Se referă la conceperea discursului2 , la operaţiunea de proiectare a acestuia
astfel încât să corespundă exigenţelor impuse de arta oratorică. Sunt trei operaţiuni pe care le presupune această etapă : a) delimitarea temei/subiectului şi stabilirea ipotezei centrale a discursului. Subliniem aici importanţa decisivă pe care o are stabilirea ipotezei pentru coerenţa şi coeziunea discursului. Este vorba de ideea esenţială, de nucleul de sens căruia i se vor subordona toate segmentele, toate unităţile constitutive ale discursului. Adăugăm numaidecât un aspect ce poate părea minor, dar este foarte important şi, din păcate, este ignorat adeseori: delimitarea subiectului şi stabilirea ipotezei centrale nu se confundă, chiar dacă se intercondiţionează. Opţiunea pentru un subiect (o temă) presupune răspunsul la întrebarea „la ce anume mă voi referi?”. Stabilirea ideii esenţiale (a ipotezei) răspunde întrebării „ce anume voi spune despre subiectul ales?”. Altfel spus, ipoteza centrală a discursului este generată de perspectiva proprie pe care o proiectează individul asupra subiectului abordat. Chiar în cazul unui discurs descriptiv, care poate părea perfect neutru unui neavizat, atitudinea perfect neutră a emiţătorului este indezirabilă. Se poate avansa ca ipoteză o afirmaţie cum ar fi „chestiunea abordată este extrem de complexă şi dificil de tranşat” sau „înţelegerea subiectului abordat este dificilă astfel că sunt necesare o descriere şi explicaţii detaliate”. Sub nici o formă însă nu se poate transmite prin intermediul unui text/discurs ideea că „nu am nici o opinie faţă de acest subiect, mă lasă perfect indiferent şi mă voi mulţumi doar să îl descriu”.