filip să fi fost un om cinstit afară din cale, un rătăcit
în societatea murdară care-l înconjoară, un om care își dă socoteală de marele viciu ce
posedă, dar care a făcut așa ca să rămână intactă reputația lui de om onest; a pierdut dar a
plătit; n-a înșelat pe nimeni, n-a măsluit cărțile, și-a iubit familia mai presus de orice, și
probă e că atunci când vede prăpastia ce pasiunea îi săpase dinainte și-n care era gata să
cadă, ia o hotărâre nestrămutată; își impune de a nu mai juca niciodată. Dar fiul său, pe
care Filip n-a avut timp de a-l supraveghea mai de-aproape, e prea tânăr și prea pornit pe o
alunecoasă pantă pentru a mai putea să reziste.
E o luptă zdrobitoare atunci în Filip; tocmai el, care a avut acea pasiune
nenorocită, el trebuie să combată la fiul său, tocmai el trebuie să acuze pe un altul de
pasiunea ce-l ținuse până mai ieri sub puterea ei.
Dar fiul său nu mai poate rezista; Filip are cea mai bună ocazie de a constata
acest lucru; disperat îi vin în minte toate consecințele la care se poate aștepta un așa
caracter... dar e fiul lui, fiul la care, cu toate acestea ține, pe care-l iubește și i se rupe
inima văzându-l într-o asemenea stare de degradare .
După ce încearcă toate mijloacele Vanta încearcă pe cel din urmă : ,,împușcă-te”
. Ca orice mișel, Victor refuză Vanta îi face ultimul serviciu: îl omoară el.
Pentru mine fapta lui Filip e scuzabilă.
E ciudat cum nu ne mirăm când citim faptele diverse de prin ziare și blamăm pe
un autor dramatic când pune o asemenea acțiune pe scenă, luând acțiunea de la început,
analizând-o, ducând-o treptat până la sfârșitul brutal, despre care faptă ziarul dă numai
câteva rânduri.
Abnegație ca a Elenei Vanta nu găsim oare în orice societate?
Pot cita un singur exemplu, dar foarte puternic : femeia ,,marchizului de Sade”,
care singură când lumea nu mai găsea insulte la adresa soțului său, singură îi păstrează o
eternă iubire și o încredere nemărginită.
Tipul lui Victor e comun, e chiar banal și cred chiar că majoritatea celor din clasa
lui nu sunt altfel: cinici, sceptici,
spoiți cu o prea ușoară cultură,
desfrânați. Câte cazuri nu se pot cita
de tineri din societatea înaltă, care
dacă n-au fost omorâți, după cum a
fost Victor, au ajuns între patru puști,
după cum spune Vanta.
Există o morală?
Da, există una puternică.
Pasiunea jocului de cărți
trebuie combătută, căci ea e izvorul
lăcomiei de bani, al desfrâului, al
lenei, al escrocheriei, al degradării
fizice și intelectulale.
E o tesă? Da, o tesă care nu
se remarcă decât atunci când ai
analizat-o. Și de altfel nu se pronează
pretutindeni: că teatrul trebuie să fie
un fel de oglindă și o școală de
îndreptare a societății?
D-l Lecca nu a făcut
altceva.
Speriat de pasiunea aceasta,
care după cum știți cu toți, stăpânește
pe cei care n-au ocupații, care strânge
în ghearele ei puternice provincia
întreagă! D-l Lecca s-a gândit că una
dintre cele mai mari biciuiri, nu poate
fi decât o piesă care să reprezinte
Aristide Demetriad interpretând rolul
toate misterele acestei nenorocite
principal din piesa ,,Jucătorii de cărţi” de
vieți de cartofor exagerându-i conse-
Haralmb G. Lecca (Biblioteca Naţională a
României).
cințele numai ca publicul să-și zică: ,,Are dreptate e o pasiune nenorocită”. Și cel din urmă
om va recapitula, în mintea sa, ieșind de la teatru toate cronicile scandaloase de asemenea
natură, își va aduce aminte chiar de propriile lui pățanii și poate că ,- nu cerem prea mult,-
își va schimba în acea seară gândul de a încerca la club norocul într-o partidă de ,,maus”.
În ce privește anturajul, după cum am mai spus, el nu a făcut decât pentru a da
mai multă viață piesei, nu acțiunii din piesă.
Tipuri care apar și dispar cu iuțeala fulgerului, care te impresionează pentru un
moment, dar care nu-ți lasă timpul de a judeca mai adânc asupra lor .
Și aici avem de relevat, talentul scenic al d-lui Lecca modul cum știe a mișca cu
atâta îndemânare o lume așa de eterogenă.
Decorurile pentru prima oară au semănat perfect cu realitatea, conversațiile
neînsemnate și de multe ori glumele fără sare au avut locul lor aici.
Eu unul cred că într-o bună zi d-l Lecca s-ar aviza să scrie o piesă fără cea mai
mică umbră de acțiune, o piesă care să redea viața de toate zilele, prinzând-o atunci când
nicio acțiune cât de mică nu ar avea loc d. Lecca tot ar putea să scrie o asemenea piesă ,
așa posedă arta de a ști să miște mulțimea pe scenă.
Observați cum d. Lecca, ca și Dumas fiul, nu-și intitulează piesele sale ,,drame”.
Știe bine că acțiunea e covârșită de nenumăratele fantasme și umbre ce trec pe dinaintea
ochilor noștri ca printr-o lanternă magică, de aceea ca și Dumas ca și Lemaître d. Lecca
își intitulează operele pur și simplu: ,,piese”.
Un lucru ne poate interesa deocamdată: care sunt personajele simpatice din cele
două piese ale d-lui Lecca?
Nu vorbesc de cele care sunt indiferente.
Dinu și Gina din Casta-Diva, Vanta, Elena, Lila și Duiliu din Jucătorii de cărți,
sunt tocmai cei care iau parte în acțiune; iar cei mai prost schițați sunt tocmai cei
antipatici. Vom vedea un caz excepțional în Suprema Forță, unde sunt doi frați: cel
antipatic e pe planul întâi, cel cinstit și simpatic e pe planul al doilea sau al treilea.
Prin urmare, e o excepție aceasta în Suprema Forță; de ce dar în cele două piese
tocmai principalele personaje sunt mai bine schițate?
Fiindcă d. Lecca poate involuntar a vrut să ne redea ideea: că numai naturile
nobile știu și pot să sufere; imbecilii, parveniții și indiferenții nu pot lua parte la nicio
acțiune; viața lor se trece în aceeași obscură banalitate.
Jucătorii de cărți e un pas făcut înainte e deja o acțiune mai însemnată, mai
întinsă, mai puternică, lucru ce lipsea piesei Casta-Diva, și pentru care greșeală autorul era
obligat să alerge prea mult la concursul personajelor secundare.
Se observă aceasta, ce e drept, și în Jucătorii de cărți și mai cu seamă se remarcă
aceasta în actul al doilea; în orice caz acțiunea piesei e mai legată, mai intensă decât aceea
din Casta-Diva.
Suprema Forță va moșteni unele defecte dar va fi mult mai filozofică, va da mai
mult de cugetat celor cărora le place să cugete la deosebitele și interesantele probleme ce
agită omenirea și în special societatea noastră.
Jucătorii de cărți e singura piesă căreia i se poate zice cu tesă: Casta-Diva și
Suprema Forță nu e decât realitatea, mai mult sau mai puțin, observată și atâta tot.
Mirajul Afroditei (III)
Paul Dogaru
,,Obsesia morţii este insuportabilă când fericirea te cuprinde”
Uneori, stau de vorbă cu mine.

Conversaţia e sigură, neîntreruptă de glasuri
străine, îţi spui tot, apoi aştepţi concluziile eului.
Momente pacifiste, de împăcare cu sufletul. Aş
vrea să-mi aflu numele, izvoarele ce-mi adapă
buzele când seceta e frunză uscată, când toamna,
aripă cu zbor frânt şi bogat, se rostgoale prin
natură fără să-mi întrebe fiinţa şi speranţele. Îşi
stăruie popasul în pietre cu ploi, apoi urcă
necondiţionat în tulpinile vârstei şi-şi
încrustează pe suflete efemerul unui an
consumat în urmă, în haos. Eu voi atunci să ţip
– câtă strădanie incumb! – poezia cea mare a
iubirii, cu sânge şi neant amestecată, cu sevă
scursă din ghiocei în hruba primăverii. Câţi nu
au în sânge ideea poemului şi-l dospesc decenii
în şir lipsiţi de curajul dăruirii!
Uneori, stau de vorbă cu mine. Aş vrea
să ştiu număra pe degete planetele rotitoare în
jurul axului meu verde, nepietrificat numai
lumină. Şi mai vreau să catadicsesc cum de
curge nesecătuit, în fântâni, serul veşniciei. Sunt Ilustrăm acest text cu imagini din
plin de întrebări, de regăsiri o dată pe an în arhiva lui Paul Dogaru. Scriitorul în
nechezatul armăsarilor, fior de ropot în vânt, 1966...
scărpinaţi de ploile serii cernute des şi calm. Şi
mă închipui un Făt-Frumos ce-şi paşte iepele
sirepe, de jăratec, peste întunericul şi dorul greu
al pleoapelor, alteori sunt Meşterul Manole
umbra şi lumina lui ţâşnite din cişmele într-o
cădere milenară spre împlinire. Întâlnesc greierii
şi sunt greier, segment din poemul inedit al
pământului.
Şi când stau de vorbă cu mine parcă-s o
pasăre rotită în zboruri lungi, deasupra
anotimpului, cu genele încărcate şi umede de
corăbii, la prânz de toamnă. Anotimpul rânjea
cu frunze galbene, înglobate în păcate şi deliciu,
aruncate peste lutul ud, spumos de apa ploii.
Oamenii sunt mai grăbiţi, amprentele paşilor
rămân ca nişte obsesii interesante, să stăruie
peste veacuri ca semn al trăirii şi efemerului.
Materia curge haină, udându-ne straiele, pielea,
părul şi chiar mintea. Şi era înfierbântată
mintea în zile de octombrie ca sângele
gâlgâitor al europeanului, ca ochii lupului
urmărindu-şi prada, ca decorul înserării
peste ocean, la orizont. De nu treci prin
toamnă cu toată cohorta de amintiri, cu
prezentul la braţ, nu eşti omul de care
timpul are nevoie. Căci toamna, bogat şi
terific anotimp, îţi scandează în oase teama
de minciună, de diminuare a arabescului.
Şoarecii sunt mâncaţi întregi de lacome
pisici, ursul devastează ierburile cu gând
hibernal, iar noi... Noi ce facem ?
Îndrăgostiţii ard viu, cu flacără
nestinsă. Scrisorile mele difereau de cele
scrise în alte anotimpuri, uitam cui scriu
adăugând de fiecare dată că toate
corespondentele-mi pot fi iubite sau îmi
sunt, şi nu din capriciu le iubeam la fel.
Adina răzbătea prin mine cu sunete de
Militar T.R. (Bacău, 1969) înţelepciune şi rafinament. Întinsă felin prin
pernele de puf, mirosind a busuioc uscat îmi
fura înfierbântată aroma buzelor gemând intermitent a plăcere şi a sfidare pudică. Avea
mâinile subţiri, de madonă, cu unghii lungi, ojate şi când îmi încătuşa grumazul
convertindu-mă în risipă şi somn letargic inspiram puternic izul braţelor moi cu carnea
vărsată decent dintre articulaţii. Ochii negri se interdeschideau somnambuli, miraţi de
trupul meu alături. Rememora scenele anterioare pe genericul minţii ca apoi să se
cutremure fandată în spasme şi să mă strângă
puternic dintr-o dorinţă identică cu neantul, cu
euforicul.
– Ah, Dane, – îşi zdrobea ea sălbatic
buzele de trunchiul cuvintelor, – cine eşti tu? Ce
cauţi aici? Eşti adevărul sau himera? Fericirea
sau duhul rău?
– Adevărul, Adina, insistam căutându-
mi umbra pentru a mă dumeri şi mai mult
asupra celor spuse.
– Nu, nu... Trei sferturi din tine
formează călătorul ce porneşte noaptea, în
fiecare noapte cu toiagul rănind ritmic lucirea
lunii în pietre, să-şi cântărească dorurile pe sub
bolţi de vis. Unde ai plecat călătorule? te întreb.
Răspunzi prin freamăt de frunze în cădere, prin
geamăt de ape în adâncuri, prin poveşti
murmurate peste verzi ghizduri şi eu nu te
înţeleg pe măsura căutărilor tale. Depărtările de
n-ar exista, depărtările tu ai fi tu, aşa cum te
vreau, aşa cum şi ţie ţi-ar place. Încă n-ai intuit,
îmi vine să plâng
când gândesc şi
până la urmă voi
plânge într-
adevăr că viaţa ta
e dincoace, în
materie, în
lucruri, nu în
distanţe şi nopţi
incolore. Da, în
lucruri, în lumini
ce se resfiră prin
ploi pieptănate
duios şi se
macină sub
Student la Institutul Pedagogic din Piteşti (absolvit în iunie 1969),
singurătate fără
împreună cu un grup de colegi (10 aprilie 1966) suflet gol, cu
ecou şi fără
patimă! Depărtările sunt viclene, vor să mi te fure întreg şi ireversibil.
Toropeala poposeşte, ne atinge cu aripa, ne închistează din nou în carapacea ei
binefăcătoare. Despre ce plecări vorbeşte Adina? Scormon mintea să găsesc măcar o urmă
care să clarfice magicele cuvinte ale brunei de lângă mine. Obosit oarecum, tracasat,
renunţ. Îmi place această existenţă între patru pereţi, între perne şi flori uscate de
neglijenţă, coborâm în realitate, suntem noi, muritorii de toate zilele, cu zâmbetul cristalin
în colţul buzelor, cu cearcăne rotunde sau ovale sub ochi. Veneam din necuprinsul focului,
al iadului, fie şi din paradis, în realitatea
anostă. Am fi vrut-o la fel de la un capăt la
celălalt, cam greu de realizat aşa ceva şi
mai ales de trăit. Autosugestia nu ne poate
ajuta. De dincolo, tactilic, vizual curgea
basmul toamnei, al nostru, al tinereţii şi ne
trezeam beţi de nopţile narciselor şi mieilor
din noi, zburdalnici, mereu alţii, mereu mai
albi şi mai aducători de noroc. Lumina
zilei, nerăbdătoare, grăbită trece prin geam
şi ne gâdilă pupilele umflate de nesomn.
Adina se mişcă de pe o coapsă pe cealaltă,
nu-i convine poziţia, se ridică calculat,
rezonabil din pat, ca o tigroaică din uscate
ierbi în miez torid de vară, îşi îmbracă
foşnitor capodul (ce culoare are capodul
ăsta? Niciuna. Imposibil, trebuie să aibă o
culoare. Şi totuşi este incolor şi atât de
transparent că i se văd cu claritate liniile
fermecătoare ale trupului). Mă sărută.
Pătimaş. Sărutul era sărat şi ce mă enerva la
culme, rafinat. Când să facă primul pas, Împreună cu colegul Victor Ancuţa de la
probabil spre bucătărie mă apucă din senin Matematică (8 martie 1964)
inspiraţia şi o prind de mână. Se răsuceşte
spre mine, pe jumătate mirată, în rest
serioasă. Şi pare sinceră în atitudine, n-o
prinde însă, deşi mă priveşte de la
înălţime. Voiam să-i spun ceva şi nu
deschid gura nici monosilabic ea nu
aşteaptă prea mult ghicindu-mi cuvintele
pierdute:
– Lasă-mă, ursule, merg să
prepar o cafea. Avem nevoie, mare nevoie.
Vom fi mai treji şi mai calculaţi. Scapă din
încenturare, ameninţă cu degetul pe când
silueta i se întinde în aer mlădioasă, în
foşnet de capod incolor, pierzându-se pe
uşa bucătăriei.
Îmi aşez mâinile sub cap, numai
aşa gândurile vin, unul câte unul, se
rânduiesc simetric pe creanga minţii.
Gândesc. Gândesc. Cum de-am ajuns aici?
Imaginile sunt neclare, crâmpeie de
cuvinte, un glas, doi ochi tremurători...
,,Ce faci, eşti disponibil?” „Pentru o fată
Împreună cu eleva Ioana Petreuş şi prof.
frumoasă ca tine oricând sunt liber!” „Ei, Ioana Dunca la şcoala Slătioara-
lasă, vorbesc serios”. „Şi eu la fel. Cum de Maramureş (aprilie 1968)
nu crezi ?!” m-a luat de braţ fără
menajamente, ne cunoaştem doar de un an şi zece luni, şi-am străbătut distanţa, de altfel
nu prea mare dintre oraş şi locuinţa ei. Apoi...
Uşa se deschide. Intră Adina ca o pală de vânt. Mă examinează.
– Ce-i cu tine, ursule, te gândeşti la nemurirea sufletului încă de pe acum? Cade pe
marginea patului şi-mi mângâie obrajii cu
degetele ei fine şi lungi. Nu e momentul şi
apoi, continuă cu emfază, nu e frumos!
Hai, nu-mi spui la ce te gândeai? Te-am
întrerupt şi tulburat. Iartă-mă! Şi vrea să se
îndepărteze. Reuşesc s-o reţin, numai eu
ştiu cu câte eforturi,o atrag cu putere, nu
stă bine pe picioare şi se răstoarnă peste
mine, acoperindu-mă. Gurile se caută
însetate, se contopesc. Devine tigroaică şi
amantă. Muşcă. M-ar rupe în bucăţi.
Poziţia mea incomodă nu-i dă libertatea
necesară să-şi ducă planul la îndeplinire.
Puţin viclean, mai cu seamă pentru a mări
tensiunea mă văicăresc:
– Eşti nebună? Vrei să mă sufoci?
apoi în gând: „N-am auzit să fi murit
Paul Dogaru şi Ion Njloveanu (20 nov. cineva torturat astfel”. Se arcuieşte ca o
1970, Slatina) viperă ce caută locul vulnerabil pentru a-şi
ucide prada, ochiii râdeau straniu şi gura,
ah, satanica-i gură mă caută himeric
tatuându-mi ventuze vineţii pe obraji, pe
gât, pe piept...
– Să te omor vreau. Să rămâi numai
al meu, doar al meu, ursule! Se crede
epuizată, cade lângă mine şi lacrimile-i
brăzdează în şuvoi faţa creolă. Mi-e teamă
că te pierd, mi-e teamă de efemer! Doresc
atât de mult să rămâi al meu căci te iubesc,
Dane. Ştii tu ce însemni pentru mine?! Stă
într-o parte cu mâna stângă petrecută peste
pieptul meu, cu degetele înfipte adânc în
carne. Nopţi şi zile te-am căutat, te-am
strigat, am plâns fluvial. Nici un răspuns!
De ce? Avarule! Dă-mi o fărâmă din
dragostea ta, o merit! O lăsam să
vorbească, în asemenea situaţii e mai
odihnitor să asculţi. Inima ei se relaxa în
cuvinte îmbătătoare de uragan şi dragoste.
Îţi aminteşti seara când ne-am cunoscut?
Tu, copil cuminte, ai venit la mine, ţi-ai
scuzat timid îndrăzneala, dorind să-mi spui
nu ştiu ce cuvinte. Şi ţi-ai trezit pofta de a
filosofa despre idealistul Kant cu viziunile lui neconformiste – numai tu ai vorbit, eu te-am
ascultat fără să înţeleg o iotă – au urmat
Veronica Micle şi Eminescu, dragostea
lor mistuitoare, nebunească. Am zis şi
eu într-o doară că Veronica l-a iubit
mult pe Eminescu, tu de ce ai rămas
rece şi nu mi-ai confirmat nici până
acum crezul meu? Şi cât doream să-mi
spui că am dreptate! Trecuse de miezul
nopţii şi noi stam privindu-ne cu ochii
de neguri, fosforescenţi, nepăsători de
zbârnâitul clipelor. Am rupt o frunză de
tei mare şi lată, îndeajuns de lată pentru
amândoi. Nu ştiu cine m-a îndemnat să
procedez aşa. Poate noaptea frumoasă
consumată lângă tine, poate cuvintele
ce ţi le rostisem entuziasmată cu mintea
mea de copilă răsfăţată, poate inima ce
tresărea la fiecare gest de-al tău. Am
despicat frunza în două părţi căutând să
le croiesc cât mai aproape de egalitate,
aveam mâinile tremurătoare...
– ... mi-ai dat o jumătate
introducându-mi-o în sân pe când
murmurai ca vrajă... „Dan de acum vom fi prieteni adevăraţi nu-i aşa ?”
Ai pendulat capul, eu ţi-am mulţumit. Săpasem făgaşul dragostei adânc în
suflet, cum îşi sapă floarea ce se vrea vie lăcaşul în deşert. La despărţire m-ai sărutat tot
timid, cu prudenţa celui care nu vrea să-şi descopere sufletul, sau cel puţin aşa voiai să
laşi impresia. Te-am iertat, crezându-te. Am greşit, nu trebuia. Zilele au trecut întregi,
zilele de coşmar ale fetei trăite la pension în aşteptarea clipei salvatoare. Te-am căutat,
apoi, descompusă de frământări prin parcuri, pretutindeni cu aceeaşi dorinţă supremă să te
văd încadrat într-o muţenie perfectă, nu sunt pretenţioasă, doar eu să vorbesc, tu s-asculţi
cum adeseori ai făcut-o! Intraseşi în pământ parcă. Te-aş fi căutat şi acolo însă eram
epuizată. Îmi lipsea curajul, setea de necunoscut scăzuse într-atât încât voiam să mă
scufund în întuneric, singură cu bezna. Uitându-mă într-una din zile în oglindă m-am
întrebat neverosimil cine-i fiinţa de dincolo, necunoscută mie, slabă şi hidoasă. Doar părul
mai păstra ceva din Adina de altădată. Ochii-mi deveniseră melancolici, bolnavi de
dragostea ta neîmpărtăşită. Ai fost rău! Suferea din amintiri. Dar şi prezentul o crispa
întărindu-le, actualizându-le. „Cum de n-am ştiut că mă iubeşte?!” Vezi tu, Adina, voiam
să-i spun, în plecările noastre există un parfum dureros, o chintesenţă de aduceri aminte şi
un strigăt la viaţă. Adina geme intuitiv. Tu ai fost parfumul dureros, ea – strigătul la viaţă.
Când treziţi din letargie ne vom scufunda în adâncul sufletului mustind a vis şi coşmar ne
vom întreba reciproc ce-i adevăr şi ce-i minciună! Ca răspuns, chezaşi existenţei noastre,
stau un parfum dureros, apatic, diluat, o chintesenţă de aduceri aminte la fel de diluată şi
un strigăt gutural la viaţă. Ai apărut după un an, se chinuie Adina. În aboratorul unde
lucrez telefonul a sunat înfundat, prelung. L-am ridicat firesc, oficiind un ceremonial a
cărui plăcere dispăruse de mult. Doar glasul, glasul, care se auzea cu inflexiunile lui m-a
cutremurat rendându-mi o parte din emoţie. M-am aşezat pe un scaun din apropiere pentru
a nu-mi pierde echilibrul. Rătăcitorul zburător se întorsese la cuib! Te-am ascultat fără a
avea puterea ripostei, precaut m-ai rugat să nu închid. Spasmodic, toate amintirile se
răvăşeau cu nopţile lor de nesomn, de tortură, cu jurămintele de răzbunare. Apoi
transfigurată de surpriză am sucobat sub teroarea bucuriei de a te avea lângă mine. Îmi
vorbea la celălalt capăt al firului Dan cel de altădată cu vocea mai bărbătească, flexibilă,
sunătoare, exactă. Dar când ai fost plecat? Negam până şi plecarea ta. Eram nebună! „Ştiu
că e ridicol dacă-ţi cer să ne întâlnim în această seară şi totuşi insist!” Te mai interesam
încă! Aceeaşi minciună ca la despărţire te însoţea. Ţi-am răspuns altfel decât ar crede toţi
tinerii lumii de astăzi. Era o poveste cu „sunt ocupată” şi „am o şedinţă”. Ai fost surprins
de rezistenţa mea. Mă bucuram de izbândă, de faptul că suferi şi tu din cauza mea. Am
stăruit în atitudine până-n cele din urmă. Şi răutăcioasă cum sunt te-am lăsat să guşti
înfrângerea strop cu strop. Înfuriat ai trântit telefonul în furcă. Nimic, nimic, doar linişte în
continuare. Năucită priveam în gol căutând să aflu dacă nu visez. Uitasem de izbândă,
eram învinsă. Mi-era lehamite de lucrurile din împrejur, de mine, de tine, de toţi. Aşteptam
să-mi ceri iertare cu glasul scăzut, sugrumat, să mă rogi de zeci de ori să vin la o eventuală
întâlnire eu să te ascult, tu iarăşi să insişti... Seara umbrele s-au întins informe ca de obicei.
Fantoma ta dezgropase jocul nostru de-a dragostea uitat, încovoiat numai prin oasele mele.
Trudă de edecar şi sensibilitate de călău! Era târziu, şi stelele, una câte una, se cuibăriseră
în mantia metalică a cerului. De frica cuiva pesemne, numai eu mai colindam pribeagă
peste asfaltul străzilor întrebând şi răspunzând fără noimă. M-am oprit lângă un tei unde
speram să te găsesc şi să-ţi întreb din întâmplare ochii dacă mă recunosc şi de unde, apoi
să le spun că-mi sunt dragi şi că nu le-am uitat culoarea nici o secundă. Tot trecutul
tenebros l-aş fi vândut pentru un sărut, pentru un cuvânt drăguţ, împăciuitor! Nu te-ai
îndurat să te arăţi, sau poate eu n-am ştiut de unde să te adun. Către dimineaţă am nimerit
uşa locuinţei şi am intrat din reflex... Te-am chemat aseară, altfel nu se mai putea trăi, şi-n
chemare am pus dorinţa nebună de a te ucide cu sărutările mele pătimaşe, cu trupul meu
neprofanat, pudic. Acum eşti al meu, numai al meu. Te-am regăsit!
I-am desfăcut mâinile încârligate pe trupu-mi după câteva minute de linişte
rugător :
– Adina, miroase a cafea.
– A, am uitat. Tu eşti de vină, ursule. Fuge în bucătărie de unde se întoarce cu
ibricul şi două ceşti. Toarnă degajat.
– E foarte delicioasă, ca şi stăpâna, izbucnesc nervos simţindu-mi limba arsă. Şi
mai ales... fierbinte.
– Nepoliticos, ca de obiei! Mi-a luat cafeaua din mână, brusc, a aşezat-o pe
tavă. Te voi pedepsi! Îndepărtează scaunul, şi mă trezesc cu şerpoaica spânzurată de gâtul
meu! Liniştea se depunea insistent în juru-ne, sfârtecată, nu chinuitor, de plesnetul
veşmintelor ce alunecă pe corp dezvelindu-l luminii. Ne risipim în cearceafuri moi, mai
creoli decât ele. Înăuntru cântam un cântec cu versuri de săruturi sărate, tăvălite în lacrimi,
învăţat nu de mult: „Femeie de eşti, de cobori în mine/ se vor sfărâma miile de gânduri şi
toată/ copilăria cu ochii de rouă,/ câmpiile verzi vor libera vânturi/ cu tristeţe/ şi tăinuită
fericire,/apele adormite, peste matcă-şi vor căuta/ sânii feciorelnici ierbii pitulaţi,/ şi voi
mări, răscolite de nelinişti / cu peştii solii de păcate/ uman cioplite în destin,/ ocrotiţi cele
două păsări albe/ care împrăştie, la maluri, noaptea în frunze/ potecă să-şi facă/ pentru
zborul dospit între aripi/ de două decenii!/ Femeie de eşti, de rămâi în mine/ rânduie
păcatele după greutate/ şi mi le dăruie pe tava iubirii/ cu semne de-ntrebare/ şi răspunsuri
de lut!
– Nu Dane, nu mă privi! ţipă Adina înlăcrimată. Încetează, eşti monstruos!
Tardiv însă. În faţa mea, în deplinătatea fructuaţiei se contura femeia,
otrăvitoarea femeie ovulară ce prăjeşte calm şi diabolic pe jarul dragostei, al geloziei şi
urii inimile neegale şi şovăielnice ale
bărbaţilor. Trupul scăldat în lumina
zilei ceruită parcă întradins pe
pigmentaţia de abanos arunca reflexe
ademenitoare, mă subjuga, îmi înţepa
ochii dilatându-i nefiresc.
– Ai trup frumos, Adina, de
creolă florentină...
– Întoarce-ţi privirile, mă
ard... repeta ea la nesfârşit plimbându-
şi mâinile în neştire peste sânii rotunzi,
sălbatici şi tari, peste ochii adânciţi în
orbite trandafirii. Zvâcneşte ca un arc
se înlănţuie peste mine, unificând
căldura corpului. Strigătul ei seamănă
cu o dezamăgire fatală în iarna
plecărilor mele, şi-mi deschide bolta
cerului să curgă plămada binfăcătoare a
posesiei. De vor păsările, de nu vor,
păsările cerului (despre ele e vorba),
poposesc în noi ne ustură îmbrăţişarea
cu zborul, cu îndărătnicia de a percepe
întunericul, ghioceii nu ne lasă uitării şi rodul cu braţe nemohorâte – uriaş dedus în clipe
cruciale – despleteşte nezădărnicia în pocale de licori stridente. Când se sparge soarele
pătruns peste perne, întins ca un fir de mătase liliachie, îmi strâng alene tulburările, încă
flămând dar foarte lucid, mă regăsesc cu tâmplele aceleaşi, neîncărunţite şi constat ca şi
cum timpul ne drămie matematic clipele:
– Adina, cafeaua-i rece!
Ea sesizează tonul învingătorului care-şi impune condiţiile ca subtilitate fără să
oscileze între două alternative. Dar face ca dozându-se eruptiv să se declanşeze:
– Ah, Dane, eşti un om imposibil! Cu faţa spre tavanul alb suspina sacadat. S-a
întors rătăcitorul la cuibul de odinioară! Apoi: Îmi plac nespus de mult rătăcitorii. Ţie,
nu?!
Se ridică în mâini, îşi priveşte degetele, lungimea sidefie a unghiilor. Îşi vântură
părul pe umeri. Răcneşte:
– Dane, tu nu mă iubeşti! Simt eu. Nu m-ai iubit niciodată. Ai curajul,
spune-mi! Vreau adevărul şi nimic alceva.
Vreau să vorbesc. Dintr-odată gura-mi devine o povară, un lucru de prisos.
Sunt surprins, îi măresc tensiunea, se zbate în necuvântarea mea. „I-ar sta bine mamă şi
soţie”, gândesc eu.
– Adina, te rog... încerc să accentuez o rugăminte.
– Iubeşti pe altcineva! Cum o cheamă? E frumoasă? Dar ea te iubeşte? Ah, ce
năroadă sunt! Cum să nu te iubească! Nu s-a născut încă fata care să te urască. Frumos
eşti, inteligent, nici nu mai vorbim, manierat, deh, aşa şi aşa. Râdea nu ştiu cum, enervant
desigur că-mi venea o poftă grozavă, renăscătoare, să-i resfir părul până la nesfârşit, trivial
şi mut.
– Termină odată! Îmi vâjia capul şi din clipă în clipă credeam c-am să-mi ies
din minţi. Nu greutatea faptelelor mă intimida, ci tonul cu care erau reliefate.
– Acum ştiu că nu mă iubeşti. Era descumpănită. Merg să-ţi încălzesc cafeaua!
Priveşte drept, ca o somnambulă, fără pendulări.
– Dacă tu crezi!
– Nu cred. Nu mai cred nimic, nimic...
Capodul îi flutură ameninţător peste genunchii încă neacoperiţi şi parcă viorile
cerului îngheţaseră cu strunele rupte de stânca veşniciei. Privesc ceasul, e ora zece
dimineaţa. Ce zi e azi? N-are importanţă. Ce face ea acum? Stă asemeni mie în pat şi
răsfoieşte o carte plictisită oarecum de conţinut şi de prea multă tăcere. Citeşte ca să nu
stea degeaba, citeşte să-şi alunge gândurile să rămână aceeaşi, dar perdeaua eschivei mele
se destramă şi capul îmi vâjie mai intens a uscăciune. În toamna aceasta picură mărunt,
frunzele galbene se înconvoaie puţin şi tot galbene rămân indiferent dacă va mai ploua sau
nu, gândim unul la celălalt. Ah, Adina, Adina! De-ai şti tu m-ai strânge de gât, m-ai omorî
cu ura ta, deşi eşti convinsă că nu vei putea să mă urăşti vreodată sau eu să te părăsesc.
Se întoarce de unde plecase, faţa-i frumoasă se menţine crispată fapt ce-i dă un
aer mai matur, mai distins. Cu privirea dăruită aiurea, poate unui trecător cutezător pe
drumuri de răstrişte, îşi aclamă neputinţa:
– Nu mă comport la nivelul aspiraţiilor tale. Prezenţa ta îmi năuceşte orice
încercare de destindere a gândirii. Cum să-ţi fiu pe plac? Calculez fiecare gest, fiecare
cuvânt să-ţi intru în graţii şi greşesc mereu. Ce-i de făcut, şi pentru numele lui Dumnezeu,
cine eşti tu de mă toturezi atâta? De ce-ai apărut în drumul meu şi nu mă laşi să-mi trăiesc
viaţa fără furtuni, fără regrete? Firesc? De când te-am cunoscut am devenit o umbră
nereuşită a fiinţei mele, o epavă navigând în voia valurilor, fără cârmă. Şi tu nu-mi întinzi
mâna, nu eşti firul de iarbă de care se atârnă înecatul pe jumătate. Salvează-mă sau pleacă
pentru totdeauna. Mi-e greaţă. Nu mai vreau,... nu mai pot... Plânge uscat, fără lacrimi.
Am strâns-o la piept sărutându-i suspinele şi râul secat al cuvintelor adunat pe
buze ca un blestem al destinului. Ce cumite stă în braţele mele! De unde să iau o a doua
inimă? Blestemată fie clipa în care am întâlnit-o pe Ea, înrobitoarea seninului meu.
Blestemată fie dragostea necumpătată! Al cui soroc se împlinea? Proorocirea stelei îşi
arată nemilos colţii, sfâşiindu-mă în mii de bucăţi. Şi-n atmosfera ciudată a celor patru
pereţi, două fiinţe, a mea şi a Adinei se strângeau teluric în braţe. Una vărsa anatheme şi
scabros, cealaltă dragoste şi înţelegere... Moarte uşoară cu har dumnezeiesc! O moarte
plăcută, chinuitoare predestinată muritorilor ce n-au făcut umbră pământului în zadar!
Fiecare şi-o doreşte aşa, şi tu, şi el, şi toţi ceilalţi... Drăgălaşa fiinţă se adăpostea la pieptul
meu cu tărie, temându-se de duhul rău al întunericului ce-o pândea înde-aproape.
Mă dezmembrez în bucăţi mici boabe de materie să împac sufletul creol cu ore
de taină şi exces idilic, să oblădui rănile sângerânde cu înţelegere debordantă, în ore de
răstrişte cu înţelepciune şi încredere. N-am să pot nicicând să-ţi redau mirificul cerut căci
sunt neputincios, dragostea mea n-are dimensiuni. Şi mai departe nu mai ştiu. De ţi-aş
depune cadavrul la picioare ar fi puţin! Te-aş încorona regină a nopţilor, în memoria
nopţilor ce le-ai îmbrăţişat iubindu-mă în cântări de mireasă ce şi-a pierdut mirele dar nu
pot, nu pot, nu pot. Din umbră cu ochi fosforescenţi mă priveghează Ea. Şi-mi umblă prin
suflet şi-mi sădeşte flori, flori frumoase, după chipul Ei. Eşti un suflet zbuciumat ce
doreşte lumina, ce şi-a diluat respiraţia sub greutatea durerii, şi-a astupat-o ca după iubiri
fantastice. Corpul tău, sufletul tău e în stare de o iubire fantastică. Mă voi întoarce la tine
dacă cealaltă nu merită. Ţi-o jur, regină a nopţilor somnambule, ţi-o jur tigroaico, ţi-o jur!
Adina mă priveşte mirată căutând în mine tâlcul vorbelor murmurate egoist, fără
rezolvare imediată.
– Am vorbit ceva?! Gândeam cu glas tare, desigur. O meteahnă din copilărie. Se
întâmplă oricui, fie şi spre bătrâneţe.
– Ai jurat către mine. Dar ce? Pentru ce?
– Numai în vise juri – mint eu. Am visat!
Nu se convinge. Se desprinde tandru din îmbrăţişare, nedumerită şi plictisită de
reţinerea mea exagerată.
– E târziu! E timul să mergi acasă! Oltul străbun şi-a domolit zbenguirea în
sângele nostru. Mugurele de doină încolţit vrea să se odihnească. Sunt obosită. Nu-i chiar
atât de uşor să urci mii de trepte spre vis şi să te arunce în gol o mână vitregă şi străină!
Izgonită din închipuit rai mă retrag să poposesc în umbra anotimpului cu sufletul invadat
de frunze galbene. E mai bine aşa, mai dureros. Din dureri se naşte bucuria, fericirea. Nu
reţin unde şi când am auzit-o. Îmi plac aceste cuvinte şi cred că o parte din ele ies şi din
fiinţa mea. Şi acum pleacă în iarna lupilor, fii aşchie de copac împlântată în timp să usturi
îmbrăţişările tinerilor la gura sobei. De supravieţuiesc tăierii printr-o singură rădăcină –
dragostea. Pleacă, haide, du-te!
Când mă retrag spre libertate, în aerul nopţii cald şi misterios simt prin sânge o
dorinţă nebună de-a muri dintr-odată, fără dureri, cu fiinţa prăbuşită într-o beznă infinită.
Uşa s-a închis cu zgomot în urmă. Ştiam că se va redeschide şi că doi ochi negri, închişi pe
jumătate, străjuiţi de lacrimi mă vor însoţi până departe, foarte departe. O clipă am ezitat
în pas: „Să mă întorc la ea pentru totdeauna?!” Mi se pare ideea năstruşnică, piperată şi
grăbesc mai tare neluând în seamă mâna rotită prin aer a despărţilre, a adio. Trebuie să
spun că exist şi-mi cânt poemele dacice la masa de piatră a timpului şi beau belşugul
vinului lângă focul de nuntă, laolaltă cu neamul. Trebuie să spun că intuiesc în palme
anotimpurile pe când frunzele-şi dospesc scrumul în cină. Şi dacă mă petrec
înpingându-mă silnic în veselie însemn în tiparul vârstei cu roşu: sunt omul, sunt braţul,
sunt ochiul lumină. Nu vreau să ştiu de ce ca un ceasornic nopţile iradiază din adânc
fumul încrustat pe cuvinte, şi cuvintele plesnesc în săruturi lacome. Existenţă, existenţă!
Este cald şi bine! Seara se lasă vaporoasă, fratele-mi şopteşte la ureche, îmi strângea
umerii cu putere, că-n această seară vom merge în oraş, la un prieten care-şi serbează nu
ştiu câţi ani de existenţă.
Prietenii ne întâmpină veseli. Camera-i supramobilată cu câteva mese în mijloc
pe care rânjind a porţelan şi penumbră stăpânesc farfuriile cu accesoriile – slugi – cuţitele
şi furculiţele – alături. Pe scaune şi în picioare numai băieţi.
– Bine amicilor – întrerup eu zgomotoasele reflecţii – dar nu se poate astfel!
– Cum? Se întoarseră mai multe suflete către mine.
– A, eu am ghicit! se răţoi un băiat cu părul spălăcit, tinzând spre blond, aruncat
în dezordine între urechi, probabil după un anumit calcul numai de el ştiut. Problema
feminină...
– Avem, avem! – aclamă grupul triumfător.
– Câtă frunză şi câtă iarbă, cum spune marele nostru Eminescu – adăugă Nicu M.
cu pretinsa-i emfază de literat. Este cel sărbătorit şi vrea să fie la înălţime.
– Unde-s, că n-am ajuns încă la vârsta când ai orbul găinilor? Mă duceţi cu...
preşul?
– La baie!
– O! Nu-l crede. Sunt să-şi schimbe perucile!
– Nu fi măgar, întinezi atmosfera, cretinule!
– Ia te uită la el, pocăitul! Ce transformare, domnule, ce transformare!
Veselia se dozează odată cu trecerea timpului.
– Repede, menajaţi-vă!Vin antineele! – anunţă pompos băiatul cu părul galben.
Sunt gătite ca de Paşti! Hai, la locurile voastre, adică... unde vă simţiţi mai bine. Propun
ca găliganul – un tânăr cam înăltişor pentru vârsta lui – să le întâmpine. Sunteţi de acord?
Dar fără melodia aia imposilă cu „Eşti mai frumoasă când râzi” etc, etc. Ai grijă - ?!
cuprinse pe găligan de curea, cam până acolo ajungea! – Să nu te holbezi prea mult că
rămâi aşa şi ne faci reclamă proastă.
Fetele intră în şir indian pe când găliganul timorat se obosea în reverenţe cu
ochii deplasaţi sensibil din orbite. Antineele-l plagiau artistic, închizând şi deschizând
ochii ca nişte păpuşi mecanice (aer ironic, de superioritate transmis prin ani de madonele
secolului XVIII.)
Cum era şi firesc, printre feline se aflau şi timidităţi, statui cu pleoape de ametist
ce răspândesc prin însăşi împietrirea lor de prunci cuminţi efuzie de sentimente şi respect.
(Nu cumva respectul e tot un sentiment?) Atenţia se dozează. Una era blondă – în genere
nu-mi plac blondele, de gustibus! – avea irisul albastru conform tiparului clasic de
frumuseţe; părul tăiat scurt îşi trimitea câteva şuviţe pe lângă ureche ca nişte obsesii de
adevăr şi pudic. Gesturi de copil nevinovat, dar ascunzând în tainice sălaşe o rutină de
manieră, însoţeau mlădierea copului şi a membrelor. O chema Gina şi trecea de
şaptesprezece ani. „De unde-şi trage numele şi câte luni să adaug anilor ei?”
Paradoxal şi epidermial, o brună cu pielea de-un melancolisn feroce, cu gesturile
calculate se zbătea între vis şi realitate izbucnind uneori prin adevărate cascade de
înţelepciune. Se oferă cu gravitate să ajute la servitul mesei. Vorbea rar, chiar foarte rar, cu
gura dilatată la refuz, o chema Gemma şi i-am oprit un loc exact lângă mine fără a fi luat
în seamă de ceilalţi. După un timp blondul izbucneşte:
– Toată lumea la dans! Să exploatăm cu încăpăţânare şi tinereţe magnetofonul.
– Da, toată lumea la dans! – repetă Nicu. Se dansează mult. Sunt obligat –
manierele-s de vină – să respir şapte parfumuri diferite, de la cel mai disgraţios şi-n
cantităţi enorme, până la cel deliberat, discret, de sulcină. Ultimul dans îl consum cu
Gemma, nu din calcul ci dintr-o întâmplare în faţa căreia mă prosternez. Şi ea pare
mulţumită de acest lucru deşi-mi pare neverosimil să mă pronunţ, faţa-i împietrită a vis nu
trădează nimic. Sfinx! Dansa mai bine ca celelalte, mai ordonat, şi mişcarea antebraţului
mă apropia sinusoidal de corpul elastic, plin. Şi-a sprijinit capul de umărul meu ca o
tentaţie şi evaluare a timidităţii de a mă privi neîncetat şi sunt sigur că se gândea la lucruri
frumoase. Tresărea uneori din visul de bună credinţă când braţu-i strângea talia
zvâcnindu-şi muşchii cu tactică, cu sinceritate. Ne-am privit de câteva ori şi cu cuvinte
murmurate, de rugă şi-am lăsat fântânie ochilor să-şi împreune bezna. La sfârşit i-am
sărutat mâna mulţumindu-i. A arcuit sprânceana stângă ca o înţelegere subtilă, ca o
cununie de dorinţe. De undeva, din încăpere, blonda, Gina mă privea cochet. Urmărea
fiecare mişcare cu prefăcută părere de rău, ca o bulă în larg predestinată vaselor de mare
tonaj. Presupuneam că-i geloasă, ochii albaştri insistau şi înţepau cu suliţe de reproş,
ascunzând într-un colţişor misterioasa răzbunare.
– E timpul să mă retrag! mi-a spus Gemma cu tâlc. Pricep, adaug.
– Te însoţesc, nu înainte de a anunţa „societatea”. „Societatea” se pronunţă
afirmativ, cineva trâmbiţează un „şmechere” şi restul părerilor de rău presupuse. Apoi sunt
trecut dintr-odată pe planul indiferenţei.
Strada-i pustie şi lucitoare. Gemma tremură zdravăn sub bluza subţire de mătase.
Îmi prinde braţul şi-l strânge mai tare decât s-ar fi cuvenit.
– Tremuri! Ţi-e frig ? – întreb pentru a zice totuşi ceva.
– Nu... Puţin. Zâmbea. A fost o seară plăcută!
– Da. (Puteam să neg un adevăr?) Chiar foarte plăcută!- flatez. Şi nu se întâmplă
des. În ultima instanţă depinde de cine participă.
– Pari încântat! Presupun că eu n-am contribuit cu nimic. Încerca portiţa de
intrare spre suflet şi aştepta răbdătoare, în umbră, urmarea.
– Ştii doar că nu-i adevărat ce spui şi totuşi...
– Tăcerea plictiseşte îngrozitor. Nu mi-a plăcut niciodată. De mă subjugă va
veni şi obsesiv. Şi nu-i avantajos.
– Apreciam, începusem să valorific tăcerea dumitale cu cea a preţiosului metal.
– Mă mir! Italiencele vorbesc prea mult când pot spune totul în câteva fraze. Nu
moştenesc harul oratoric al mamei. Dar nu ştii: mama mea era italiancă, din împrejurimile
Romei sau cam aşa ceva. Tatăl este inginer lucrează în localitate. S-au cunoscut în Italia,
pe când tata era într-un schimb de experienţă şi au crezut, de comun acord, c-ar fi mai bine
să-l însoţească în ţară. Am ajuns. Aici stau, lângă firma „Prichindel”. Frumos nume nu?
Frumos şi gestul dumitale de-a mă însoţi. Îţi mulţumesc mult!
Mi-a întins mâna pe care am sărutat-o întârzâind mai mult decât trebuia cu
tatuajul. Sper să ne mai întâlnim. Şi mai sper că nu ne vom certa. La revedere!
„Să mă întorc la prieteni sau să merg acasă?” Eram dezorientat şi puţin
emoţionat. Din gând în gând am ajuns la capătul scărilor. Încep urcuşul. Treaptă după
treată se pierde în urmă şi eu nu încetez să gândesc. „Acum se dezbracă, are corp frumos,
o cicatrice sub sânul stâng de forma unei flori cu patru petale, se urcă în pat, se acoperă
până sub bărbie şi-şi muşcă buzele. Vorbeşte cu mine sau despre mine, se destinde. Nu-i
sunt indiferent. A închis ochii. Are pleoape frumoase cu gene lungi de italiancă. Tot a
moştenit ceva de la maică-sa!”
Deschid o uşă. Extraordinare sunt reflexele! Cad pe neaşteptate în mijlocul
veseliei, mai discordantă acum când spiritele se cam amestecaseră, golite de energie.
Nicu crede că-i de datoria lui să vină cu lucruri inedite şi tam-nisam aruncă
benzină pe foc:
– Dragii mei, n-aş vrea să încheiem frumoasa noastră procesiune, (cuvânt
nepotrivit, dar intonat grav) fără a-l asculta pe amicul, stimatul nostru prieten – şi arată cu
degetul spre mine – recitându-ne o poezie.
– De acord, de acord fredoneză fetele la unison. „De acord pe dracu. Eu nu sunt
de acord. De recitat îmi arde acum? Pentru aşa ceva trebuie să ai o anumită dispoziţie
sufletească, un timp prielnic pe care să-l intuieşti până-n detaliu. Îmi potrivesc ceasul.
Două dimineaţa. Poftim, Dane, şi recită poezii la două dimineaţa! Ca nelumea. Mai
deşănţat moment nici că se găsea!”
– De acord şi eu, se smiorcăie blondul, dar nu o poezie oarecare. De dragoste!
Îşi lungise buzele şi schimonosea cuvintele copilăreşte.
– Mai ales de dragoste! – tonifică fetele în frunte cu Gina.
– Nu s-ar putea să consumăm minutele ce le avem în dar într-alt fel ? - încerc eu
singura eschivă posibilă.
– Exclus!
– Dane, nu-i frumos! – ripostează Nicu, împungând cu degetul obrazul discret,
vrând pesemne să-mi dea o lecţie serioasă de etică.
– Bine. Şi am vârât în gurile întredeschise, în urechile pleoştite, cu poftă voită
răzbunare poezia „Floare de amiază”: Cruce de dogoare vieţii tatuăm,/ Iubirii miraj
ostoite-n noi/ Când plângem sub bolta cerului – abis/ Ca un triolet însetat de ploi.//
Depărtări ne leagă şi sângeră rana/ Din care-am băut veninul păcat/ Adânciţi în ierburi,
ascultând litanii/ La margini de crâng, murmurate-n sat.// Şi-a trecut solara umbrelor
eşarfă / Peste ochii dragi lângă ochii mei,/ Şi-au rămas goi melcii în păduri de brazi / Şi
pocalul spart ce n-ai vrut să-l bei.// Cumpăna fântânii în văzduhuri mută/ Stăruie miraj,
vis surpat în mare./ Floare de amiază, floare de amiază/Parfumul sihastru nopţile-mi
dogoare!
– Bine – aclamă toţi, aplaudând haotic.
– Este, după câte înţeleg, o poezie a regretului, a despărţirii. Tristă, foarte tristă.
– Ia te uită unde lenevea criticul literaturii române! Îl luă peste picior blondul pe
găligan. Te pomeneşti că scrii şi versuri?! De unde le copiezi? Şi plângi când le reciteşti?
Sunt stupefiat de umanismul caracterului său!
– Ce ştii tu! făcu filozofic găliganul. Ştii tu ce-i aia „emoţie poetică ?”
– Aş, de unde! Eu trăiesc pe sub pământ, de douăzeci de ani trăiesc acolo. În
seara aceasta am invadat din adânc de dragul dimensiunii tale. Şi când eram pe punctul
să-ţi prescriu nulitatea înălţimii mă copleşeşti cu aderenţa la muze. Nu zău cochetezi cu
ele? Dar ele cu tine? Pfiu! Am rău de mare!
– Încă un dans ?! schimbă găliganul vorba nereuşind să îmbrace perfect haina
indiferenţei.
– E târziu! A trecut de trei.
– Odată împlineşte sărbătoritul nu ştiu câţi ani! perorează Gina strunind
magnetofonul. Sorbiţi-vă cafelele şi la dans cu voi.
Se apropie de mine fără menajamente.
– Dansaţi domnule........ ?
– Spune-mi cum vrei, numele meu nu prezintă prea multă importanţă. Nu-mi
place tonul, accept totuşi şi o înlănţui de mijloc cu braţul drept.
– Dansezi bine! - şopteşte
piţigăiat, în vârful buzelor. Încă o
calitate adăugată celorlalte.
–Eşti darnică în
complimente. Ai multe? Sunt gata
să le primesc pe toate laolaltă.
– Poţi fi şi dezgustător când
vrei. Te-ai supărat? Cum să te
împac? Îmi mângâie obrajii cu fire
răzleţe de păr. Mă irită. Mă
enervează. Caut să fiu calm. Se
întoarce cu ochii râzători, dilataţi
către mine, îşi apropie gura de-a
mea. E nebună! Mă sărută nesilit, cu
multă francheţe. Prelungeşte sărutul
zdrobindu-şi buzele de obraji, de
barbă şi mai jos, pe cămaşă, pe haină
retrăgându-se în atitudinea de
început. După câteva mişcări se
opreşte. Încă eşti supărat? Ce dracu‟
să-i răspund? Că mi-a trecut
supărarea? Că de fapt n-am fost
supărat, ci enervat? Mai rău decât
dac-aş menţine tăcerea în care mă
ascundeam fidel. Nu-mi răspunzi? Înseamnă că eşti tot supărat. Încă un sărut.
– Încetează, te rog! Suntem caraghioşi! Ne privesc ceilalţi.
– Te interesează aşa de mult
„ceilalţi”? Leagă cuvintele cu dexteritate,
intenţional, ironic. Nu eşti tu însuţi! Pe unde te-
ai împrăştiat, poetule? Părăseşte locul de
incinerare, lasă-l, nu-i pentru tine. Eu aştept să
te aduni. Curând, curând fluxul cu ochi de ape
ne poate sparge glesnele, ne poate zvârli
sufletele în necuprins. De ce să fim tragedieni?
Nu da voie demnităţii rău înţelese să-ţi măture
cuvintele înainte de a-ţi înflori pe buze. Voi să
le ascult, să le simt pulsaţia pe propria-mi gură.
Hai sărută-mă, dăruie-mi sărutul predestinat în
această dimineaţă gurilor frumoase. Nu-i aşa că
merit fiindcă am gură frumoasă? Trandafirii se
ofilesc de nu-i săruţi. Înfloreşte-i, înfloreşte-i!
Mă atrage irezistibil, îmi contopeşte trupul cu
al ei. Acelaşi sărut, de acum obişnuit, fără
trandafiri (unde-s trandafii?!) ne uneşte pentru
câteva clipe, cu tomuri de catedrale şi căderi în
genunchi, a rugă de creştinizare. Irisul ei este
Fotografie din 1964...
sidefiu, pe-al meu nu-l intuiesc, dar o fi la fel cu toate că nu înţeleg de ce-aş fi atât de
pervers. Mă prinde de mână şi mă târăşte mai mult spre masă. Să ne odihnim puţin! Îmi
pare rău!
Fetele-şi anunţă retragerea, fiecare însoţită de câte un băiat. Nicu priveşte
resemnat, mai cu seamă prozaic crezând că acestea-s lungimile de undă unde trebuie fixat.
Ne desemnează pe toţi ca prieteni şi râde cu efecte întârziate. Plecăm. Din braţul meu se
alungeşte braţul Ginei şi mai apoi felinul ei corp, volatil, cu nervi şi reflecţii de amazoană.
Face ochii mici – mici, ca două boabe de nisip incadescent.
– Du-mă cu tine, dar pe unde-ţi spun eu. Acasă, acasă la mine. Vicleanule! – tot
ea vorbeşte, fără ca eu să deschid gura. Sau să gândesc ceva – unde te-i fi gândind acum?
murmur grosolan:
– Refuz să gândesc. Te conduc unde doreşti! Eştii mulţumită?
– Copleşită! oh, cât de repede te închistezi, în tine! E la mijloc rutina sau
bunele maniere? Cu trandfirii cum rămâne? Au început să pălească. Aştept zadarnic.
Răule, n-ai inimă deloc în tine! Pe unde-ai pierdut-o Sau ţi-a furat-o cineva?
Probabil că am condus-o până nu ştiu unde, nici ce i-am spus, nici gesturile nu
le-a memorat. Găseam că-i inutil să-mi torturez mintea cu multitudinea imaginilor.
„Gemma nu m-a ascultat recitând. Nu pierd speranţa, va veni vremea (câte nu
se-ntâmplă!) să-i spun şi ei o poezie. Singură, ea cu mine”. Gândeam copilăreşte. Nu s-a
întâmplat niciodată s-o regăsesc ca-n dimineaţa aceea. După câteva luni am întâlnit-o
transformată, semăna a femeie, mi-am zis că aşa este şi-i stă de minune ca un destin întins
pe rug, iar povestea ei incumbă păreri de rău, statornice şi neverosimile. Poveste tristă
precum poezia pe care n-a auzit-o şi nu o va auzi. S-a căsătorit cu un şofer cunoscut de-al
tatălui, cu zece ani mai în vârstă. Nefericirea i-am citit-o în ochi când mi-a răspuns la salut
şi fără să vreau mi-au trecut prin minte cuvintele ei ultime şi faptul că la braţul meu,
suspinând mi-a spus că se simte bine. Era
poate una din fericirile mărunte ce le oferă
viaţa omului, dar atât de importante pentru
fiinţa ei neprivilegiată!
Destinu-şi aruncă tentaculele aşa
cum crede că-i mai nefiresc. Şi ea nu scăpase
acestei lăcomii. Şi mereu este dur când nu
trebuie, şi mereu este îngăduitor când nu
trebuie să fie iertător. Jocul hazardului îşi are
legile lui aparte, o înglobare de reguli ce
comunizează sufletele sau le dezbară cu
răceală şi profanare. Şi aşa trăim pe mai
departe şi visăm ploi, şi visăm soare. Gemma,
Gemma! Efervescenţa ploilor cutremură de la
un capăt la celălalt existenţa noastră
purificând-o şi nu mai suntem în noi, ci în
lucruri, aşa cum ne naştem şi cum ne dorim
iniţial. Vom înţelege vreodată geamătul
înfundat al lucrurilor?! Anost limbaj de
înţelegere, nu-i aşa Gemma ?! ... Efevescenţa
ploilor... ...şi frumoasa explicaţie de pe verso
ce trădează preocupările artistice
ale lui Paul Dogaru
Învățătorul Pavel T.Vitănescu – autorul ,,Monografiei comunei Bălănești, județul

Olt’’ (1937)
Prof. Cornel Manolescu
Învățătorul Pavel Vitănescu s-a născut în comuna Coteana din județul Olt, la 14
octombrie 1883 ,,Fiu al Preotului Thoma Vitănescu în vârstă de ani două zeci și cinci și al
Preotesei Maria în vârstă de ani două zeci și doi ambi de profesiune plugari’’.3
În perioada 1890-1895-1896 a urmat Școala primară ,,Ștefan Protopopescu‟‟
Slatina ( Diploma eliberată de Directorul Școlii
primare nr. 1.183/1896). A urmat apoi
Gimnaziul ,,Radu Greceanu‟‟1896 –1899-
1900, cu Diplomă de 4 clase. A funcționat ca
suplinitor de la 12 octombrie 1900, până la 1
septembrie 1901, la Școala primară din Coteana,
satul său natal.
După absolvirea Gimnaziului s-a înscris
la Școala Normală din Craiova, urmând
cursurile acesteia timp de trei ani școlari (1902-
1905).
Își satisface serviciul militar în perioada
1.XI.1905 – 1.XI.1906, în cadrul Reg. 3 Olt,
fiind eliberat cu gradul de sergent. Specialitatea
Infanterie, ctg.1906.
La 1 noiembrie 1906, a fost numit
pentru prima oară titular, la Școala primară din
comuna Dranovăț, județul Olt.4 Aici a funcționat
până la 1 octombrie 1909, dată la care prin Ord.
5536 / 11 sept.1909 este transferat la cerere, la
școala din Bălănești – Olt.
Pavel Vitănescu
Pe 20 aprilie 1908 se căsătorește cu
Rebeca, fiica preotului I. Popescu , menajeră, după cum scrie în actul de căsătorie:
Din anul una mie nouă sute opt luna Aprilie ziua douăzeci ora zece dimineața. Act
de căsătorie a lui Pavel T. Vitănescu, ortodocs în vârstă de ani două zeci și patru de
profesiune învățător născut și domiciliat în comuna Coteana, fiu major al Preotului T.
Vitănescu de profesiune preot și al D-ei Maria, de profesiune menajeră, ambi domiciliați
în comuna Coteana, care au fost de față și au consimțit și a D-rei Rebeca Preotul Ion
Popescu, ortodocsă în vîrstă de ani douăzeci și doi de profesiune menajeră născută în
comuna Comani și domiciliată în comuna Coteana fiică majoră a Preotului Ioan Popescu
de profesiune preot și a D-ei Maria de profesiune menajeră ambi născută în comuna
Coteana [……].5
Nu au avut copii.
A luat parte la Campania din 1913, cu gradul de plutonier în rezervă, fără a fi
rănit.
3
S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă- Coteana, reg. nr.24 A / 1883, pag.67.
4
S.J.A.N.Olt, Fond Inspectoratul școlar al jud.Olt, dos. 586 Statul personal nr.4626.
5
S.J.A.N.Olt, Colecția de Registre de Stare civilă, Coteana. Reg. 59 / 1908.
Prin decretul cu nr. 3086/910, dobândește titlul de învățător definitiv, iar apoi
gradul II în 1920 și gradul I în anul 1926.
A obținut următoarele gradații în învățământ:
*Gradația I-a, la 1
aprilie 1912;
*Gradația II-a - 1
aprilie 1917;
*Gradația III-a - 1
aprilie 1922;
*Gradația IV-a - 1
ianuarie 1926 ( s-a ținut
cont de anul de suplinire ).
*Gradația V-a - 1
ianuarie 1931;
*Gradația VI-a –
1 aprilie 1938.
A obținut și o
Şcoala primară mixtă din satul Bălăneşti (după ,,Mono-
gradație militară la 1 grafia comunei Bălăneşti”, de Pavel Vitănescu, p. 186)
aprilie 1921.
Învățătorul Pavel T. Vitănescu a fost: președinte al Comitetului școlar local
Bălănești între anii 1924 – 19316, președinte al băncii populare din1919, contabil al fostei
obști de împroprietărire, președinte al comitetului care a reparat biserica, președinte al
cercului cultural ,,Bălănești‟‟din 1920, vice-președinte al comitetului asociației
învățătorilor din județul Olt, vice-președinte al căminului cultural local.7
Decorat cu:
*Medalia jubiliară ,,Carol I‟‟, D.R. N.5384 / 1905;
*Medalia ,,Avântul Țării‟‟, Brevet N.491 /
1914;
*Medalia ,,Bărbăție și credință” cl.II-a cu
spade, Brev. N. 1016 / 1916; dec.15;
,,Monografia comunei Bălăneşti” (1937) şi gospodăria lui Pavel Vitănescu
6
Comitetul școlar a fost înființat la 10 august 1919, conform Decretului-lege din 24 iulie 1919.
7
Vitănescu,Pavel T,,Monografia comunei Bălănești din județul Olt’’, pag. 176, Tip.și fabrica de
ștampile ,,Victoria’’ Craiova, 1937.
*Medalia ,,Crucea
Comemorativă” cu baretă,
Ardeal, Brev. N. 34.296 /
1921;
*,,Coroana
României‟‟ în gradul de
Cavaler prin Decret Regal
nr. 956 dat în București, la
9 martie 1923.
P.T.Vitănescu a
ocupat funcțiunea de
subrevizor școlar de
control în perioada 1
aprilie 1926 – 7 iunie
1927.
Prin Ord. No. 2071
/ 1940 al Academiei Altă fotografie şi semnătura învăţătorului Pavel Vitănescu
Române, învățătorul Pavel
T.Vitănescu este premiat de către Academia Română cu premiul ,,Gheorghe Chițu‟‟,
pentru valoroasa sa lucrare ,,Monografia comunei Bălănești din județul Olt – Dela
întemeiere, până la 1 ianuarie 1936 – cu 3 planșe, 14 clișee și numeroase tablouri
statistice și comparative’’.
La 1 septembrie 1940, P. Vitănescu s-a pensionat, conform Ord. Ministerului
Educației Naționale, No.88294 / 940, sub No.2971 / 940, dar revine la catedră și se
pensionează definitiv pe 1 septembrie 1941, conform D. No.111.014, No.4584 / 1941.
Astăzi, una din străzile satului Bălănești poartă numele învățătorului Pavel T.
Vitănescu, fiul său adoptiv.
DRAMA PRIZONIERILOR ROMÂNI CAPTIVI ÎN UNGARIA (II)

EROI DIN JUDEŢELE OLT ŞI ROMANAŢI AFLAŢI ÎN CIMITIRUL
OSTFFIASSZONIFA, UNGARIA
Colonel (r.) Matei Dumitru
Nr.crt/listă Nume Unitatea Anul Localitatea Data decesului Parcela/locul

din care provine
281/3248 Păun Costache 26 1886 Găvăneşti-R-ţi 19.05.1917 16/241
282/3255 Păun Toma 59 1881 Islaz-R-ţi 14.09.1917 2/270
283/3269 Pavel Stan 59 1874 Slătioara-R-ţi 18.09.1917 11/272
284/3283 Percu Constantin 59 1875 Dăbuleni-Romanaţi 8.02.1917 13/244
285/3286 Perca Petre 15 1884 Dioşti-Romanaţi 30.04.1917 13/238
286/3300 Petre Constantin 59 1880 Slătioara-Romanaţi 11.03.1917 99/227
287/3322 Petruşcă C-tin D1 tren 1877 Potcoava-Olt 23.02.1917 8/359
288/3328 Putică Petre 9Art 1882 Izbiceni-Romanaţi 14.04.1917 42/233
289/3351 Prodana Ioan 66 1871 Islaz- Romanaţi 22.04.1917 53/236
290/3367 Preoteasa Stan 59 1879 Rusăneşti- Romanaţi 11.03.1917 94/227
291/3368 Preoteasa Ioan 26 1866 Cepari- Romanaţi 17.02.1917 77/223
292/3369 Preoteasa Dumitru 66 1872 Balş- Romanaţi 19.06.1917 105/243
293/3370 Preduţu Ioan 66 1871 Cepari- Romanaţi 23.02.1917 84/224
294/3371 Preduţ Vasile 59 1872 Popânzăleşti- Romanaţi 23.12.1917 3/339
295/3372 Preduţ Nicolae 59 1884 Rusăneşti- Romanaţi 27.05.1917 17/242
296/3374 Predulea Ilie 43 1885 Deleni-Olt 28.02.1917 57/225
297/3387 Preda Grigore 43 1881 Ciomăgeşti-Olt 1.10.1817 11/280
298/3399 Poştaru Stancu 9 Art 1881 Dăbuleni- Romanaţi 03.08.1917 19/250
299/3448 Popa Nicolae 1 1876 Băbiciu- Romanaţi 11.05.1917 13/240
300/3451 Popa Nicolae 59 1871 Scărişoara Romanaţi 24.03.1917 31/230
301/3470 Popa Filip 80 1880 Mărgăriteşti- Romanaţi 29.04.1917 108/237
302/3474 Popa Barbu 66 1870 Cacaleţi- Romanaţi 11.01.1917 7/236
303/3504 Piringa Ilie 5 1889 Greci- Romanaţi 26.10.1917 8/307
304/3525 Pătruşcă Constantin 1 Potcoava-Olt 23.02.1917 359/
305/3545 Penuga Ilie 5 Greci-Romanaţi 26.10.1917 307/
306/3547 Pildă Vasile 54 Spineni- Romanaţi 19.04.1917 235/
307/3558 Predulea Ilie 59 Deleni-Olt 26.02.1917 325/
308/3564 Răceală Tudor 9Art 1883 Moldoveni-Romanaţi 05.03.1917 28/
309/3590 Radu Ilie 59 1879 Drăghiceni-Romanaţi 21.12.1917 13/337
310/3599 Radu Păun 59 1872 Traian-Romanaţi 29.08.1917 1/262
311/3610 Răducan Ilie 59 1875 Obârşia- Romanaţi 08.04.1917 50/233
312/3615 Rădulescu Stan 43 1882 Şerbăneştii de Jos-Olt 18.02.1917 49/228
313/3617 Răduţ Florea 5 1882 Mihăileştii de Jos-Olt 11.03.1917 46/229
314/3618 Răduţ Dumitru 1 Art 1877 Cornăţel-Olt 3.02.1917 55/222
315/3621 Raicea Ştefan 59 1886 Osica de Sus- Romanaţi 12.02.1917 62/222
316/3629 Roşca Dumitru 19 1884 Osica de Sus- Romanaţi 28.05.1917 28/242
317/3650 Risipitu Dumitru 59 1875 Obârşia- Romanaţi 05.04.1917 12/233
318/3663 Robu Ioan 59 1887 Slăveni- Romanaţi 05.05.1917 107/238
319/3687 Roşoagă Alex. 9Art 1885 Cârlogani- Romanaţi 27.03.1918 8/370
320/3688 Rostofol Marin 13 1881 Urşi-Olt 21.11.1917 4/324
321/3721 Ruţă Orica 3 1894 Seaca-Olt 09.12.1917 3/333
322/3722 Rutea Năstase 1 sanit 1881 Milcov-Olt 21.06.1917 15/224
323/3723 Ruţu Dumitru 19 1895 Gropşani-Romanaţi 12.02.1917 43/223
324/3728 Rusea Gheorghe 80 1887 Cilieni-Romanaţi 12.04.1917 373/
325/3742 Stroe Marin 1 Pion 1882 Vaţa-Olt 25.05.1917 107/241
326/3755 Stroe Constantin 59 1885 Marotinu- Romanaţi 25.01.1917 123/
327/3757 Stroe Ioan 59 1883 Islaz-Romanaţi 05.11.1917 9/315
328/3770 Stoica Năstase 80 1877 Valea Ungureni-Olt 22.02.1918 6/359
329/3776 Stoicănescu Florea 80 1875 Brebeni-Olt 03.01.1917 34/
330/3777 Stoicănecu Marin Div. 1 tren 1878 Sineşti-Olt 08.04.1917 67/233
331/3792 Stângu Radu 19 1894 Boşoteni-R Romanaţi 05.05.1917 100/237
332/3800 Stana Florea 66 1872 Gropşani- Romanaţi 22.10.1917 6/304
333/3803 Stănoiu Constantin 1 sanit.1886 Dobroteşti-Olt 22.05.1917 63/241
334/3808 Stănică Stan 66 1879 Băleasa-Romanaţi 05.07.1917 3/245
335/3809 Stănică Marin 80 1878 Vaţa-Olt 08.05.1917 39/239
336/3817 Stanciu Ioan 59 1880 Cacaleţi- Romanaţi 26.03.1917 16/223
337/3822 Stanciu Ioan 59 1883 Perieţi-Olt 02.02.1917 1/353
338/3823 Ştefan Nicolae 59 1874 Redea- Romanaţi 10.05.1917 94/239
339/3824 Stavarache Zamfir 45 1877 Căscioarele-Olt 26.10.1917 5/307
340/3839 Ştefan Sandu 73 1880 Bărăşti-Olt 06.04.1917 18/233
341/3844 Stocheci Marin 66 1872 Ştirbei- Romanaţi 18.06.1917 96/243
342/3862 Stoica Dumitru 43 1881 Mirceşti-Olt 24.09.1917 4/277
343/3874 Stoica Ioan 66 1878 Cepari-Romanaţi 18.03.1917 14/229
344/3875 Ştefănescu Vasile 41 1895 Enoşeşti-Romanaţi 09.08.1917 17/341
345/3881 Stan Iacob 9Art 1817 Cacaleţi-Romanaţi 05.02.1918 6/354
346/3890 Stana Dumitru 9Art 1882 Gropşani-Romanaţi 04.04.1917 8/275
347/3907 Sofronie Ilie 59 1887 Hotărani- Romanaţi 13.01.1917 54/
348/3910 Soloiu Andrei 59 1896 Rusăneşti- Romanaţi 29.12.1917 10/341
349/3918 Soare Nicolae 80 1874 Chilia- Romanaţi 11.03.1917 67/227
350/3920 Soare Stan 59 1883 Vădăstriţa-Romanaţi 25.12.1917 22/
351/3964 Salău Ioan 59 1875 Dăbuleni-Romanaţi 17.08.1917 1/255
352/3983 Sârbu Ştefan 43 1883 Brâncoveni- Romanaţi 09.05.1917 4/260
353/3984 Sârbu Nicolae 43 1896 Casa Veche-Olt 28.08.1917 57/226
354/3985 Sârbu Gheorghe 59 1883 Apele Vii-Romanaţi 27.02.1917 35/225
355/4007 Sulger Ilie 80 1881 Osica de Jos-Romanaţi 03.12.1917 55/225
356/4009 Şişu Gheorghe 66 1872 Cârlogani- Romanaţi 03.12.1917 3/330
357/4033 Şerpe Constantin 43 1883 Crâmpoia- Romanaţi 10.03.1917 60/227
358/4036 Şerban Nae 59 1874 Ţărţălu- Romanaţi 22.02.1917 66/224
359/4041 Şerban Ioan 43 1882 Drăgăneşti-Olt 04.01.1917 37/
360/4065 Scărlătescu Dumitru 43 1890 Roieşti-Olt 17.09.1917 2/272
361/4067 Scarlat Petre 43 1881 Potcoava-Olt 17.02.1917 18/224
362/4103 Săvuleasa Ioan 10 Apele Vii- Romanaţi 24.02.1917 225/
363/4112 Szachai Petre 46 Potcoava-Olt 17.02.1917 III/224
364/4131 Sraia Marin 1 Vaţa-Olt 25.02.1917 VI/241
365/4134 Stan Marin Gostavăţ-Romanaţi 11.04.1918 1/373
367/4141 Stan Ilie 48 Bircii-Olt 12.02.1917 III/322
368/4143 Stan Ioan 34 Corabia-Romanaţi 06.04.1917 VI/233
369/4145 Stoica Constantin 59 Marotinu-Romanaţi 25.01.1917 III/120
370/4248 Stonică Stan 80 Brebeni-Olt 03.01.1917 520/225
371/4162 Tufeanu Cosma 59 1874 Moldoveni-Romanaţi 05.06.1917 98/242
371/ 4173 Turbatu Nicolae 59 1873 Rotunda-Romanaţi 30.05.1917 47/242
372/4182 Truică Stancu 59 1872 Pârşcoveni-Romanaţi 18.10.1917 3/396
373/4193 Trăistaru Ioan 43 1880 Comani-Olt 07.03.1917 100/226
374/4213 Terci Radu 1 sanit 1880 Poiana-Olt 26.12.1917 40/
375/4216 Teodorescu Alexandru 43 1877 Bărcăneşti-Olt 24.09.1917 6/277
376/4217 Teodor M. Matei 9 1876 Axinteni-Olt 08.06.1917 12/243
377/4226 Tecuci Vasile 66 1870 Cioroiu-Romanaţi 24.03.1917 41/230
378/4234 Tatu Dumitru 59 1881 Osica Mare-Romanaţi 29.09.1917 15/279
379/4237 Tată Costache 59 1874 Islaz-Romanaţi 08.02.1917 6/355
380/4272 Tacu Toma 43 1876 Slatina-Olt 28.04.1917 63/237
381/4274 Tache Marin 3 1880 Isvoarele-Olt 08.03.1917 20/227
382/4275 Ţăcălău Marin 59 1887 Gârcov-Romanaţi 18.05.1917 6/241
383/4289 Tiţa Ioan 59 1874 Pârşcoveni-Romanaţi 01.04.1917 28/232
384/4293 Ţintiu Lache 59 1875 Islaz-Romanaţi 09.03.1917 36/228
385/4319 Torcea Marin 5 1894 Osica de Sus-Romanaţi 03.02.1917 181/
386/4341 Toca Vasile 59 1872 Tia Mare-Romanaţi 02.12.1917 9/329
387/4356 Tudor Nicolae 43 1881 Isvoare-Olt 12.02.1917 18/223
388/4371 Tudor Lia 59 1885 Potlogeni-Romanaţi 21.05.1917 45/241
389/4378 Tărculescu Dumitru 59 Osica-Romanaţi 05.04.1917 371/
90/4388 Toader Matei 59 Olt 08.06.1917 243/
391/4427 Uzuru Gheorghe Pi 1890 Mierleşti-Olt 02.03.1917 10/362
392/4462 Untariu Petre 66 1871 Oboga-Romanaţi 22.01.1917 8/348
393/4470 Vasile Radu 59 1872 Osica de Sus-Romanaţi 29.06.1917 71/244
394/4485 Vârlan Stelian 59 Vişina-Romanaţi 07.03.1917 108/226
395/4491 Vâncea Ioan 19 1895 Islaz-Romanaţi 28.07.1917 2/249
396/4502 Velea Stan 59 1881 Corabia-Romanaţi 08.05.1917 85/239
397/4503 Văleanu Ioan 19 1872 Rusăneşti-Romanaţi 17.07.1917 93/215
398/4518 Văduva Tudor 3 1889 Diu-Olt 08.04.1917 62/233
399/4523 Văduva Marin 43 1885 Şerbăneşti-Olt 01.05.1917 57/238
400/4524 Văduva Ioan 59 1874 Roşieni-Romanaţi 18.10.1917 6/296
401/4549 Viezure Dumitru 26 1892 Gropşani-Romanaţi 18.07.1917 3/246
402/4555 Veselin Iordan 59 1872 Islaz-Romanaţi 07.08.1917 15/251
403/4556 Veselin Tudor 59 1885 Tia Mare-Romanaţi 19.02.1917 44/223
404/4564 Vata Radu 59 1881 Gârcov-Romanaţi 13.09.1917 2/269
405/4575 Velea Nicolae 1 1889 Corabia-Romanaţi 01.09.1917 4/263
406/4587 Voicu Ioan 59 1874 Leu-Romanaţi 03.01.1918 10/343
407/4591 Voicu Tudor 59 1872 Corabia-Romanaţi 08.01.1918 8/345
408/4593 Voinea Chesarie 59 1874 Moldoveni-Romanaţi 13.06.1917 51/243
409/4608 Vlăduţ Nicolae 59 1874 Dobriceni-Romanaţi 24.04.1917 85/236
410/4610 Vlăescu Pantelimon 9Art 1881 Dobroteşti-Romanaţi 29.08.1917 9/249
411/4615 Vladu Dumitru 59 1879 Cilieni-Romanaţi 07.02.1917 26/221
412/4622 Wartal Flora 59 1881 Ivăneşti-Romanaţi 10.05.1917 106/239
413/4623 Weis Iancu 59 1883 Caracal-Romanaţi 19.04.1817 12/
414/4632 Vişan Stan 43 1876 Urzica-Romanaţi 26.05.1917 12/242
415/4642 Vlad Marin 9Art 1883 Alimăneşti-Olt 01.03.1917 88/226
416/4649 Vartol Florea 59 Chinteşti-Romanaţi 10.05.1917 239/
417/4650 Varlea Ştefan 59 Corabia-Romanaţi 08.05.1917 239/
418/4663 Voicu Constantin 66 Albeni-Romanaţi (?), G-j 14.06.1917 239/
419/4665 Vatza Radu 59 Corcova-Romanaţi?, Mh. 12.11.1917 229/
420/4668 Zaharia Marin 59 1883 Otomani-Romanaţi (Bh) 17.05.1917 5/241
421/4676 Zma Ion 59 1872 Dăbuleni-Romanaţi 28.10.1917 7/309
422/4678 Zamfira Irimia 9Art Isvoru-Olt 03.03.1917 10/233
423/4696 Zugravu Radu 1 1886 Rajleţ-Olt 19.04.1917 45/235
424/4719 Băcanu Ioan 59 1875 Corabia-Romanaţi 08.07.1917 19/245
425/287 Badea Vasile 5 1882 Mirceşti-Olt 03.10.1917 10/281
426/1161 Căpraru Ion 59 1883 Corabia-Romanaţi 22.08.1917 3/257
427/1648 Epuraru Alexandru 59 1886 Ianca-Romanaţi 29.03.1917 23/231
428/3123 Otea Ion 9 Art 1882 Ştefan cel Mare-Romanaţi 25.04.1917 33/237
429/3777 Stănescu Marin 1 Tren 1878 Sineşti-Olt 08.04.1917 57/223
430/3835 Ştefănescu Vasile 41 1895 Enoşeşti-Romanaţi 09.08.1917 3/252
431/4300 Tianu Florea 59 1975 Islaz -Romanaţi 09.03.1917 24/227
*
Cei mai mulţi prizonieri decedaţi sunt din Regimentul 59 Infanterie: 166 de
rezervişti la care se adaugă 9 instructori din Regimentul II Romanaţi Nr 19 care lupta în
Dobrogea.
Numărul mare de prizonieri din Regimentul 59 Infanterie se datorează faptului că
la Jiu au căzut prizonieri împreună cu comandantul regimentului, locotenent colonel
Homoriceanu, maiorul Vasiliu Aristotel, căpitanul Ionescu Daniel şi alţi ofiţeri cu toţi
militarii care erau împreună cu ei. Ofiţerii au fost duşi în alt lagăr.
Din Regimentul 43 Infanterie au murit în lagăr 125 prizonieri şi 11 instructori daţi
de Regimentul 3 Olt, care lupta în Dobrogea.
Din Regimentul 66 Infanterie Dolj au murit 37 prizonieri, la care se adugă 7
instructori din Regimentul 26 Rovine, aflat în Dobrogea alături de Regimentele 3 Olt şi II
Romanaţi Nr. 19.
Din Regimentul 80 sunt 26, dintre prizonierii morţi.
Din Regimentele 1 şi 9 Artilerie sunt 26 prizonieri morţi.
De la subunităţile de pionieri, tren, sanitare, au murit 9 prizonieri.
Pentru 2 prizonieri morţi (1 din Olt, altul din Romanaţi) nu este specificat
regimentul din care au făcut parte, dar ei pot fi din Regimentul 43, respectiv 59.
Din cei 4719 prizonieri înhumaţi în cimitirul din Ostffyasszonifa, Ungaria, 431
(9%) sunt din judeţele Olt şi Romanaţi.
Sunt posibile erori în privinţa numelui a 6 localităţi neidentificate în judeţele
Romanaţi sau Olt.
Documentul publicat de Oficiul Cultul Eroilor, din care am extras numele
publicate, confirmă afirmaţia doctorului Petre C. Mihail la conferinţa pe care a ţinut-o la
Craiova cu privire la numărul mare de morţi din lagărul Ostffyasszonifa, în fapt – un
adevărat genocid al prizonierilor români.
Moşia romanaţeană Radomir în documente

Veselina Urucu
La început de secol XXI sunt sate romanaţene care nu îşi cunosc îndeaproape felul
în care s-au format şi cum au evoluat de-a lungul timpului. Între acestea este şi Radomir,
sat component astăzi al comunei actuale Dioşti din judeţul Dolj.
O principală cauză o constituie lipsa documentelor istorice pentru perioade mai
vechi, dar şi necunoaşterea celor existente pentru epoca modernă. Astfel, înainte de anul
1800 se cunosc doar trei documente istorice care fac referiri la Radomir, şi toate trei sunt,
de fapt, acte despre moşia Radomir şi nu despre satul cu acelaşi nume. Primul document
este din anul 1571, în care se menţionează o danie pentru mănăstirea Boanta8, constând în
„o vie în câmpul Radomir”, „câmpul” fiind terenul cultivat la sud de actualul sat, în
nordul căruia se întindea, însă, compact pădurea. Următoarele două documente, cel din
1693 şi cel din 1780, sunt acte de vânzare-cumpărare a întregii moşii Radomir. De altfel,
până spre mijlocul secolului XIX, moşia apare mai importantă decât aşezarea, pentru o
perioadă de aproape două secole Radomirul fiind sat de clăcaşi pe moşia respectivă.
Ce ştim despre moşia Radomiru?
O sursă importantă de cunoaştere a moşiei Radomiru în diferite etape istorice şi mai
ales după 1800 o constituie măsurătorile acesteia cu ocazia schimbării proprietarilor, prin
moşteniri sau prin vânzări şi cumpărări. Aceste măsurători sunt ceea ce se cunoaşte prin
termenul vechi de „hotărnicie”. Dacă hotarul este limita (formată din una sau mai multe
semne) ce desparte două moşii, hotărnicia înseamnă, după cum se explică în dicţionarele
limbii române9, fixarea hotarelor unor moşii, atât ca activitate cât şi ca rezultat scris, ca
document oficial şi legal.
8
D.I.R. Veac XVI. Ţara Românească, vol.IV, 1571-1580, pp.47-48.
9
Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, ed. VI, Editura Scrisul românesc, Craiova,
1929;
Hotărniciile din secolele XVIII-XIX, unele impresionante prin dimensiuni şi detalii,
sunt ceea ce numim astăzi cadastru, adică totalitatea lucrărilor tehnice de determinare
exactă a unor proprietăţi funciare, cu toate caracteristicile lor (DEX ‟98), dar şi registru
public conţinând situaţiunea, întinderea şi valoarea proprietăţilor din fiecare comună,
spre a servi de bază la repartizarea impozitului funciar (DEX ‟98).
Prin fixarea hotarelor unei moşii, prin delimitarea şi măsurarea acesteia, s-a urmărit
totdeauna determinarea importanţei, a valorii acesteia. Astfel, în „cartea”, dată de către
Constantin Brâncoveanu în 1693 lui Gheorghe din Fălcoi privind stăpânirea moşiei
Radomiru10, se specifică să fie „ ....tot hotarul, pre cât s’au ales cu 12 boiari hotarnici,
pentru că aciastă moşie fostuo-au cumpărat boiarinul Domniei mele Gheorghe Vornicul
de la moşnenii den Radomirul pre bani gata Unghi ......... (loc gol în original) cu zapise
de vânzare”.
Până la 1780 moşia Radomiru a fost măsurată şi vândută ca un întreg. Ea se va mai
menţine întreagă aproape încă un secol, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Din a doua
jumătate a secolui al XIX-lea şi până la mijlocul secolului trecut, prin moşteniri şi vânzări
are loc o continuă fragmentare şi fărâmiţare a ei. Totodată are loc şi o schimbare de
raporturi între moşia respectivă şi satul Radomir, apărut şi dezvoltat pe această moşie.
Timp de secole moşia a fost principalul element, evoluţia şi importanţa satului fiind
puternic influenţată de starea acestuia, la începuturi, ca aşezare de ţărani liberi (moşneni)
pe pământul lor sau, mai târziu, ca aşezare de clăcaşi, când moşia a devenit, rând pe rând,
proprietatea unor boieri, a unei mănăstiri sau a unui negustor. După 1864, situaţia începe
să se schimbe, satul devine comună şi se dezvoltă, astfel că treptat moşia devine ea însăşi
parte în limitele administrative ale comunei respective.
Ca şi în cazul altor moşii romanaţene, în secolul al XIX-lea (asupra căruia ne vom
opri în cele ce urmează) s-au făcut mai multe măsurători ale moşiei Radomiru, dintre care
unele oferă informaţii preţioase şi asupra satului.
O hotărnicie importantă asupra întregii moşii a fost făcută de către Grigorie
Otetelişanu în 1837, ca urmare a cererii din 1835 a lui Malciu Hagi Ţolea, fiul lui Stoian
Hagi Ţolea, cumpărătorul din 1780 al moşiei respective. Această hotărnicie constituie un
reper în cunoaşterea moşiei Radomiru. Încă negăsită între vechile documente, ea ar trebui
să ofere suficiente date privind limitele şi suprafaţa moşiei în prima jumătate a secolului al
XIX-lea.
În 1865 hotarnicul Ioan Coşoveanu execută o nouă hotărnicie, delimitându-se
perimetrul vetrei satului şi terenurile obţinute de radomireni după împroprietăririle ce au
avut loc prin aplicarea legii rurale din 1864.
Alte măsurători ale moşiei s-au făcut de către inginerul hotarnic Vasile Străinescu,
în 1874 pentru partea de apus şi, în 1885, pentru partea de răsărit a moşiei Radomiru.
Toate aceste măsurători arată o schimbare continuă a proprietarilor şi chiar lipsa lor de
ataşament faţă de moşia respectivă, dar şi o fragmentare îngrijorătoare a ei începând de la
mijlocul secolului al XIX-lea.
Împroprietăririle din 1864 reprezintă o primă intervenţie, dar de interes public, în
moşia Radomiru. Aplicarea legii rurale din 1864 nu a modificat semnificativ dimensiunile
întregii moşii, fiind desprinse 622 pogoane din întreaga proprietate de peste 4400 pogoane.
Modificări cu adevărat importante s-au produs, însă, chiar după 1850 prin împărţirea ei
între urmaşii lui Malciu Hagi Ţolea.
DEX’ 89.
10
Apud Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, Editura A.P.P., Bucureşti, 1998, p.57.
Prima împărţire a moşiei Radomiru are loc în 1856, prin dota acordată Theodorei
(Theodoriţei), fiica lui Malciu Hagi Ţolea, la căsătoria ei cu Nae Cernătescu. Prin această
împărţire, o treime din moşia Radomiru, partea de răsărit a ei, se desprinde ca o altă
proprietate, distinctă. Restul moşiei, adică partea ei de apus, reprezentând 2/3 din întreaga
moşie şi, de drept, moştenire a celor doi fii ai lui Malciu, a rămas în grija văduvei acestuia,
Bica Malciu.
După numai un deceniu, în 1865, cei doi fii ai lui Malciu decid, cu acordul necesar
al mamei lor, să-şi delimiteze moştenirea fiecăruia din averea rămasă de la tatăl lor. Ca
urmare, pe 26 Septemvrie111865, la Craiova, se încheie un „act de învoială” între fraţii
Ştefan şi Mihaiu (Michail)12. Prin acest act Ştefan primeşte „moşia Câmpeni,
zalhanea(ua)13 şi casele din Caracal, livada din Craiova şi „datoria cu înscris” de la
Florescu şi Manuf, cu toate drepturile şi obligaţiile afectate de ele, pe care rămân de astă-
zi înainte stăpân absolut, fără vre un amestec din partea fratelui meu”.
La rândul lui Mihail, al doilea frate, a primit, după cum este specificat în acest act:
„Eu Mihaiu, primesc pentru mine moşia Radomiru, prăvălia şi casele din Craiova şi
via de la Fântâna Episcopului, asemeni cu toate drepturile şi obligaţiile legate de ele,
care rămân de astă-zi înainte sub a mea singură şi absolută stăpânire. Fiind qué moşia
Radomiru este mai mare decât aceia a Câmpanilor, mă oblig [....] a trece fratelui meu
Ştefan suma de 3300 galbeni drept despăgubire.....”. Suma respectivă urma a fi dată în
două rate, cea de a doua rată până nu mai târziu de trei ani. De asemenea, îşi asuma în
continuare responsabilitatea de a respecta dreptul de hrissis14 al mamei sale şi a-i acorda
anual suma de 200 lei.
Prin acest act moşia Radomiru, prin partea ei cea mai mare (două treimi) din ceea ce
a fost aceasta timp de secole, devine proprietatea absolută a lui Mihail, fiul lui Malciu
Hagi Ţolea. După numai încă un deceniu, la 22 Noembrie 1874, la Craiova, Bica Malciu,
mama lui Mihail (Michail) şi Ştefan, legalizează un „act de renunţare” pentru totdeauna în
favoarea fiului său Mihail (Michail, Mihaiu) „de la dreptul meu de hrissis în ce priveşte pe
fiul meu Michail relativ la proprietatea Radomiru, judeţu Romanaţi, că prin urmare el va
avea dreptul să dispue în modu absolutu ori cum va voi de această proprietate rămasă
dela părintele lui şi sociul meu care deja este după împărţeala dintre amândoi fraţii ...”.
Tot în acest an, hotarnicul Vasile Străinescu face noi măsurători ale moşiei astfel
partajate, acestea constituind documentele necesare ipotecării moşiei la împrumuturi
angajate de proprietar la Creditul Funciar Rural. Nu avem date suficiente pentru a
cunoaşte modul cum a stăpânit moşia Mihail Malciu, stăpânire care a fost destul de scurtă
(un deceniu) şi cu urmări nedorite, după cum a povestit şi Marin Dumitru Pătru pe la 1900,
precum că „ficiorii lui Malciu” au cheltuit banii moşteniţi, au vândut pădurea, au vândut
moşia şi apoi s-au împuşcat15.
Cel puţin o parte de adevăr din afirmaţiile acestui dioştean par a fi confirmate prin
datele „procesului-verbal din 9 Mai 1878 de executare” a proprietăţii Radomiru a lui
Mihail Malciu şi a „o preda în posesie” lui Ión Ión Hagiadi. Inventarul proprietăţii,
efectuat la data respectivă, constituie un document foarte important pentru cunoaşterea
moşiei Radomiru şi mai ales a conacului şi a acareturilor anexe. Remarcăm din
prezentarea portărelului (executărului judecătoresc) George Petrescu de pe lângă
11
In acest text, păstrăm felul cum sunt scrise în epocă denumirile lunilor anului.
12
Fondul Creditul Funciar Rural, nr. 2207, Dosar 1995/1888, Arhivele Naţionale din Bucureşti.
13
Zalhanea, zalhana – termen vechi, turcic pentru abator.
14
Hrissis – termen vechi juridic.
15
Marin D. Pătru, Însemnări mai vechi despre unele sate romanaţene, în « Memoria Oltului şi
Romanaţilor », Anul V, nr. 3(49), p.116.
Tribunalul Romanaţi, care se „transportase” la proprietatea Radomiru a d-lui Mihail
Malciu în prezenţa primarului Marin Butoi al comunei Radomiru, că nu îl găseşte pe
Mihai Malciu şi nici o altă persoană să îl reprezinte şi „văzând că Imobilu descris este
liber, ne ocupat de nimeni” şi că unele dependinţe „s-au găsit în ruină”, trece la punerea în
posesie a d-lui Ión Ión Hagiadi.
După numai cinci ani şi Ión I. Hagiadi, proprietar în Craiova, vinde la rândul lui
moşia Radomiru lui Iancu (Ioan) Bancu, proprietar din oraşul Caracal, după cum rezultă
din actul de vânzare înregistrat la Tribunalul Romanaţi la 5 Februarie 1893 şi în care
Hagiadi declara: „vând moşia mea Radomiru, câmpu cu toate trupurile şi numirile ei şi cu
tóte acaretele şi bunurile aflate pe dânsa aşia cum am posedat’o şi o posed de la foşti
proprietari, afară numai de obiectele mobilier, producte, vite şi ori-ce material mişcător
pe care le voi ridica”16.
Preţul vânzării a fost de 860.000 lei, din care 200.000 lei pe loc, iar restul urmând să
achite, cumpărătorul, datoria lui Hagiadi la Creditul Funciar Rural din Bucureşti. Dar
Iancu Bancu nu apucă să stăpânească moşia Radomiru căci moare foarte tânăr, la 32 ani,
în 1893.
În inventarul foarte amănunţit al moşiei, făcut în vederea scoaterii la vânzare, aflăm,
între altele, că moşia în discuţie avea 2500 pogoane şi că la data respectivă erau
însămânţate 559 pogoane cu grâu, 400 cu porumb, 20 cu ovăz şi 17 cu orz, iar restul era
arendat locuitorilor radomireni sau din alte părţi.
Licitarea publică a acestei părţi din moşia Radomiru, cu toate îmbunătăţirile de pe
ea, a avut loc pe 29 Aprilie 1896 şi a fost câştigată de Atanasie G. Cionea. Licitaţia a
început de la suma de 800.000 lei, mai mică decât suma cu care fusese cumpărată
(860.000 lei) în urmă cu numai trei ani. În final, nu s-a obţinut decât suma de 700.100 lei
oferită de către Atanasie Cionea.
Nici Atanasie Cionea nu s-a bucurat mult timp de moşia Radomiru, doar un deceniu.
În urma decesului său din 1906, moşia rămâne în grija văduvei, Lucreţia Cionea.
Deci, în numai o jumătate de secol, între 1856 şi 1906, moşia Radomiru, partea ei de
apus, reprezentând două treimi din suprafaţa totală a moşiei istorice, a trecut pe rând în
posesia a patru proprietari, care au garantat fiecare cu ea împrumuturi la Creditul Funciar
Rural, ceea ce explică administrarea ineficientă şi degradarea unor construcţii de la
conacul şi curtea de dinainte de 1800 a lui Hagi Ţolea.
În acelaşi interval de timp, 1856-1903, cealaltă parte (partea de răsărit) a moşiei
istorice Radomiru, devenită prin căsătoria fiicei lui Malciu Hagi Ţolea cu Nae Cernătescu
o moşie distinctă, a avut o altă evoluţie comparativ cu prima parte ajunsă în proprietatea
lui Mihail Malciu, aşa cum rezultă din unele documente referitoare la satul Radomiru,
aflate în Fondul Creditul Funciar Rural, nr. 2207, Dosar 1995/1888, la Arhivele
Naţionale, accesibile nouă prin disponibilitatea profesorului Ion Tîlvănoiu. Dintre aceste
documente am ales să ne oprim mai pe larg asupra hotărniciei din 1885/1886.
Analiza hotărniciei din 1885, publicată în 1886, furnizează o serie de informaţii
preţioase nu numai asupra moşiei Radomiru, partea ei de răsărit, ci şi asupra epocii în care
aceasta a fost realizată.
Documentul respectiv, după cum se şi intitulează, este o „Carte de hotărnicie a
părţii de moşie din hotarul Radomir, districtul Romanaţi, plasa Ocolu, proprietate dotală
a d-lui Nae Cernătescu”.
16
Fondul Creditul Funciar Rural, op.cit.
„Carte de hotărnicie” se denumeau în secolele XVIII-XIX toate hotărniciile moşiilor
romanaţene. De altfel, cu două secole înainte, în 1693, domnitorul Constantin
Brâncoveanu dă tot o „carte” prin care confirmă stăpânirea moşiei Radomiru de către
Gheorghe Vornicul din Fălcoi, precizându-se în aceasta dimensiunile şi semnele vechi de
hotar ale moşiei. Această „carte” este tot o formă de hotărnicie, ea fiind făcută de către un
grup de boieri hotarnici, desemnaţi special în acest scop. Se poate considera, astfel, că
termenul de „carte”, ce denumeşte rezultatul hotărnicirii moşiei, s-a păstrat peste secole.
De asemenea, în esenţă, s-a păstrat peste timp şi modul în care s-au făcut măsurătorile
moşiei. Astfel, modul de delimitare a moşiei Radomiru la sfârşitul secolului al XVII-lea,
în 1693, a constat în descrierea limitelor şi semnelor faţă de vecinătăţi dar şi măsurarea
acestei moşii prin patru „trăsuri”, adică s-a măsurat lăţimea moşiei prin patru locuri.
Unitatea de măsură folosită în 1693 a fost stânjenul stabilit în timpul domniei lui Şerban
Vodă, având aproape doi metri, mai exact 1,9665 metri. Documentul respectiv nu dă şi
suprafaţa moşiei, aceasta fiind apreciată, după două secole, de către inginerul Mihai
Bălăianu la 1547 stânjeni pătraţi, ceea ce ar corespunde cu 3710 pogoane17.
După două secole, în 1885/1886, moşia Radomiru este hotărnicită cu deosebită
atenţie descriindu-se vecinătăţile cu exactitate, verificându-se vechile semne şi adăugând
şi multe altele, măsurându-se perimetrul, nu doar lăţimea ei prin câteva „trăsuri” ca în
1693 şi stabilindu-se suprafaţa părţilor componente ale acestei moşii. În plus, în hotărnicia
din 1886 inginerul hotarnic adaugă, ca un act anexă, un plan corect al moşiei, cu toate
semnele şi distanţele dintre ele, cu văile şi drumurile ce o traversează.
O remarcă deosebită se impune a face, totuşi, în ceea ce priveşte unităţile de măsură
folosite de către inginerul hotarnic în 1885. Măsurătorile se exprimă în primul rând în
unităţi de măsură vechi, dar se dă şi echivelentul în sistemul metric, ceea ce arată că
sistemul metric încă nu înlocuise definitiv vechile unităţi de măsură folosite în Ţara
Românească. Astfel, pentru lungimi se folosesc încă stânjeni şi palme, iar pentru
suprafeţe, pogoane şi stânjeni pătraţi. În sistemul metric este folosit pentru lungime metrul
iar la suprafeţe se dau hectare, arii şi centiarii. Nu se face nicio exprimare în km, iar la
suprafeţe, ariile sunt arii de astăzi şi centiarii sunt, de fapt, metri pătraţi. În tabelul care
apare în textul hotărniciei pentru expresia stânjeni pătraţi se foloseşte forma stânjeni ⁯,
adică termenul pătrat este redat chiar geometric, printr-un pătrat. De altfel, textul păstrează
încă unii termeni vechi, iar în scriere diftongul „oa” este redat prin semnul ó, aşa că Ioan
Hagiadi este scris Ión Hagiadi, iar „ea” prin é, în cuvinte ca dréptă sau plécă etc.
Din punct de vedere istorico-geografic această hotărnicie arată fragmentarea prin
împărţirea moşiei între primii moştenitori direcţi ai lui Stoian Hagi Ţolea, dar şi începutul
fărămiţării ei, proces ce se va amplifica în prima jumătate a secolului trecut.
Hotărnicia din 1886 a fost realizată la cererea lui Nae Cernătescu în urma Hotărârii
Tribunalului Romanaţi nr. 2818 din 1881 de către inginerul hotarnic Vasile Străinescu.
Acesta a citat, după cum se specifică la începutul hotărniciei, la faţa locului, adică la
primăria comunei Radomiru pe 2 Septembrie 1885, pe toţi vecinii moşiei, cu acte
doveditoare. La rândul lui, Nae Cernătescu a prezentat „Fóea de zestre din 25 Martie
1856, semnată de către Bica, soţia răposatului Malciu Hagi Ţolea prin care dă fiicei sale
Theodoriţa, pe lângă altele, a treia parte de moşie din hotarul Radomir, din districtul
Romanaţi, drept dotă18.”
Partajul moşiei Radomiru a avut loc pe 20 Noiembrie 1874 între Mihail Malciu şi
Nae Cernătescu. Actele rezultate din acest partaj, adică „planul şi relaţiunea sus-citate au
17
M. Bălăianu, op.cit., p.58.
18
citările următoare, dacă nu au alt autor indicat de către noi, sunt din textul hotărniciei din anul 1886.
servit ca normă pentru ieşirea din indiviziune a d-lui Mihail Malciu şi Nae Cernătescu
urmându-se posesiunea între dânşii fără nici o contestaţiune până când s-au cumpărat
prin licitaţie publică de d-nul Ión Hagiadi, şi de atunci până acum asemenea le servă de
acte legale de proprietate”.
Pe 2 Septembrie s-a prezentat la primăria din Radomir d-nul Ión Hagiadi din
Craiova. Hotarnicul notează că acesta a declarat verbal că „planul şi hotărnicia întregii
moşii Radomiru din anul 1837, Septemvrie 28, făcută de Grigorie Otetelişanu sunt depuse
la creditul funciar de predecesorul d-sale Mihail Malciu încă din anul 1874, când au făcut
împrumutul şi nu le poate prezenta”.
La rândul său, inginerul hotarnic a declarat că în anul 1874, Noembrie 20, planul
moşiei şi partajul moşiei între decedatul Mihail Malciu şi d-nu Nae Cernătescu ca dotă a
soţiei sale d-na Theodoriţa, născută Malciu Hagi Ţolea, au fost făcute tot de către el „în
puterea autorizaţiunii d-lui preşedinte al Tribunalului Romanaţi cu No.27708 din 1874 în
care acte se arată că din toată suprafaţa moşiei Radomiru, de pogoane 4424, stănjeni
pătraţi 504, scăzându-se pământul cuvenit locuitorilor dupe legea rurală, de pogoane
643, stânjeni pătraţi 36, restul de pogoane 3781, stânjeni pătraţi 558, s-au ales două din
trei părţi pe seama d-lui Mihail Malciu, adică la câmp în partea de apus, pogoane 2502 şi
stânjeni pătraţi 1158, şi în vatra satului pogoane 18, stânjeni pătraţi 78 --- în total suma
de pogoane 2520, stânjeni pătraţi 1236, iar a treia parte pe seama d-lui Nae Cernătescu,
în partea despre răsărit, anume: la câmp pogoane 1253, stânjeni pătraţi 434 şi în vatra
satului, pogoane 7, stânjeni pătraţi 184, în total suma de pogoane 1260 şi stânjeni pătraţi
618.”
Moşia Radomiru, ca şi moşia Dioştii de care este alipită, are o formă aproape
dreptunghiulară, alungită de la nord la sud între moşia Ciocăneştii şi Ghizdăveştii.
Partea de moşie ce constituie obiectul acestei hotărnicii cerută de către Nae
Cernătescu constituie, deci, doar 1/3 din întreaga moşie şi corespunde părţii de la răsărit,
incluzând, ca poziţie
geografică dar nu şi ca
drept de posesiune,
vatra şi pământul
locuitorilor satului.
Limita dinspre
apus, adică hotarul
despărţitor între partea
de moşie cuvenită lui
Nae Cernătescu şi cea
cuvenită lui Mihail
Malciu şi cumpărată
apoi de către Ión
Hagiadi, este o linie
dreaptă de la sud la
nord, descrisă în
hotărnicie astfel:
,,Începând din movila
veche (pe plan litera a
) de la capul moşiei
despre Sud, hotar
despre moşia Planul moşiei Radomiru la 1886 (fragment)
Ghizdăveşcii a moşnenilor, situată în dreptul fântânii lui Radu Manea, plécă hotaru şi
merge linie dréptă în lungul moşiei, având direcţiunea spre Nord-Est trece peste Câmp,
peste bifurcările văii Strâmba, ce merge prin satul Radomiru, peste şoséua judeţénă
Craiova-Caracal, apoi peste văii Bratii până în movila tot veche zisă cu Ciuperca (pe plan
litera b), hotar despre moşia Ciocăneşcii unde se finesce învecinarea părţilor numiţilor d-
ni proprietari, distanţa între aceste doué semne hotare externe, fiind de stj. 3272, pal.(me)
4 Şerban Vodă sau metri 6435,371 ---- pe care linie dréptă sunt în fiinţă 28 movile
intermediere ---- pentru înlesnirea posesiunei.”
Limita dinspre nord era constituită dintr-o porţiune ce se învecinează cu proprietăţile
locuitorilor din Ciocăneşti şi apoi, în continuare spre sud, cu proprietatea Theohari.
Limita sudică, spre Ghizdăveşti, urmăreşte aproape liniar, din două segmente, distanţa
dintre movila veche situată în dreptul fântânii lui Radu Manea (colţul de SV) şi piatra zisă
de la Stăncila (colţul de SE).
Limita spre răsărit este dată de „vecinătatea cu cureaua de moşie zisă Vijuleştii a
d-lor Ion Dinu Amza, Iordache Dinu Amza, Grigorie Tuţă, cu cetaşii lor moşneni”.
Moşnenii din Vijuleşti au declarat, când au fost citaţi la primăria Radomiru pe 2
Septembrie 1885 să vină cu acte doveditoare ale proprietăţilor, că nu au acte privitoare la
hotarele curelei de moşie ce se învecinează cu moşia lui Nae Cernătescu, însă posedă din
vechime şi până atunci această curea de pământ, statornicită prin pietre şi movile de
pământ, fără nicio prigonire din partea d-lui Cernătescu şi a locuitorilor din Radomiru.
Înconjurată la nord şi sud de proprietatea lui Nae Cernătescu, hotarnicul a delimitat
vatra satului, cât şi pământul locuitorilor radomireni, perimetrul respectiv fiind format din
linii drepte, trasate de o parte şi alta a văii Aleşteului şi a drumului Craiova-Caracal.
Delimitarea acestei părţi (din întreaga suprafaţă a moşiei Radomiru) s-a făcut în
baza legii rurale din 1864 şi a urmărit semnele şi liniile de hotar stabilite în 1865 de către
inginerul hotarnic Ion Coşoveanu.
Conform tabelului întocmit de Comisia de împroprietăriri, pe categorii de gospodării
ale celor ce aveau drept să fie împroprietăriţi, din 7 Martie 1865, erau înscrişi 76 clăcaşi şi
au fost efectiv împroprietăriţi, după câteva treceri dintr-o categorie în alta după capacitatea
de a munci pământul ce urmau să-l primească, patru categorii de clăcaşi: 23 clăcaşi ce
aveau câte 4 boi; 36 clăcaşi ce aveau câte 2 boi; 13 clăcaşi care munceau doar cu braţele şi
4 ce aveau numai locuri de casă şi grădină.
Tot prin această lege au mai fost date bisericii 17 pogoane şi s-au rezervat şi
proprietarilor Ión Hagiadi şi Nae Cernătescu terenuri cu construcţii şi curţi cu acareturi în
vatra satului. Situaţia pământului din vatră, la data respectivă, este cuprinsă într-un tabel în
textul hotărniciei pe care îl reproducem întocmai.
LEGENDA SUPRAFEŢEI
DENUMIREA Detaliu Suma
pog. stj.⁯ pog. stj. ⁯
1 Pentru 23 fruntaşi a 11 pogoane -- - 253 - - -
stânjeni pătraţi
2 Pentru 36 mijlocaşi a 7 pogoane 1026 280 648
stânjeni pătraţi
3 Pentru 13 manuali a 4 pogoane 810 60 162
stânjeni pătraţi
4 Pentru 76 clăcaşi doar cu locuri de casă a 29 264
498 stânjeni pătraţi
622 1074
LOCURILE COMUNALE
5 Pământul cu care s-a dotat biserica 17 ---
6 Locul bisericii şi a şcólei a 498 stj. pătraţi --- 996
7 Şosea judeţeană Caracal-Craiova 5 722
8 Şosea vicinală Radomir –Ciocăneşti 1 244
24 1962
LOCURI REZERVATE DE D-NII
PROPRIETARI
9 Curtea, aria şi grădina d-lui Ioan Hagiadi 12 1158 12 1158
(pe plan V)
PE SEAMA D-LUI NAE

CERNĂTESCU
10 Curtea şi grădina (pe plan X) 2 800
11 Aria împreună cu locul lui Mitran Neşcu şi
al lui Florea Petru Ciobanu 2 818
(pe plan Y)
12 Heleşteul Dârjanului împreună cu drumu 6 78
(pe plan Z)
13 Islasu deavalma cu locuitorii 1 ---
15 1696
Suma totală --- --- 672 5890
Precizăm, în legătură cu unităţile de măsură folosite în hotărnicirea moşiei, că în

sistemul vchi de măsuri (Şerban Vodă) un pogon avea 1296 stânjeni pătraţi. În sistemul
metric, un pogon Şerban Vodă corespunde cu 5011,790 metri pătraţi, iar un stânjen pătrat
cu 3,867 metri pătraţi. Treptat, pentru pogon s-a adoptat dimensiunea de 5000 metri
pătraţi, astfel ca două pogoane să facă un hectar.
În concluzia lucrărilor, inginerul hotarnic a stabilit partea de moşie ce revenea lui
Nae Cernătescu ca dotă a soţiei sale Theodoriţa din moşia Radomiru ca fiind de 1253
pogoane şi 434 stânjeni pătraţi, echivalând cu 628 hectare, 15 arii şi 31 centiarii teren în
câmp, la care se adăugau în vatra satului 12 pogoane şi 400 stânjeni pătraţi, reprezentând 6
ha, 16 arii şi 08 centiarii. Deci, suprafaţa era de 1265 pogoane şi 834 stânjeni pătraţi,
echivalând cu 634 hectare, 31 arii şi 39 centiarii. Din cele 1265 pogoane, cea mai mare
parte, adică 1193 pogoane, erau teren arabil iar 72 pogoane erau pădure. Faţă de
măsurătorile ocazionate de partajul din 1874 nu apar diferenţe mari în dimensiunile moşiei
Radomiru, astfel partea lui Nae Cernătescu era de 1265 pogoane în 1886 faţă de 1260 în
1874. Diferenţe mai mari apar în mărimea suprafeţei terenurilor revenite locuitorilor, 622
pogoane în 1886 faţă de 643 pogoane în 1874.
Hotărnicia din 1886 confirmă că, la data întocmirii ei, moşia Radomiru era împărţită
astfel: în câmp,1253 pogoane erau proprietatea lui Nae Cernătescu (⅓ din întreaga
suprafaţă a moşiei), iar 2502 pogoane erau proprietatea lui Ioan Hagiadi (⅔ din întreaga
moşie); în vatra satului erau 672 pogoane, reprezentând curţi, grădini şi terenuri ale
sătenilor dar şi cele aparţinând lui Nae Cernătescu şi lui Ion Hagiadi. În total erau 4427
pogoane, ceea ce confirmă dimensiunea moşiei apreciată prin măsurători anterioare
(diferenţa de trei pogoane ar putea fi rezultatul stânjenilor ne luaţi în calcul).
Timp de aproape un secol, între 1780 şi 1874, când are loc partajul între Mihai
Malciu şi sora sa Theodoriţa, moşia Radomiru a aparţinut familiei Hagi Ţolea, doar o mică
parte (14,53%) fiind dată prin legea rurală din 1864 foştilor clăcaşi pe această moşie.
Familia Hagi Ţolea, din cât apare în documente, a fost reprezentată prin trei
generaţii. Primul Hagi Ţolea a fost Stoian, negustor de vite între Ţarigrad (Istanbul) şi
Viena, care cumpără moşia Radomiru în 1870. Nu cunoaştem vârsta la care acesta devine
proprietarul moşiei, dar, ca negustor cu destui bani, ar fi putut avea cel puţin 25-30 ani. În
1815, spre sfârşitul vieţii, acesta zideşte împreună cu soţia sa Ilinca biserica din Radomir.
Din câte cunoaştem din documente, Stoian Hagi Ţolea a avut doi fii: Malciu şi
Crăciun. Cel care a moştenit moşia Radomiru a fost Malciu. Despre Crăciun Hagi Ţolea
aflăm dintr-un document din 1819, publicat de Mihai Bălăianu19 în 1998. Documentul
respectiv este o adeverinţă semnată de 7 dioşteni, dată lui Radu şi Grigorie Butuşină din
Dioşti pentru a le servi în procesul cu Crăciun Hagi Ţolea care le acapărase moştenirea a
70 stânjeni (echivalent a 189 pogoane, după Mihai Bălăianu).
În 1835 Malciu a cerut să se facă hotărnicia moşiei, care s-a şi făcut în 1837.
Malciu Hagi Ţolea a avut, la rândul lui, doi fii (Ştefan şi Mihail) şi o fiică,
Theodoriţa, care primeşte la căsătoria cu Nae Cernătescu o treime din moşie. În 1874 s-a
făcut partajul moşiei între Mihail Malciu şi Nae Cernătescu.
Documente existente în Fondul Creditul Funciar Rural de la Arhivele Naţionale
permit o cunoaştere şi a altor aspecte privind situaţia părţii din moşia Radomiru revenită
familiei Cernătescu după căsătoria în 1856 a lui Nae Cernătescu cu Theodoriţa Malciu
Hagi Ţolea. Din contractul de căsătorie, înregistrat la Tribunalul Romanaţi abia în 3
februarie 1877, aflăm că echivalentul a 200 pogoane era în perioada respectivă apreciat a
fi 28.200 lei. Se poate deduce astfel din acest document că un pogon se putea cumpăra la
vremea respectivă cu 141 lei.
Printr-un document din 30 Noembrie 1899, Theodoriţa Cernătescu împarte celor
cinci copii ai săi (Eufimia Braneţu, Petre N. Cernătescu, Eugenia Niţu-Herescu, Maria
Budurescu, Nicolae N. Cernătescu) moşia pe care aceasta o stăpânea din 1856. Partajul
respectiv prevedea dreptul de a stăpâni fiecare dintre ei peste 250 pogoane, Astfel,
Eugeniei Niţu-Herescu i-au revenit 265 pogoane iar lui Nicolae N. Cernătescu 271
pogoane, incluzând şi conacul ridicat în această parte a moşiei. Condiţia impusă la acest
partaj de către Theodoriţa Cernătescu a fost ca moşia să fie exploatată în continuare în
indiviziune şi să nu se înstrăineze părţi din ea atât timp cât trăieşte.
Fărămiţarea acestei părţi din moşia Radomiru se va face, însă, după 1900, prin noi
moşteniri şi vânzări, situaţie care va constitui tema altei viitoare analize.
Reţinem, totuşi, că după 1900, sunt scoase la vânzare chiar conacul şi curtea
aferentă acestuia din vatra satului, ce au aparţinut familiei Cernătescu. Conacul
Cernătescu, aflat în partea de sud a bisericii, era mai mic ca dimensiuni comparativ cu
conacul vechi, de la apus de biserică, construit de Stoian Hagi Ţolea înainte de 1800.
Alcătuirea conacului Cernătescu o putem cunoaşte din documentul20 prin care
Tribunalul Romanaţi a dispus prin Jurnalul N.3688/1903 scoaterea la vânzare a acestei
proprietăţi şi pe care îl redăm întocmai, doar cu unele îndreptări ale scrierii din epocă
(virgule unde lipseau, litera „z” cu semnul actual):
19
Mihai Bălăianu, op. cit., pp.110-111.
20
Fondul Creditul Funciar Rural, nr.2207, Dosar 1995/1888, Arhivele Naţionale, Bucureşti
„Moşia Radomiru pendinte de comuna Radomiru, plasa Ocolu, judeţul Romanaţul
(R-ţi) se stăpânesce în endivisiune cu alţi întreaga moşie ce se învecinesce la răsărit cu
delimitarea locuitorilor din comuna Radomiru şi delimitarea locuitorilor din cătunul
Vijuleşci la apus, cu proprietatea D-lui Cionea, la miază-nópte, cu delimitarea
locuitorilor şi cu proprietatea moştenitorilor defunctului Achil Teohari şi la miază-zi, cu
proprietăţile moşnenilor Ghizdăvesci. Pe această moşie se află următoarele:
Conacul moşiei, compus din una casă de zid compusă din trei camere şi un antreu,
acoperită cu tinichea, alături cu un alt corp de casă din zid compus dintr-o cameră,
pivniţă, şopron pentru trăsuri, cameră pentru servitori şi grajd, una magazie de zid
acoperită cu tinichea, un şopron de zid acoperit cu şindrilă, alături un grajd de scânduri
acoperit cu tinichea, două căsuţe încuiate pentru servitori, cinci pătule de lanteţi
acoperite cu şindrilă. Întreg conacul este împrejmuit cu uluci.
Una móră de scânduri acoperită cu tinichea şi situată la marginea satului către
apus având trei pietre duble cu postamentul lor la loc ..... din fabrica Marşal Louis et
Comp purtând N 25335 împreună cu tóte acesorile complecte, móra este în stare de
funcţiune –
Tribunalul prin Jurnalul N 3688/903 a dispus scoaterea în vânzare ...”
La licitaţia publică, ce a avut loc în 3 Decembrie 1903, proprietatea respectivă a fost
câştigată de Maria Budurescu şi Eugenia Al. Herescu pentru suma de 60.000 lei. În felul
acesta surorile lui Nicolae N. Cernătescu au reuşit, pentru o vreme, să păstreze în familie
conacul şi lotul de moşie moştenit de fratele lor.
Fărămiţarea moşiei Cernătescu, desprinsă din moşia istorică Radomiru, a continuat
în perioada interbelică prin noi lotizări. La rândul lui, conacul, deci casa şi construcţiile
anexe au fost folosite de armata germană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi
de către sovietici după război. Lăsate să se ruineze, construcţiile de la acest conac au mai
fost doar paţial folosite de către C.A.P., preferându-se demolarea lor, aşa cum s-a
procedat, de altfel, şi cu conacul mai mare de pe cealaltă parte, cea de apus, a moşiei
Radomiru.
Situaţia întregii moşii Radomiru, după 1900 şi până în prezent, poate constitui, fără
îndoială, o altă temă de mare interes pentru radomireni, dar pentru a fi cunoscută necesită
o cercetare riguroasă de noi documente, aflate în Arhivele Naţionale sau judeţene. Rămân
de cercetat amănunţit, între altele, documente
cum ar fi hotărnicia din 1837 sau actul de
cumpărare a moşiei din 1780, documente ce
se referă la întreaga moşie şi al căror conţinut
nu este pe deplin cunoscut, dar care ar putea
să răspundă la unele întrebări încă fără
răspuns cert, precum: de la cine a cumpărat
negustorul Stoian Hagi Ţolea moşia
Radomiru, de la călugării mânăstirii Boanta?
Care au fost dimensiunile moşiei pe la 1800?
Cercetarea atentă a noi documente din
diverse arhive ar putea aduce dovezi în plus şi
pentru soluţionarea unor probleme recente,
unele chiar în litigiu cu sate învecinate,
privind teritoriul aparţinător celor trei sate ale
comunei Dioşti. Ştampila comunei Radomiru, Plasa
Ocolu, Districtul Romanaţi, la 1877
VECHII PROPRIETARI AI MOȘIEI TÂMPENI
Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu
Memoriei lui Iancu Stan Toma, autorul

monumentalei lucrări ,, De la Bacea la Titulești”
Încheiem prezentarea vechilor proprietari ai moșiei Tâmpeni, în continuarea

materialelor apărute în numerele: 68/2017; 69/2017; 70/2017, în revista Memoria Oltului și
Romanaților.
Am realizat această lucrare ispitiți de zicerea lui Ioan S. Floru în amintiriole sale
din copilărie, expusă în cartea sa ,,Un copil, un sat"
Am folosit materialul documentar- arhivistic al domnului profesor Ion Tîlvănoiu,
obținut de la Arhivele Naționale din București, căruia îi aducem mulțumirile noastre
sincere.
Vasile Gugiu (la 9 iunie 1886) lasă moșia Tâmpeni de Jos ca moștenire, fiicei
sale Alexandrina Balș, prin următorul act testamentar: ,,Starea mea mișcătoare și
nemișcătoare o las jumătate iubitei mele fiice Alexandrina M. Balș, care a primit-o la
măritiș, și cealaltă jumătate o las iubitei mele soții Cleopatra Gugiu cu care am conviețuit
în deplină armonie și înțelegere în tot timpul căsătoriei mele. Casele cu totu ce este în
casă, precum garderoba, argintăria, scule, mobile, caii și trăsura le las soției mele în
deplină proprietate. Moșia mea Preoteștii și Leșile din Ilfov cu tot ce există pe aceste
moșii le las în deplină proprietate soției mele.
Moșiile Brazi și Tâmpeni din Oltu și Prahova le las în deplină proprietate
fiicei mele. Tot ce am să iau de la diferiți creditori, jumătate va lua soția mea și jumătate
va lua fiica mea.
Las doicei, anume Anica Nicolau 3000 lei din banii ce-mi datorează.
Executorul meu testamentar să dea una mie cinci sute lei, nepoatei mele Maria
Niciu. Executorul meu testamentar va da copiilor născuți de Dna Elena G. Slătineanu
suma de 50.000 lei. Din această sumă se va număra numiților copii George și Emanuel
30.000 lei care vor lua la majorat de la mama lor câte 15.000 lei, iar restul de 20.000 lei
se va număra domnișoarei Maria Slătineanu la măritișul ei, sau la al ei majorat până
atunci.
Executorul meu testamentar va număra pe fiecare an Dnei Elena Slătineanu
numai dobânda de 5% la această sumă de 20.000 lei.
Iert datoria ce are către mine reposatu Mihail Economu.
Numesc executoru testamentar pe Dl. C. N. Mihail și ce dau conform legii
posesiunii bunurilor mele.
Dispensez pe soția mea de a mai raporta dota ce are și ce-și lasă jumătate din
averea mea.
De nu vor fi bani în numerariu pentru suma de 50.000 lei lăsați Dnei
Slătineanu, această sumă se va răspunde cu preferință din orice altă avere ce las fiicei și
soției mele.
Orice zapise de datorie către mine, semnate de Dna Elena Slătineanu, ce se vor
găsi la mine, rămân nule și neavenite.
(Semnat, V. Gugiu)
București 1885, dec. 23.
P.S. Executorul meu testamentar este C. N. Mihail din Craiova.
Grefa Tribunalului Ilfov, Secția I.
Prezenta copie fiind conformă cu originalul se legalizează.
Ștampila și semnătura, Grefier Cuppa 1886, iunie, 9.”
Alexandrina Balș vinde moșia Dlui N. Petrovici, prin următorul act de
vânzare: ,,Între subscrișii Alexandrina Balș născută Gugiu cu autorizațiunea soțului
meu Mihail Balș domiciliați în București, strada Carol I No. 9 pe de o parte și Nicolae
Petrovici cu domiciliu asemenea în București în strada T. Vladimirescu No. 11 pe de altă
parte s-a încheiat prezentul act de vânzare prin care: Eu Alexandrina Balș, declar că am
vândut Dlui Nicolae I. Petrovici, moșia mea Tâmpeni de Jos din plasa Mijlocu, județul
Olt, care moșie mi-a fost lăsată moștenire de decedatul meu părinte Vasile Gugiu, și pe
care și dânsul o cumpărase de la Stat cu actul Ministerului Finanțelor No. 2 din 1880.
Această moșie o vând cu toate trupurile și îmbunătățirile și nesupusă la nicio
servitute, sarcină sau hypotecă și cu condiția ca Dnu cumpărător să intre în posesiune
chiar de acum la facerea acestui act.
Prețul vânzării – 169.000 lei noi București, 26 septembrie 1886
Autentificată la Tribunalul Ilfov Secția Notariat și transcrisă în Registrele
Tribunalului Olt.
Martori: Christache D. Elefterescu – bancher, Str. Lipscani, 41.
D. Solomon – funcționar, Biroul de Informații București, Strada Știrbei
Vodă, No. 2”.
La 30 ianuarie 1885, N. Petrovici lasă moșia prin testament soției sale
Măndica.
Testamentul este legalizat de Tribunalul Ilfov, Secția I.
Primăria Comunei București ( Oficiul Stării Civile) eliberează la 4 ianuarie
1889 un ,,Estract din Registrul pentru morți” cu No. 741 pe numele Nicolae
Petrovici. Tribunalul Ilfov, Secția I, la 18 ianuarie 1889 admite cererea făcută de Măndica
N. Petrovici – de a intra în posesia averii rămase de la defunctul soț N. Petrovici.
Pentru conformitate semnează: Grefier Belciurescu.
Între Măndica N. Petrovici și Ecaterina Burbea s-a încheiat ulterior următorul
act de transacție: ,,Eu Ecatrina M. Burbea sora decedatului N. I. Petrovici, declar că mă
mulțumesc pe decisiunea curții Secției a II-a din București / No. 32 din 1891 și nu voi face
nici un recurs sau revizuirea decisiunii.
Recunosc Dnei Măndica N. Petrovici calitatea de legatară universală a averii
decedatului N. Petrovici, fratele meu și a mamei mele Maria I. Petrovici.
Eu Măndica Petrovici mă oblig a-i da Dnei Ecaterina Burbea suma de 10.000
lei din care 5.000 la facerea actului și 5.000 peste un an”.
Actul de transacțiune din 12/24 martie 1891 a fost autentificat de Tribunalul
Ilfov, secția Notariat No. 1949/1891.
La 6 decembrie 1893, Primăria Comunei București, Oficiul Stării Civile a
eliberat un ,,Estract din Registrul pentru morți pe anul 1893” cu No. 6232, pe numele
Măndica Petrovici Strada T. Vladimirescu, No. 11. Martori: Ștefan Pavlid, Str. Lucaci
No. 64, nepot, de 44 ani și Ctin Nicolăide de 38 ani, funcționar.
La 24 martie 1894 se realizează inventarul averii defunctei Mandica Petrovici,
găsită la comuna Tâmpeni, județul Olt, din care vedem că posedase:
,,1.Moșia Tâmpeni de Jos, în mărime de 2.200 pogoane limitată la Răsărit cu
proprietatea Dlui Guva și Caracostea, la Apus cu Schitul Greci și proprietatea Dnei
Dabija, la Miazăzi cu proprietatea Dlui Rădulescu și Dimitrie Hagi Pandele și la
Miazănoapte tot cu proprietatea Dnei Dabija numită Tâmpeni de Sus, pe care se află cu
îmbunătățiri următoarea avere:
2.Conacul proprietății împrejmuit cu uluci de brad, având o casă construită în
paiantă, compusă din 3 camere învelită cu blană.
3. Una magazie blană pentru grâu, în lungime de 9 stj. și lată de 2 ½ stj.
învelită cu fier.
4. Un pătul de gard, vechi în lungime de 18 stj. și lat de 1 stj., învelit cu nutreț
și așezat pe furci de lemn.
5. Un alt pătul format din șipci lungi, de 20 stj. și lat de 1 stj. Învelit cu nutreț,
așezat pe furci.
6. Una coșare servind de grajd, un șopron și o cameră servind pentru
bucătărie, toate sub un acoperământ, construite de gard și învelite cu nutreț.
7. Un coteț pentru păsări, construit de blană.
Jude Ocol Slatina (ss) C. N. Văleanu.”
Catrinca Pavlide prin petițiunea înregistrată la No. 4417/1894, a cerut la 9
aprilie 1894 în calitate de vară primară a defunctei Măndica Petrovici ,,să fie trimisă în
posesiunea averii rămase de la aceasta”.
Tribunalul Ilfov Secția I C.C. ,,admite cererea făcută de Catrinca Pavlide cu
autorizațiunea soțului său Ștefan Pavlide și ordonă trimiterea Dnei Catrinca Pavlide în
posesiunea averii rămasă de la Maria N. Petrovici prevăzută în inventariile cu data de
întâiu februarie și patru martie 1894 dresate de Dl Membru supleant al acestei secțiuni și
în cel cu data de 24 martie 1894 dresat de Dl jude al Ocolului Slatina” și respinge cererile
formulate de alte rude mai îndepărtate.
Pentru conformitatea celor de mai sus se autentifică de primăria comunei
Tâmpeni aplicându-se pecetea cu următoarea inscripție: ,,Regatul României, județ Oltu,
plasa Mijlocu, COM. TAMPENI, 1896”.
Catinca S. Pavlide se împrumută la Prima Societate de credit funciar din
București cu suma de 140.000 lei punând ca ipotecă moșia sa Tâmpeni de Jos arătând că:
,,moșia o are moștenire de la defuncta Smaranda Petrovici în virtutea sentinței
Tribunalului Ilfov No. 189/19 aprilie 1894, confirmată prin decisiunea Curții de apel
București secția D. sub No. 968 și aceea a Înaltei Curți de Casație No. 8951 din 25 iunie
1896 date între mine și alte rude mai îndepărtate în grad. Moșia are act de hotărnicie
întocmit de ing. hotarnic – Al. Poenaru / 1883.”
Împrumutul se realizează la 30 iunie 1897.
Proprietara Catrinca Pavlide avea autorizațiunea soțului său Ștefan Pavlide și
domiciliul în București str. General Florescu, No. 3.
Din ,,Estractul după condica de cununați a bisericii Colțea pe anul 1847”,
vedem că la No. 4 figurează: ,,căsătoria lui Ștefan Pavlide din mahalaua Colțea cu
Catinca Kirițeasca din orașul Ploiești, ambii la a doua căsătorie; nași – Dl profesor
Haralambie și soția sa Kiriaki; taina religioasă s-a săvârșit de duhovnicul Ioan
Ieromonimon la 16 ianuarie 1847”.
Aceștia nu-și administrau singuri moșia. Astfel, la 12 martie 1895, se încheie
următorul contract de arendă între Ștefan Pavlide și Gheorghe Caracostea proprietar
în comuna Șerbănești, plasa Șerbănești, județul Olt: ,,Eu, Ștefan Pavlide proprietar declar
că recunosc că am arendat Dlui Gh. Caracostea, moșia mea Tâmpeni de Jos. Arendarea
moșiei s-a făcut pe termen de 5 ani cu începere din 21 aprilie 1889. Dl arendaș este dator
a plăti proprietarului, arenda anuală de 14.000 lei, în două rate și anume: la 23 martie și
23 septembrie ale fiecărui an, în mod regulat și fără întârziere.
Dl arendaș va păzi hotarele moșiei spre a nu fi călcate de vecinii răzași; nu va
putea subarenda moșia fără avizul proprietarului. Dl arendaș nu are dreptul la beneficiu
art. 1457 C. Civil; foncierea moșiei către stat, zecimile județene sau comunale actuale
rămân în sarcina proprietarului, iar arendașul va prezenta proprietarului recipisele de
plată și care se vor scădea din câștigul arendei. Contractul expiră la 22 aprilie 1901.”
De la Pavlide, moșia o cumpără Gheorghe C. Caracostea în 15 oct. 1898
printr-un act încheiat la Tribunalul Olt și în 1899 acesta dăruiește fiului său Costică
G. Caracostea a patra parte, în calitate de coproprietar prin următorul act de danie:
,,Subsemnatul (Gheorghe Caracostea), declar că prin puterea dreptului ce-mi dă mie
legea, dăruiesc fiului meu legitim Costică Gh. Caracostea născut cu decedata mea soție
legitimă Anica născută Morait, decedată la 13 ianuarie 1876 în comuna Șerbănești de
Sus, județul Olt, a patra parte din moșia mea Tâmpeni de Jos, plasa Mijlocu, județul Oltu.
Această danie o fac irevocabil și cu dreptul de proprietate și uzufruct chiar de
acum, pentru fiul meu.
Acest act se va autentifica și
transcrie în registrele Tribunalului Olt
conform legii.
1899, octombrie 30 – Slatina”
Se încheie și un proces verbal, de
către D. C. Sachelarie – Jude.
La 6 septembrie 1905, la Slatina, se
încheie următoarea convenție: ,,Între
subsemnații Mihail Caracostea, Strada
București No. 49, avocat Slatina, ca
reprezentant al soției mele Dna Constanța M.
Caracostea, proprietară în baza procurii
autentificată de Trib. Olt la No. 197/1904 și
personal autorizând-o și Gheorghe C.
Caracostea, proprietar domiciliat în comuna
Tâmpeni.
Pentru a evita cheltuielile facerii în
formă a unei hotărnicii și orice discuție între Locul de veci al lui Gheorghe
Caracostea din Şerbăneşti de Sus
noi, relativ la hotarul despărțitor între moșia
(1851-1912)
Tâmpeni de Jos, proprietatea Dlui Gheorghe
Caracostea și moșia Șerbănești – Negreni, comuna Floru, jud. Olt a doamnei Constanța
M. Caracostea, luând de bază actuala posesie, am hotărnicit aceste două moșii ale
noastre, prin bună învoială, în puterea dreptului ce ne acordă legea, ca majori trăgând 3
linii drepte pe toată latura despărțitoare între noi [...]. Toate lucrările consemnate în
convenție, au fost arătate într-o schiță de plan în 3 exemplare întocmită de Dl. inginer
Iosef D. Cerescu.
Se va cere autentificarea convenției la Onor Tribunalul Olt”
Gheorghe C. Caracostea și Constantin Gh. Caracostea, contractează la Prima
Societate de credit funciar din București un împrumut de 70.000 lei, cu scrisuri funciare
de 5% așa cum rezultă din ,,Registrul General al Scrisurilor funciare nr. 3930;
Contractul condițional de împrumutare înscris la Trib. Jud. Olt, la 7 mai 1910 sub nr. 40;
contractul de realizare, autentificat de Trib. Ilfov, secția de Notariat la 19 mai 1910 sub
nr. 5852. “ Gheorghe C. Caracostea fusese căsătorit cu Ana G. Morait, decedată în 1876,
iar fiul, Costică, născut în 1875, se căsătorise în 1905 cu Florica Cazacu.
În anul 1909, moșia Tâmpeni de Jos avea 2232 pogoane din care 220 suhat și
imaș, 20 fânețe, 4 pogoane vie, 12 pogoane tufani, 1948 pogoane arătură și 5 pogoane
pădure (zăvoi și câmp).
În 1909 – după refacerea distrugerilor din 1907 în timpul răscoalelor țărănești,
curtea cuprindea o casă de zid acoperită cu tablă cu 6 camere pentru stăpâni și 5
dependințe, grajd de zid acoperit cu țiglă la mijloc, pentru 12 cai, șopron pentru 4 trăsuri,
diferite cotețe și arman – pătul dublu de șipci pe picioare de zid, în pod magazie.
Satul avea 350 de familii. Moșia Tâmpeni de Jos era arendată pe 6 ani lui A.
Halichias cu 35.000 lei anual și în plus plata tuturor dărilor.
Gheorghe C. Caracostea moare în 16 septembrie 1912 și este înmormântat în
cimitirul satului Șerbănești de Sus.
Fiul său Constantin Gh. Caracostea rămâne singurul proprietar al moșiei
Tâmpeni de Jos până în anul 1949 când are loc exproprierea totală a moșiilor din țară.
În anul 1913 a fost măsurată și hotărnicită moșia Tâmpeni de Jos, proprietate a
domnilor Gheorghe și Constantin Gh. Caracostea, sub direcțiunea Serviciului geografic al
armatei de către ofițer topograf – căpitan C. A. Pallă; Șeful Biroului de topografie Nistor
Șeicaru; șeful secției topografice, locotenent- colonel – S. Pavelescu, realizându-se schițe
topografice la scara 1/10.000.
Cu privire la moșia Tâmpeni de Sus menționăm următoarele: de la boierii
Slătineni, moșia trece la negustorul Gheorghe Opran, apoi la fiul acestuia Nicolae,
născut în 1813 care stăpânește moșia până în 1880 când moare. Acesta ipotecase moșia în
anul 1875 la Creditul funciar rural și moșia se vinde la licitație în anul 1881, prin
Tribunalul Olt, generalului Dabija, cu 411.000 lei. (D. G. A. S. – Creditul funciar rural
2311/1900; Iancu Stan Toma ,,De la Bacea la Titulești, pagini de istorie” pag. 117).
Generalul Dabija a fost ministru de război din 8 ianuarie 1879 și ministru al
lucrărilor publice până în anul morții. Titu Maiorescu amintește în scrierile sale despre
încercările anumitor cercuri din țară de a pune pe colonelul Dabija în locul Domnitorului
Carol I. (Maiorescu T., Critice, 1967, în Oratori, retori, limbuți; Iancu Toma, op. cit. pag.
117) . Soția sa era născută Cozadini, înrudită cu Vodă Cuza. (Biserica Ortodoxă Română
1970, pp. 351, 316 despre Cuza; I. Toma, op. cit. pag. 117). I se fac de guvern funeralii
naționale și e transportat cu trenul, apoi cu carul până în Tâmpeni, unde este înhumat, deși
era din Moldova, din neamul domnesc Dabija. Nu a stat mult aici, căci soția sa l-a scos și
l-a înhumat la Bellu în București. (I. Toma, op.cit. pag.117)
,,Moștenitorii Dabija revând moșia în 1900 lui Ion Alexandrescu cu
679.000 lei”. Acesta era cofetar în București și stăpânește moșia până în decembrie 1903,
când moare.
La ieșirea din indiviziune, la 26 februarie 1906 se adjudecă, prin Tribunalul
Ilfov, lui Titus Alexandrescu, unul din fii, cu 1.187.000 lei. Acesta era pictor, fost elev,
laureat al Școlii Naționale și Speciale de Arte Frumoase din Paris.
În martie 1907, țăranii din comună, participanți la răscoalele țărănești, dau foc
conacului lui Caracostea din Tâmpeni de Jos și apoi trec în ogradă, la marea și vechea
casă boierească, pomenită în secolul al XVIII-lea.
În 1908, după foc, mai erau în ogradă, afară de ruinele casei: casa morarului, de
zid, acoperită cu tablă cu 7 camere, magazie cu 2 etaje de zid, acoperite cu tablă,
capacitate 10.000 dal, grajd de blană acoperit cu blăni pentru 10 cai şi 20 boi, local de
moară cu blăni, acoperit cu tablă cu doua perechi pietre, mișcate cu vapori.
Moșia avea în 1908 părți acoperite cu păduri de stejari, cu puțin frasin, ulm, tei,
salcie: Arzenia, Brazda, Cleja, Moșteni, Tufele Barbului, Teiușu, iar Adâncata avea numai
ulm cu frasin si salcie. Toate erau date în tăiere de atunci; Cleja s-a exploatat chiar în vara
anului 1907. În zona Balomiru erau fânețe. Pentru culturi, moșia avea 3128 pogoane; imaș,
iaz și suhat 680 pogoane. În 1908, pe moșie erau 450 familii la un total de 4500 pogoane,
după delimitarea rurala. În perioada 1919-1931, Titus Alexandrescu mai era încă la
Tâmpeni de sus (D.G.A.S-Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcția Financiară;
I.Toma, op.cit. pag.118). În 1921 se fac împroprietăririle sătenilor îndreptățiți după
Primul Război Mondial.
Episcopul Serafim al Buzăului, fost stareț al Schitului Deleni
D. Anastasescu
Conform mai multor surse21, pentru prima dată este menționat drept egumen la
Mânăstirea Delenilor22, precum dă mărturie vechea pisanie a bisericii: ”† Izvoliem oţa i să
pospeşeniemu sna i săvrăşeniem stgo dha aminu. Întru zilele domnului nostru, Io Mateiu
Băsăraba voevoda şi domnu, fu rădicarea aceştii sfinte şi dumnezeeşti case ce iaste
hramul Staa Troiţe, ce s-au ridicat întru slava lu(i) Dumnezeu pentru ertarea păcatelor
întru veşnică pomeană de acest bun creştin, jupân Drăguşin, vel paharnic şi jupâneasa lui
Drăgana şi coconii lui: Gorgan, Nicola, Fota, Stana, Aspra şi Anca, cu nevoinţa şi cu
cheltuiala lui, temăndu-să de răspunsul judecăţii cei înfricoşate şi de cuvintele Domnului
nostru Iisus Hristos, ce grăieşte la Sta Ev(an)ghelie: „nu întrupareţ avuţiile voastre în
pământu unde l(e) putrezesc viermii şi le sapă furii, ce le îngropaţi la ceriu, unde nu le
putrezesc viermii şi nici le sapă furii”. Dec fiindu acestu bun creştin aprinsu cu inima de
D(u)h Sfânt, ce să zice cu frica lui Dumnezeu, cu trupul fiind dupre pământu, iar cu
mintea şi cu cugetul vrăndu să lăcuiască cu Dumnezeu, avănd căldura lui Dumnezeu întru
inima lui, puse-a nevoinţă ca aceea şi rădică această sfântă şi dumnezeiască casă
de(n)ceput şi de(n) temei întru numele Sf. Troiţe, ca să-i fie de folosu a doua vieţi(!), de
iasta şi de iaste ce va să fie; şi dup(ă) prilejul − cât i-au fostu puterea − o au datu pe
seama părinţilor călug(ă)ri să facă rugăciuni şi să le fie de hrană şi de îmbrăcăminte în
tot veacul, întru veacinică pomeană. Şi au fost mitropolit chir Teofil şi e(gum)en Serafim
erm(o)n(a)h, is(pravnic), leat 715.”23.
Ieromonahul Serafim se pare că era originar din orașul Slatina, trăgându-se astfel
din vestitul și marele neam al Slătinenilor24. Luând în calcul însemnarea de mai sus reiese
că starețul de la ctitoria Delenilor era un apropiat al acestora.
Unii cercetători istorici care s-au ocupat cu istoria mânăstirii întemeiată de
paharnicul Drăgușin Deleanu afirmă că starețul ar fi decedat, pe când alții, și noi dăm
crezare acestora din urmă, afirmă că Matei Vodă Basarab, domn al Țării Românești, dorea
un episcop loial la granița de răsărit care era amenințată de vrăjmașul său moldovean,
Vasile Lupu25. Astfel, ieromonahul Serafim, starețul din pădurea Comăniței, ajunge
episcop la Buzău, prin intervenția familiei Deleanu, care era rudă apropiată cu Matei
21
Cei care îl menționează pentru prima dată pe Serafim drept egumen la Deleni sunt: Prof. T. G. Bulat
în articolul O fundație a episcopului Serafim lângă Slatina, în Mitropolia Olteniei, An XIV (1962), Nr. 5-6, pp. 370-
375; Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț, Ed. Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina, 2017, etc.
22
D. D. Anastasescu, Biserica din satul Schitu-Deleni (comuna Teslui-Olt), în Memoria Oltului și
Romanaților, An VI (2017), Nr. 9, pp. 30-31
23
Ibidem
24
T. G. Bulat, O fundație a episcopului Serafim lângă Slatina, în Mitropolia Olteniei, An XIV (1962), Nr.
5-6, p.371
25
Ibidem, p. 370
Basarab prin puternica familie a Craioveștilor și prin familia Brâncovenilor din
Romanați26.
Înscăunarea în treapta de episcop la Buzău a avut loc în anul 164827.
Deși ajuns episcop la Buzău, Serafim Slătineanu nu uită de meleagurile natale,
dorind să construiască un așezământ monahal în orașul Slatina. Un alt document din
aceeași perioadă afirmă că Serafim cumpărase și un teren pentru ridicarea mânăstirii,
cumpărând și cărămida necesară zidirii acesteia cu prețul de 12 ughi28. Altă însemnare din
1 aprilie 1665 atestă faptul că Radu Vodă Leon întărește la Slatina, episcopului de Buzău,
toate viile sale de la moșul lui Gurca29, scutindu-le astfel și de impozitele domnești. De
asemenea, voievodul român scutește stupii de dijmă și oile de oierit deoarece săntu ale
metofului Sfinții lui de la Strehăreț30. Pentru aceasta, în data de 24 aprilie 1667, vlădica
Serafim cumpără de la fiii preotului Hariton, în zona Strehareț ,,vii lucrate, țelină și pomet
și cu braniște și cu fântână drept bani gata 90 de unghi”31. Din aceste documente, precum
nota și un cercetător care s-a ocupat cu mult timp înaintea noastră de activitatea
episcopului Serafim și de ctitoria sa din Slatina (T. G. Bulat)32, reiese că schitul era
construit de șapte ani, ceea ce înseamnă că Serafim își începuse mânăstirea în 1665,
aceasta fiind isprăvită în 166833.
Finalul construcțiilor la Slatina îl va găsi pe vlădica Serafim în scaunul eparhial de
la Episcopia Râmnicului Noului Severin, acesta fiind ales în jilțul râmnicean în anul 1668
datorită curentelor grecești de la Mânăstirea Malamuc.
Pentru prima dată episcopul Serafim este menționat drept episcop de Râmnic în
momentul alegerii starețului de la Mânăstirea Brâncoveni (jud. Romanați), Grigorie, drept
episcop la Buzău, la data de 4 aprilie 166834, iar peste puțin timp, la 20 mai 1668, este
prezent la alegerea lui Teodosie în scaunul mitropolitan de la București35.
În toamna anului 1668, episcopul de Râmnic este pomenit într-un contract de
vânzare în favoarea lui Oprea, rudă apropiată cu mitropolitul Teodosie. Spre sfârșitul
aceluiași an, Serafim Slătineanu este prezent la o ședință a mitropoliei cu privire la un
așezământ nou împotriva clerului grec36. În anul următor, 1669, arhiereul slătinean mai
participă la două ședințe ținute la mitropolie, în prima hotărându-se dezînchinarea
Mânăstirii Câmpulung, iar în cea de-a doua oferindu-i-se postelnicului Constantin
Cantacuzino o carte de nevinovăție37. Un alt document important din perioada păstoriei la
Râmnic este o danie a lui Antonie Voievod către Mitropolia Transilvaniei38, episcopul
râmnicean fiind menționat drept martor.
Mânăstirea Strehareț, singura ctitorie atestată documentar a episcopului Serafim, a
fost închinată Mitropoliei Ungrovlahiei, precum mărturisește actul de închinare din anul
26
D. D. Anastasescu, Biserica ,,Sf. Voievozi” Deleni, în Memoria Oltului și Romanaților, An VII (2018),
Nr. 1, p. 41
27
Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Vol. II, Iași 2006, p. 139
28
Ibidem
29
Ibidem
30
Ibidem
31
5-6, p. 371
32
Articolul respectiv este O fundație a episcopului Serafim lângă Slatina, în Mitropolia Olteniei, An XIV
(1962), Nr. 5-6, pp. 370-375
33
Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț, Ed. Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina, 2017, p.19
34
Ibidem
35
Ibidem
36
Ibidem
37
Ibidem
38
Ibidem
1668: ,,Facerile de bine sunt nemuritoare și acelea va să ducă întru împărăția lui
Dumnezeu pre aceia ce le fac. Drept aceea și eu robul lui Dumnezeu Serafim episcopul
Rabnicului, cu mila și ajutorul lui Dumnezeu, am făcut o sfântă Biserică în sud Olt, ce se
numește Strehareț ounde să cinstește hramul Ouspeniia Bțe, ca să proslăvească numeale
lui Dumnezeu întru Dănsa. Și mie și părinților miei vecinică pomenire pentrucă din
osteneala și dreapta mea agoniseală o am făcut și o am miluit cu ce mi-au dat și mie
putința. Deci am socotit den bună voie cugetului miei de am mers la sfințiea sa părintele
nostru Kir Teodosie mitropolitul țării, de am închinat această biserică a mea, ca să fie
metoh suptă ascultarea sfintei Mitropolii ounde să cinstește și să proslăvește sfinții și
întocmai cu Apostolii împărați Constantin și Elena, ca să fie totdeauna căutată cu slujbe,
cu preoți să nu fie lipsită de răgacio(ne) lui Dumnezeu. Și pentru căci va fi suptă paza
sfintei Mitropolii den venitul schitului să să ia pă om la sfânta Mitropolie căte 15 ocă
ceară, iar mai mult supărare, să n-aibă nici de cum. Nici să fie volnic Mitropolitul ce va fi
după vremi stăpînitorio sfintei Mitropolii, a să tinde și a lua mai mult de la schit sau a-i
face supărare de cât am zis. Că cu celălalt venitu ce s-ar agonisi să se chivernisească
preoții și poslușnicii schitului. Și ce va fi prisoseală să dreagă numele Domnului nostru Is.
Hs. și pre alți sfințiți Mitropoliți care vor fi după vremi, să le fie milă de acest schit al
nostru ca să nu lipsească preoți, nici să-l lase să se pustiiască, nici să rămăe dorirea
sufletului nostru neplinită. Iar cine va strica așezământul acesta să aibă a da seama la
înfricoșatul și nefățarnicul județ al Domnului nostru Is. Xs., cănd va veni să judece lumea.
Amin. Mță Aug 4 zile 7176-1668
†Serafim episcop Raibnischii
†Grigorie episcop Buzev
†Ghermanos, martis, Neon Patron”39
Închinarea Schitului Strehareț a fost cauzată de mutarea scaunului mitropolitan de la
Târgoviște la București de către voievodul Radu Leon. În același an, voievodul muntean
construiește Catedrala Mitropolitană ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena”, precum și
paraclisul istoric ,,Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”40 din incinta centrului mitropolitan.
Pictarea și sfințirea bisericii a fost posibilă spre sfârșitul anului 167141. La data de
28 decembrie 1672 are loc sfințirea bisericii ctitorite de Serafim, slujbă săvârșită chiar de
ctitor. La aceasta a mai participat mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei și domnitorul
Antonie din Popești, precum mărturisește pisania: ,,Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului
și cu săvârșirea Duhului Sfânt. Începutu-s-au această sfântă mănăstire - Adormirea prea
sfintei de Dumnezeu născătoarea și pururi fecioara Maria-în zilele creștinului IO Antonie
Voevod și s-au ostenit episcopul Serafim de au înălțat din temelie până s-au săvârșit cu
toată cheltuiala mitropolitului, a toată Țara Românească Varlaam ca să le fie de pomenit
în veci amin. Leat 7180 de la zidirea lumii. Și după petrecerea episcopului Serafim
rămas-a năstavnic Eromonahul Veniamin”42.
Plecând de la pisania prezentată mai sus, mai târziu, unii istorici au afirmat că
Varlaam, mitropolitul Ungrovlahiei ar fi ctitorul principal al mânăstirii43, acest lucru fiind
39
5-6, pp. 371-372
40
Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț, Ed. Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina, 2017, p.21
41
I. Ene, Gothia și episcopii ei, Ed. Episcopia Buzăului și Vrancei, 2002, p. 100
42
. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț, Ed. Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina, 2017, p.21
43
Acest lucru nu este adevărat, dar din lipsa de documente unii cercetători au afirmat aceste lucruri
false. Dintre acești autori amintim pe: G. Poboran, în lucrarea sa monumentală ,,Istoria orașului Slatina”;
generalul P. V. Năsturel în articolul său ,,Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia”, publicat în ,,Revista pentru
istorie, arheologie și filologie”; marele istoric I. C. Filitti în lucrarea ,,Biserici și ctitori”, publicată în ,,Biserica
eronat, însă același profesor de teologie, T. G. Bulat, a elucidat acest ,,mister”, publicând
un studiu cu privire la persoana episcopului Serafim și la ctitoria acestuia din nordul
Slatinei44.
Un alt lucru interesant cu privire la activitatea episcopului Serafim este acela că,
vlădica de la Râmnic, s-ar fi retras din funcția de episcop, îmbrăcând astfel schima cea
mare cu numele de Silvestru la ctitoria sa din Slatina unde a fost înmormântat și unde i se
păstrează chipul de schimnic cu inscripția Serafim, episcopul care a episcopit multă vreme
la Buzău și la Râmnic puțintel și s-a isprăvit aici45.
Revenind la activitatea episcopului Serafim la Buzău, unde a păstorit în jur de 20 de
ani, mărturisim că acesta a participat la zidirea fostei catedrale episcopale a Buzăului,
precum menționează vechea pisanie a catedralei din 1745: ,,Cu voia Tatălui și cu ajutorul
Fiului și cu umbrirea Duhului Sfânt, eu, robul lui Dumnezeu Iisus Hristos, Io Mathei
Basarab Voevod, împreună cu do(a)mna mea, Eleni, cecetat-am pre unde am aflat case
dumnezeeești, făcute de alți domni bătrâni, strămoșii doamnei mele și le-am întărit și
le-am înnoit; fiind și această sfântă biserică făcută de aceeaș(i) moș(i) ai doamnei mele,
văzându-să arsă și stricată de păgâni, cu milosârdie și cu nevoință ne-am îndemnat de am
ridicat atât biserica stricată de tot și o am ziditu din temelie această sfântă casă unde se
cinstește hramul Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururi Fecioarei
Marii, pentru sufletul domnii mele și a răposaților domnii mele, pentru ca să aflăm locaș
vieții la înălțimea cerului; și atunci era îndreptători scaunului episcopii chir Serafim
episcopu(l), iar îndemnător preste tot lucrul bisericii era jupan Moisi vel Spătar, la leat
7158(1650) mai în 30. Iar când au fostu cursul anilor 7249(1741) ghen(ar) în 2, fiind
domnu Io Co(n)stantin Niculae Voevod, alegând pre mine nevrednicul robul lui Dumnezeu,
Methodie, a fi episcop aceștii episcopii, fiind stricată de cutre(mur) și de oști, m-am silit
cu toată osârdia de am zidit turnurile și bolt(a) altarului, am făcut tâmpla, am tăiat 2
ziduri din lăuntru deschizând ferestre pre sus, o am zugrăvit pe lăuntru și pă din afară, o
am pardosit puindu stâlpi la uși și petri pă la fereștri și am făcut care n-au fost.
Săvârșitu-s-au lucru(l) biserici(i) întru a tr(eia) domnie a domnului Co(n)standin Niculae
Voevod la ani de l(a) zid(i)rea lumii 7253(1745) august în 30.”46
Tot, la Buzău, lunga păstorire a vlădicii Serafim pune accent în primul rând pe
nevoința duhovnicească, lăsând pe plan secund nevoile administrative și gospodărești.
Acesta fiind o fire retrasă, calmă, înclinat spre viața duhovnicească, l-a determinat, cum
am arătat mai sus, ca la sfârșitul vieții să îmbrace marea schimă monahală și să se retragă
la mănăstirea sa de suflet din Slatina natală.
Dintre preocupările din punct de vedere administrativ ale episcopului Serafim la
Buzău, se cunosc doar cumpărarea de vii în Dealul Verneștilor, iar la capitolul de primiri
donații, amintim dania de la Pârșcoveni a lui Moise Căpitanul Mihalcea Cândescu
(ispravnicul de la zidirea catedralei), iar după uciderea lui de Radu III Mihnea, soția
ispravnicului va dona și moșia de la Scurtești47. O altă danie este cea a lui Badea Obredi,
negustorul grec prieten cu Matei Basarab, care zidește în orașul Buzău biserica Greci,
Ortodoxă Română” și profesorul I. Ionașcu, cel care s-a ocupat de istoria bisericească din Olt și Romanați, fiind
un colaborator apropiat al marelui nostru istoric, N. Iorga
44
Articolul marelui profesor T. G. Bulat este O fundație a episcopului Serafim lângă Slatina, în
Mitropolia Olteniei, An XIV (1962), Nr. 5-6, pp. 370-375
45
I. Ene, Gothia și episcopii ei, Ed. Episcopia Buzăului și Vrancei, 2002, p. 100
46
Pr. M. Hau, Domnitorii și ierarhii Țării Românești, ctitoriile și mormintele lor, Ed. Mitropolia Munteniei
și Dobrogei, 2009, p.840
47
Pr. G. Cocora, Episcopia Buzăului o vatră de spiritualitate și simțire românească, Ed. Episcopia
Buzăului, 1986, p. 85
lăsând episcopiei, la 25 iunie 1651, moșia Iasul, din hotarul Brăilei, mărturisind că a făcut
această donație când s-au târnosit mânăstirea de la Măxineni48.
Păstorind peste 20 de ani la Buzău și Râmnic, vlădica Serafim, va rămâne mereu în
sufletele slătinenilor deoarece, fără ajutor bănesc din partea mitropolitului Varlaam, a
reușit să ridice frumoasa sa ctitorie, Strehareț.
Episcopul Serafim a fost personalitatea momentului pentru meleagurile slătinene,
preocupat de cele duhovnicești, a căutat să rezolve certurile dintre domnitor și boieri,
primind, cum am notat mai sus, și numeroase donații la Eparhia Buzăului.
Astfel, această personalitate erudită a Bisericii Românești va rămâne pentru
totdeauna atât în inimile buzoienilor și râmnicenilor, precum și în sufletele slătinenilor
prin vatra monahală pe care le-a lăsat-o la Strehareț.
Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar
1933-1936
La 17 mai 1934 s-a sărbătorit la Caracal Ziua Eroilor. Cu acest prilej, de la orele
16,30 a avut loc la Teatrul Naţional o reprezentaţie cu o piesă jucată de Şcoala Normală
de Fete din oraş49. Totodată s-a distribuit insigna ,,Cultul Eroilor”, sumele colectate fiind
destinate să acopere o parte din cheltuielile făcute cu poarta monumentală de la Cimitirul
Eroilor din Caracal. Prefectura de Romanaţi adresa o cerere şi preşedintelui Societăţii
Corale ,,Cântarea Romanaţiului” din localitate în care arăta: ,,Joi 17 mai a.c. la orele 5
p.m. având loc serbarea culturală pentru ,,Ziua Eroilor” la Teatrul Naţional din Caracal, vă
rugăm să binevoiţi a lua parte şi dvs. În colaborare cu şcoala normală de fete din acest
oraş, executând câteva bucăţi populare şi patriotice”50.
Dacă despre spectacolele de teatru din 1934 ştirile sunt destul de sărace, în schimb
un document de arhivă ne vorbeşte despre cinematografele din oraş51. Răspunzând unui
ordin, prefectura de Romanaţi informa la 7 iulie 1934 că ,,în oraşul Caracal funcţionează
cinematograful sonor ,,Apollo” pe baza autorizaţiei Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi
Artelor, Direcţia Educaţiei poporului nr. 777 din 22 martie 1934 pe numele
anteprenorului Ştefan D. Mitrovici. Proprietarii sunt moştenitorii defunctului Iorgu
Petrescu, fost tipograf. Actualmente este concesionat şi exploatat de anteprenorul Ştefan
D. Mitrovici”. Acelaşi document aminteşte că şi în Corabia există două săli de
cinematograf dar nu funcţionează în mod regulat nici una. Prima era proprietatea lui
Nicolae C.Constantinescu iar a doua era proprietatea lui Nicolae R. Popescu. La Balş ori
Piatra-Olt ,,nu există nici un cinematograf”.
Un eveniment care a generat discuţii aprinse a avut loc la Teatrul Naţional la 25
octombrie 1934. Atunci, a fost prezent în capitala Romanaţilor scriitorul Petre Bellu52 a
48
Ibidem
49
S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Romanaţi, dosar 34/1934, fila 15
50
Idem, fila 17
51
S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Judeţului Romanaţi, Dosar 38/1934, fila 16
52
Pentru legăturile lui Petre Bellu cu Caracalul a se vedea articolul lui Dumitru Botar ,,Petre Bellu la
Caracal” în Oltart, An. III, nr. 4 (9)/oct.-dec. 2014, p. 41-42. Prin 1927, Petre Bellu lucra ca tâmplar în atelierul lui
Oacă, amândoi fiind adepţi ai ideilor socialiste. Vizitând atelierul, preotul Sfârăială din Rotunda (Memoria Oltului
şi Romanaţilor nr. 46/decembrie 2015) observă că tânărul scriitor are pasiunea lecturii fiind dornic de cunoaştere
şi îl duce la cârciuma lui Pricică plătindu-i acolo masa pentru o lună de zile cu precizarea să i se dea la fiecare
masă şi o litră de vin. În împrejurări încă neelucidate, apoi viitorul scriitor dispare din oraş.
cărui carte recent apărută ,,Apărarea are cuvântul” stârnise vii discuţii. Se discuta atunci
despre ,,Moralitate în artă” (fiind puşi la index scriitori ca Ion Minulescu- autorul
,,Amantului anonim”, H. Bonciu, Geo Bogza ş.a.) iar cartea lui Bellu era socotită imorală
şi nedemnă de a fi pusă în mâna tinerilor. Invitat la Caracal de mai mulţi amici locali, între
care preotul Ion Sfârăială şi avocaţii Titu Bădescu şi Eugen Ionescu scriitorul este pus la
zid de preoţii Lupăncescu şi Fl. Tudorănescu, întâlnirea de la Teatrul Naţional
transformându-se într-un veritabil proces literar. A luat cuvântul considerând cartea
imorală- în afara celor doi preoţi amintiţi- şi institutorul Vasile Enescu- unul dintre
autorii ,,Monografiei judeţului Romanaţi” din 1928. Preotul Lupăncescu a citat un
fragment din cartea lui Petre Bellu în care era atacată biserica şi vorbind în termeni duri a
aruncat cartea pe jos spre stupoarea generală, afirmând că o asemenea carte nu se poate
pune în mâinile tineretului. În apărarea scriitorului s-au exprimat Titu Bădescu şi Eugen
Ionescu subliniind valoarea literară, autenticitatea scenelor de viaţă descrise în volumul
prefaţat de Panait Istrati. Preotul Sfârăială vorbind despre personajul feminin a remarcat că
,,femeia aceea părăsită de omul iubit, de la care avea un fiu, nu era o pătimaşă, o roabă a
plăcerii, era o victimă a vieţii, şi toate astea pentru a-şi creşte copilul . În camera ei din
bordel această femeie avea o ladă în care ţinea tot ce avea mai de preţ iar pe fundul ei se
găsea o biblie în care păstra fotografia omului iubit, acestea fiind lucruri sfinte pentru ea,
ceea ce înseamnă că ea avea ceva sfânt în suflet. Mai poate fi numită această femeie, de
moravuri uşoare prin natura ei? Nu există carte bună sau rea, scriitor bun sau rău, ci
doar cititor pregătit sau nepregătit, în stare sau nu să citească o carte”. La finalul
discuţiilor care s-au prelungit până după miezul nopţii, Petre Bellu a vorbit despre
solidaritatea scriitoricească la care se aştepta dar care nu s-a produs în acest caz
exprimându-şi satisfacţia că la Caracal există cititori care au înţeles corect mesajul operei
sale.
Într-o cerere din 6 mai 1935 adresată Direcţiei Generale a Teatrelor şi Operelor
Române din Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, artistul I. Pella solicită aprobarea
de a efectua un turneu prin ţară53. Acesta aminteşte că la 15 mai încetează angajamentul
său la Teatrul Naţional din Bucureşti iar trupa sa este compusă ,,din actori care n-au nici
ei alte angajamente” şi sunt cu toţii membri ai sindicatului artiştilor. În rezoluţia
ministrului de pe documentul citat, se aprobă efectuarea turneului între 18 mai-1
septembrie 1935 dar se interzice actorului să pună pe afiş că ar fi actor al Teatrului
Naţional. Din trupă mai făceau parte: Veve Cigallia, Tilda Radovici, Felicia Toma, I.
Pella, I. Horaţiu, I. Gheorghiu şi A. Brunetti. Din itinerariul anexat, rezultă că trupa a
ajuns şi la Caracal la 22 iulie 1935, după ce trecuse prin Corabia cu o zi înainte şi prin
Slatina la 18 iulie (unde revine la 10 mai 1936). Nu se specifică însă titlul piesei cu care
trupa a mers în acest turneu.
La 6 iunie 1935 au avut loc comemorarea eroilor cu ocazia sărbătorii ,,Înălţarea
Domnului”. Un document de arhivă54 aminteşte programul acestor manifestări care s-au
desfăşurat întreaga zi astfel: la ora 9,30 aşezarea şcolilor, Societăţilor şi Armatei în
centrul oraşului (Piaţa Monumentului); ora 10,00 serviciul religios; 10,30- formarea
procesiunii spre Cimitirul Eroilor cu: văduvele de război, coruri, clerul, autorităţile,
şcolile, societăţile, Cohorta Cercetaşilor ,,Doamna Stanca” şi Armata; 11,00-12,00-
oficierea unui Te-Deum la cimitir şi cuvântările reprezentanţilor armatei, învăţământului,
53
Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Direcţia Generală a
Teatrelor Naţionale şi Operelor Române, dosar 2/1935, filele 45-50
54
S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dosar 31/1935 (coresponedenţă oficială relativ la
cultul eroilor), fila 29
reprezentanţi I.O.V.R. şi veterani, reprezentanţii bisericii; 12,00 ,,în semn de pietate pentru
Eroi va înceta timp de 2 minute orice activitate, vehiculele şi pietonii oprindu-se pe locul
unde se vor găsi în acel moment”; defilarea în faţa mormintelor. La ora 16,00 urma un
,,festival la Teatrul Naţional dat de şcolile secundare”. Muzica urma să cânte în squar
între orele 15,00-18,00 iar după retragerea cu torţe (plecare din faţa monumentului, ora
20,30) se va muta în Parcul Poroineanu cântând aici până la orele 24,00. Pe toată durata
ceremoniilor ,,magazinele şi localurile publice
vor fi închise arborând drapele”.
Dintr-un afiş care ni s-a păstrat55 reţinem
că ,,Asociaţia Dramatică a Artiştilor Teatrului
Naţional din Craiova vor juca vineri 21
februarie 1936 ora 5 p.m. matineu Punctul
Negru, comedie în trei acte de Kadelburg, ora 9
seara Sânge Albastru, comedie în trei acte de
Schawartz şi Lengbach. Biletele la Eliodor
Florescu”. Afişul nu menţionează locul
desfăşurării spectacolelor însă precizarea finală
ne oferă certitudinea că ele au avut loc în
capitala Romanaţilor pentru că Eliodor Florescu
îşi desfăşura activitatea acum aici, la fel ca şi
Vasile Brânduşaru în trecut.
Presa locală ne confirmă de asemenea
pentru această perioadă seria de spectacole
susţinute de către artiştii craioveni. Astfel, în
ziarul local Buretele56 citim această ştire:
,,Teatrale. Oraşul nostru lipsit atâta vreme de
spectacolele bune, are graţie bunei voinţe a
d-lor prefect al judeţului şi primar al oraşului de
spectacole admirabile date regulat de Asociaţia Artiştilor Teatrului Naţional din Craiova
sub conducerea renumitului artist Remus Comăneanu. Vineri 6 martie au reprezentat la
matineu piesa ,,Doi sergenţi” iar seara ,,Îngerul casei”. Graţie admirabilei interpretări a
d-nelor Tanţi Romeo, Nica Clăpan, Viorica Dan, Penny Daneţ şi a d-lor R. Comăneanu,
Dordea, C. Rocoş, Şt. Iordănescu, Dragomir Mihăilescu, Lupu etc, piesele au repurtat un
strălucit succes care face cinste acestui ansamblu. Pentru vineri 13 martie, ansamblul
Teatrului va reprezenta la matineu ,,Ciufulici” de I. Silviu iar seara după cererea
generală puternica dramă ,,Doi sergenţi” de D’Ennery în costumele şi decorurile epocei.
Spectacole admirabile cu o distribuţie de artişti tineri şi talentaţi, merită toată lauda
noastră şi tot concursul publicului iubitor de teatru”.
Notăm că piesa ,,Ciufulici” este menţionată în repertoriul trupei lui Aurel Maican57
(alături de ,,Fete în uniformă) care face un turneu cu trupa sa formată din: Maria
Antonova, Veve Cihallia, Aurora Bălăceanu, Suzana Policrat, Lilly Carandino, Aneta
Adamide, Dida Predescu, Marga Hagiescu, Tutzi Orovanu, I. Dragomirescu, Mitzi
Ignătescu, Sanda Vasilescu, Margareta Păun, Angela Popescu, Aurel Maican, Sergiu
Dumitrescu, Gh. Tonghioiu, D. Andronache, Letiţia Paraschivescu- între 25 decembrie
55
Colecţia prof. Paul-Emanoil Barbu, Craiova
56
Buretele, Caracal, An. IV, nr. 4/8 martie 1936, p. 3
57
Teatrelor şi Operelor Române, dosar 2/1935, filele 140-143
1935-15 februarie 1936. Conform itinerariului, trupa poposit şi la Caracal (Teatrul
Naţional) la 9 februarie 1936 iar pe 11 februarie ajunge şi la Slatina, Sala Martinescu.
Credem că este vorba despre aceeaşi reprezentaţie amintită de cronicarul anonim de la
Buretele, dar probabil în programul trupei Maican au intervenit mici modificări de
program.
În ianuarie-februarie 1936, organizează un turneu prin ţară Teatrul Majestic,
Compania Stroe şi Vasilache cu piesele ,,Tic-Tic-Tic” şi ,,Congresul copiilor”. Prima
reprezentaţie are loc la Braşov la 9 ianuarie 1936; urmează Făgăraş, Sighişoara, Sibiu, Tg.
Mureş, Cluj la interval de o zi, mai multe oraşe din Banat, ajunge la Craiova la 25
februarie, pe 26 ianuarie joacă la Caracal58, pe 28 ianuarie ajunge la Slatina urmând alte
oraşe din Muntenia şi Moldova.
Documentele de arhivă amintesc despre un alt eveniment găzduit de Teatrul
Naţional din Caracal. Este vorba despre un bal programat să aibă loc la 22 februarie 1936
în folosul Societăţii ,,Frontul Mărăşeşti”. Membrii filialei locale a acestei organizaţii (din
care făceau parte: prefectul, primarul oraşului, protoereul judeţului Romanaţi, preşedinţii
Consiliului Judeţean, Camerei de Comerţ, Societăţii ,,Principele Mircea”, Societăţii de
Cruce Roşie, al Comitetului Şcolar şi revizorul şcolar al judeţului Romanaţi) s-au întrunit
la 17 ianuarie 1936 în localul Prefecturii Romanaţi, hotărând a se da baluri similare la Balş
şi Corabia până la data de 23 februarie 1936 şi în toate comunele rurale din judeţ pe 2
februarie 1936. Documentul menţionează că ,,În oraşul reşedinţă Caracal, balul se va
organiza în ziua de 22 februarie 1936 în sala Teatrului Comunal. Dl. comandant al
garnizoanei va însărcina pe dl. căpitan Bălănescu Victor cu organizarea balului, care va
fi ajutat de un delegat al Primăriei Caracal”59. Au fost distribuite 15 bilete a 200 lei
pentru joja de jos, 12 bilete a 100 lei pentru loja de sus şi 1000 bilete a 20 lei pentru
publicul obişnuit, scontându-se pe un venit de 24.200 lei60. Conform unui ordin al
Ministerului de Finanţe, impozitul pe spectacol a fost redus la 4%61. După eveniment,
comitetul filialei locale a Societăţii Mărăşeşti s-a întrunit din nou la 14 martie 1936 în
localul Prefecturii spre a constata rezultatul bănesc al balului din 22 februarie. Din
vânzarea biletelor, tombolă, vânzarea la licitaţie a unei sticle de şampanie şi a 2 torturi,
după reţinerea impozitului şi a cheltuielilor cu organizarea (afişe, încălzirea localului,
masa muzicii şi a personalului) a rezultat un beneficiu net de 20.096 lei ,,ce urmează a se
depune la Banca Naţională, la dispoziţia Băncii Româneşti pentru comptul Societăţii
Mărăşeşti , conform adresei nr. 116 din 30 decembrie 1935 a sus zisei docietăţi”62.
Pentru 27 martie 1936, sala Teatrului Naţional din Caracal era reţinută pentru
spectacolul Companiei de Comedii Muzicale şi Operete de sub conducerea lui N.
Rabega63. Primăria Caracal înştiinţează Direcţia Generală a Teatrelor şi Operelor din
Bucureşti la 24 ianuarie 1936 că ,,La adresa dvs. nr. 249/936, avem onoare a vă
încunoştiinţa că am reţinut sala Teatrului Comunal pentru ziua de 17 martie a.c., pentru
turneul Companiei de Comedii Muzicale şi Operete de sub conducerea d-lui N. Rabega,
cu obligaţiunea însă de a achita anticipat la Casa Comunală suma de lei 2500 ce
reprezintă încălzitul şi iluminatul localului”. Condiţia despre care se vorbeşte în final era
58
Teatrelor şi Operelor Române, dosar 2/1935, fila 133
59
S.J.A.N. Olt, fond Prefectura judeţului Romanaţi, dosar 73/1936, fila 88
60
Idem, fila 91
61
Idem, fia 92
62
Idem, fila 95
63
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Direcţia Generală a
Teatrelor şi Operelor, dosar 5/1936, fila 33
consecinţa faptului că în trecut s-au anulat unele spectacole după ce îşi anunţaseră
prezenţa, ceea ce, mai ales în perioada iernii, aducea daune bugetului local, în special
legate de încălzirea localului.
În aprilie-mai 1936 are loc turneul Teatrului Naţional din Cluj cu piesele ,,Bolnavul
închipuit” de Moliere şi ,,Zebra” de P. Armont şi C. Nancy. Din motive necunoscute, deşi
iniţial era prevăzut ca trupa să poposească şi la Caracal la 8 mai 1936, modificări
ulterioare au făcut să fie ocolite oraşele Tg. Jiu, Calafat, Corabia, Caracal şi Rm. Vâlcea64.
Demn de semnalat este faptul că pentru organizarea unui turneu erau necesare multe
aprobări, un vagon special, membrii trupei să fie înscrişi în sindicat, traseul aprobat
dinainte, la toate acestea adăugându-se chiria localului.
Turneul lui Ion Pella programat pentru luna mai 1936 avea programată o
reprezentaţie la Slatina pe 10 mai65
dar nu avem date certe dacă a ajuns şi
la Caracal.
Un incident deosebit a avut loc
în cursul lunii iunie 1936. La 19 iunie
s-a jucat pe scena teatrului din
Corabia piesa lui Petre Bellu
,,Apărarea are cuvântul” de trupa
Pizone-Lascu. Turneul era autorizat
de forurile competente dar, la
începutul piesei, autorul a ţinut o
scurtă cuvântare sub forma unui
prolog. Cuvântarea nu fusese
anunţată dinainte şi autorităţile nu
aveau cunoştinţă de conţinutul ei.
Mesajul cuvântării şi faptul că-
împotriva obiceiului- în sală se aflau
Primăria Caracal informează că a reţinut sala
un mare număr de muncitori şi Teatrului Naţional la 17 martie 1936 pentru
conducători ai organizaţiilor turneul lui N. Rabega
muncitoreşti, au dus la concluzia că
de fapt turneul trupei Pizone-Lascu ar urmări un scop subversiv. Din acest motiv s-a cerut
interzicerea reprezentaţiilor66. Pentru început, la 9 iulie s-a interzis autorului de a mai ţine
respectiva cuvântare. Ulterior, la 4 august 1936 Direcţia Teatrelor trimite o adresă
Siguranţei Statului prin care aduce la cunoştinţă că ,,am retras de îndată această
autorizaţie, înţelegând a interzice imediat continuarea turneului cu piesa ,,Apărarea are
cuvântul” pe tot cuprinsul ţării. În consecinţă, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a
dispune prin organele ce conduceţi interzicerea oricărui spectacol al trupei Pizone-
Lascu cu piesa ,,Apărarea are cuvântul” pe tot cuprinsul ţării şi de îndată”. În motivarea
acestei decizii se precizează că ,,organizatorii turneului nu ne-au făcut cunoscut că
spectacolul va fi preedat de o cuvântare, necum să ne prezinte textul ei spre aprobare” ori
că ,,trupa de teatru Pizone-Lascu se dedă la o propagandă subversivă în turneul ce
intreprinde cu piesa d-lui Bellu”. În zelul lor, autorităţile vremii găsesc de cuviinţă să
64
Idem, fila 93
65
Primăria Slatina comunica faptul că ,,pentru turneul d-lui Ion Pella ce se anunţă pentru ziua de 10
mai 1936, urmează a vă adresa d-lui Martinescu sau Liceului de Băieţi ,,Radu Greceanu” care posedă săli de
teatru, Primăria neavând nici o calitate de a putea interveni în ocaziuni de felul acesta”.
66
Idem, filele 143, 157, 159-162
reproducă întreaga cuvântare pe care Petre Bellu a citit-o la Corabia67 şi putem aprecia că
îngrijorarea lor a fost justificată68.
Trupa care a jucat spectacolul de la Corabia era formată din: Gh. Lascu, I. Pizone,
Titi Columbeanu, C. Barcaroiu, Gh. Iordănescu, Florence Lupescu, Zoe Traian, Eugenia
Jenny Ionescu şi Al. Vinţescu. Artiştii au avut şi ei de suferit din acest incident pierzând
autorizaţia, şi la 27 august vin cu o cerere către Direcţia Generală a Teatrelor şi Operelor
în care precizează: ,,Întrucât subsemnaţii nu mai jucăm ,,Apărarea are cuvântul” şi din
ansamblul nostru nu mai face parte autorul ei Petre Bellu, cu onoare vă rugăm să
binevoiţi a reveni asupra dispoziţiei dv. de a ni se ridica autorizaţia nr. 3305 şi a ne
acorda o nouă prelungire făcând în acest sens cunoscut Ministerului de Interne cât şi
Siguranţei Generale care au dat ordine pentru suspendarea spectacolelor”. Ca urmare,
autorizaţia le este prelungită până la 31 decembrie acelaşi an.
67
Idem, filele 163-164
68
,,Doamnelor şi domnilor, În cadrul acestei seri avem de rezolvat o chestiune gravă: un om şi-a ucis
copila. Judecata ce urmează vă va da lămuririle necesare. Eu îndeplinesc funcţiunea de autor al reconstituirii
teatrale şi pe aceea de acuzator public. Nu vă emoţionaţi defel pentru că totul se va petrece ca în teatru, cu
focuri oarbe şi cu lacrimi de glicerină. Criminalul trebuie pedepsit grav şi deci aveţi datoria ca să-i suprimaţi orice
putinţă de manifestare introducându-l într-o puşcărie corecţională de unde să nu mai iasă toată viaţa. Aceasta ar
fi pedeapsa ce s-ar cuveni oricărui criminal. Să sperăm în o vreme mai frumoasă în care sentimentele înălţătoare
să găsească în sufletul nostru toate lucrurile libere. Până atunci suntem oameni liberi şi tot ce este omenesc nu
ne lipseşte, suntem oameni dintre aceia care se zbat în mocirla de patimi şi idei. Oricât am voi să ne ridicăm în
sus nu putem pentru că condiţiile de existenţă sunt rele. Da, trebuie să luptăm pentru mobilarea vieţii şi să ne
punem în rând cu gingăşia rândunelelor, cu şoaptele frunzelor din codrul verde şi parfumul florilor care ne îmbie
spre adevăratul Dumnezeu. Şi atunci va fi frumos? Da, va fi frumos!
Iată unde trebuie să ajungem, la frumosul ceresc care nu va mai fi ca până acum pe lumea cealaltă;
vom întinde săgeţile gândirii. Ar fi cazul să ne îndoim gândindu-ne că suntem oameni dar nu trebuie să fim
pesimişti şi avem încrederea în forţele noastre şi voinţa noastră de ridicare cât mai sus. Atunci când vom învinge
vom întinde săgeţile gândirii şi vom trăi culmile cele mai înalte ale omenismului, pe care nici măcar nu-l
cugetăm astăzi. Durerea va fi desfiinţată, frumosul se va realiza, noi toţi vom trăi adevărul. Să nu ni se pară
curios dacă în locul strigătului sălbatec ce se aude astăzi ,,vrem pâine” vom fi nevoiţi să strigăm ,,vrem muncă”.
Vrem ceva cu care să ne chinuim oasele îmbuibate de odihnă. Atunci zeiţa păcii se va întoarce înspre noi şi ne
va spune: Gândiţi... odinioară când vă era capul şi mintea strivită de exploatare, voi blestemaţi nedreptatea care
vă împărţea în flămânzi şi ghiftuiţi... Acum gândiţi domnilor, desfundaţi-vă timpanele şi ascultaţi murmurul apelor,
şoaptele frunzelor, glasul privighetorilor, şi descoperiţi în toate acestea pe Dumnezeu. Va veni vremea când nu
va mai fi bastard, nici femeie de stradă, nici măcar femeia asuprită şi batjocorită de astăzi. Femeia, soţia noastră,
mama, sora, acea femeie de două ori ca femeie în casă şi ca muncitoare în birouri şi ateliere. Atunci noi oamenii
vom pune umărul alături de creier şi vom încerca să creem cele mai fantastice clădiri în care universul îmbinat cu
divinitatea umană vor sta alături pentru fericirea tuturor. Atunci Dumnezeu nu va mai fi un biet moşneag cu
barba albă jugrăvită ca pe catapeteasma bisericii. El va fi un tânăr înfocat, plin de virtuţi, învingătorul balaurului
întunecimei noastre. Cu el vom învinge prejudecăţile, toate prejudecăţile. Încrezător în el vom îngenunchia la
picioarele lui şi vom striga de măreţie necunoscută până atunci: lumină, cât mai multă lumină- şi lumina se va
face pentru totdeauna.
Dar până atuncea, cum vă spusei mai sus, aveţi de hotărât un caz de dreptate: vina criminalului.
Sunteţi juraţii legilor de pe întreg globul pământesc, chibzuiţi dreptatea pentru alegerea viitorului. Daţi copiilor
dvs. îndrumarea adevărată ca să se ştie cum trebuie să iubească şi cum să lupte... poate chiar de ce avem mai
scump pentru ca să putem învinge pornirile cu care noi rupem... cea mai frumoasă floare a sufletului nostru. Mă
îndoiesc pentru că noi suntem oameni şi tot ce este omenesc nu ne lipseşte. Suntem oameni dintre aceia care
se zbat în apa vieţii în mocirla de patimi şi idei. Eu ştiu că în sufletul lor toţi oamenii sunt buni, dar condiţiunile de
existenţă sunt rele. De la această constatare porneşte făptura gândirii şi a scrierii mele. Căile vieţii înăspresc
sufletul omului îndreptându-l spre greşeală. Privim uneori cum un om urcă dealul răutăţii înverşunat de
scânteia urei, luptându-se cu el şi cu toţi strămoşii care gem în sângele lui. Îl privim cum a înfipt suliţa în
urmaşul de o clipă şi nevoi. Dar ce distrus este la reîntoarcere; după ce a lăsat-o în momentul de sbucium toată
forţa de dispreţ , nu cred că poate fi un om care într-un moment de cugetare liberă s-ar putea lăsa dus pe un
povârniş uzurpător.
Eroii romanului piesei ,,Apărarea are cuvântul” sunt oameni ca toţi oamenii. I-am luat din viaţă şi le-am
dat viaţă cu speranţa că-l vor servi pe Dumnezeu. Am crezut că prezentându-l oamenilor prin reconstituirea
faptelor în scris, am să dovedesc adevărul idealului meu de libertate. În orice strat social, sufletul este acelaşi,
dornic avânt sau supus decăderii... Luaţi în abstract, eroii romanului piesei mele sunt oameni întâlniţi prin tot
locul, îmbrăcaţi în costumele de prejudecată şi rămân nişte luptători de speţă revoluţionară tocmai că sunt tipi
reprezentativi”.
În octombrie-noiembrie 1936 efectuează un turneu- cu piesa ,,Generaţia de
sacrificiu” de Valjean- ansamblul artistic Maria Filotti în următoarea componenţă:
doamnele Maria Filotti, Victoria
Mierlescu, Şerban şi domnii
Grigore Mărculescu, A. Pop
Marţian, Al. Ionescu-Ghibericon,
Cr. Duţulescu, Nae Săvulescu, C.
Morţun şi Al. Amigdalis.
Conform itinerariului, spectacolul
s-a jucat la Caracal pe 18
noiembrie 193669 iar în ziua
următoare a fost la Slatina.
Şi trupa Bulandra-
Maximilian-Storin îşi anunţa
intenţia de a poposi în capitala
Romanaţilor cu piesa ,,Fiul meu,
Domnul Ministru” (Fiston),
comedie în patru acte de Andre
Mirabeau. Din itinerariul anexat Primăria Caracal înştiinţează că spectacolul
cererii, rezultă că la Caracal trupa Teatrului Regina Maria din 27 noiembrie n-a mai
ar fi trebuit să ajungă pe 27 avut loc iar Primăria a suportat cheltuieli
noiembrie70, iar în ziua următoare
era programat un spectacol şi la Slatina. Trupa era compusă din: V. Maximilian, Maria
Sandu, Tantzi Cocea, Francisca Cristiyan, Elvira Petreanu, Petru Nove, I. Constantinescu,
V. Romano, Marcela Enescu, V. Bulandra, M. Bercovici-Bercan, Al. Brunetti, I. Manta,
Anton Dumitrescu, Cr. Eterle, B. Godeanu. Spectacolul însă nu a mai avut loc după cum
vedem dintr-o adresă71 a primăriei oraşului Caracal în care se precizează că ,,[...] am
rezervat sala Teatrului Comunal pentru ziua de 27 noiembrie a.c. pentru turneul Teatrului
Regina Maria din
Bucureşti. În vederea
aceasta, Primăria a
făcut cheltuieli cu
încălzitul salei teatrului,
fără însă ca turneul să
sosească şi nici cel puţin
să ne anunţe de
schimbarea zilei, în plus
că primăria putea reţine
sala teatrului pentru
această zi pentru un alt
spectacol ce ni s-a cerut
ulterior. Aducându-vă la
cunoştinţă cele de mai
sus, avem onoare a vă
ruga să bine voiţi a pune
69
Idem, fila 203
70
Idem, fila 217
71
Idem, fila 241
în vedere trupelor care solicită sala Teatrului nostru, să depună anticipat înainte de ziua
spectacolului suma de lei 1000 ce reprezintă costul combustibilului pentru încălzitul
Teatrului, altfel, pe viitor nu vom mai putea reţine sala”.
Dintr-un frumos afiş care s-a păstrat, vedem că sâmbătă 9 mai 1936, ora 9 seara,
a avut loc la Teatrul Naţional din Caracal în organizarea Ateneului Cultural ,,Prietenii
ştiinţei” conferinţa profesorului dr. Dumitru Tudor intitulată ,,Un oraş roman: Pompei”.
Profesorul funcţionase la Liceul ,,Ioniţă Asan” din Caracal pe catedra de istorie-geografie
între 1931-193372. Acelaşi afiş vorbeşte despre încă 3 conferenţiari care erau aşteptaţi la
Caracal în luna mai 1936: sâmbătă 16 mai Petre Pandrea (profesorul şi colecţionarul Ilie
Constantinescu, care desigur a fost martor la eveniment, şi de la care bănuim că provine
acest afiş notează în dreptul acestuia ,,N-a vorbit”); sâmbătă 23 mai 1936 Aida Vrioni73 şi
sâmbătă 30 mai V.G. Sandulian.
Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (IV)
Comandor (r.) Nicola Tudor
6 octombrie [1917] . Situația inamicului neschimbată. Din ceea ce se vede se

bănuiește că lucrează la betonarea tranșeelor sau cel puțin a adăposturilor. După
declarațiile prizonierilor germani făcute ieri Regimentul 59 pe care-l aveam în față fusese
înlocuit acum cinci zile cu Regimentul 136 din Divizia 115.
Front calm atât în cursul zilei cât și al nopții. Batalionul 1 a lucrat la consolidarea
poziției, a săpat șanțuri adăpost pentru trupă, a tăiat lemne pentru bordeiele blindate.
Batalionul 2 a lucrat la consolidarea poziției, a acoperit cu lemne adăposturile, a pus caii
de friză și rulourile și a executat amplasamente de artilerie de rezervă.
7 octombrie . Situația inamicului neschimbată. În timpul zilei liniște, focuri de
armă și din când în când rar aruncări de grenade, bombarde și mine.
72
Din corespondenţa lui D. Tudor cu N. Bagdasar păstrată la Arhivele Naţionale din Bucureşti vedem
că Dumitru Tudor era la Caracal şi în 1936 dar la Şcoala de menaj şi făcea demersuri spre a fi transferat la
Craiova.
73
Aida Vrioni, scriitoare, a condus la Bucureşti împreună cu Mărgărita Miller-Verghy ,,Revista
scriitoarelor şi scriitorilor români” ce apare din 1926. Legăturile Aidei Vrioni cu oraşul Caracal erau mai vechi, în
1934 ea fusese găzduită aici de familia Eugen Ionescu. Acesta era avocat în Caracal şi soţul scriitoarei Doina
Bucur (Florica Eugen Ionescu)- colaboratoare la Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, Ramuri, Domnul de
rouă ş.a. şi autoarea volumului de versuri ,,Poeme pentru adormit durerea” (1937). Doina Bucur a fost o
luptătoare pentru drepturile femeii, fiind preşedinta Asociaţiei Femeilor Romanaţene şi a avut 4 copii- după cum
notează D. Botar în volumul ,,Fiii Romanaţiului”, vol. I. A fost profesoară de vioară şi muzică vocală, a organizat
la Caracal coruri şi a încetat din viaţă în vara anului 1940, ziarul Romanaţul dedicându-i un emoţionant necrolog.
Despre această întâlnire, Aida Vrioni păstrează frumoase amintiri, notate în jurnalul său la data de 21
mai 1934. Am consultat aceste însemnări (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Aida Vrioni, dosar 49/1934) făcute
cu un scris greu lizibil din care reţinem: ,,Abia am sosit şi o să mai păstrez încă câteva clipe căldura gândului
care mă duce înapoi spre dvs. , vin să mai stăm de vorbă pe această cale nu îndestul scrisului. Aşteptaţi desigur
să vă mulţumesc pentru prieteneasca primire ce mi-aţi făcut şi pentru toată grija ce aţi depus ca să mă feriţi de
vreo neplăcere. Am văzut tot, am simţit tot şi deşi am fost mişcată până în adâncul sufletului, totuşi n-am să vă
mulţumesc. Mulţumirile fiind decretate de legea bunei cuviinţe şi-au pierdut spontaneitatea şi căldura [...] Cred că
e de ajuns să vă spun că de multă vreme nu m-am simţit atât de desăvârşit mulţumită ca în casa dvs. În ultimii
ani uitasem că se mai poate râde, că se mai poate visa, că se mai poate trăi. Credeam că viaţa este numai
încruntare, numai nelinişte, numai contrarietate şi numai pustiu. Am văzut la dvs. că viaţa poate fi şi îngăduire şi
linişte şi dragoste [...] Am încă în minte casa mare, albă, aprinsă de soare, curtea mare, patriarhală şi cântecul
de privighetori. Mai am glasul mic şi vesel al copiilor [...] M-aţi făcut să uit de toată lumea care rămânea dincolo
de casa şi curtea dvs. Iată de ce nu voiam să cunosc acel Caracal care mi-era indiferent şi care ca un răufăcător
mi-ar fi furat gândurile şi mi-ar fi fărâmiţat căldura ce-mi rămăsese în suflet [...]”
La orele 20 și 30 minute artileria noastră a tras violent asupra tranșeelor inamice
timp de cincisprezece minute. În timpul nopții, care a fost friguroasă și cețoasă, rari focuri
de armă. Batalionul 1 a lucrat la consolidarea poziției. Batalionul 2 a lucrat la șanțurile de
comunicație și blindaje. Pierderi: cinci oameni răniți
8 octombrie. Situația inamicului neschimbată. Timp de o oră între 16 și 17
inamicul a aruncat mai multe proiectile de 57 mm în direcția Valea Câmpului asupra
sectorului Batalionului 1, între Punctul de Comandă și depozitul de Muniții.
Pierderi: un mort, un rănit și trei oameni evacuați.
9 octombrie. În cursul zilei activitate reciprocă, intermitente focuri de armă,
aruncări de grenade. De la orele 10 la 13 inamicul a tras numai proiectile de 57 mm din
direcția Dealul Rotunda asupra sectorului Batalionului 3, fără efect. Pe timpul nopții
Batalionul 2 din Regimentul 42/66 Infanterie a schimbat pe poziție Batalionul 3, al nostru,
care s-a retras în Valea Tăgârțoaiei. Batalionul 1 a fost schimbat de Batalionul 1 al
Regimentului 42/66 Infanterie. Batalionul 2 a rămas pe poziție.
10 octombrie. Batalioanele 1 și 3 se găsesc în rezervă la Cota 527. Batalionul 2
este scos de pe poziție și intră în rezervă la Cota 309. Inamicul a bombardat din direcția
Dealul Rotunda și Dealul Porcului în sectorul Batalionului 2, Valea Aluniței Dealul
Vrânceanu. Pierderi: trei răniți.
10-19 octombrie. Regimentul se află în rezervă. Nu duce acțiuni de luptă.
20 octombrie. Regimentul intră pe poziție înlocuind Regimentul 42/66 Infanterie.
Schimb rar de focuri de infanterie și bombarde. S-au aruncat câteva mine asupra liniei
întâia. Pierderi: 2 morți și 2 răniți din Compania a 5-a și un rănit din Compania a 9-a.
21 octombrie. În timpul zilei schimb rar de focuri. La orele 13 inamicul a
bombardat cu proiectile de 77 mm linia intermediară a Batalionului 3, fără efect. La orele
22 artileria inamică a tras peste 60 de proiectile către Valea Zăbrăuciorului unde este
rezerva. Artileria noastră a ripostat viu. Batalionul 1 a lucrat la adăposturi subterane,
Batalionul 2 a lucrat la adăposturi pentru rezerva de batalion iar Batalionul 3 a lucrat la
adăposturi pentru rezerva de regiment. Pierderi:1 mort și 3 răniți.
22 octombrie. Situația inamicului: După informații sigure inamicul din fața
noastră s-a schimbat în cursul nopții trecute. Regimentul 136 a fost schimbat de
Regimentul Lanwehr. Inamicul încearcă mișcări de fraternizare cu soldații noștri. Front
mai liniștit. De la orele 15 artileria noastră de 53 mm a bombardat intermitent tranșeele
inamice cu efect bun. În timpul nopții rar focuri de aruncătoare de rachete.
Batalionul 1 a lucrat la tranșeele din prima linie, Batalionul 2 la șanțurile de
comunicație între liniile întâia și a doua iar Batalionul 3 a cărat materiale pe poziție
necesare la rețelele de sârmă. Punctul de Comandă al Regimentului în Valea Tăgârțoaiei,
al Batalionului 1 la Cota 449, al Batalionului 2 la 200 m nord-est de Cota 406 iar al
Batalionului 3 pe Valea Aluniței.
23 octombrie. În timpul zilei liniște. Pe timpul nopții inamicul a aruncat foarte
multe bombarde. Din cauza întunericului a întrebuințat rachete. În sectorul Batalionului 3
au fost aruncate mine. Batalionul 1 a lucrat la tranșee la flancul stâng al sectorului.
Batalionul 2 a lucrat la linia de susținere iar Batalionul 3 a lucrat la șanțurile adăpost
pentru linia de susținere. Pierderi: un soldat rănit.
24 octombrie. În timpul zilei rar schimb de focuri de armă. La orele 14 inamicul a
aruncat mai multe grenade în sectorul Batalionului 3 către cotele 437 și 406.
În timpul nopții inamicul a bombardat cu mine în sectorul Batalionului 2.
Batalionul 1 a lucrat la adăposturi, Batalionul 2 a lucrat la șanțurile de comunicație iar
Batalionul 3 a lucrat la șanțurile pentru rezerva regimentului.
Pierderi: Soldat Florea Marin din Compania a 11-a rănit de glonț.
25 octombrie. În timpul zilei schimb de focuri de mitralieră. La orele 11 un
aeroplan inamic a virat asupra liniilor noastre aproape douăzeci de minute. La orele 13 un
al doilea aeroplan a încercat recunoașterea poziției dar silit de focul artileriei noastre a
dispărut peste Dealul Vrânceanu. La orele 18 un balon inamic s-a ridicat de pe Cota 1001
iar la orele 18 și 20 minute a căzut în liniile inamice în dreptul Batalionului 2. Batalioanele
au lucrat la adăposturi subterane, rețelele de sârmă și amenajarea unui drum ce duce la un
punct de comandă de rezervă.
26 octombrie. Inamicul continuă să-și consolideze poziția. Între orele 10 și 12
inamicul a aruncat mine în sectorul Batalioanelor 2 și 3. După prânz a bombardat
împrejurimile cotei 437. Artileria noastră a răspuns riguros bombardamentului inamic. La
orele 14, căruțe inamice venind pe drumul mare Muncelul s-au apropiat de tranșeele lor
aducând materiale pentru diferite lucrări. La Batalionul 1 s-a defrișat pădurea din fața
Postului de Observație. Batalionul 2 a așezat rulouri în tranșeele din prima linie și în
șanțurile de comunicație. Batalionul 3 a lucrat la adăposturi subterane.
27 octombrie. În timpul zilei schimb de focuri de armă, pușcă mitralieră, grenade.
Timp de o oră (13-14) inamicul a făcut un violent baraj de mine pe Valea Aluniței, la
flancul drept al Batalionului 1. În același timp sectorul Companiei a 11-a a fost bătut cu
mine, fără efect. În sectorul Batalionului 2 inamicul a bombardat aruncând un mare număr
de mine, omorând un soldat, distrugând 7 arme și echipamentul a 9 oameni.
La orele 15 și 30 minute inamicul a tras asupra soldaților noștri care lucrau la
șanțul de comuicații omorând doi și rănind unul. În acel timp au tras și bombardele
noastre din sectorul Batalionului 1 omorând câțiva care încercau să facă un Post de
Observație. Batalionul 1 a desfrișat pădurea după Valea Secului, Batalionul 2 a adâncit
șanțurile de comunicații dintre linia întâia și alinia a doua iar Batalionul 3 a amenajat
dublura liniei întâia.
Pierderi: Soldat Chiriță Marin și soldat Cocoloș Tudor din Compania a 10-a
omorâți de glonț; Idem soldatul Preoteasa Marin și Mitricoasa Mitru omorâți de mine.
28 octombrie. Activitate de artilerie intensă. Între orele 9 și 11 schimb de focuri de
pușcă mitralieră. S-au aruncat și bombarde. La ora 11 un aeroplan a trecut în recunoaștere
peste Poienile Popii și Valea Alunei dar bombardat de artileria română a dispărut. La orele
11 și 30 minute artileria inamică a bombardat cu obuze de 77 mm Poienile Popii și Valea
Alunei din direcția Valea Câmpului. La orele 14 din nou artileria inamică a bombardat din
direcția sud-vest Dealul Rotunda. La orele 15 două avioane amice au făcut recunoașterea
pozițiilor inamice sub bombardamentul artileriei.
29 octombrie. În timpul zilei schimb de focuri de mitralieră, pușcă mitralieră,
bombarde, mai accentuate asupra flancului drept al Batalionului 2 și flancului stâng al
Batalionului 3 spre Cota 437. Artileria noastră a reglat tragerea asupra tranșeelor inamice
din fața Cotei 461. La orele 12 a avut loc o luptă aeriană fără rezultat. La orele 17 și 30
minute inamicul a bombardat Cota 309 din direcția Valea Secului. La orele 21 artileria
noastră a tras asupra tranșeelor inamice cu mare frecvență.
30 octombrie. La orele 10 și 30 minute opt aeroplane au apărut venind dinspre
nord-est peste Dealul Mare, au traversat Valea Alunei, trecând peste Dealul Vrânceanu,
Valea Șușiței înaintând spre vest; s-au reîntors la orele 11 după ce au făcut recunoașterea
poziției. În tot timpul zborului au fost viu bombardate de bateriile inamice de pe Valea
Șușiței, Dealul Rotunda, Valea Câmpului, Valea Secului, fără succes.
În tot restul zilei activitate intensă de bombarde, mine și artilerie. A tras asupra
Văii Alunei și Zăbrăuciorului mai accentuat la orele 12 și 17. Artileria română a ripostat la
acțiunile inamicului trăgând salve de artilerie, care le-au redus la tăcere. La orele 17 și 30
minute artileria inamicului de 57 mm a început din nou bombardarea asupra Văii Aluniței.
Pierderi: Sergent Voiculescu Marin și soldat Vrăjitoru Iosif din Compania a 11-a
morți; soldatul Stoenică Radu, soldatul Stroe Marcel și soldatul Mănătiucă Florea răniți.
31 octombrie. Inamicul a fost foarte activ. S-au schimbat mai tot timpul focuri de
armă, pușcă mitralieră, aruncându-se bombarde mai ales la Cota 461. De la orele 9 și 45
minute până la orele 19 cu intervale mici inamicul a bombardat din direcția Valea Secului,
Valea Câmpului, Dealul Rotunda, Dealul Porcului cu proiectile de diferite calibre.
Artileria noastră a răspuns cu violență. De la orele 22 Regimentul a fost schimbat de pe
poziție de Regimentul 42/66 Infanterie. Batalionul 2 a rămas la Cota 309, celelalte două
batalioane la Cota 527 în rezervă. Pierderi: Răniți de glonț soldat Fică Dumitru din
Compania a 10-a și soldat Conțescu Florea din Compania 1-a.
1 noiembrie 1917. Situația și gruparea forțelor noastre: Batalionul 1 și Batalionul
2 la Cota 527 sfârșitul văii pârâului Glodului; Batalionul 3 are două companii la Cota 309
și două companii la Cota 330. Batalioanele 1 și 2 se găsesc în Rezerva Corpului de Armată
iar Batalionul 3 este Rezerva Sectorului. Pe la ora 17 două aeroplane amice au zburat
deasupra Rezervei și s-au îndreptat spre front fiind întâmpinate de focul artileriei inamice.
Conform Ordinului Brigăzii nr. 523 trupa a fost în repaus, s-a spălat și s-a curățat.
2 noiembrie. La orele 19 inamicul a bombardat cu obuze și șrapnele Cota 420 și
Valea Tăgârțoaiei la Postul de ajutor Regimentar rănind un caporal și trei soldați.
Batalionul 1 a lucrat la linia reduitelor, Batalionul 2 a construit bordeie la Dealul
Ogoarelor iar Batalionul 3 la reduite între Cotele 374 și 449.
Pierderi: Chirițescu Ion caporal în Compania a 10-a și Olteanu Zanfir soldat în
Compania a 3-a, morți, soldat Stănescu Constantin și soldat Voicu Gheorghe, răniți.
3 noiembrie. La orele 15 artileria inamică a tras din direcția Dealul Rotunda spre
Cota 420 și Valea Tăgârțoaiei. Batalionul 1 a lucrat la linia reduitelor, Batalionul 2 a lucrat
la adăpostiri la Dealul Ogoarelor și Batalionul 3 la reduit pe Dealul Vrânceanu.
4 -10 noiembrie. S-a lucrat la tranșee, adăposturi și rețelele de sârmă. Trupa și-a
curățat efectele și armătura, a făcut baie și deparazitare. Trupa în repaos a fost înlocuită.
11 noiembrie. Situația și gruparea forțelor noastre aceeași. Batalionul 1 a lucrat la
vest de Cota 441 la tranșee pe o lungime de 230 m și a cărat materiale pentru rețelele de
sârmă din Valea Alunei. Batalioanele 2 și 3 au lucrat la șoseaua făcută pe Valea Tisei.
12 noiembrie. Situația și gruparea forțelor aceeași. La orele 14 și 30 minute trei
avioane inamice au făcut recunoașterea poziției de la Plaiurile Popii. Restul timpului s-a
făcut baie și deparazitare.
13 noiembrie. În tot timpul zilei artileria inamică a bătut asupra liniei reduitelor
între Cota 374 și Cota 449 dinspre Dealul Rotunda și Valea Câmpului cu proiectile de 77
mm. Bateriile amice au ripostat cu salve dese mai accentuat între orele 16 și 17. Batalionul
1 a lucrat la est de reduita Rahova și a defrișat pădure între reduitele Nicopole și Rahova
pe o întindere de 150 m. Batalionul 2 a lucrat la piața de arme de la Dealul Ogoarelor.
Batalionul 3 a lucrat la gratii pe care le-a așternut pe fundul șanțului de comunicații după
Dealul Vrânceanu.
14 noiembrie. Activitate de aruncătoare de mine inamice în special între orele 19
și 20 înapoia Cotei 309. Batalionul 1 a făcut baie și deparazitare. Batalionul 2 a lucrat la
piața de arme a Rezervei Corpului 1 Armată de la Dealul Ogoarelor. O companie a lucrat
la adăposturi la Cota 527. Batalionul 3 a continuat la săparea șanțului de comunicație pe
Dealul Vrânceanu și a pardosit cu gratii de nuiele șanțul de comunicații al Batalionului 1.
15 noiembrie .În timpul zilei oamenii au avut curățenia corporală, a efectelor și
armăturei în vederea întăririi pe poziții. Batalionul 1 a lucrat la șanțul de la Cota 527 până
la linia frontului schimbând pe poziție, între Cota 406 și șanțul de comunicație Bârlanu,
Batalionul 1 din Regimentul 42/66 Infanterie. Batalionul 2 a executat un marș de la Cota
527 la Cota 330 Valea Tăgârțoaiei unde a bivuacat ca Rezervă de Brigadă. Batalionul 2 a
ocupat cu două companii adăposturile de la Cota 309, iar cu restul a ocupat adăposturile
din Valea Alunei.
Linia frontului nostru începe de la Cota 406, tr 37 și se îndreaptă spre nord-est
către Cota 461 până la Valea Pârlita. Locurile Punctelor de Comandă: P.C. de Regiment
Cota 330 Valea Tăgârțoaiei; P.C. al Batalionului 1 la sud-vest Cota 437 pe Valea
Pipirigului; P.C. al Batalionului 2 în Valea Tăgârțoaiei; P.C. al Batalionului 3 la Cota 309.
16 noiembrie. Situația și gruparea forțelor noastre aceeaşi. Liniște pe tot frontul
până la orele 18 și 30 minute când inamicul a început să arunce cu mine înapoia flancului
stâng al sectorului. La orele 18 și 45 minute artileria noastră a deschis focul asupra
tranșeelor inamice reducând totul la tăcere. Conform Ordinului Diviziei XI nr. 662,
Batalionul 1 a lucrat la curățirea tranșeelor. Batalioanele 2 și 3 s-au aflat în repaos.
17 noiembrie. La orele 12 artileria inamică a tras câteva proiectile din direcția
sud-vest Dealul Rotunda în direcția nord-vest Poienile Popii. La orele 13 un avion inamic
venind dinspre Sud a virat deasupra sectorului după care a dispărut. După amiază
aruncătoarele de mine inamice au bătut din direcția Valea Câmpului.
18 noiembrie. În timpul zilei liniște până la ora 13, când aruncătoarele de mine și
grenade inamice au acționat asupra Punctului de Comandă al Batalionului 1. Artileria
amică a ripostat cu eficacitate. În timpul nopții bombardament reciproc de grenade și
bombe. Batalionul a lucrat la adăposturi pentru rezerve de batalion și la o șosea pe Valea
Alunei. Batalionul 2 a lucrat la rețelele de sârmă în fața liniei Sighișoara.
19 noiembrie. În timpul zilei liniște până la orele 14 când, inamicul a început o
activitate cruntă de aruncătoare de mine către Cota 309.
Această acțiune secondată de bombardament de artilerie asupra drumului Muncel
a durat două ore, încetând grație ripostei puternice a artileriei amice. În restul timpului
bombardament rar de grenade și bombarde pe Valea Cireșului.
De la orele 21 la 22 bombardament de artilerie inamic în sectorul Răcoasa al
Diviziei III. Pierderi 2 morți: soldat Brutaru Marin, ctg. 1907 omorât în Postul de
Observație și soldat Nicola Dumitru, ctg. 1913, din Deveselu, Romanați.
20 - 21 noiembrie. Cea mai desăvârșită liniște. Câteva focuri de armă răzlețe iar în
timpul nopților. Întunericul des a provocat din partea inamicului risipă de rachete.
Lucrări executate: Batalionul 1 a lucrat la îmbunătățiri de tranșee și adăposturi;
Batalionul 2 a lucrat la șanțul de comunicație al Batalionului 1.
22 noiembrie. Situația și gruparea forțelor noastre: Cele trei batalioane se găsesc
la Zăbrăuț, nord-vest Cota 316. Liniște completă pe tot frontul.
Începând cu orele 22 cele trei batalioane au fost schimbate în Sector de
Regimentul 23 Infanterie din Divizia X.
23 noiembrie. Trupa instalată în tabăra Valea Zăbrăuciorului, nord-vest Cota 316,
a curățit bordeiele desăvârșind instalarea.
24 noiembrie. S-a continuat instalarea. Batalionul 1 a făcut inocularea.
25 noiembrie. S-a făcut încadrarea unităților. S-a continuat curățirea bordeielor
montându-se sobe. S-a cărat hrana și s-a îngrijit de higiena corporală.
26 noiembrie. La ora 11 s-a făcut un parastas pentru ofițerii și soldații din acest
Corp morți în campanie. S-a făcut inspecția și trecerea în revistă a efectivului, s-a
continuat cu lucrările de reparație a bordeielor și a inoculărilor.
27 -30 noiembrie. Batalioanele au continuat amenajarea bordeielor, au cărat lemne
pentru foc, au cărat și depozitat frunze pentru așternut
1-9 decembrie. S-a executat serviviu după program Instrucție individuală,
curățirea efectelor, curățirea armăturilor. Școala plutonului, aprecieri de distanță, serviciul
pe tranșee, întrebuințarea tactică a puștilor mitralieră. Școala cu patrule de incursiune,
Școala brancardierilor, Școala telefoniștilor, Conferințe cu subiect practic și dinastic.
10 -11 decembrie. Conform ordinului primit Regimentul a executat un marș din
Valea Zăbrăuciorului la Adjud urmând itinerariul: Valea Caregnei, Comuna Ban,
Ruginești, Adjud. În ziua următoare s-a întors în Valea Zăbrăuciorului.
12-14 decembrie. Timpul fiind ploios s-a făcut teorie cu trupa în bordeie.
15 decembriAprilie 18. Regimentul s-a deplasat din Valea Zăbrăuțului în Valea
Caregnei unde s-a instalat cu toate seviciile afară de Trenul de luptă care din lipsă de
adăposturi pentru cai a rămas tot în Valea Tisei până la construirea adăposturilor.
15-24 decembrie. S-a executat serviciu pe baza programului stabilit , în principiu
dimineața practică, iar după amiază teorie.
25-26 decembrie. Dimineața Serviciu religios. După amiază cântece și jocuri cu
muzică.
27 decembrie. Conform ordinului Corpului 1 Armată comunicat de Brigada 21
Infanterie cu nr. 779, Regimentul 43/59 Infanterie s-a deplasat din Valea Caregnei către
Pufești unde a ajuns la orele 12. Trupa după ce a fost cantonată s-a odihnit.
28-30 decembrie. Curățirea oamenilor și armăturei. Spălatul rufelor și curățenie
corporală.
31 decembrie. Inspecția armăturei și efectelor. Dimineața ofițerii au luat parte la
Serviciul religios de la biseica din Pufești. După amiază fiind duminică, repaos.
1 Ianuarie 1918. Anul Nou. Repaos. Dimineața Serviciul religios cu Drapel și
muzică.
2-3 ianuarie. Instrucție practică.
Inscripții
O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI G. TEODORESCU-ROMANAȚI
NICOLAE SCURTU
Biografia unei personalități de talia lui G. Teodorescu-Romanați (n. 7 februarie

1891, Caracal – m. 26 aprilie 1980, București) e necesar să se completeze cu o sumă
importantă de note, informații și precizări din actele și documentele privitoare la existența
sa fizică și, mai ales, creatoare.
Pictorul și profesorul G. Teodorescu-Romanați s-a impus, prin lucrările sale de o
înaltă ținută artistică, criticilor și istoricilor de artă, cât și publicului care i-a apreciat opera
expusă în diverse galerii din țară și străinătate.
Unul dintre cei care i-au prețuit creația plastică este și Nicolae Iorga, care a vizitat
câteva dintre expozițiile personale sau de grup, care s-a entuziasmat în fața unor tablouri
reprezentând: Mănăstirea Cozia, Biserica bătrână din Drăguș, Biserica de lemn din
Archileul Mic, Biserica de lemn din Archileul Mare, Casă veche românească, Casă veche
din Munții Apuseni, Interior țărănesc din Făgăraș și, desigur, altele.
Epistola trimisă lui Nicolae Iorga, care se publică acum întâia oară, se constituie
într-o emoționantă pledoarie pentru „comoara trecutului nostru“, care l-a impresionat
profund pe inegalabilul cărturar și învățat al neamului nostru.
Tânărul pictor îi solicită lui Nicolae Iorga un ajutor material pentru tabloul
achiziționat de Comisiunea Monumentelor Istorice și, evident, pentru a continua să lucreze
la restituirea vechilor biserici și mănăstiri din Bucovina.
*
Buc[urești], 30 dec[embrie] [1]928
Str[ada] Dionisie Eclesiarhul, nr. 17
Stimate domnule profesor,
Prin vizita cu care ați binevoit a onora Expoziția mea de la Ateneu, odată cu a
pict[orului] Burada1, ați fost surprins văzând o întreagă colecție de tablouri reprezentând
vechile mănăstiri din țară,
comoara trecutului
nostru, și ați opinat atunci
(ca încurajare a mea), că
ar fi bine să mi se rețină o
lucrare pentru Comis[ia]
Monumentelor Istorice.
Am invitat pe
d[omnu]l arh[eolog]
Drăghiceanu2, care și
domnia sa a fost bine
impresionat și mi-a
reținut pentru Comis[ia]
Monumentelor Istorice,
M[ănăsti]rea Arnota.
Dorind să
continui acest studiu asupra mănăst[irilor] din Bucovina și cum succesul material al
Expoziției a fost f[oarte] slab din cauza vremilor, vă rog să binevoiți a vă da avizul
d[umneavoa]stră pe petiția alăturată pentru a mi se plăti din fondul anului curent, de se
poate, sau a anului viitor.
Totodată vă trimit și aceste fotografii despre tablourile mele întrucât le-ați găsit
potrivite a fi reproduse în revistele d[umneavoa]stră.
Mulțumindu-vă vă rog să primiți cele mai devotate salutări.
G. Teodorescu-Romanați
Pictor și Prof[esor]
Note
 Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române.
Corespondență primită de Nicole Iorga. Volumul 343, f. 98r–99r.
1. Sever Burada (1896-1968), pictor instruit și format în Franța. I-a realizat portretul lui
N. Iorga.
2. Virgil Drăghiceanu (1979–1964), istoric, arheolog, secretar al Comisiunii
Monumentelor Istorice. Membru al Academiei Române. Autor al unei bogate și diverse
opere științifice.
DEMETRU IORDANA ȘI CONTEMPORANII SĂI
Biografia, bibliografia și biobibliografia poetului, nuvelistului și romancierului

Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina – m. 15 martie 1979, Slatina) nu sunt ușor de
identificat, de recuperat și, mai ales, de restituit deoarece mărturiile și informațiile în acest
sens sunt cu totul insuficiente.
O sursă credibilă, care ne oferă unele precizări privind itinerarul fizic și creator al
acestui scriitor, așa de interesant și atât de puțin cunoscut, o constituie literatura sa
epistolară.
Se știe că a corespondat cu Tudor Arghezi, cu Șerban Cioculescu și Perpessicius. Lui
Perpessicius, care i-a fost un autentic mentor literar, un discret confident și un prudent
sfătuitor în arta scrisului, i-a trimis nouăzeci și opt de epistole în perioada 1941–1971.
Epistolele acestea, deloc circumstanțiale, se constituie, de fapt, într-un jurnal de
creaţie, în care Demetru Iordana se confesează, cu o dezarmantă sinceritate, despre
lecturile sale, despre proiectele sale și, desigur, despre izbânzile sale.
Epistolele ce se publică acum, necunoscute, recercetează și rediscută, pe baza unor
monografii celebre, biografia lui Isus, cu profunde accente pe naștere, moarte și înviere.
Unele cărți ale lui Krishnamurti, călătoriile sale în marile orașe din Europa și
publicarea unor exegeze ale operei sale, au stimulat curiozitatea unor intelectuali pasionați
de problema cardinală a omenirii.
Demetru Iordana intenționa să elaboreze un amplu studiu despre Isus reactualizat de
Krishnamurti și îi cerea unele sfaturi lui Perpessicius.
E necesar să precizez că fiecare epistolă a mai tânărului său confrate este citită,
subliniată cu creion roșu sau albastru și, uneori, adnotată.
*
[1] Slatina, 17 ian[uarie] 1952
Mult stimate domnule Perpessicius,
Ultima d[omniei]voastre epistolă mi-a făcut o plăcere deosebită prin fermitatea tonului
ei, măcar că nu mă împac deloc cu concluziile d[omniei] voastre.
Mă așteptam să găsiți neconcludent pasajul din Sf[ântul] Pavel, pentru că v-ați hotărât,
se pare pentru totdeauna, să priviți lucrurile numai prin prisma oferită de Renan.
Acum, nu că aș socoti că nu este o prismă strălucită, dimpotrivă; socot însă că este o
prismă prin care nu poți vedea și acel „mai mult“, pe care-l ascunde realitatea îndărătul
aparențelor.
După Renan, și deci și după d[umnea]voastră, Sf[ântul] Paul ar fi fost un fel de
propagandist în genul celor ce fac azi propagandă pentru „pace“ și care, în acest scop
„lăudabil“, ar turna la minciuni gogonate!
S-a înțeles greșit, după părerea mea, cele ce-a spus Pavel despre el însuși, când a
afirmat că pentru a câștiga pe cel fără de lege, se preface a fi și el fără de lege.
Se preface, adică se coboară la nivelul celui fără de lege, se dă poate și el drept un om
fără de lege, dar în nici un caz nu săvârșește fărădelegi (adică minciuni!)
Cred că spiritul d[omniei] voastre, atât de subtil, va prinde nuanțe.
Argumentul d[omniei] voastre, adică a lui Renan, mi se pare așadar nefondat. Cum
putea să mintă Pavel, într-o chestiune atât de importantă? Sigur, nu ea a hotărât succesul
creștinismului, dar fără îndoială că învierii lui Isus, susținută de apostoli, cu fermitate, îi
datorează mult din forța de răspândire.
Iar aici, în definitiv, nu e vorba dacă de asta a depins sau depinde creștinismul, ci dacă
asta este sau nu adevărată în ea însăși. Eu nu mi-l pot închipui pe Sf[ântul] apostol Pavel
făcând propagandă astfel.
Veniți la noi, nu vă duceți în altă parte, că la noi omul poate învia, dovadă că a înviat
Isus. Veniți la noi, că la noi e bine, de vreme ce putem învia chiar din morți! etc.
Căci cam așa ar fi, după Renan, chestia cu învierea. Minciună? Atunci ce-am spus
adevărat? Dacă m-au mințit în privința asta, de ce adică să nu mă fi mințit în toate
privințele?
Poate că acest Isus, la urma urmei, nici n-o fi existat! Dacă mă mint despre învierea lui,
mă mint și despre existența lui!
Dar ca să vedeți că nu iau lucrurile cu ușurință și nu fug de obstacole și de părțile
dificile ale evangheliilor, am să vă ofer chiar eu un argument cu care ați fi putut să mă
puneți la punct (rațional vorbind).
Eu cred că Isus a fost un om, iar nu însăși reîncarnarea uneia din ipostazele divinității.
Dar dacă el a fost om ca și noi, atunci nu se putea naște supranatural, dintr-o fecioară, care
a rămas apoi tot așa. Trebuie să se fi născut ca oricare dintre noi. Ce spun însă
Evangheliile? Că s-a născut din „adumbrirea“ Sf[intei] Fecioare de către cel prea Înalt.
Minciună, deci. Și acum, vine concluzia: dacă apostolii au mințit asupra nașterii
Domnului, atunci au mințit și asupra morții și învierii lui.
Or, eu susțin că ei n-au mințit în această privință. Deci, contradicție! Căci ori e adevărat
că nu s-a născut în chip supranatural, și atunci nu e adevărat nici că a înviat din morți, ori
dacă admiți că a înviat din morți, atunci trebuie să admiți și că s-a născut în chip
supranatural, adică să admiți ca adevărat ceea ce iei drept o minciună.
Cu astfel de argumente, ai putea să strângi bine cu ușa pe cineva, care admite că Isus,
om fiind, a înviat din morți. Și cu toate astea, nu se poate strânge cu ușa, căci nu există o
astfel de ușă, aici.
Și iată de ce. Un om interesează, nu prin ce a fost, ci prin ce este și prin ce devine.
Nașterea unui om mare nu are aceeași importanță ca moartea lui. Căci nașterea îl privește
doar ca persoană omenească, ca ins, pe când moartea îl privește ca personalitate formată.
Nu interesează, de pildă, cum s-a născut Eminescu, dar interesează foarte mult cum a
murit. Căci de născut, s-a născut ca oricare dintre noi, cu țipete, un pic de sânge și o moașă
alături... dar de murit, a murit în mod personal.
Deci, mințind asupra nașterii lui Isus, apostolii au comis o minciună inofensivă,
neesențială, pe care însă nu o puteam comite în ce privește moartea și învierea, lucruri atât
de importante pentru înțelegerea personalității lui Isus, ca Mesia și ca om care și-a însușit,
prin perfecția lui morală și spirituală, puteri colosale, ce fac din el un om-Dumnezeu.
Cred că am fost clar în expunerea mea. Admit, în concluzie, că există legende, adică
minciuni, în cele patru evanghelii, dar sunt departe de a crede că acele minciuni sunt
esențiale și privind lucruri de o importanță capitală pentru înțelegerea lui Isus, cum sunt
minunile și învierea din morți.
Motivul pentru care evangheliștii acoperă cu legendă nașterea lui Isus este f[oarte]
transparent. Isus a fost, nici mai mult, nici mai puțin un „copil din flori“, conceput dintr-o
iubire puternică, dar „nelegiuită“, în afară de canoanele și prescripțiile legilor și alte
tradiții morale, care susțineau și atunci, cum susțin și azi, că un om n-are voie să intre în
viață decât prin oficiul stării civile, cu consimțământul tuturor legilor morale în vigoare!
Dacă vine pe altă parte, atunci vai și amar, s-a călcat în picioare autoritatea ofițerului
stării civile și „moralitatea“ bunului simț comun!
Au fost nevoiți deci, bunii apostoli, să treacă sub legendă, ca să nu zic sub tăcere,
modul „ilegal“ de naștere a mântuitorului. Aș putea merge chiar mai departe, dacă mi-ați
îngădui, și dacă vă mențineți spiritul liber, pe care l-ați arătat până acum fără șovăire, și
anume, aș putea lua de bună presupunerea la care te îndeamnă acuzațiile aduse de
adversarii lui Isus, contemporani cu el, acuzații culese de rabinii acelui timp, sau de mai
târziu, care nu sunt lipsite de interes.
În aceeași carte a lor s-a găsit întreg procesul lui Isus înscenat de Ana și de Caiafa și,
printre altele, Isus a fost acuzat ca fiind fiu nelegitim al Mariei, care ar fi „trăit“ cu un
anume Pandora, grec după nume, fapt ce-ar confirma părerea unora dintre cercetătorii
vieții și ai personalității lui Isus, cum că acesta n-ar fi evreu autentic, că are ceva arian în
firea, figura și personalitatea sa.
Vă spun asta numai cu titlu de informație rămânând să o înregistrați în subsidiar. În ce
mă privește, nu mă încumet să merg cu convingerea până la Pandora, neavând probe
suficiente.
Cred că nu veți trage de aici concluzia că aș fi ireverențios față de Sf[ânta] Fecioară,
sau față de Isus, nici că aș fi prea profan, fiindcă această prejudecată a nașterii „ilegale“ a
fost demult și definitiv înfrântă, și departe de a pune măcar o umbră pe sfințenia Mariei,
dimpotrivă, o ridică și mai mult în slavă pentru curajul sublim ce a avut de a aduce pe
lume un om ca Isus, într-un mod ce a părut scandalos, lumii de atunci.
Poate că acesta să fie chiar tot meritul esențial al Mariei, căci în toate celelalte privințe,
ea apare extrem de ștearsă. Dar... (m-am gândit, o clipă, să desenez aici o gură și un deget
pus vertical peste ea, însă m-am răzgândit).
Cred că acest lucru n-ar trebui nici măcar șoptit persoanelor din jurul d[umnea]voastră,
care poate s-ar scandaliza. Aș dori să rămână ceva strict confidențial. Dar și asta, după
cum veți decide d[umnea]voastră.
În ce privește confuzia indicată în interpretarea făcută de prietenul meu versetelor din
Exod, cred că de asemenea e ceva iluzoriu. Căci numai dacă rămâneți la interpretarea strict
istorică a pasagiului poate fi o confuzie. Noi însă am interpretat-o simbolic. Și ca atare,
noțiunea de timp se schimbă.
Căci acel pasagiu cu pricina este o profeție doar. Timpul gramatical „și-a căutat să-l
omoare pe Moise“, nu contează, fiindcă în astfel de cazuri, se anunță lucruri care se vor
întâmpla, dar așa ca și când ele s-au și întâmplat.
Nu stau tot astfel lucrurile în versetele profeților? Nu este arătat acolo Mesia, care avea
să vină peste 3000 de ani, ca și cum ar fi și venit?
Când privești lucrurile atemporal, în perspectiva eternității, atunci a fost este echivalent
cu este, iar acesta cu va fi.
Să n-o luăm așadar literal, buche cu buche, căci atunci nu ajungem nicăieri. Să le
interpretăm în spiritul lor, nu în litera lor. (Asta nu vrea să însemne o învățătură, un sfat, ci
numai o explicație, cred că înțelegeți).
M-a interesat, de asemeni, cele ce-mi scrieți despre activitatea d[omniei] voastre. Grea
treabă și puțină ispravă este în activitatea asta la care te obligă oficialitățile.
Trebuie să-mi mărturisesc, însă, completa ignoranță în legătură cu numitul Barbu
Lăzăreanu1, sau cum îi zice. Este explicabil, el are 70 de ani, iar eu...
Dar dacă Parhon l-a îmbrățișat, iar Sadoveanu l-a omagiat, atunci trebuie să fie
„cineva“. Dea Dumnezeu să nu mor eu prea devreme, iar el prea târziu, ca să pot afla ce
este de aflat despre el.
Nu sunt răutăcios, sunt numai șocat de toate aceste scamatorii oficiale, care fac din un
B. Lăzăreanu om cu stea strălucitoare, iar din Parhon și Sadoveanu niște măscărici
„benevoli“.
Sunt curios și aștept justificarea d[omniei] voastre în legătură cu predilecția estetică
pentru frumusețile incontestabile ale Bibliei.
Până atunci, vă urez, pe lângă sănătate, și plăcerea de a nu putea lua parte la tot soiul
acela de treburi fără ispravă.
Cu același devotament,
Demetru Iordana
P.S.
Transmiteți familiei d[umnea]voastră toate urările mele de bine și cordiale salutări din
partea mea. Cred că acum, mai mult decât oricând, este cazul să îndreptăm gândurile către
Isus și, cu acest prilej, și către sfânta Paraschiva, care veghează din colțul ei misterios. Ce
ne așteaptă?
P.P.S.
Vă rog să admirați neapărat plicul în care vă trimit epistola, căci este fabricație proprie!
Da, am ajuns să-mi fac și plicurile!
[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.

122 (fostă Strada Romană), Raionul „1 Mai“, București; Expeditor ~ D. Dumitrescu,
Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina-Argeș].
*
[2] Slatina, 21 feb[ruarie] 1952
Mult stimate domnule Perpessicius,
După cum ați presupus în prima dintre ultimele două epistole, reforma monetară m-a
cam handicapat, nu în sensul că aș fi avut cele sute de mii de lei de preschimbat, cât în
sensul că imediat după reformă două meditații m-au părăsit și am rămas numai cu una a 20
lei pe săptămână, iar de lucru cu icoanele și altele de același fel, nici vorbă.
Două lucrări făcute și tocmite înainte de stabilizare au rămas neridicate, din lipsă de
„nervum rerum“2. Stau cât se poate de precar, nevoit să apelez la bunăvoința unui frate de
la București, care este, din fericire, neînsurat și cu ceva leafă de inginer.
Altminteri, eu și mama, și pe deasupra și sora mea, am duce-o greu. Mulțumim deci
bunului Dumnezeu că...
Dar, să lăsăm astea. Măcar că sunt de primă urgență, fapt care m-a și determinat formal
să încep cu ele, cad însă în umbră față de celelalte, de ordin spiritual, care mă preocupă
mult mai intens.
După cum bine ați pus întrebarea, preocupările mele literare n-au contenit, sunt mereu
prins în ele ca musca în firele de păianjen (comparație care, măcar că nu e prea grațioasă,
este în schimb justă).
Mă pot lăuda că am pus la punct, conceptual, piesa ultimă, pe care ați citit-o. Ea se va
numi Procurorul Max Reiner sau comedia conformismului. Personagiile, situațiile și
semnificațiile sunt definitivate în mintea
mea. Amân pentru mai târziu executarea
lor poetică, deoarece a trecut pe primul
plan lucrarea Isus reactualizat de
Krishnamurti, din care am scris până acum
prefața, introducerea și jumătate din primul
capitol.
Spațiul nu-mi îngăduie să vă vorbesc
despre ea mai pe larg, căci aș vrea să vă
răspund la alte chestiuni, totuși vă pot
anunța capitolele ei, care sunt următoarele
patru: 1. Suferința, cauzele și rostul ei; 2.
Credința, certitudine și evidența
adevărului; 3. Iubirea spirituală și
inteligența creativă; 4. Libertatea
spirituală a iubirii și adevărata moralitate.
Toate urmăresc a arăta, prin alăturări de
texte și comentariul lor, că Krishnamurti a
reactualizat în esența învățăturii sale,
învățătura lui Isus, și că învățătura lui Isus
nu poate fi înțeleasă cu adevărat decât prin
învățătura lui Krishnamurti, căci ceea ce Demetru Iordana
prima spune acoperit, prin porunci, pilde și
metafore, cea de a doua spune explicit prin obicinuitele concepte filosofice. Totodată voi
stabili și câteva merite în plus ale învățăturii lui Krish[namurti] față de a lui Isus, precum
și câteva deficiențe ale ei. Dar despre astea, vă voi vorbi mai pe larg, altădată.
Deocamdată, să revenim la Sf[ântul] Pavel, fiindcă nu mă încumet să socotesc închisă
chestiunea lui. Cred că nu trebuie să ne încurcăm în noțiuni ca „pios“, „evlavie“ sau altele
de același fel atunci când discutăm despre adevărul afirmațiilor lui (sau ale apostolilor în
general), după cum nu trebuie să ne speriem de cuvântul „minciună“, rostit pentru ceea ce
este inventat, adaos gratuit, neadevărat.
Acestea sunt simple noțiuni pe care le manevrăm știind mai dinainte ce voim să
spunem prin ele. A spune, oricât de pios, un neadevăr esențial despre un lucru sau despre
un om, este o minciună în ultimă analiză și Pavel, după cum singur se apără, ar trece drept
„martor mincinos“ dacă ar afirma ceva neadevărat cu privire la moartea și învierea lui
Isus.
Acum, însă, sunt minciuni și minciuni. Sunt minciuni inofensive și minciuni grave de
tot. Minciună inofensivă este legenda despre nașterea miraculoasă a lui Isus, dar nu și
aceea despre moarte și înviere (dacă n-ar fi adevărat că Isus a înviat).
Cred că nu ne este îngăduit să ignorăm nuanțele (în care la urma urmei, se reflectă
adevărul) și să uniformizăm totul, spunând că totul este „minciună pioasă“, sau altfel.
Fiecare caz în parte, cel puțin în domeniul biblic, trebuie cercetat dintr-un punct de
vedere potrivit lui, și nicidecum, așa cum e înclinată „știința pozitivă“, de a aplica aceeași
formulă la toate cazurile.
Aici nu facem știință pozitivă, căci nu avem de a face cu materie moartă, ci dimpotrivă,
avem de a face cu viața, deci cu ceva foarte complex, cu ceva foarte predispus la extreme,
la contradicții în sânul însuși al aceleiași chestiuni.
Aici trebuie să ne călăuzească, nu numai rațiunea logică, ci mai degrabă intuiția. Iată de
ce socot că nu e potrivit a cerceta pretutindeni textele biblice, în spiritul lor, iar nu în litera
lor. Cred că, în privința aceasta, trebuie să fim circumspecți, ca nu cumva din aplicarea
uniformă a unei reguli, să pășim alături cu adevărul.
Să nu uităm că despre învierea lui Hristos vorbesc nu numai cele patru evanghelii ca
despre un fapt împlinit (și fără împlinirea căruia apostolii nici nu și-ar fi revenit din spaimă
și din deznădejdea pierderii momentane a lui Isus), ci și toate textele vechi, „toți profeții“,
și este poate puțin probabil că au spus-o în mod simbolic.
Nu mă împac de asemenea cu comparațiile lui Renan referitoare la Pavel. Când pune
imediat după Petru, mai prejos de Francisc de Asissi și de Thomas de Kempis este o
chestiune oțioasă, la care nimeni nu poate decide, nici Renan, ci poate numai Isus, care a
știut, se vede, de ce l-a ales pe el când i s-a arătat pe drumul Damascului, transformându-l
dintr-un persecutor într-un adept fanatic. (Și arătarea a fost reală, nu „simbolică“).
Nu „care e mai mare“ interesează în definitiv, fiindcă noi nu putem folosi decât măsuri
relative, omenești, ci interesează dacă într-adevăr el a fost, considerat pe plan absolut,
mare sau nu. Și-a fost.
Iarăși nu-l voi compara cu Isus, și nici pe Isus cu altcineva (de pildă cu Krishnamurti),
fiindcă n-ar avea niciun sens, fiecare fiind mare în felul său, în rolul său, în momentul său
istoric. (Nici Eminescu nu e „mai mare“ sau „mai mic“ decât cutare alt poet, care poate fi
și el mare în felul său, în rolul său și momentul său istoric, ca de pildă Alecsandri).
Cu asta, n-am încheiat discuția, ci numai scrisoarea. Vor mai urma și altele. Până
atunci, toate cele bune, d[omniei] voastre și familiei, de la
Demetru Iordana
P.S.
Plicul și hârtia le-am împrumutat de la persoane mai practice și mai prevăzătoare ca
mine, iată de ce apar „luxos“.
Note
 Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
21(35  36) .
 MXXXVI
1. Barbu Lăzăreanu (1881–1957), istoric literar. Membru al Academiei Române.
Director al Bibliotecii Academiei Române. Una dintre cele mai însemnate cărți ale sale
este Glose și comentarii de istoriografie literară (1958), apărută postum.
2. Nervul lucrurilor – banii.
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.
96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. VII, nr.

3 (73) martie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Director: Ion D. Tîlvănoiu

1. Sus: Unirea Basarabiei cu României la 27 martie/9 aprilie 1918 a constituit

ISSN 2284 – 7766

1. Ion Andreiţă- Blestemul comorii........................................................................../3

Nu se stinseseră încă ecourile proorocirilor lui Petrache Lupu de la Maglavit. Frica

Amintirile unui scriitor slătinean (XIX)

Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (II)

Unirea Basarabiei cu ROMÂNIA în 1918 (III)

Corneliu Nedelciuc Manuela Stroie

Administraţia rusească în Basarabia a fost sub orice critică şi nu a urmărit timp de

Iată ce a spus în acest sens deputatul Ioan Pelivan în acelaşi discurs:

Cea mai importantă realizare a Sfatului Ţării a fost aprobarea Proiectului de

DECLARAŢIA DE UNIRE A BASARABIEI CU ROMÂNIA VOTATĂ DE SFATUL

,,În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară :

Telegrama trimisă de Regele Ferdinad I

Actul de ratificare al unirii Basarabiei cu România

Actul de la 27 noiembrie 1918

Declaraţia Mareşalului Al Averescu la sărbătorirea a 10 ani de la

PROECO- revista elevilor Colegiului Economic ,,P. S. Aurelian” Slatina, la 20 de ani

Din numărul 3/martie 2000, reţinem materialul ,,Semnificaţii” de prof. D. Nica,

,,O sferă de foc

Numărul 9/2006, păstrează aceleaşi rubrici.

CARACAL-CAIRO. IMPRESII DE CĂLĂTORIE (I)

Public observațiile și impresiile culese din excursia ce am făcut spre Egipt

Haralamb Lecca autor dramatic (II)

,,Obsesia morţii este insuportabilă când fericirea te cuprinde”

Uneori, stau de vorbă cu mine.

Învățătorul Pavel T.Vitănescu – autorul ,,Monografiei comunei Bălănești, județul

Prof. Cornel Manolescu

,,Monografia comunei Bălăneşti” (1937) şi gospodăria lui Pavel Vitănescu

DRAMA PRIZONIERILOR ROMÂNI CAPTIVI ÎN UNGARIA (II)

Nr.crt/listă Nume Unitatea Anul Localitatea Data decesului Parcela/locul

Moşia romanaţeană Radomir în documente

PE SEAMA D-LUI NAE

Suma totală --- --- 672 5890

Precizăm, în legătură cu unităţile de măsură folosite în hotărnicirea moşiei, că în

VECHII PROPRIETARI AI MOȘIEI TÂMPENI

Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu

Memoriei lui Iancu Stan Toma, autorul

Încheiem prezentarea vechilor proprietari ai moșiei Tâmpeni, în continuarea

Episcopul Serafim al Buzăului, fost stareț al Schitului Deleni

Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal

Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (IV)

Comandor (r.) Nicola Tudor

6 octombrie [1917] . Situația inamicului neschimbată. Din ceea ce se vede se

O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI G. TEODORESCU-ROMANAȚI

Biografia unei personalități de talia lui G. Teodorescu-Romanați (n. 7 februarie

Stimate domnule profesor,

DEMETRU IORDANA ȘI CONTEMPORANII SĂI

Biografia, bibliografia și biobibliografia poetului, nuvelistului și romancierului

Mult stimate domnule Perpessicius,

[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.

Mult stimate domnule Perpessicius,

S-ar putea să vă placă și