1. Ginul, o băutură cu mulți...

„părinți”
Se crede că ginul are origini flamande, cunoscându-i-se chiar și părintele:
doctorul Franciscus Sylvius, în secolul al XVII-lea. El prescria ca doctorie ceva foarte
asemănător cu ginul de astăzi, pentru rinichi, stomac, lumbago sau gută. Însă, în
Italia, încă de acum acum o mie de ani, călugării benedictini din Salerno(zonă în care
și astăzi ienupărul este abundent), distilau o băutură spirtoasă din ienupăr, tot ca
medicament. Pe când ciuma secera milioane de vieți, în măștile de protecție
confecționate, respirația era filtrată cu ienupăr, oamenii fiind convinși de puterea
tămăduitoare a plantei. Adevărata istorie modernă a ginului începe când băutura
ajunge în Anglia, unde capătă o distincție aparte și devine cunoscută în toate
coloniile. Dar consacrarea supremă a venit când ginul a intrat în compoziția
cocktailurilor unei Americii scăpată de prohibiție.
2. Devenirea britanică a ginului
Olandezul Wilhelm de Orania „devine” William al III-lea al Angliei în timpul
războiului de 30 de ani. Englezii admiră neînfricarea aliaților olandezi în luptă și pun
vitejia acestora pe seama ginului, pe care-l și denumesc „Dutch courage”. În doar o
sută de ani, ginul devine o băutură populară în Anglia, ajungând mai ieftin și decât
berea. Cum doar în Londra se consuma, anual, 50 de milioane de litri de gin, țara,
deseori, părea de neguvernat. În 1736 se impun taxe prohibitive, ceea ce generează
proteste, lupte de stradă și creșterea producției ilegale de gin. Se anulează
documentul, fapt care a dus la aparitia distileriilor moderne, atent supravegheate si
taxate la un nivel rezonabil. Onoarea ginului a fost astfel recăpătată, iar bautura a
devenit favorita gentlemenilor în secolul XIX.

3. O doctorie... tonică
Numele de „gin”, susțin olandezii, ar confirma că băutura are origini batave.
„Gin”, ar proveni din jeneverbes, deumirea flamandă a ienupărului. Însă în daneză,
același ienupăr se cheamă “enebær”, ca să nu mai vorbim de varianta franceză:
“genièvre”. Totuși, paternitatea ginului este atribuită medicului olandez Franz De Le
Boe, care este considerat și unul din pionierii chimiei clinice moderne. De altfel, pe la
jumătatea secolului al XVII-lea, alcoolul distilat, era considerat mai degrabă
medicament decât băutură. Marina militară britanică aflată în India a început să
combine ginul cu un medicament anti - malarie – chinina. Aceasta are un îngrozitor
încât oamenii o dizolvau în apă carbogazoasă, căreia i se mai spunea și apă tonică.
Câteva picături de lămâie au transformat atunci doctoria într-unul dintre cele mai
apreciate cocktailuri de astăzi: Ginul-tonic.
4. Boala englezească a ginului olandez
În 1689 olandezul William al III-lea devine rege al Angliei. Odată cu el, în Albion
ajunge și ginul. Noul rege introduce “Legile cerealelor”, care reglementează și
producția de băuturi spirtoase. Fără să se fi acomodat pe deplin cu realitățile noului
său regat, William al III-lea gândise noile taxe strict contabil. Evidențele fiscului nu
conțineau, însă, rubrici dedicate sănătății... Cu toate acestea, a început să fie
consemnată peste tot “Nebunia ginului”: mii de magazine, concurau vânzând distilate
din ingrediente îndoielnice și adaosuri dubioase precum terebendina sau acidul
sulfuric. Slaba calitate a vieții de atunci îi făcea pe oameni să apeleze la amorțirea
spiritului cu astfel de licori. Ginul ajunsese mai ieftin chiar decât berea, iar orașele
englezești, la începutul revoluției industriale, erau pline de oameni beți sau
îmbolnăviți de gin.

5.

făcând această băutură mai ieftină decât berea. Pentru mulți, ginul reprezenta o
evadare din frigul și foamea de atunci. În lipsa unor reglementări referitoare la conținut,
băutura era făcută din cereale de calitate slabă și adaosuri precum terenbentina și
acidul sulfuric. Rezultatul a fost unul devastator: Londra era plină de oameni beți sau
îmbolnăviți de gin.

Pentru a contracara efectele nocive ale băuturii, regele George al II-lea promulga în anul
1736 “Legea ginului”. Aceasta cerea ca oricine producea gin să obțină o autorizație,
introducea taxe enorme pentru producție și impozita puternic magazinele de gin. Legea
nu a făcut însă altceva decât să încurajeze contrabanda, în această perioadă apărând și
expresia “gin făcut în cadă” (“bathtub gin”), pentru că oricine îl putea produce oriunde.
Apariția ginului modern și răspândirea lui în lume
În 1751 era promulgată o lege care reducea taxele pentru obținerea autorizației de
producție și prevedea că distileriile trebuiau să vândă ginul comercianților licențiați.
Până în 1757 “Nebunia ginului” se sfârșise: distileriile începeau să producă gin de
calitate și Anglia redevenea o țară consumatoare de bere.
Denumirea de gin vine de la „jenever” care inseamna in olandeza ienupar. Englezii au
constatat ca e mai firesc sa scurteze toata povestea cata vreme era mai importanta
bautura si nu numele, asa ca i-au spus simplu: gin.
Ginul olandez este distilat cu orz si foarte asemanator cu whisky-ul.
Ginul este astazi una dintre cele mai versatile bauturi spirtoase, fiind usor de mixat cu
aproape orice. In plus, au aparut ginuri cu diverse arome: anason, coriandru,
scortisoara, sofran, portocala sau lamaie.
Ginul este in zilele noastre o bautura la moda, servit in special sub forma de gin tonic
iar popularitatea acestei bauturi a crescut in Anglia, Franta si in special in Spania unde
au aparut si gin baruri.
Daca olandezii au inventat ginul si englezii l-au luat cu ei, spaniolii au dus la urmatorul
nivel experienta ginurilor tonice, caci nicaieri in lume nu vei gasi atat de multe
gin&tonic bars ca in Spania.
Spaniolii au lucrat si la modul de prezentare al ginului tonic. Daca pana nu demult ginul
tonic se servea in pahare tip sonda, acum se bea in pahare mari, similare celor de vin
rosu, insa cu bulbul mult mai mare (aproximativ 600 ml), cu multa gheata pentru ca
aromele sa fie mai usor de apreciat.
• In Spania s-a creat traditia sobremesa – combinatiile de ginuri sunt prilej de
soclializare dupa masa de pranz iar activitatea asta se poate intinde pana la cina.
• Un pahar de gin tonic elaborat nu are mai mult de 50 de ml de alcool (sau 60 ml),
altfel s-ar dezechilibra balansul delicat al gusturilor si aromelor.
• In general ginurile sunt preparate in fata clientului pentru spectacol. De exemplu,
apa tonica se toarna pe un pai spiralat si nu direct in pahar, pentru ca bulele sa se
sparga in timp ce bei.
• Paharele cu gheata in care se serveste ginul sunt reinghetate cu ajutorul unui
aparat special pentru ca bautura sa fie servita la temperatura ideala.

Originile ginului
Ginul are o poveste lungă și fascinantă: numele “gin” este un derivat din cuvântul danez
“genever” sau din cel francez “genièvre” și înseamnă “ienupăr”.
Originile ginului datează din secolul al XI-lea când era folosit ca medicament.
Călugării benedictini din Salerno, Italia, distilau băuturi spirtoase folosind boabe de
ienupăr (care creșteau din abundență pe dealurile din apropiere) și le foloseau ca leac
pentru o gamă largă de afecțiuni, cum ar fi indigestia și probleme ale stomacului,
rinichilor și ficatului.
În anii 1340 – perioadă în care ciuma bubonică lua milioane de vieți, europenii
consumau un tonic din boabe de ienupăr sperând că acesta îi proteja de molima
mortală.
Ginul ajunge în Anglia
Următorul moment important în istoria ginului este secolul al XVII-lea, când Olanda
lupta să își obțină independența față de Spania. Soldații englezi trimiși să sprijine
revolta olandezilor făceau cunoștință cu ginul, pe care îl aduceau cu ei la întoarcerea în
Anglia. Însă abia spre sfârșitul anilor 1600 ginul devenea cunoscut în Londra.
În anul 1689, William al III-lea devenea rege al Angliei și, în încercarea de a susține
economia britanică, introducea taxarea distilatelor de import și instituia “Legile
cerealelor”, taxe aplicate producției autohtone de băuturi spirtoase și restricții
comerciale aplicate importurilor de alimente și cereale.
Aceste prevederi au deschis perioada cunoscută în istorie drept “Nebunia ginului”: în
Londra au apărut mii de magazine de gin, făcând această băutură mai ieftină decât
berea. Pentru mulți londonezi săraci, ginul reprezenta o evadare din frigul și foamea pe
care le indurau în acea perioadă. În lipsa unor reglementări legale, băutura era făcută
din cereale de calitate slabă și adaosuri ca terenbentina și acidul sulfuric. Rezultatul a
fost unul devastator: Londra era plină de oameni beți sau îmbolnăviți de gin. Pentru a
contracara efectele nocive ale băuturii, regele George al II-lea promulga în anul 1736
“Legea ginului”. Aceasta cerea ca oricine producea gin să obțină o autorizație,
introducea taxe enorme pentru producție și impozita puternic magazinele de gin. Legea
nu a făcut însă altceva decât să încurajeze contrabanda, în această perioadă apărând și
expresia “gin făcut în cadă” (“bathtub gin”), pentru că oricine îl putea produce oriunde.
Apariția ginului modern și răspândirea lui în lume
În 1751 era promulgată o lege care reducea taxele pentru obținerea autorizației de
producție și prevedea că distileriile trebuiau să vândă ginul comercianților licențiați.
Până în 1757 “Nebunia ginului” se sfârșise: distileriile începeau să producă gin de
calitate și Anglia redevenea o țară consumatoare de bere.
Marina militară britanică aflată în India a început să combine ginul cu un medicament
anti-malarie – chinina. Chinina avea un gust atât de îngrozitor încât englezii o dizolvau
în apă carbogazoasă, rezultatul fiind cunoscut sub numele de apă tonică. Prima formă
de gin tonic a fost creată prin adăugarea de gin și de câteva picături de lămâie în
această apă tonică. În anii care au urmat, producătorii au creat sortimente diferite
de gin folosind tehnici moderne de distilare, precum și adăugarea de plante aromatice
și condimente la fel de variate.

Haideți să vedem, așadar, o scurtă istorie. Originile ginului se pierd în timp, în Evul
Mediu, surse diferite atribuind “paternitatea” diferitelor popoare, care foloseau băuturi
cu fructe de ienupăr în scop… terapeutic, pentru tratarea răcelilor, a bolilor digestive,
renale etc.
Una dintre cele mai populare istorii relatează că rețeta cea mai apropiată de ceea ce
reprezintă ginul azi a fost “inventată” în secolul XVI de Franciscus Sylvius de la Boeom;
un om de știință din Olanda (apare menționat în surse ca doctor, chimist și alchimist,
fizician).
Acesta a obținut un distilat infuzat cu fructe de ienupăr, denumit Genever (din
olandezul jenipur-ienupăr), pe care îl vindea în farmacii ca “leac” pentru diferite boli.
În timpul Războiului olandez de independență, soldații olandezi beau Genever – pentru
a se simți… puternici. Se spune că observau că vindecă tremuratul picioarelor, așa că a
fost denumit “curajul olandez”.
Astfel era descoperit ginul de englezi. Iar istoria interesantă care ne duce la nașterea
distileriilor moderne se petrece în Anglia. Unde odată ajuns, capătă o popularitate
amețitoare. Majoritatea gospodăriilor ajungând să-și distileze propriul gin în ceea ce se
numea “bathub”, așadar o improvizație neautorizată. (Motivele au fost creșterea taxelor
la alcoolul din import, precum și a taxelor la bere și vin).
Problema e că alcoolul se obținea din cereale ieftine, uneori era diluat, alteori i se
adăuga zahăr sau alte băuturi. Era un drink ieftin, iar consumul lui creștea rapid; surse
spun că în 1733, englezii au băut 47 de milioane de hl de gin! Se ajunsese la o adevărată
epidemie de gin! Vă imaginați, consecințele sociale au fost nefaste. Așa că guvernul a
emis așa numitele Gin Acts care impuneau taxe enorme. Au fost revolte de masă după
acestea, însă își ating scopul: consumul se stabilizează, crește calitatea, apar distileriilor
moderne. Așa ia sfârșit așa-zisa epocă a “epidemiei de gin”.
Treptat, pe plan mondial, ginul ajunge în toată lumea. În India, în timpul malariei, apare
strămoșul ginului tonic dintr-o greșeală. Malaria era tratată cu chinină, dar fiind foarte
amară, se completa cu apă și gin.
În timp, ingredientele care i se adaugă ginului se diversifică, iar inventarea simplului, dar
fabulosului Martini – vermut, gin si maslină – marca o nouă etapă în istoria ginului:
începea să fie considerat un produs de lifestyle. Unele surse spun că băutura a fost
inventată în secolul XIX de un barman american; altele că numele său ar proveni de la
arma Martini-Henry, folosită de armata britanică în anii 1870.
Celebrul personal al lui Fleming, James Bond, bea ulterior un alt fel de Dry Martini,
indicând la bar și cum să fie făcut: trei măsuri Gordon’s gin, o măsură vodkă, ½ King
Lillet, gheață, cocktail cunoscut sub numele de Veser Martini Cocktail.
Ginul în cea mai timpurie formă, cunoscut sub numele de Jenever, este considerat a fi
fost creația medicului olandez Franciscus Sylvius. Cu toate acestea, există multe
mențiuni anterioare despre Jenever, inclusiv o referință a soldaților britanici, care,
atunci când au sprijinit trupele olandeze în timpul războiului de opt ani din 1585, au
primit de băut Jenever pentru a-și „calma nervii” înainte de luptă și s-a spus că ar fi
folosită și în scopuri medicinale în multe orașe și sate olandeze. Într-adevăr, ca urmare a
introducerii sale pe scară largă de către Sylvius, jenever a fost vândut în farmacii și
folosit pentru a trata afecțiunile renale și stomacale, precum și guta și calculii biliari.
Nu a devenit extrem de popular în Marea Britanie până când William de Orange a
preluat tronul atât al Angliei, cât și al Scoției, împreună cu soția sa Mary. După aceasta,
băutura olandeză a devenit rapid o aromă îndrăgită la curtea regală.
Popularitatea sa s-a răspândit în curând în toată Anglia, ducând în cele din urmă la ceea
ce este acum cunoscut sub numele de „nebunia ginului”, când guvernul a permis
distilarea fără licență a ginului și a pus taxe uriașe pe importul de băuturi spirtoase. În
acest timp, consumul de gin a creat numeroși factori sociali și economici negativi,
determinând noi nume pentru băutură, inclusiv unele ce indicau „ruina”.

Pentru a stopa producția rampantă de gin de proastă calitate care a urmat, guvernul a
introdus în cele din urmă nu unul, ci două acte care au văzut controlul producției de gin
și au interzis orice distilare fără licență. 
În această perioadă, ginul corect produs, pe care îl cunoaștem și îl iubim astăzi, a
început să prindă contur.

Producția de gin
Ginul este produs într-o varietate de moduri, cu toate acestea, de-a lungul secolelor de
la producția inițială, trei forme principale de producție de gin au crescut în popularitate:
    • Gin compus
    • Gin distilată în coloană
    • Gin distilat în oală

Stiluri de gin:
London Gin:  London Dry Gins trebuie distilate la cel puțin 70% abv și nu trebuie să
conțină ingrediente artificiale. Nu pot avea adăugate arome sau coloranți după procesul
de distilare și pot include doar o cantitate mică de zahăr adăugat la final, dacă este
necesar.
Sloe Gin: descris în mod tradițional ca gin infuzat cu porumbar (un fruct de pădure) sau
cu prune. Sloe gin se face cu boabele culese manual ale acestui arbore. În timp ce unele
superstiții spun că boabele trebuie înțepate cu un ac de argint înainte de utilizare, acest
lucru nu este necesar - pur și simplu înghețarea boabelor pentru a le rupe pielea groasă
înainte de a adăuga la gin ar trebui să fie suficientă.
Gin olandez sau belgian: cunoscut și sub numele de Jenever sau Genever, a evoluat din
băuturile spirtoase din vin de malț și este o băutură diferită de stilurile mai moderne de
gin.
Old Tom Gin:  secolul al XIX-lea a dat naștere unui stil de gin denumit Old Tom Gin, care
este un stil mai moale și mai dulce de gin, care conține adesea zahăr. Old Tom gin a
dispărut ca popularitate la începutul secolului al XX-lea.
 Ginul provine din Olanda secolului al 17-lea. Conceptie gresita des intalnita este
aceea ca cuvântul gin deriva din oraş elveţian, Geneva. De fapt, cuvântul gin provine
din limba franceză cuvântul genévrier-ienupar - care este fructul care da aroma
bauturii. Aceasta inventie a fost deseori creditata unui medic. Pe care o vândea în
farmacii şi o utilizata pentru a trata unele probleme medicale, bolii de rinichi,
lumbago, boli de stomac, pietre la rinich şi gută. Este răspândita în Anglia, ginul
olandez , de asemenea, cunoscut ca jenever sau genever, este distinct diferit ca
băutura asa cum este ginul in stil englezesc (este distilat cu orz şi, uneori, învechit in
butoaie din lemn, dându-i o uşoară asemănare cu whisky-ul). Schiedam, în sudul
Olandei, este renumit pentru jenever-ul ei. Jenever-ul este produs într-un cazan şi are
de obicei un volum mai mic de alcool şi este mai puternic aromatizat fata de ginul
londonez.
            Ginul a devenit popular in Anglia dupa ce guvernul nu a permis licenţierea
productiei de gin şi, în acelaşi timp, impunand o taxa grea pentru toate bauturile
spirtoase importate. Acest lucru a creat o piaţă pentru produsele indoielnice,
cerealele care au fost folosite impropriu pentru fermentarea berii si mii de gin-shop-
uri rasarind pe întreg teritoriul Angliei. Prin 1740, producţia de gin a crescut de şase
ori mai mare decât cea de bere, şi din cauza ieftinirii acesteia, devenind populara
pentru cei saraci. Din cele 15000 unităţi din Londra, mai mult de jumătate erau gin-
shop-uri. Berea menţinandu-si o reputaţie sănătoasa ca acesta, a fost de multe ori
mai sigura, fiind o bautura fermentata, apa fiind filtrata. Ginul, totusi, a fost acuzat
pentru diverse probleme medicale şi sociale, şi este posibil să fi fost un factor mai
mare de deces în care ratele stabilite anterior mentionau creşterea populaţiei
Londrei. Aceasta negativa reputaţie supravieţuieşte astăzi în limba engleză, în termeni
de genul "gin-mills" pentru a descrie infamant barurile.
            Actul Ginului din 1736 a impus impozite mari pentru comercianţii cu
amănuntul şi a dus la revolte în stradă. Taxele prohibitive au fost reduse treptat şi în
cele din urmă eliminate în 1742. Actul Ginului din 1751 a avut mai mult succes, cu
toate acestea.  Producatorii erau obligati sa vanda doar pentru comercianţii cu
amănuntul  licentiati şi astfel  aducand gin-shop-urile sub jurisdicţia magistraţilor
locali. Ginul în secolul al 18-lea a fost produs în cazane şi era ceva mai dulce decât
ginurile londoneze cunoscute astăzi.
            La inceputul secolului al 18-lea in Londra, ginul vândut pe piaţa neagră a fost
pregătit în  distilerii neautorizate (din care 1500 au fost în anul1726) şi a fost de multe
ori  contrafacut cu terebentină şi acid sulfuric. Nu mai tarziu de 1913 in editia Webster
Dictionary este comentata intr-o masura mai mare "ginul obisnuit este, de obicei, cu
aromă de terebentină." 
            Distilarea pe coloane a fost inventata în 1832, şi metoda ginului londonez a fost
dezvoltata mai târziu, în secolul al 19-lea. În colonile britanice de la tropice, ginul a
fost utilizat sa mascheze gustul amar de chinină, o protecţie împotriva malariei, care a
fost dizolvata în apă sub forma carbogazoasa a apei tonice. Acesta a fost la originea a
ceea ce numim astăzi combinaţie populara gin-tonic, chiar dacă nu este necesar
pentru majoritatea consumatorilor din ziua de astăzi un astfel de bautura. Chinina
este prescrisa pentru combaterea malariei în multe ţări în curs de dezvoltare, unde
tratamentele recente sunt neapropiat de costisitoare.
            Ginul este o bautura spirtoasa populara baza pentru multe băuturi mixte.
Produs in secret "ginul de cada", a fost frecvent disponibil spre vanzare în unitati
nedeclarate şi pe sub-mana in era prohibitiei din America din cauza simplitatii relative
a metodei de producţie si a platii. Ginul ramanand popular ca bază a multor cocktail-
uri, după abrogarea prohibitiei.

argument

Probabil unii dintre voi o să zâmbiți, dar majoritatea băuturilor alcoolice au avut inițial o
mai mare utilizare medicinală. Berea și vinul (un pic diferite față de ce știm noi azi), pur
și simplu erau alternativă la apa deloc potabilă pe vremuri. Și se pare că sunt și cele mai
vechi din lume!
Berea, un fermentat din cereale, este una dintre cele mai vechi băuturi alcoolice din
lume. Cele mai timpurii dovezi arheologice ale fermentației constau din reziduuri vechi
de 13.000 de ani, lângă Peștera Raqefet, în Israel. 

În 2021, producția mondială de bere era în jur de 1,86 de miliarde de hectolitri.

Concluzia e că ne cam place. De altfel, cantitatea de bere consumată în lume este pe
locul al treilea după apă și ceai.

Vinul, obținut prin fermentarea strugurilor, poate fi urmărit până în jurul anului 6000

a.Chr, în Georgia, Iran (Persia) (aproximativ 5000 a. Chr), Armenia și Sicilia (aproximativ
4000 a.Chr). În Balcani, vinul a ajuns în jurul lui 4500 a.Chr. și era consumat și sărbătorit
în Grecia antică, Tracia și Roma. De altfel, Tracia era recunoscută pentru cultivarea viilor,
iar povestea spune că a fost nevoie chiar de o „reformă a vinului” pe vremea lui
Burebista, pentru că locuitorii zonei erau mari iubitori de vin. Totuși, aceasta poate fi
doar o legendă. 

În 2020, producția mondială de vin era estimată la 260 de milioane de hectolitri. În

Europa, cel mai mare producător de vin este Italia, urmată de Franța și Spania.

Mied (hidromel) este o băutură alcoolică produsă prin fermentarea mierii. Se pare că ar

fi fost descoperită înainte de apariția agriculturii și producției de ceramică în China
neolitică, însă este greu de identificat originea istorică exactă a hidromelului, având în
vedere posibilitatea unor descoperiri multiple sau un potențial transfer de cunoștințe
între primii oameni înainte de istoria înregistrată. Miedul era cunoscut în antichitate,
fiind o băutură apreciată de greci şi romani, iar legenda spune că era rezervată zeilor. În
zilele noastre, găsiți miedul în Bretagne (Franța), Marea Britanie, Wales, Finlanda și
Lituania. În producție industrială, nu preparat acasă. 

Champagne, cunoscută popular ca standardul de aur al vinului spumant, provine doar

din regiunea Champagne, Franța. Este produs folosind așa-numita metodă
Champenoise și este făcută cu amestecul tradițional de bază de Chardonnay, Pinot Noir
și Pinot Meunier, toate indigene din regiunea Champagne.

Produsul este atestat din secolul al VII-lea.

Whisky (sau whiskey) este posibil să fi fost produs chiar de către babilonieni în

Mesopotamia în mileniul al II-lea a.Chr, parfumurile și aromaticele fiind tot niște
distilate. Cu alte cuvinte aveau și tehnologia, și cerealele. Tehnici de distilare dețineau
cu siguranță grecii în Alexandria secolului I p.Chr, dar și arabii medievali, dar ei nu
distilau alcool. Cele mai vechi înregistrări ale distilării alcoolului sunt în Italia în secolul
al XIII-lea, unde a fost distilat din vin. Arta distilării s-a răspândit în Irlanda și Scoția cel
târziu în secolul al XV-lea. Irlandezii susțin că cea mai veche distilerie este Bushmills,
Irlanda de Nord, unde s-ar fi produs whiskey încă din 1276!

Romul este o băutură alcoolică distilată din suc de trestie de zahăr fermentat, melasă,
sirop sau orice alte produse secundar din trestie de zahăr. Istoria ne spune că o băutură
timpurie asemănătoare romului, brum, era produsă de malaezieni de mii de ani. Marco
Polo scrie despre un „vin foarte bun din trestie de zahăr”, o relatare din secolul al XIV-
lea, iar Maria Dembinska afirmă că regele Petru I al Ciprului, numit și Pierre I de
Lusignan (9 octombrie 1328 – 17 ianuarie 1369), a adus rom cu el ca dar pentru ceilalți
demnitari regali prezenți la Congresul de la Cracovia, ținut în 1364.

Ginul este un distilat limpede, extrem de condimentat, în principal din ienupăr, care a

apărut ca o băutură medicinală făcută de călugări și alchimiști din întreaga Europă, în
special în sudul Italiei, Flandra și Țările de Jos. Cea mai veche referință scrisă cunoscută
apare în lucrarea enciclopedică din secolul al XIII-lea Der Naturen Bloeme (Bruges).
Originile acestuia, însă, pot fi urmărite până la călugării benedictini din secolul al XI-lea
din Salerno, în sudul Italiei, la o mănăstire înconjurată de o zonă bogată în ienupăr.