PRINCIPII DE BAZĂ ALE CERCETĂRII

CURS NR. 7

IV. Metode de cercetare

IV. 4. Inferarea.Inducţia şi deducţia. Construcţia ipotezei

Inferarea este operaţiunea logică, prin care se avansează o judecată

provizorie (concluzie), neprobată, pe baza unei relaţii cu alte judecăţi
considerate adevărate (premise).

Inferarea poate fi:

- inductivă (constă în realizarea analizei faptelor);

- deductivă (constă în realizarea unei sinteze, în vederea construirii

concluziei);

- descriptivă (constă în distingerea variaţiilor sistematice de cele

nesistematice ale fenomenului sau procesului studiat);

-cauzală (constă în explicarea, prin cauze şi efecte, a unui fenomen sau

proces).

Inducţia – constă în demersul de la premise individuale, la concluzii

generale; se realizează prin abstractizare ştiinţifică,  construcţie de
modele, pentru a parcurge drumul de la ipoteză 
la lege (generalizare) şi teorie.

Inducţia furnizează concluzii cu caracter relativ, probabil, pentru că:

- se operează cu  un număr de premise;

- informaţiile disponibile,  nu acoperă integral prcesul sau fenomenul 
analizat.

1
 Formele inducţiei:

-inducţia completă: constă în generalizarea unuei propoziţii pe baza

unui numări limitat şi finit de cazuri, care nu acoperă categoria sau clasa
respectivă de fapte sau obiecte; ca tehnici specifice, pentru inducţia
completă, se utilizează: interpolarea şi extrapolarea;

- inducţia incompletă constă în asocierea unei anumite proprietati,

pentru fiecare element al unei colectivităţi şi extinderea acesteia, pentru
toate elementele făcând parte din respectiva clasă.

Deducţia constă în obţinerea (deducerea) de propoziţii (enunţuri)

adevărate, din alte enunţuri (propoziţii) adevărate, pe baze logice.
Inferenţa este logic-necesară şi subiectiv-sigură.

Caracteristicile deducţiei:

- premisele sunt suficiente  pentru a asigura cu necesitate concluzia;

- concluzia are valoarea  de adevăr furnizată de valoarea de adevăr 
a premiselor;

- acceptarea premiselor  este suficientă pentru impunerea concluziei;

-acceptarea concluziei are gradul de certitudine al acceptării premiselor.

Inferenţele obţinute  prin deducţie, pot fi corecte sau incorecte 
şi nu adevărate sau false. 

2
 Condiţiile inferenţei deductive:

-noncontradicţia: între axiomele teoriei, nu pot exista şi nu pot fi

deduse contradicţii;

- independenţa: imposibilitatea demonstrării unei axiome din celelalte

axiome ale sistemului  teoretic;

- completitudinea: axiomele din sistemul teoretic sunt suficiente

pentru a infera deductiv toate propoziţiile adevărate din domeniul respectiv;

- identitatea: axiomele din sistem nu produc şi nu pot produce

denaturări sau sofisme  (raționamente fals din punctul de vedere al
conținutului, dar aparent corecte, din punct de vedere formal, folosite în scopul de
a induce în eroare. [< fr. sophisme, cf. gr. sophisma] )

- substituibilitatea uniformă:  aceeaşi variabilă se foloseşte peste tot 
cu aceeaşi valoare sau cu acelaşi simbol; două relaţii ce se pot deduce
reciproc  una din alta, sunt reciproc substituibile.

Procedeele deducţiei:

- Axiomatizarea constă în stabilirea de noţiuni şi enunţuri cu înţeles

evident şi universal acceptat (axiome) pe baza cărora, pot fi deduse şi
aplicate toate celelalte enunţuri ale teoriei, enunţuri numite teoreme;

Regulile axiomatizării sunt: substituirea, detaşarea, prestabilirea

implicaţiilor.

- Formalizarea constă în recursul la simboluri abstracte şi la reguli,

pentru a realiza operaţiile logice ale enunţurilor; semnele folosite au
caracter general în respectiva teorie şi au semnificaţii strict prestabilite.

3
 - Modelarea constă în construirea şi folosirea de scheme sintetice,
abstracte şi simplificatoare, care pot fi folosite în demonstrarea enunţurilor
şi care pot fi extinse în studiul altor fenomene sau fapte, decât cele
considerate în explicaţiile anterioare ale respectivei teorii ; un model este
format din elemente, relaţii şi condiţii.

Inducţia furnizează inferenţe (judecăţi) nedemonstrabile iar deducţia

realizează inferente demonstrabile.

- Ipoteza reprezintă un enunţ cu caracter provizoriu, supoziţie

consistentă, rezultată din raţionamente logice sau pe baza unei intuiţii
specifice a cercetătorului.

Obs: supoziţia reprezintă un enunţ luat ca premisă (ipoteză) pentru

întemeierea altor enunţuri; presupunere.

Procedee de construcţie a ipotezelor :

a) Procedeul concordanţei constă în explicarea unui fenomen, în

funcţie de cauzele puse în evidenţă, pentru alţi factori.

b) Procedeul diferenţei constă în identificarea cauzei apariţiei unui

fenomen, în funcţie de îndeplinirea unui set de condiţii dar nu şi la
concretizarea aceloraşi condiţii în aceeaşi configuraţie.

c) Procedeul mixt (construcţie mixtă – a concordanţei şi

diferenţei): efectul este produsul unor combinaţii factoriale dar nu şi a
altora, cuprinzând doar unii din factorii fiecăreia din combinaţiile respective.

d) Procedeul reziduurilor realizat prin recurs simultan la deducţie şi

inducţie ; punctul de plecare este o lege cunoscută (factorul a determină
apariţia efectului b, de exemplu).

4
 e) Procedeul variaţiilor concomitente : se poate avansa
presupunerea că o combinaţie de factori, produce efectul analizat iar dacă
acest efect este variabil în acelaşi mod doar faţă de unul din factori, dar nu
şi faţă de ceilalţi, atunci cauza este doar factorul iniţial;

f) Procedeul analogiei constă în aceea că, din concordanţa unor

caracteristici a două fenomene, se poate trage concluzia că, între acestea
există şi alte asemănări de conţinut şi proprietăţi interne.