analizează modul în care primele influențează existența umană la nivel micro: globalism, politici

de mediu, noile tehnologii și universalizarea digitalizării 

deviații și presiuni ale societății contemporane a profitului asupra individului

.Dramaturgia românească nu prea are plusuri, fiind destul de defazată până și față de
dramaturgia țărilor vecine, cu o istorie recentă asemănătoare și o viață socială asemănătoare
(vezi dramaturgia bulgară). Plusurile se plasează toate în zona în care, dintr-un motiv sau altul,
există excepții în care dramaturgul are contact direct cu scena – vezi cazurile Gianina
Cărbunariu, Alina Nelega. Un alt plus ar fi desprinderea de dramaturgia obosită practicată de
„meseriașii” moșteniți din comunism, deși reflexele abordarii „artistice” încă sunt puternice în
ceea ce privește factorii de decizie din teatre.

Dramaturgia românească contemporană este un fenomen vag, fără stâlpi solizi care să îl
susțină. Sunt câțiva dramaturgi care scriu constant și care e imposibil să ducă pe umeri
greutatea unui gen literar pentru o întreagă națiune. În rest, noi, tinerii, vrem să impresionăm, să
confirmăm, să creăm opere de geniu, să scoatem scântei fabuloase prin scrierile noastre. E o
bătălie între două lumi: cei maturi, care au constanță, răbdare și nu mare încredere în tinerii cu
potențial și, de pe altă parte, cei tineri, aspiranți la statutul de artiști incontestabili, tineri
avangardiști care cataloghează tot ceea ce se întâmplă din punct de vedere dramaturgic ca fiind
răsuflat și depășit. Plusul ar fi că există dramaturgi care chiar pot să creeze frumos. Minusul
este că nu există punte între generații (dar ăsta e un minus universal, unde noi, ca națiune,
evităm punțile și căutăm permanent scurtături). Poate că suntem puțin cam nerăbdători. Poate
că nu înțelegem procesul. Poate că nu avem consistență.

 teatrul nu a schimbat și nu poate schimba nici acum lumea cu

mesajele lui oricât de tendențioase, dar o poate ameliora la nivelul
mentalității, lucrând pe termen lung la o mutație, alături de alte
domenii ale spiritului.

În condițiile urgenței și crizelor istoriei contemporane, evident că

teatrul devine reflexul lucid al dinamicii socio-umane și se simte
chemat să pună umărul la mișcarea în direcția bună a omenirii.

Și aici e momentul să ne întrebăm când acest tip de reacție a teatrului

la problemele grave ale societății depășește un anumit caracter de
conjuncturalitate și când reușește să treacă într-un plan superior al
judecății morale general valabile? 

Orange Restricted
societatea românească era încă dominată de paternul comunist la
nivelul mentalităților, și nu numai, e developat și urmărit în
manifestările lui cele mai ridicole.
teatrul contemporan este o formă de teatru puternic ancorat în prezent, în problemele societăților în
care trăim, oferind puncte de reflecție sau uneori chiar soluții de transformare a societății,
funcționând ca un laborator în care se pot experimenta relații sociale, se pot explica fenomene și
găsi răspunsuri complexe la dilemele cât se poate de reale pe care le trăim în afara teatrului. Din
acest punct de vedere, teatrul care mă interesează este destul de departe de activismul care știe
foarte bine ce trebuie făcut și intervine direct în societate cu rezolvări automate, dar la o scară
redusă, prin lipsa de capacitate

Spectacolul este dedicat în primul rând pentru un public tânăr, atent la lumea din jur, un public care
își pune probleme și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. Nu venim cu soluții, ci punem noi semne
de dar păstrând un ton optimist. 

“Un corporatist, fără niciun fel de experienţă în dramaturgie sau în industria teatrului, s-a
apucat să scrie o poveste sinceră. Totul este original şi pentru a nu se inspira şi a nu fi influenţat,
acesta a ales să nu citească vreun scenariu de teatru şi să nu mai meargă la teatru pentru o
perioadă lungă. Pentru mulţi, acest corporatist este un escroc, pentru alţii este un nebun”

Orange Restricted