2. Dispoziţia (lat.

dispositio) priveşte structura internă a textului, modul în care sunt ordonate ideile
(argumentele, exemplele). În fond, prevăzând această etapă, oratorii antici au atras atenţia asupra
imperativului de a proiecta textul, de a construi un plan preliminar, astfel încât elaborarea ulterioară să
nu stea sub semnul improvizaţiei. Foarte concret, este subliniat un aspect care, iarăşi, poate părea banal,
dar este foarte adesea neglijat: înainte de a emite un discurs, este bine să alcătuieşti un „plan de idei”,
aşa cum te-a învăţat Doamna Învăţătoare, chiar dacă acum ai treizeci de ani şi crezi că a rosti sau a scrie
un discurs/text este o activitate care nu îţi ridică nici o problemă.. Potrivit aceloraşi autori în structura
unui discurs trebuiau incluse patru părţi. Avem de-a face, dacă actualizăm opinia anticilor, cu elemente
care se vor regăsi în discurs, chiar dacă nu în această ordine: a) Exordiul (lat. exordium) – plasat la
începutul discursului are rolul să stârnească interesul, să capteze atenţia auditoriului, dacă este să
traducem expresia captatio benevolentiae în spiritul, iar nu în litera ei. Exordiul poate avea o dimensiune
emoţională (introducerea face apel la latura afectivă a auditoriului) sau una raţională (prin care se
urmăreşte, de exemplu, justificarea alegerii temei de către emiţător.) Evident, emiţătorul va trebui să
acorde atenţie modului în care accentuează una sau alta dintre aceste dimensiuni. b) Naraţiunea
(narratio) – are ca obiectiv expunerea faptelor a conjuncturilor care circumscriu discursul. Reamintim pe
scurt că oratoria a fost întâi o artă3 şi abia apoi a devenit obiectul unei discipline. Era practicată, cum se
ştie, în special, de către oamenii politici sau de către avocaţi în adunările obşteşti care aveau loc în agora
sau în forum. În astfel de circumstanţe, era evident că vorbitorii, fie ei politicieni sau avocaţi, trebuiau să
descrie împrejurările care au generat discursul şi faţă de care urmează să îşi exprime opinia.