1. Invenţia (lat. inventio).

Se referă la conceperea discursului2 , la operaţiunea de proiectare a acestuia

astfel încât să corespundă exigenţelor impuse de arta oratorică. Sunt trei operaţiuni pe care le presupune
această etapă : a) delimitarea temei/subiectului şi stabilirea ipotezei centrale a discursului. Subliniem aici
importanţa decisivă pe care o are stabilirea ipotezei pentru coerenţa şi coeziunea discursului. Este vorba
de ideea esenţială, de nucleul de sens căruia i se vor subordona toate segmentele, toate unităţile
constitutive ale discursului. Adăugăm numaidecât un aspect ce poate părea minor, dar este foarte
important şi, din păcate, este ignorat adeseori: delimitarea subiectului şi stabilirea ipotezei centrale nu se
confundă, chiar dacă se intercondiţionează. Opţiunea pentru un subiect (o temă) presupune răspunsul la
întrebarea „la ce anume mă voi referi?”. Stabilirea ideii esenţiale (a ipotezei) răspunde întrebării „ce
anume voi spune despre subiectul ales?”. Altfel spus, ipoteza centrală a discursului este generată de
perspectiva proprie pe care o proiectează individul asupra subiectului abordat. Chiar în cazul unui discurs
descriptiv, care poate părea perfect neutru unui neavizat, atitudinea perfect neutră a emiţătorului este
indezirabilă. Se poate avansa ca ipoteză o afirmaţie cum ar fi „chestiunea abordată este extrem de
complexă şi dificil de tranşat” sau „înţelegerea subiectului abordat este dificilă astfel că sunt necesare o
descriere şi explicaţii detaliate”. Sub nici o formă însă nu se poate transmite prin intermediul unui
text/discurs ideea că „nu am nici o opinie faţă de acest subiect, mă lasă perfect indiferent şi mă voi
mulţumi doar să îl descriu”.