3. Elocuţia (lat. elocutio).

Are în vedere dimensiunea estetică a discursului, stilul adoptat şi figurile de stil

la care se recurge pentru a conferi un plus de forţă persuasivă discursului. Două aspecte sunt implicate
aici: întâi, este vorba de adaptarea la contextul în care se află emiţătorul şi, în consecinţă, de măsura în
care îşi cenzurează sau îşi expune subiectivitatea. În al doilea rând, dacă se optează pentru un discurs
subiectivizat, utilizarea figurilor retorice4 va trebui să fie de asemenea controlată cu atenţie, adaptarea la
context şi la aşteptările publicului fiind şi în acest caz obligatorie. În legătură cu acest subiect, trebuie
subliniată aici o idee care contrazice o foarte răspândită prejudecată: figurile retorice (mai cunoscute ca
figuri de stil) nu sunt, aşa cum se spune foarte adesea, instrumente de „înfrumuseţare” a limbajului, ci
forme de eficientizare a discursului. Pentru a lămuri pe scurt această chestiune, este util să ne reamintim
aici un subcapitol dintr-un text mai vechi pe care l-am scris tot în scop didactic: