Cabiria Andreian Cazacu – matematica

Cabiria Andreian Cazacu (n. 19 februarie 1928, Iași, România – d. 22 mai 2018,

București, România) a fost o matematiciană română, membru de onoare al Academiei
Române (din martie 2006). A fost prima femeie conferențiar la Universitatea din București.
Membru de onoare al Academiei Române, Cabiria Andreian Cazacu s-a născut pe 19 februarie
1928, la Iaşi, unde a urmat studii liceale între 1938-1944, pe care le-a finalizat la Bucureşti, după
refugierea împreună cu familia, în anul 1944.
Tot la Bucureşti a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe, Secţia de matematică, din cadrul
Universităţii Bucureşti, avându-i ca profesori pe celebrii matematicieni Grigore Moisil, Dan Barbilian şi
Simion Stoilow. Sub conducerea lui Dan Barbilian şi-a elaborat teza de licenţă cu tema "Grupuri
nilpotente generalizate", iar în 1955 devine doctor în matematică, cu teza "Suprafeţe riemanniene normal
exhaustibile", coordonată de Simion Stoilow.
În 1967 obţine titlul de doctor docent în ştiinţe, susţinând teza "Clase de acoperiri
riemanniene".
"Pasionată exclusiv de matematică, şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării, obţinând rezultate
importante în domeniul analizei matematice. Între direcţiile sale de cercetare s-au aflat: acoperirile
riemanniene, unde a construit o teorie unitară bazată pe proprietăţile unei extensiuni, a introdus noţiunea
de acoperire poliedrală, generalizând formula Hurwitz-Stoilow, a elaborat teoria reprezentărilor
cvasiconforme şi a aplicaţiilor cvasiregulate, a introdus o nouă funcţie de dilatare, a construit o metodă
de rezolvare a problemelor de tip Grotzsch-Teichmuller-Volkovîrski; a introdus o clasă de
reprezentări mai vastă decât cele cvasiconforme, denumită "clasa O", precizează sursa citată.
De asemenea, pe plan internaţional, Cabiria Andreian Cazacu a organizat nouă ediţii ale
Seminarului Româno-Finlandez de Analiză Complexă şi a editat câteva volume de lucrări ale acestui
seminar, publicate în prestigioasa colecţie "Lecture Notes in Mathematics" la Editura Springer. În 1998 a
editat, la Editura World Scientific din Singapore volumul colectiv "Analysis and Topology" dedicat
memoriei mentorului său, Simion Stoilow.

Maria Teohari - astronomie

Maria Teohari (n. 22 aprilie 1885, Giurgiu – d. 1975, București) a fost prima
femeie astronom din România.
Maria Teohari s-a născut la 22 aprilie 1885, în Giurgiu, fiind cea mai mare din cele trei fete ale
medicului Christu Teohari și a Alexandrei Teohari. Moartea tatălui a lăsat amprente asupra viitorului
familiei Teohari, cele trei fete fiind crescute doar de mamă.
A murit la câteva luni după împlinirea vârstei de 90 de ani, la București.
Maria Teohari şi-a dedicat întreaga viaţă ştiinţei şi cercetărilor. În 1914 s-a reîntors în țară și și-a
continuat cercetările la Observatorul Astronomic din București, devenind prima femeie astronom din
România. În cadrul Observatorului, a publicat în Anuarul acestuia mai multe lucrări despre petele solare,
protuberanțe, cometa Halley și alte fenomene celeste, precum și în revista „Natura”, articole de
popularizare a acestui domeniu.
„La data respectivă nu exista nicio femeie astronom în România, iar cele de peste hotare erau
foarte puţine. Femeile cu aptitudini pentru ştiinţă erau marginalizate în epocă, însă prin perseverenţă şi
valoare a reuşit să fie acceptată” susţinea Emil Păunescu.
Lipsa unui echipament adecvat, care a dus la afectarea vederii, a determinat-o să renunțe la studii
și la locul de muncă de la Observatorul Astronomic și să devină profesor de astronomie și matematică la
Liceul „Domnița Ileana” din București. În noul parcurs didactic a publicat o serie de manuale axate pe
cele două discipline: matematică și astronomie.
În paralel cu cariera didactică, Maria Teohari a păstrat legătura cu Observatorul Astronomic. Deși
nu a mai efectuat cercetări, a fost mentor pentru cercetătorii în domeniu.

Gheorghe Marinescu - medicina

A adus contribuţii originale în domeniile fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos: teoria
troficităţii reflexe, reflexul palmo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa
retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. În studiul celulei nervoase, Gheorghe Marinescu a folosit
metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii şi chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetări la
ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale structurii neuronului. De asemenea, a folosit metode
experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos. Prin metoda degenerărilor retrograde a
contribuit la cunoaşterea localizărilor unor formaţii nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al
nervului facial etc. În ultimii zece ani de activitate şi-a îndreptat atenţia asupra studiului fiziologiei şi
fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii din lume metoda encefalografică, precum şi
metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, epilepsiei, afaziei şi nevrozelor. Tot în această perioadă
a lucrat la o amplă monografie asupra biologiei celulei nervoase, pe care însă nu a terminat-o.
A adus contribuţii originale în domeniile fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos: teoria troficităţii reflexe, reflexul palmo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia,
degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. În studiul celulei nervoase, Gheorghe Marinescu a folosit metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii şi chimiei din vremea
lui. Astfel, prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale structurii neuronului. De asemenea, a folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos. Prin
metoda degenerărilor retrograde a contribuit la cunoaşterea localizărilor unor formaţii nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al nervului facial etc. În ultimii zece ani de activitate şi-a
îndreptat atenţia asupra studiului fiziologiei şi fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii din lume metoda

Antoine Laurent Lavoisier - chimie

Marele savant francez Antoine Laurent Lavoisier (1743-1794) a fost cea mai importantă
personalitate care a contribuit la dezvoltarea chimiei. La data naşterii sale, la Paris, în 1743, chimia
rămăsese mult în urma fizicii, a matematicii şi a astronomiei. Un mare număr de adevăruri individuale
fuseseră descoperite de chimişti, dar nu exista nici un cadru teoretic adecvat în care să fie înglobate aceste
frânturi izolate de informaţie. La acea dată se presupunea în mod eronat că aerul şi apa sunt substanţe
elementare. Şi mai gravă era înţelegerea cu totul greşită a naturii focului. Se credea că toate materialele
combustibile conţin o substanţă ipotetică numită „flogistic" şi că, în timpul arderii, substanţele
inflamabile eliberează conţinutul de flogistic în aer. În intervalul cuprins între anii 1754 şi 1774, chimişti
talentaţi de talia lui Joseph Black, Joseph Priestley, Henry Cavendish şi alţii au izolat gaze importante
precum oxigenul, hidrogenul, azotul şi bioxidul de carbon. Dar, întrucât aceşti chimişti acceptau teoria
flogisticului, au fost incapabili să înţeleagă natura ori semnificaţia substanţelor chimice pe care le
descoperiseră. Oxigenul, de exemplu, era considerat aer deflogisticat, cu alte cuvinte, aer din care fusese
îndepărtat tot flogisticul. Evident, nu se puteau realiza progrese reale în chimie atâta timp cât nu erau
înţelese corect aspectele fundamentale. Lavoisier a fost cel care a reuşit să asambleze corect piesele
acestui joc de puzzle şi să orienteze teoria chimică pe făgaşul adecvat. În primul rând, a spus Lavoisier,
teoria flogisticului este total eronată: flogisticul nu există! Procesul combustiei constă în combinarea
chimică a substanţei care arde cu oxigenul. În al doilea rând, apa nu este o substanţă elementară, ci un
compus chimic al oxigenului cu hidrogenul. Aerul nu reprezintă nici el o substanţă elementară, ci constă
în principal dintr-un amestec de două gaze, oxigenul şi azotul. Toate aceste afirmaţii par evidente astăzi.