Trecut (dupa Lenau)

În amurg, pe-ntinsa mare,

Soarele de mult s-a stins;

Și lumina zilei moare

Ca ecoul unui plâns...

Prin văzduh plutind molatec

Norii se-nlănțuiesc departe

Și pe cripta zilei moarte

Țes cununi ca de jăratec.

Printre luminile-n repaos

Ziua moarta s-a pierdut:

Înc-o clipă s-a adaos

Negurosului trecut.

Larg mormânt, tu mă-nfiori,

Înnoptat și trist trecut,

Căci în sânu-ți s-a pierdut,

Cu noianul de plânsori,

Și norocul ce-am avut.

De-aş avea eu coiful din poveste

De-aş avea eu coiful din poveste,

Să colind prin lume nezărit,

M-aş opri la voi fără de veste,

Să citesc în sufletu-ţi iubit.

De-oi simţi că alte rândunele

Ocolesc acuma casa ta,

Că la geamul tău bat alte stele

Şi-al tău suflet prinde a uita,

Neştiut m-aş pierde iar în lume,

Făr' să blestem, fără să mă plâng,

Ca-ntr-o deznădejde fără nume

Dorul meu de tine să mi-l stâng.

Dară, de torci la vechiul vis, statornic,

De citeşti în lacrămi slova mea,

Braţele de le-ai întinde dornic

Şi pe nume tu de m-ai chema ─

În iatacul tău, în clipe dese,

Flori şi flăcări s-ar înfiora,

Dezmierdări şi şoapte nenţelese

Părul tâmplei ţi l-ar tremura;

Coiful mi l-aş smulge cu grăbire

Ş-o poveste nouă s-ar urzi ─

Îngerul tău paznic cu uimire

Ochii tineri şi-ar acoperi.

Ideal

Luceafărul senin răsare,

Umplînd de vis văzduh şi mare…

Pătruns de focul lui cel blînd,

Un strop s-aprinse, tremurînd;

Şi stropul, lacrimă-nstelată,

Vorbi spre steaua depărtată:

“Aş vrea să mă înalţ la tine,

Dar lumea ta e sus, prea sus,

Şi-n noaptea undelor haine

Rămîn cu dorul meu, nespus.

Şi totuşi, simt cum mă străbate

O rază din puterea-ţi lină -

Greu luptă valurile toate

Să-mi stingă visul de lumină,

Dar cad, se farmă, istovite

De furtunatecul lor joc,

Şi-n fundul mării liniştite

Eu reapar senin în loc.

Eu sunt un vis, dar teamă nu mi-i

De vînt, de unda răzvrătită,

Cît timp te văd deasupra lumii

Lucind eternă, liniştită…

Dar, cum te pierzi întunecată,

Apune-trist a mea scînteie, -

Cu raza ta mă nasc deodată,

Cu dînsa viaţa-mi se încheie”.

…O, steaua mea, alungă norii,

Să-ţi sorb clipirile senine,

Să trec prin furia vîltorii,

Cu ochii ţintă către tine!

Lui Leo Tolstoi

Dormi în mândra ta poiană, împăcat cu Dumnezeu!

Odihneşte printre umbre, idol sufletului meu...

Cum vegheai de blând la vatra inimii universale

Şi-o rugai să nu se stingă!... Tolstoi, pace umbrei tale!

Azi, la groapa ta Pământul şade gânditor şi cată,

Cum să-nchege iar tiparul ce-a pierit cu tine-odată.

Şade gânditor Pământul şi se-ntreabă, se-nfioară:

Cine-i va mai duce-o parte din a crucii lui povară?

Cine va veni să surpe de pe tronu-i trinitatea

Veşnic lacomă de jertfe: foamea, fierul, nedreptatea?

Ah, ce braţ va fi puternic să vâneze-această fiară,

Care i-a supus grumazul şi din fugă îl doboară?...

Iată, s-a lăsat amurgul pe colină şi pe vale...

Un pribeag, pierdut în umbră, cântă strămoşeasca jale.

Deodată-i curmă glasul semnul unui nou mormânt;

Se descopere şi cade la pământ, cu suflet frânt:

"Pâinea inimii flămânde şi vestmântul celor goi,

Fie-ţi bun pământul, tată, cum ai fost şi tu cu noi!

Cel din urmă strop de suflet a plecat cu tine-odată —

Ne-ai lăsat săraci pe lume şi cu suferinţa toată

De pe ţărm

Privesc în ochii tăi, femeie,

Şi vreau să uit duiosul cânt:

Iubirea este o scânteie

Rătăcitoare pe pământ.

Ai fost amanta care-nşeală

Şi totuşi eu te iert, Mihlar,

Căci mângâierea ta regală

Preschimbă sufletu-n altar...

În prima zi de-nfiorare

Privim estatic de pe mal

La tinereţea lunei care

S-a smuls ca Venera din val.

Aievea alţii-n clipele-aste

Văd poate-n stinse depărtări

Cum crainicul iubirii caste

Apune solitar pe mări.

Un singur gând mă-nfiorează

Sub blânda stelelor risipă!

Iubirea care-ncarcerează

O vecinicie într-o clipă.

Ca luna nopţilor senine

A pribegit mângâietoare

Şi dacă se aprinde-n mine

E semn că-n alte inimi moare!