Ascultătorul în procesul comunicării

Un rol foarte important în comunicare îl are acţiunea de a asculta Pentru a înţelege

de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să trecem în revistă fazele
ascultării.
Auzirea, cea mai importantă fază a ascultării, este actul automat de recepţionare şi
transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul
fiziologic pe care-l produc undele sonore.
Înţelegerea reprezintă actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,
precum şi recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii şi fraze.
Cea de-a treia fază a ascultării, traducerea în sensuri presupune implicarea memoriei şi a
experienţei lingvistice, culturale, de vorbire a ascultătorului.
Atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate se realizează în funcţie de
nivelul de operaţionalizare a limbii, a vocabularului sau a performanţelor lingvistice ş iar
evaluarea, ca fază a ascultării presupune efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de
atitudini valorice din partea ascultătorului.
O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună
comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Dintre cele mai
importante calităţi ale unui bun ascultător reţinem:
- disponibilitatea pentru ascultare sau încercarea de a pătrunde ceea ce se
comunică, de a urmări ceea ce se transmite;
- manifestarea interesului, care presupune a asculta astfel încât să fie evident că cel
care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;
- ascultarea în totalitate, care presupune a lăsa interlocutorul să-şi expună toate
ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;
- urmărirea ideilor principale fără pierderea în amănunte; revenirea asupra unui
subiect, presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistarea pe lucruri
fără importanţă;
- ascultarea critică presupune ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate a
persoanei căreia îi aparţin ideile care se comunică;
 - concentrarea atenţiei pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele
secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării;
- luarea de notiţe - ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse şi permite elaborarea
unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;
- susţinerea vorbitorului reprezintă o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea
auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.

V. 7. Stil şi comunicare

Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică
de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări „stilul este omul însuşi", este evident că fiecărui
individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei
personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o
proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act de comunicare.
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în
principal, anumite calităţi:
- claritatea, care constă în expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa clarităţii
influenţează calitatea comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la echivoc;
- corectitudinea, reprezintă o calitate care pretinde respectarea regulilor
gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice
se numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;
- proprietatea, se referă la modalitatea folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a
exprima mai exact intenţiile autorului;
- puritatea, care are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi,
ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al căror uz nu a fost
încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare este locală, specifică unei
zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sunt folosite de
anumite grupuri de vorbitori, putem identifica două categori ide termeni: argoul, un limbaj
folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază
pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor
anumite comunităţi profesionale, folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă;
- precizia, are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru
înţelegerea comunicării;
- concizia, care urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii
suplimentare şi neavenite;
A vorbi despre stil, înseamnă a lua în atenţie şi calităţile particulare ale acestuia, calităţi
care au un rol foarte important în procesul de comunicare. Dintre acestea enumerăm: naturaleţea,
demnitatea, armonia şi fineţea.
În ceea ce priveşte naturaleţea aceasta constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o
căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata sau de a uimi auditoriul.
Demnitatea impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în acest sens
şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit,
misogin sau androgin.
Armonia reprezintă obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la
cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia
vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.
În ceea ce priveşte fineţea, aceasta presupune folosirea unor cuvinte sau
expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri, sentimente sau idei.

V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare

Există mai multe stiluri de comunicare, proprii situaţiilor de comunicare aferente. Dintre
stilurile de comunicare, cele mai des folosite sunt: stilul neutru, stilul familiar, stilul solemn, stilul
beletristic, stilul ştiinţific, stilul administrativ, stilul publicistic şi stilul de comunicare
managerială.
Stilul neutru se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare
a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele
oficiale, de serviciu.
 Stilul familiar se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de
expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin
pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.
Stilul solemn sau protocolar, are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor
formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de ceremonie,
solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi sentimente grave,
măreţe sau profunde.
Specificitatea stilului beletristic constă în marea bogăţie de sensuri la care apelează şi
pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în
exhaustivitatea sa.
Stilul ştiinţific se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se
apelează la formele de deducţie şi de inducţie raţională ignorându-se într-o oarecare
măsură, sensibilitatea şi imaginaţia.
Stilul administrativ este un stil funcţional, care are ca element definitoriu
prezenţa unor formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică
instituţiilor.
Stilul publicistic abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul
beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât pe
forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului.
În fine, stilul de comunicare managerială reprezintă stilul în care mesajul
managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze
eficienţa şi eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre
anumite scopuri.