1.

Grigore Vieru – Scrisoare din Basarabia

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită Din Basarabia vă scriu,

Eu ştiu că te-am rănit spunând Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Că mi-ai luat şi grai şi pită Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ. Mi-e dor de voi şi vă sărut.

În vremea putredă şi goală Aflând că frate-mi eşti, odată

Pe mine, frate, cum să-ţi spun, Scăpai o lacrimă-n priviri
Pe mine m-au minţit la şcoală Ce-a fost pe loc şi arestată
Că-mi eşti duşman, nu frate bun. Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Din Basarabia vă scriu, Acolo-n friguroasa zare,

Dulci fraţi de dincolo de Prut. Din drobul mut al lacrimei
Vă scriu cum pot şi prea târziu, Ocnaşii scot şi astăzi sare
Mi-e dor de voi şi vă sărut. Şi nu mai dau de fundul ei.

Credeam că un noroc e plaga,

Un bine graiul cel sluţit. Din Basarabia vă scriu,
Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Ce tare, Doamne, - am fost minţit! Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.
Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, - am spus.

George Coșbuc, Rugămintea din urmă

Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!

Tu vei vedea iar satul tău

Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale.

Şi eu rămân să mor pe-aici

Cu liftele păgâne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mâine.

Cu douăzeci deodată-n car

La groapă mă vor duce,
Şi, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.
Noi de copii ne ştim, şi-am fost
Ca fraţii, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărţit cu tine;
Şi tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun şi mare!

Şi-auzi acum! De-or întreba

În sat de-a mea venire
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine ştire,
Că n-am fost la un regiment
Dar spune-le ce-ţi place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.

Iar mamei Doamne, cum aş vrea

Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cât de-n curând.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar şti că-s mort,
Şi-ar pierde mintea.

Tu s-o amâi cu zi de zi
Şi spune-i câte toate,
Ea e bătrână, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Şi pentru ce să-i amărăşti
Şi zilele puţine?
Că n-are-n lume bun şi drag
Decât pe mine.

Iar Linii, de s-ar întâmpla

Să vă-ntâlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stând
Nepăsătoare,
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adâncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Şi urlu ziua-ntreagă,
Şi c-am murit gândind la ea,
Că mi-a fost dragă.
Şi dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mângâia! E de prisos,
Te rog s-o laşi în pace.
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
Şi-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!

Şi-acum dă-mi mâna! A sunat

Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!
 
Erou necunoscut- Vasile Filip
 
Trec regimentele în pas grăbit,
Sub apăsarea raniţelor mari,
Cu dor de casă, doruri de părinţi
Şi dor de tată faţă de copii.
 
Lumină nouă scânteie în ochi
Şi vise vechi le pâlpâie-n priviri.
Pământul geme sub călcâi străin
Ca un soldat care a fost rănit.
 
Ostaşii trec, pluton după pluton,
Precum ţăranii, când se duc la plug;
Ci urmele săpate în pământ
Păstrează-n în taină chipurile lor.
 
Un timp prelung pământul a vuit,
Un timp prelung ostaşii au fost treji.
În urma lor au răsărit păduri
De cruci din crengi cu frunze încă vii.
 
În clipa când furtuna s-a oprit
Şi-o rază nouă s-a ivit pe cer
S-au adunat rămaşii îndeei
Şi nu ştiu ce pe feţe le-a-nflorit.
 
S-au ridicat apoi, ca la un semn,
Şi ochii lor spre cer s-au îndreptat.
Erau din nou eroi necunoscuţi,
Aveau un leagăn şi erau popor…
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care
rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş
dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea
mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte
mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să
devin o bună Româncă. La început, n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură
între străini. Dar prea puţini sunt aceia care se reculeg să cugete cât de grea este calea, pe
care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost
chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce
a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a
fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării.
Poate de mine vă veţi aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea
mea a fost puternică, plină de avânt. Mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare…
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari
îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceea
care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce
mi-a fost drag: m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceea care
putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme
când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor; am primit aceasta, şi v-am iubit mai
departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar
aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;.
Totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar, înainte de a tăcea pentru veşnicie, vreau să-mi
ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai
trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-
o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii
tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi
pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
[…]
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic,
astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI